Lear
de William Shakespeare

Traducerea: Ioana Ieronim,
Andrei Serban, Dana Dima
Versiunea scenica: Andrei Serban

Regia: Andrei Şerban
Decor: Dragos Buhagiar

Costume: Lia Manţoc

Fotografii de Cosmin Ardeleanu

Data premierei: Noiembrie 2008

Iulia Popovici ("Mama mea, Lear", Observatorul cultural - februarie 2009);

Femei care joacă  bărbaţi fără să joace bărbaţi, pe scena Teatrului Bulandra.[.] Cel puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi prin ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul românesc, despre care se va vorbi - în egală măsură, pro şi contra.

Pînă acum [...], reacţiile n-au fost decît pozitive. Distribuţia - dublă, dar nu paralelă, fiecare interpret jucînd, de regulă, două roluri, cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ - e formată exclusiv din actriţe, făcînd din Lear-ul montat la Bulandra singura ocazie de a le vedea împreună pe Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac sau pe Daniela Nane. Decorul impresionant al lui Dragoş Buhagiar redesenează structura sălii de la Grădina Icoanei, construind pante abrupte peste stal (şi exilînd publicul de o parte şi de alta a platformei centrale, care dezvăluie, în partea a doua a spectacolului, meandre umplute cu nisip colorat şi cu apă) şi un zid cu aparenţă reală, care se prăbuşeşte, practic şi metaforic, în timpul faimoasei furtuni. Totul este atît de inedit, de şocant, de nemaivăzut, încît nimeni nici măcar nu mai clipeşte în cele aproape patru ore şi jumătate de teatru.

Regizorul reuşeşte, printr-o decizie aparent hazardată, să dubleze meditaţia asupra conflictului dintre generaţii, a ratatei relaţii comunicaţionale între părinţi, cu o reflecţie asupra identităţii şi a relaţiilor de gen. Vorbind despre opţiunea sa pentru o distribuţie în întregime feminină, Andrei Şerban trimite la teatrul elizabetan, în care toate rolurile erau interpretate de bărbaţi, considerînd că ceea ce joacă aceste actriţe sînt condiţii psihologice şi situaţii dramatice, nu genuri. [.]

Într-o altă ordine de idei, trebuie spus că aspiraţia abolirii, pe scenă, a genului (cel natural şi cel asumat) nu poate fi decît o iluzie de care Şerban nu dă deloc dovadă. Biologic, genul feminin nu se defineşte prin dubla prezenţă a cromozomului X, ci prin absenţa cromozomului Y, la fel cum un cuvînt lipsit de terminaţie specifică nu se cheamă că nu are desinenţă, ci că are desinenţă zero. Trăim într-o lume binară, dominată de paradigma feminin/masculin (mental, codarea de gen e bipolară), şi chiar în situaţia extraordinară în care actorii ar reuşi să joace în afara oricăror condiţionări sexuale, spectatorii vor face oricum, în mod inerent, judecăţi de gen exclusive (pe baza unei experienţe a caracteristicilor comportamentale ale fiecărui sex, experienţă transmisă social: băieţii trag cu puşca şi fetele se joacă toată ziua cu păpuşile, băieţii poartă albastru şi fetele roz, băieţii îşi ţin picioarele depărtate, iar fetele stau picior peste picior). Astfel, cînd Gloucester, jucat de Valeria Seciu, se frînge de mijloc, strîngîndu-şi picioarele a incontinenţă, el/ea reproduce un gest conotat, sută la sută, ca fiind masculin. Oswald (jucat de Liliana Pană în spectacolul văzut de mine, în acelaşi rol interpretat şi de Ilinca Manolache) face din dusul mîinii la prohab o marcă recurentă a personajului (ca mascul forte, cuceritor al odraslelor de domn), delimitîndu-i o arie identitară bărbătească. Altfel spus, persoanele şi personajele de pe scenă joacă şi sînt femei şi bărbaţi pentru că, în regnul animal, ele/ei nu se pot rupe de această determinare X/Y, ocheanul adevărat prin care privim, ca oameni, lumea. 

