Autor : GRID MODORCEA

Magnific! Acesta este cuvîntul cel mai potr ivit pentru spectacolul Orfeu şi Euridice, realizat de Alexandru Darie la Teatrul "Bulandra". Premiera acestui spectacol, care a avut loc sîmbătă, 25 octombrie, marchează un moment de vîrf în istoria teatrului românesc şi a operei române, dat fiind că s-a produs cea mai frumoasă simbioză dintre teatru şi operă pe care a cunoscut-o pînă acum vreo scenă românească. Teatrul "Bulandra" a devenit un Metropolitan, o Scala sau un Covent Garden românesc, acest spectacol fiind demn de marile scene ale lumii. Iată că ţara asta mică şi prăpădită, năpădită de hoţi, haos şi mizerie, continuă să facă minuni datorită talentelor ei de excepţie! Spectacolul, realizat în colaborare cu Studio-ul experimental al Operei Naţionale din Bucureşti, este rodul unei munci de echipă, unei formidabile interferenţe a limbajelor, la care şi-au adus contribuţia artişti din toate artele. Este un spectacol total. Magnifică este în primul rînd partitura lui Adrian Enescu, unul din cei mai mari compozitori români, un demn urmaş al lui George Enescu, unchiul său (mărturisire prin ea însăşi uluitoare!). După Oedipe-ul enescian, iată că muzica românească are o nouă operă de referinţă, şi tot de inspiraţie antică, Orfeu şi Euridice, o prelucrare după opera omonimă a compozitorului german Christoph Wilibald Glück (1714 - 1787). Prelucrările sînt o practică curentă în muzica de operă, numai mitul lui Orfeu cunoscînd peste 50 de lucrări şi prelucrări. Opera lui Glück aparţine genului baroc, un stil muzical în care au culminat compozitori precum Bach, Vivaldi sau Haendel. Această muzică a început prin a fi monodică, atunci cînd vorbim de operă, sau omofonică (predominare a unei linii melodice asupra celorlalte, care o întregesc armonic, formînd acompaniamentul), ce avea să devină însă polifonică. Bach şi Haendel în special, care a compus şi el o operă după acest mit, au dus polifonia barocă la un înalt nivel de complexitate, armonie şi muzicalitate. Mai trebuie spus că acest gen se bazează pe improvizaţii, ceea ce apropie muzica barocă de natura teatrului, aşa cum o vedea Aristotel, fapt care i-a permis şi lui Adrian Enescu să intervină, să modernizeze, să facă noi legături, fără să denatureze spiritul ei. A reuşit astfel o gridophanie, o ţesătură fină de legături "terasate", păstrîndu-i acelaşi tempo constant, caracteristic muzicii baroc. Chiar şi tonalitatea majoră sau minoră păstrează această natură de echilibru, de armonie improvizatorie. Însăşi viziunea regizorală este barocă, dominantă fiind ornamentaţia bogată, exhaustivă, uneori superfluă. Opera se cîntă în limba italiană, aşa cum e libretul iniţial, scris de italianul Ranieri de Calzabigi şi aşa cum s-a cîntat această operă la premiera ei, ce a avut loc la Viena, în anul 1762. Mai tîrziu, Glück şi-a recompus opera pe un libret în limba franceză, versiune care s-a impus şi care este inclusă în repertoriul curent al operelor lumii, faimoase fiind mai ales uvertura şi aria "J'ai perdu mon Eurydice" din actul III. Opera lui Gliick are un sfîrşit fericit, dat fiind că morala secolului al XVIII-lea nu permitea ca virtutea să rămînă nerecompensată. Opera este reprezentată în prezent, de regulă, în prelucrarea lui Hector Berlioz din 1859, cu o orchestraţie adaptată ansamblurilor moderne şi cu o partitură de alto a rolului principal. Compozitorul Adrian Enescu a lucrat timp de doi ani la versiunea sa, îmbogăţind libretul iniţial, versiunea italiană, cu fragmente muzicale originale. Afişul spectacolului chiar şi prezintă această operă ca fiind o creaţie nouă pe teme din opera lui Glück. Nu e greşit să spunem că avem variaţiuni pe aceeaşi temă, dacă tema este tragica poveste a lui Orfeu de a merge în infern şi de a încerca s-o aducă