Măscăriciul după A. P. Cehov Traducerea textelor: Izolda Vârsta

Regia: Horaţiu Mălăele
Decorul: Nina Brumuşilă
Costumele: Adriana Popa
Muzica: George Marcu

Fotografii de Cosmin Ardeleanu.

Dramatizarea şi adaptarea scenică: Niculae Urs şi Horaţiu Mălăele

Data premierei: 27 Februarie 2005

Fotografii de calitate tipografică: http://presa.bulandra.ro/Mascariciul

Actorii sunt cuceritori şi prin măiestria jocului lor ţin sala cu respiraţia tăiată de emoţie. Rar la un spectacol se poate simţi liniştea tensionată a sălii în care publicul ascultă atent replica, dar şi izbucnirea aplauzelor spontane la scenă deschisă, pentru a răsplăti unele secvenţe. Maeştrii acestei performanţe sunt Horaţiu Mălăele şi Niculae Urs. În orice rol îl întâlneşti pe Horaţiu Mălăele nu poţi decât să-l admiri. De astă dată însă, el s-a întrecut pe sine. A jonglat cu abilitate accentele comice cu cele dramatice, trecând dezinvolt de la râs la tristeţea lacrimii şi a conceput în complexitate personajul său, actorul Vasili Vasilici Svetlovidov, nefericit după 40 de ani de carieră. Descoperim în acest spectacol şi valoarea unui alt interpret, un actor senzaţional, Niculae Urs, în rolul sufleorului de o viaţă a lui Vasili. [...] Relaţia dintre cei doi este migălos studiată, cu momente teatrale memorabile. [...] Pentru creaţiile celor doi, nota zece pare prea mică. [...]

Spectacolul are un aspect general filmic, scenele sunt construite din imagini parcă desprinse din tablouri celebre, prin decorul funcţional, de excepţie al Ninei Brumuşilă şi costumele Adrianei Popa. [...] Costumele, cu migală lucrate, au multe accesorii semnificative, de exemplu, mitenele lui Nikita, pantalonii lui Vasili, etc. Şi pentru imaginea scenografică remarcată de public prin plastica sa desăvârşită, nota zece pare prea mică.
Măscăriciul este un eveniment teatral de suflet pentru orice spectator, chiar şi pentru acela care calcă rar prin teatre. Nu îl va putea uita multă vreme, îl va amuza copios, dar şi impresiona, privind altfel actorii şi viaţa lor. [...] Măscăriciul rămâne o bijuterie de preţ a actualei stagiuni, ce în mod sigur, în timp, va depăşi suta de reprezentaţii.

Ileana Lucaciu, România liberă, 10-16.03.2005

O istorie ilustrată a teatrului sau o istorie a stilurilor artei actorului, aflată mereu pe acea margine imperceptibilă (pe care Horaţiu Mălăele ştie atât de bine să o pipăie) dintre tragedie şi parodia ei, dintre comedie şi caricatura ei, dintre geniu şi cabotin. Deoarece acest Svetlovidov este în interpretarea lui Mălăele un actor tot atât de mare pe cât este de cabotin. De ce? Pentru că o delicateţe înnăscută îl împiedică să fie sigur pe sine şi îl sileşte să se ia în râs. El este măscăriciul, adevăratul actor, iar cântecul său de lebădă este o arie a măscăriciului. Dar şi o lecţie de actorie pentru că Sufleorul, interpretat de Niculae Urs (pe care Horaţiu Mălăele l-a atras într-o aventură a creaţiei de o mare coerenţă, într-o reprezentare pitorească, mizerabilă şi înduioşătoare a deosebirii dintre artist şi omul de rând), care ştie pe dinafară nenumărate roluri, încălzit de vodcă, încearcă să le şi interpreteze. [...] Sunt numeroase teorii asupra teatrului care se întâlnesc, se exclud şi se completează în această fulgerătoare trecere a lui Mălăele prin marile roluri ale teatrului universal. Există, repetăm, un substrat teoretic foarte temeinic, spectacolul fiind, la acest nivel, echivalent cu un program estetic al omului de teatru care este Horaţiu Mălăele. Dar este atât de bine exprimat prin mijloacele actorului, încât ne aflăm în punctul unde teoria se transformă în artă. Arta nu înseamnă imitaţia vieţii, ci expresia ei, spune, printre multe altele, actorul Svetlovidov. Exact acest lucru se întâmplă în spectacolul de la Bulandra. O platformă cu obiecte desperecheate din recuzita unui teatru, aruncate la întâmplare. Nici urmă de mobilier pe scena din scenă. Un fundal cu o intrare slab luminată spre culise. Cu toate acestea, decorul Ninei Brumuşilă serveşte cum nu se poate mai exact spaţiul indicat de Cehov: singurătatea unică a unei săli de teatru după ce a fost părăsită de spectatori şi, în această singurătate, o a doua, mai emoţionantă, a Actorului părăsit şi el de iluzia vieţii.

Mircea Ghiţulescu, Cuvântul, martie 2005

Minunat fiecare, minunaţi ca parteneri unul pentru celălalt, Horaţiu Mălăele -într-o ipostază a vulnerabilităţii artistice mai puţin cunoscută - şi Niculae Urs - care face un rol de o mare delicateţe şi sensibilitate - Actorul şi Sufleorul, Svetlovidov şi Nikita Ivanîci privesc înapoi când cu mânie, când cu mândrie, când cu melancolie. [...]

...se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bârfeşte, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate şi interpretate cu mijloacele sensibilităţii, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare şi Cehov, între Lopahin şi Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăseşte pe Svetlovidov. Nici o clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfârşit de lume şi început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, râsu' - plânsu', iritare, gesturi de artişti, gesturi de beţivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilităţii ca artist şi om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă.

Marina Constantinescu, România literară, 23-29.03.2005

Cel mai recent spectacol semnat de Horaţiu Mălăele este un omagiu adus actorului şi artei sale, chiar dacă (sau poate tocmai pentru că) se bazează pe sublinierea derizoriului implicat de condiţia acestuia. Măscăriciul, aşa cum îl vede Mălăele prin lentila lui Cehov, este prototipul artistului dedicat, care şi-a aruncat în aer viaţa personală pentru a da ce e mai bun în el scenei.

Cristina Modreanu, Adevărul de week-end, 03.03.2005