Bărbaţi, femei, părinţi  şi copii

De fapt şi de drept, tot acest spaţiu pe care l-am dedicat genului nu vrea să conducă decît la o (altminteri, foarte simplă) observaţie: Lear-ul lui Andrei Şerban e un spectacol în care actriţele joacă uneori în roluri de bărbaţi - aşadar, travestiuri (rolul lui Oswald, Albany, Cornwall) -, alteori, interpretează personaje cu sexualităţi ambigue (Bufonul), din cînd în cînd personaje în cazul cărora distincţia de gen e un factor caracterologic slab (Lear însuşi, Edgar sau Kent), iar în trei situaţii, femei cu sexualitate puternic (aş zice excesiv) marcată. Iar dacă pentru Gloucester elementele caracterologice definitorii sînt bătrîneţea, superbia credulă şi loialitatea, marcarea de gen a slăbiciunii sale fizice e uşor excesivă: decrepitudinea sa e o stare a biologiei umane şi un motiv reflex al forţării succesiunii de generaţie, iar de aici la naturalism e ceva cale. În general însă, Şerban insistă aplicat pe provocarea genului natural de către cel scenic: Iuliana Ciugulea, Lia Bugnar, Nicoleta Hâncu, Cristina Casian, Gabriela Romanov, care-şi împart partiturile soţilor regali şi pe acelea ale cavalerilor, au o feminitate manifestă (Hâncu o joacă, în cealaltă distribuţie, pe Cordelia, alternativ cu Ilinca Manolache, cointerpretă a lui Oswald), forţată spre deturnarea către o masculinitate fie dominatoare, fie marcat frustrată (Albany al Iulianei Ciugulea, partenerul conciliant şi depăşit de comportamentul propriei jumătăţi). Ce-i drept, această confruntare cu "celălalt sex" din noi înşine este mai puţin valabilă în privinţa interpretelor lui Regan şi Goneril; Daniela Nane, Maria Obretin, Irina Ungureanu şi Mihaela Mihăescu sînt, structural, modele ale femeii fatale sau ale femeii ingenue, iar personajele lor există prin punerea în ecuaţie a atributelor lor de gen. O ecuaţie în care rolurile sociale de gen îşi au importanţa lor în cîntărirea raportului prestabilit între femeie, ca factor al răului, şi bărbat, ca victimă, într-un final, al malversaţiunilor acesteia.

Acestea sînt lucrurile care fac din Lear-ul de la Bulandra un puternic şi disputabil experiment teatral, în care jocul sexualităţii şi lupta actriţelor cu propria identitate de gen devin cel puţin la fel de importante ca însăşi interpretarea regizorală propriu-zisă a textului shakespearian. O interpretare în care partiturii Marianei Mihuţ îi revine rolul cel mai greu, responsabilitatea - pe care numai ea şi-o putea asuma - a unui întreg spectacol, a acestei istorii despre autoamăgire, valori morale şi materiale, prietenie, dragoste şi loialitate. Sînt, în Lear, actriţe care mută suflete: Andreea Bibiri (în Edgar), Virginia Mirea (în Kent) sau Valeria Seciu (în Gloucester) - ceva mai important decît orice avînt de originalitate interpretativă.

Sigur că Lear e un spectacol în totalitate marca "Andrei Şerban" [.]: incredibile performanţe actoriceşti care exploatează neconvenţional, şi nu la prima mînă, potenţialul interpretelor, aglomerare de semne şi de metafore, o aplecare spre grotesc sau tuşe foarte şarjate şi, mai ales, o înclinare spre naturalism [...] sau, în fine, tranşarea apriorică între bine şi rău (evidentă în cazul autenticităţii lui Lear şi în acela al maleficităţii lui Regan şi Goneril). Şerban aparţine generaţiei de artişti ai teatrului total, iar spectacolul spre asta şi aspiră. [...]. 

articolul integral la adresa: http://www.observatorcultural.ro/Mama-mea-Lear*articleID_21260-articles_details.html  

Cristina Modreanu ("Regele Lear este femeie", Ziarul financiar - 3 martie 2009);

Exista regizori - nume mari ale teatrului lumii - care functionează vizibil mai bine în relaţia cu clasicii dramaturgiei, comparativ cu textele contemporane. Analizând spectacolele montate de Andrei Şerban, [.] afirmaţia devine valabilă şi în cazul său.

Şerban a montat de la revenirea sa pe scenele româneşti [...] piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adică nume foarte "tari" din dramaturgia contemporană, dar adevaratele succese le-a repurtat cu "Unchiul Vanea" (Teatrul Maghiar de Stat), "Pescăruşul" (Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu) şi, mai nou, cu "Lear" (Teatrul Bulandra). Explicaţia cea mai frecventă în critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea că un text nou trebuie pus în valoare mai bine, deci vine pe primul loc, în timp ce unul clasic pretinde mai multă creativitate din partea regizorului. Personal cred că în cazul lui Andrei Şerban mai e ceva: stilul său combativ, spiritul său de contradicţie plus dorinţa de a atrage atenţia cu orice preţ determină o doză crescută de creativitate ce poate fi mai bine pusă în evidenţă când e vorba despre o opera clasică. Tânărul rebel de pe vremuri e încă viu în regizorul matur de azi, iar tinerii adoră să pună clasicii "în dificultate". [.].

Am încercat să văd acest "Lear"  făcând abstracţie de "ideea provocatoare" a distribuţiei cu femei [...]. Spectacolul nu e regândit dintr-o perspectiva feminină  (sau feministă), structura piesei nu e modificată, nici afectată  de faptul că toate rolurile sunt interpretate de femei. Dacă decizia ar fi fost inversă, şi toate rolurile jucate de barbaţi, atunci "deghizarea" lor în femei ar fi dus producţia într-o zonă comică sau chiar grotescă. Aici însă, nu se întamplă nimic de acest fel, spectacolul îşi trage energiile din ideile regizorului, şi din excelenţa interpreţilor, din întamplare femei.