înapoi, în lumea celor vii, pe iubita sa Euridice, ce murise la puţin timp după ce Orfeu se îndrăgostise de ea, tentativă eşuată dat fiind că el a încălcat înţelegerea cu Hades, de a nu privi înapoi, provocînd astfel a doua moarte, definitivă, a iubitei sale. Deşi se termină radios, cu triumful dragostei, asemenea pomului vieţii ce se iveşte din infern, totuşi tema spectacolului este acest fir tragic, asemenea spaţiului funerar, de cavou, ca în opera Aida, creat de Octavian Neculai, un decor din material alb, sugerînd un templu antic, cu coloane şi basoreliefuri, prin care trece şi Styx-ul, unde îşi are Caron barca vămii, şi unde se află şi trape ce dau în spaţii subterane, din care apar îngeri, schelete sau duhurile celor morţi, ca în El Triunfo de la Muerte de Bruegel. Totul este încărcat, voit făcut greoi, bîntuit de fel de fel de mascaţi sau personaje stranii, în costume şi coafuri sofisticate, precum cele ale lui Orfeu, peste care se suprapun la un moment dat şi video-proiecţii realizate de Daniel Gontz, care fac ca partea vizuală să copleşească partea muzicală. Cînd o armată de furnici uriaşe, de pildă, invadează pereţii, atenţia este fatal îndreptată către această imagine mişcătoare, care arată ca nişte oase vii mărşăluind. De altfel, vizualul este dominant prin elemente teatrale exagerate şi efecte speciale, la care se adaugă actorii, corul de 22 de persoane (Corul de cameră "Accoustic", pregătit de maestrul Daniel Jinga), balerinii, figuraţia şi Orchestra Metropolitană de Cameră (dirijor: Tiberiu Soare), orchestră care se află şi ea în faţa scenei. Cei zece actori (Dana Dogaru, Camelia Maxim, Manuela Ciucur, Iuliana Ciugulea, Rodica Lazăr, Antoaneta Cojocaru, Claudiu Stănescu, Adrian Ciobanu, Andrei Runcanu şi Corina Moise) dau viaţă unor personaje inventate de regizor, care practic dublează personajele principale, adică pe solişti (notăm şi dublurile): Florentina Onica/Adrian George Popescu (Orfeu), Marta Cristina Sandu/ Raluca Oprea/ Mediana Vlad (Euridice), Claudia Deleanu/ Sorana Negrea (Amor)

Dincolo de toate acestea, Alexandru Darie ambiţionează să fie un nou Vatel, faimosul maestru de ceremonii al Regelui-Soare, ba mai mult, ambiţionează să ne ofere o frescă istorico-mitologică, trecîndu-ne prin toate epocile istorice, avînd drept laitmotiv masca, în special masca veneţiană. Totul este opulent, încărcat, greoi. Adică aşa cum este istoria, aşa cum trebuie să fie perspectiva barocă. Unii spectatori au rezerve faţă de rolul decorativ al actorilor şi faţă de elementele kitsch sau butaforice ale costumelor sau decorului. Dar acestea sînt tipice, fac parte din spectacolul de operă, opera fiind prin definiţie o artă a exagerării. Arta în general este exagerare, dar mai ales opera clasică, un gen căruia i se poate aplica perfect dictonul caragialesc "simt enorm şi văd monstruos". Pe de altă parte, Alexandru Darie a mers pe ideea de dublu care guvernează universul, concretizată aici prin trup şi suflet. Fiecare cîntăreţ are o dublură într-un actor, unul cîntă, celălalt joacă, unul întruchipează sufletul, muzica, celălalt, trupul, teatrul. E o idee minunată, care nu ne îndoim că va deveni şi mai expresivă cînd spectacolul se va roda. Dialogul dintre trup şi suflet face ca aceste elemente să fie complementare sau chiar identice, în funcţie de mediul în care se manifestă, adesea vrăjitoresc, marcat prin efecte pirotehnice, dat fiind că focul are o natură duală, ucide şi învie, dă viaţă şi arde. Totul e ca un imens hocus-pocus. Cred că şi Vatel ar fi semnat un asemenea spectacol de efecte vizuale, graţie tehnicii computerizate şi orgii de lumini, în care desenul umbrelor este esenţial. Să nu uităm că atmosfera infernală ţine şi de epoca medievală, implicit de arta scamatoriei, ceea ce explică şi