O insula de timp suspendat
Cristina Modreanu

Memoria? Da, e unul dintre darurile pe care ni le face acest spectacol, o memorie speciala, profunda, toata acea informatie esentiala pentru inaintasii nostri, de care noi am invatat sa ne dispensam, pierzand enorm, fara sa stim.
Lenevia nu are in spectacolul lui Alexandru Tocilescu, Oblomov, numai semnificatia somnolentei, a lipsei de activitate, ci si a ragazului de a ne aminti de un timp suspendat in care oamenii citeau, purtau discutii nesfarsite cu prietenii, ascultau muzica, se gandeau pur si simplu. E oare aceasta geografia adevarata a fiintei sau cea construita in ultimele decenii cand ne-a cotropit graba, lupta de fiecare zi cu un timp devenit neincapator, excluderea oricarei activitati considerate un lux", in favoarea necesitatilor primare ale vietii, a cursei dupa banii care sa asigure un trai decent? Numai ca goana dupa bani inghite tot timpul si ajungi sa te intrebi, la un moment dat, la ce bun ii mai obtii, daca ei nu-ti mai asigura nici o bucurie? Oblomov nu se intereseaza de bani, e departe de latura comerciala a existentei, tot ceea ce tine de calcule meschine il sperie, il agaseaza. De-asta devine victima perfecta a escrocilor, dar acestia se bucura degeaba de victoria" asupra lui, adevarata victorie (cel putin din perspectiva noastra, a oamenilor lumii de azi) ii apartine celui care reuseste sa nu-si consume din timp pentru a rezolva probleme materiale. Ce face insa Oblomov cu timpul astfel castigat? Nimic. Aici intervine revolta cititorului/spectatorului modern care asista neputincios la risipirea unei valori nepretuite. Noi fiind in permanenta criza de timp, nu putem fi decat chinuiti de aceasta risipa, mai ales ca ea este subliniata in varianta spectacologica de durata de patru ore a spectacolului. Daca atunci cand citesti cartea, iti poti intrerupe excursul prin lumea lui Oblomov, in care timpul pare ca se intinde ca un elastic, o data intrat in sala de spectacol devii prizonierul acestei lumi aparent neteatrale, daca acceptam ca prima regula a teatralitatii este conflictul, dinamica.
M-am intrebat inca de cand am auzit de intentia lui Tocilescu de a pune in scena acest roman cum anume va putea o dramatizare sa redea atmosfera de imobilitate pe care scrierea lui Goncearov o cultiva prin explicatii nesfarsite ale actiunii personajelor si descrieri ale starilor de inactivitate cultivate de Oblomov. Un raspuns valabil ofera dramatizarea semnata de Mihaela Tonitza-Iordache, care se declara, de altfel, o oblomovista" in textul sau din caietul program al spectacolului, atribuindu-i aceasta definitie si regizorului. Fara a pierde nici un moment important in definirea personajului si a raporturilor lui cu lumea, dramatizarea combina momente distincte, amesteca replici, reordonandu-le pentru a sintetiza. Ceea ce e mai important insa: ea lasa loc romanului sa respire, iar meritul regizorului intervine si aici in dozarea atenta a momentelor de lenevie pura (ca cel plasat chiar la debutul spectacolului, pentru a ne introduce in atmosfera). El alterneaza momentele de evadare mentala ale lui Oblomov, oferindu-le, cu sprijinul scenografului Dragos Buhagiar, si o dimensiune concreta - minunata este solutia scenografica a plasarii unei gradini mirifice in continuarea scenei, urcand undeva, spre cer, cu o fantana tronand in mijlocul ei. Aici, in mijlocul gradinii in care s-a lasat dus cu greu de prietenul sau, Stolz, Oblomov o aude prima data pe Olga cantand aria Casta diva si experimenteaza" fenomenul indragostirii, care il va scoate pentru o vreme din nemiscarea lui. Numai o evadare concreta, ca aceasta, poate aduce o schimbare punctuala in viata unui om, fiindca ea prilejuieste interferenta cu alte destine umane si deturnarile aferente, in timp ce evadarile mentale, la care se rezuma pana atunci Oblomov, il fereau de opresiunea" schimbarilor, factor de major dezechilibru in viata unei asemenea fiinte (ce furtuna e acum in viata mea!" spune personajul).