[...] Decorul lui Dragoş Buhagiar extinde spaţiul obişnuit al scenei de la Sala "Toma Caragiu" şi "aruncă" în sală o parte din el, publicul fiind [...] asezat pe laturile sălii. Costumele Liei Mantoc fac o delimitare ce reduce din posibila confuzie: actriţele care joacă roluri de barbaţi sunt îmbrăcate ca atare şi fără machiaj, în vreme ce "femeile" schimbă toalete luxoase, care le subliniază feminitatea. Există puţine obiecte în scenă, câteva scaune, un balon ce devine "protagonistul" coperţilor spectacolului, constând în jocul bufonului şi al Cordeliei cu balonul colorat... Există în toate elementele spectacolului, inclusiv în universul său sonor (alcătuit dintr-un amestec de muzici europene, americane şi exotice) un fel de sobrietate, de distincţie, de rezervă, care captează atenţia. Totul e construit minuţios, dar cu un soi de minimalism de esenţă japoneză - cele câteva scene scurte, fără cuvinte, în care interpretele joacă doar cu ochii sunt semnificative în acest sens (de remarcat devine în aceste momente tânara actriţă Ilinca Manolache).

Dar cea mai incitantă pentru mine a fost lectura personală a regizorului care, cu ajutorul noii traduceri operate de Ioana Ieronim în colaborare cu Dana Dima şi însuşi regizorul, a avansat ipoteza, susţinută pe parcursul spectacolului cu subtilitate, fără îngroşări de ton, că ţara pe care Lear o împarte cu fetele lui şi pentru care le pierde pe ele şi se regăseşte, tardiv, pe sine ar putea fi - de ce nu? - chiar România. Din clipa în care Lear (interpretat de Mariana Mihuţ) a rupt în trei harta României împărţind bucăţile celor două surori, fiindcă cea mică refuză să-şi declare iubirea în cuvinte mari, a început o poveste care ar putea fi foarte bine aceea a României contemporane. O poveste despre o lume în care ticăloşii îi îngenunchează pe cei cinstiţi, în care se ţin "discursuri de dragoste pentru profit", în care ţâşnesc de peste tot "intrigi, corupţie şi trădare" (citatele sunt replici din text, care sună foarte actual). Când autoritatea, reprezentată de Lear, cedează puterea, iar cei care îl înlocuiesc solicită de la oamenii lui să "colaboreze" [.] şi când "suita" fostului rege seamănă mai mult cu o galerie de fotbal decât cu o sumă de cavaleri, trimiterile la ţara noastră sunt şi mai clare. La fel ca finalul primei părti a spectacolului, în care "zidul cetăţii" se prăbuşeşte, aşa cum se prăbuşeşte şi încrederea lui Lear în fetele sale. Din haosul care urmează - rătăcirea lui Lear în mijlocul naturii dezlănţuite - nu poate urma decât o renaştere, vestită de vocea supravieţuitorului Edgar, repus în drepturi după ce toţi din jur au murit: "Bătrânii au suferit, noi tinerii n-o să vedem atât de multă suferinţă. Trebuie să spunem doar ce simţim şi nu ce se cuvine!" [.]

Performantele cele mai vizibile mi s-au părut cele ale "bărbaţilor" - Ana Ioana Macaria joacă excelent rolul crudului Cornwall, iar Lia Bugnăr la fel de bine pe cel al ducelui de Albany, considerat bleg pentru ca încearca să rămână cinstit. Bufonul Virginiei Mirea mi-a rămas în minte de când l-am vazut şi am auzit lucruri excelente despre cel al Dorinei Chiriac. La fel de pline de forţă mi s-au părut şi Emilia Bebu (Edgar) şi Rodica Lazăr (Edmund).

Dar Mariana Mihut in rolul lui Lear [...] duce personajul dincolo de vârsta şi de sex, ajutându-l să atingă zona metafizicului. Lear este omul pur şi simplu, stăpânit de orgoliu, care trebuie să treacă prin dezamăgiri crunte, prin furtuni la propriu şi la figurat, să fie pedepsit prin pierderea celor iubiţi şi să ajungă la numai un pas de nebunie, ca să înţeleagă în sfârşit care e binele şi care este răul. Iar în această aventură ce dureaza preţ de câteva ore, Mariana Mihut - trecand de la aroganţă şi duritate la uimirea provocată de fiicele pe care le-a crezut devotate şi care îşi resping părintele, la disperare şi deznădeje, pentru a sfârşi prin a căpăta aerul înţelept, plin de tristeţe şi resemnare, dar şi de bucuria înţelegerii, pe care i-o vezi sclipind în ochi în scena finală - este ghidul perfect. 

articolul integral la adresa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cronica-de-teatru-regele-lear-este-femeie-4120506/