trecerile dintr-o epocă într-alta, pe acelaşi polifonic fundal sonor. Dar însăşi muzica barocă presupune exagerare. În toate artele, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei, a folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri lesne descifrabile, lipsite de ambiguitate. Toate aceste elemente sînt utilizate de către artiştii genului baroc pentru a produce în spectator momente de tensiune, dramă, exuberanţă şi grandoare, exagerarea fiind condiţia co-participării la actul de cultură. Nu întîmplător Glück a ales un subiect care să permită o trecere prin spaţiile danteşti, Purgatoriu, Infern, Paradis, Viaţă, Moarte şi din nou Viaţă. Alexandru Darie ne oferă în Orfeu şi Euridice un model de spectacol baroc, fiindcă exagerată este ambiţia de a reprezenta toate aceste lumi, de pe pămînt şi de dincolo, printr-o tulburătoare poveste de dragoste, în care se îmbină moartea cu învierea, neliniştile cu iluziile, realul cu irealul, tenebrele cu pacea sufletească. Spectacolul Orfeu şi Euridice încheie "Trilogia dragostei" începută de Alexandru Darie în 2005 cu Triumful dragostei de Marivaux şi continuată în 2007 cu Ce păcat că-i curvă după John Ford. Trilogie care se încheie triumfal. Nu numai dragostea triumfă, ci şi arta spectacolului. G. Călinescu spunea că noi, românii, sîntem tari în proiecte pe care nu le ducem pînă la capăt. Iată că Alexandru Darie îl contrazice. Şi într-un chip magnific. Fiindcă a făcut o demonstraţie de continuitate, dacă e să ne gîndim la opera sa, pornită triumfal cu Mozart şi ajungînd la Glück, de la Amadeus la Orfeu şi Euridice, lansînd practic un nou compozitor de operă, Adrian Enescu. Minunat este mai ales faptul că, prin spectacolul său, Ducu Darie nu a făcut decît să pună vizual în valoare frumuseţea acestei partituri, făcînd din cor, din grup, din ansamblu, un personaj, mişcîndu-l ca pe o formă barocă, în care intră toată istoria artelor, idee excelent susţinută de scenografia lui Octavian Neculai, un artist care se află, de altfel, şi pe afişul celorlalte două spectacole ale trilogiei lui Alexandru Darie, Triumful dragostei şi Ce păcat că-i curvă, despre care am scris pe larg în acest colţ de pagină. Dar Orfeu şi Euridice, după părerea mea, constituie un moment de vîrf nu numai al acestei trilogii, ci al teatrului românesc. Dacă adăugăm şi faptul că Alexandru Darie este artizanul sărbătorii neîntrerupte care se numeşte Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, putem spune că asistăm la un adevărat triumf al carierei acestui fascinant artist, poate cel mai mare pe care îl are în acest moment România şi căruia trebuie să-i acordăm un imaginar Premiu Nobel, dacă acest premiu s-ar acorda şi pentru arta spectacolului. Fiindcă Orfeu şi Euridice este prin excelenţă un spectacol de artă, un spectacol elitist, rafinat, cel mai mare eveniment teatral de la noi. El materializează viziunea unui om de teatru complet, care cunoaşte muzică şi ştie să slujească muzica. şi e suficient să vedeţi cum spectacolul vizual, al costumelor, al mişcărilor, al baletului, al măştilor, al video-proiecţiilor, o sarabandă vizuală uluitoare, se opreşte înspre sfîrşit, pentru a pregăti şi a pune în valoare aria finală a lui Euridice, poate una dintre cele mai frumoase creaţii muzicale ale lumii. E uluitor cum commedia dell'arte şi alte limbaje interferente sînt dirijate spre a sluji tragedia, care rămîne cel mai pur gen al artelor. Tragica poveste a lui Orfeu şi dubla moarte a iubitei sale, Euridice, devine un triumf al dragostei, fiindcă eroina este readusă în lumea celor vii de către Amor. Merită să mergeţi la acest spectacol, atît iubitorii de teatru, cît şi melomanii, spre a vedea cum opera şi teatrul îşi dau mîna pentru a transmite frumuseţea tulburătoare a unei partituri geniale.