Articol preluat din România Liberă

De aproape un deceniu, miscarea noastra teatrala arata ciudat, desi nimeni nu-i poate contesta (daca este de buna-credinta si au un minim bagaj cultural) cautarile, evolutia, uneori curajul discursului provocator s.a.m.d. Peisajul variat naste ades controverse, gasti, nedreptati ori doar macinare în gol. Si din agitatia aceasta browniana, rasar, doar cîteodata, spectacole la care sa te poti referi cînd vorbesti sau scrii despre personalitati regizorale. Am vazut, în acest ultim deceniu, atîtea spectacole fara nuante, fara stari, fara profunzime, încît aparitia lui Oblomov pus în scena de Alexandru Tociulescu ne apare acum, în final de stagiune, ca un dar de arta. Pentru ca, evident, are profunzime, stari, nuante.

Dramatizarea romanului, vechi de un secol si jumatate, si-a asumat-o Mihaela Tonitza Iordache, la "cererea" regizorului. Deoarece ea însasi era tentata sa înteleaga "acest mecanism al vietii", care este Oblomov-ismul, a purces sa selecteze acele elemente care pot aprofunda starea descrisa de Ivan Alexandrovici Goncearov pe sute de pagini, în mii de cuvinte, întelept alese, cu grija îmbinate, cu inteligenta urmarite în potrivirea lor. Deloc prolific, acest scriitor, ce a trait aproape 80 de ani, a lucrat la romanul sau de capatai (prin care a introdus în societate o notiune, a surprins o trasatura caracteristica umanului, în general, si slavului, în special) aproape doua decenii. Si opera este perfecta. Aceasta perfectiune obliga. Nu la transcriere sclava. Starea romanului, starea eroului sunt ca un abur, tîsnit din detalii, impus de dilatarea timpului. El, timpul, trebuia prins. Poate în nici un spectacol pîna acum n-am întîlnit un asemenea tratament aplicat timpului. Iar tu, spectator, daca nu te acordezi la dimensiunea lui, daca nu te lasi în seama-i, te pastrezi strain. Indiferent. Pierderea ta va fi mare, ramîi orfan de bucurie. Sutele de filme de actiune, de spectacole care vîjîie, zbîrnie, sunt agitate (dar, vai, inconsistente si fade ca iasca ori pîinea nedospita) ne-au tocit rabdarea de spectator. Ne-am dezobisnuit simtirea de capacitatea de a recepta valoarea unui detaliu, efectul timpului teatral cînd este egal cu cel real, graiul si viata scenica neagresante. Îti trebuie curaj (si Tocilescu îl are) pentru a lasa, în scurgerea ei obisnuita, trezirea valetului Zahar, care lenevos îsi consuma gesturile sau o arie întreaga, fara vers sau nota sarite, "cîntata" de Olga Sergheeva.

Alexandru Tociulescu îsi priveste eroul cu întelegere, dar si cu ironie. Inaderent la realitate, scufundat în sine, Oblomov zace, zace în patul ca o covata (nu si-a parasit sau s-a reîntors în placenta?!). Toate viata si agitatia din juru-i ricoseaza de marginile cetatii create din propria întelegere a lumii. Inteligenta lui este adormita de narcoza inactivitatii programatice. În lumea lui amortita, ceilalti trec meteoritic, chiar iubirea si iubita; doar servitorul Zahar însufleteste din cînd în cînd obiectele. De-a lungul carierei sale, foarte rar, Tocilescu îsi mobileaza spatiul scenic. Actorii sai stau de obicei în picioare, au loc de miscare si sunt singura populatie. Podeaua scenei, totodeauna decor graitor, fundaluri care îmbraca spatiul si, în rest, aerul - libertate. Aici, asociindu-si-l, pentru prima oara, pe scenograful Dragos Buhagiar (în forma creatoare exceptionala), umple scena de mobile si obiecte. Toate dau un aer de stabilitate. Ce-a fost în veac asa a ramas, fie ca este lumea lui Oblomov si Zahar, fie ca este cea gospodarita de Agafia Matneevna Psenitîna, plina de mileuri, pernute brodate si cu dantele si delimitata de stergarul-peretar din bucatariile casnicelor harnice de la Rin la Urali. Dar gradina cu minihavuz si pretentii! Ce minune! Si atenansele supraetajate ale lui Zahar! Spatiu închis, sordid, cu provizia de bautura învioratoare, în care doar peruca jumulita, dar mereu la îndemîna personalizeaza.

Oblomov este un rol pentru Mihai Constantin. Fara discutie! Mare parte dintre trasaturile si trairile acestuia sunt acoperite de interpret. Abulia eroului nu-i plictisitoare, ci încarcata de refuzul sau la existenta obisnuita, are trepte si gradatii, are pauze si scufundari. Exista însa în acest rol împlinit cu talent un minus si un plus, care nu se anuleaza ca în stiinte. Plusul este în tîsnirile violente, minusul este în bunatatea eroului despre care vorbesc ceilalti. Un om de teatru scria ca se poate interpreta orice pe scena în afara de inteligenta. Iata ca si bunatatea (trasatura din ce în ce mai rara a omului grabit si egotic de azi) le ridica mari dificultati actorilor. Mi-am propus de cînd l-am vazut prima oara pe scena pe Mihai Constantin sa-l alung din minte pe marele actor care a fost tatal sau si sa nu fac niciodata comparatii. De aceasta data, fara vrere, mi l-am imaginat raspîndind prin toti porii acea bunatate anacronica pe care o stima Goncearov.

Ne-am reîntîlnit în spectacol cu un Sebastian Papaiani de care ne era dor. Nu neaparat cu umorul lui Pacala sau din seria BD-urilor, ci Papaiani de rîsu-plînsu (vorba poetului), purtînd în glorie, un timp revolut, o credinta depasita, dar nu mai putin respectabila si, finalmente, tragica. Un alt chip al talentului sau, deteriorat pe scena Teatrului de Comedie prin supraîntrebuintare neinspirata, ne-a oferit aici Virginia Mirea cu un personaj filigrnat, bine strunit. Putine tinere absolvente au sansa Luizei Cocora de a lucra, în primii ani de profesiune, Ofelia cu Vlad Mugur si, acum, în regia lui Alexandru Tocilescu, Olga Sergheevna - toata numai elanuri, iubire, inconstienta si dureri romantioase. Actrita si-a fructificat sansa, slefuindu-si talentul.

Ca întotdeauna, Alexandru Tocilescu îsi gîndeste atent ilustratia muzicala, fie ca-i pe viu ori înregistrata va fi mereu comentariu însotitor, dar si personaj important. Si de aceasta data e un regal.

 

Florica Ichim