In rest, exercitiile scenografice nu urmaresc sa uimeasca, dar, pastrand o corectitudine bine documentata, reusesc sa dea la iveala, parca fara nici un efort, confortabile, cuceritoare, interioare de epoca, primul impresionand prin combinarea de mobile vechi, deteriorate, cel de-al doilea prin aglomerarea de perne si pernite brodate, rezultatul excesului de zel gospodaresc al jupanesei, in bratele careia esueaza Oblomov. Excelenta este metafora centrala a universului oblomovist recreat scenografic de Dragos Buhagiar - patul lui Oblomov, ca o scoica sau ca un leagan amintindu-i linistea materna (tema pe care gloseaza minunatul film al lui Nikita Mihalkov).
Trebuie spus ca alegerea interpretului principal este foarte inspirata: Mihai Constantin recurge la modificari de fizionomie asemeni starurilor de la Hollywood pentru o mai mare asemanare cu personajul si sfarseste prin a corespunde perfect portretului facut de scriitor personajului sau (nu era nici smead, nici rumen, nici palid la fata [...] cam buged pentru varsta lui..."). Performanta sa actoriceasca nu presupune nici un fel de acrobatie sau exercitii de expresivitate, ci numai imbracarea unor straturi succesive de inertie, care parca ii ingroasa silueta si ii amorteste gradat reactiile. De altfel, toate miscarile sale au loc intr-un ritm diluat, ca si cum personajul ar fi imprimat pe o pelicula ce se misca cu incetinitorul, iar actiunile lui cele mai mici parca au amortizor. Singura iesire din acest ritm, ce il situeaza in permanent contratimp cu viata, este perioada amorului cu Olga, pe care nu si-l poate asuma pana la capat, tocmai fiindca asta ar insemna modificarea intregii sale vieti. Drama lui Oblomov este aceea ca ii lipseste puterea de a da contur real viselor sale, fiindca de visat el viseaza sa aiba o familie, are viziuni cu Olga si copiii lor pe prispa casei pe care le-a construit-o - tot atatea amanunte care nu vor deveni niciodata realitate. Drama sau poate intelepciunea lui, fiindca, sa fim seriosi, de cate ori este realitatea la inaltimea viselor care au precedat-o? Nu e mai bine, deci, sa nu ambitionam sa transformam visele intr-un chinuit echivalent concret al lor, risipind tot ceea ce ne-a fermecat, de fapt?
La toate astea, si la multe altele inca, te indeamna sa reflectezi Oblomov-ul lui Alexandru Tocilescu, plin de o compasiune induiosatoare, usor pigmentata cu ironie (aici regizorul isi ia asupra-i parte din atitudinea Olgai, a carei versiune din spectacol este mult mai romantica, pe alocuri chiar usor patetica, decat cea originala). Ironia Olgai, care se doreste in roman un mijloc de aparare, e singura reactie posibila a unei fiinte dinamice, care traieste viata cu placere, cu pasiune chiar, in fata celui care este exact opusul ei si ii starneste interesul tocmai prin aceasta. Cele mai frumoase imagini ale spectacolului (contributia lui Dragos Buhagiar este esentiala si aici) ne sunt daruite in clipele in care cele doua extreme se apropie - intalnirile din parc, leaganul in care se dau amandoi si plimbarea ei pe bicicleta devenita o pedeapsa pentru el, care trebuie sa alerge (nici mai mult, nici mai putin!), dupa ea. Foarte bine construite, starile contradictorii pe care le experimenteaza Olga, pe masura ce infrunta ezitarile, spaimele, comportamentul retractil al celui pe care il iubeste, beneficiaza de o excelenta interpretare din partea Luizei Cocora, scenele fiind completate de o delicioasa stangacie a indragostitului, bine redata de Mihai Constantin.
De altfel, performantele actoricesti (dintre care mai merita mentionate cele ale lui Sebastian Papaiani - Zahar Trofimici si Virginia Mirea - Agafia Mateevna) sunt pilonii de rezistenta ai acestui spectacol, mai cuminte decat majoritatea celor purtand aceeasi semnatura. Amprenta Tocilescu poate fi recunoscuta aici in sfidarea regulilor general valabile cu privire la durata spectacolului de teatru si la tratarea de pe pozitii de solidaritate a personajului, pe care unii s-au repezit inca de la aparitia romanului - si inca se mai reped - sa-l critice. Problema nu e sa fii pro sau contra oblomovismului, ci daca acesta mai poate fi azi posibil sau e un lux pe care mult prea putini si-l pot permite, iar dintre cei care si-l pot permite si mai putini au inteligenta de a-l alege ca mod de viata. Oricum, strigatul lui Oblomov ce iti ramane in minte - Of, viata asta care nu te lasa sa o traiesti!" ni se potriveste mult mai mult noua decat lui, locuitorul unei insule de timp suspendat, la care ar trebui sa privim cu invidie.