Spectacol realizat în colaborare cu Catedra Unesco - Institutul Internaţional de Teatru Tatăl de August Strindberg   Traducere: Valeriu Munteanu

Regia: Cătălina Buzoianu
Scenografia: Salome Letras (Portugalia)
Muzica: Mircea Florian
Mişcare scenică: Mălina Andrei

Data premierei: 24 Octombrie 2004

Fotografii de Cosmin Ardeleanu.

Fotografii de calitate tipografică gasiţi la http://presa.bulandra.ro

Un spectacol care porneşte de la o temă extrem de actuală... lupta dintre bărbat şi femeie, iubirea ca război fatal al sexelor... unde numai cei puternici rămân în viaţă. Conflict psihologic puternic, personaje bine conturate, mister, superstiţii şi o distribuţie convingătoare... Toate purtând marca regizoarei CĂTĂLINA BUZOIANU.

Piesa Tatăl prezintă tragedia luptei dintre un bărbat şi o femeie pentru controlul educaţiei copilului lor. Tatăl, un căpitan de cavalerie, este un intelectual, un liber cugetător şi un inovator. Soţia, Laura, este îngustă la minte, egoistă şi lipsită de scrupule atunci când acţionează. Ceilalţi membri ai familiei sunt mama soţiei, o adeptă a spiritismului şi bătrâna doică a căpitanului, Margret, ignorantă şi superstiţioasă.

Tatăl simte că atmosfera creată în casă de aceste femei îi va otrăvi copilul şi decide că o ieşire din aerul viciat de intrigi al căminului va servi cel mai bine fiicei. El vrea să-i ofere copilului posibilitatea de a creşte şi a se maturiza având o perspectivă sănătoasă asupra vieţii.

În timp ce tatăl urmăreşte dezvoltarea armonioasă a fiicei, pe mamă o interesează mai ales să-i îngrădească independenţa. În această luptă, soţia foloseşte orice mijloace, oricât de josnice ar fi ele. Ea nu doreşte doar să-şi împingă soţul pe panta demenţei; prin intrigi elaborate reuşeşte să convingă toate persoanele din jur de presupusa nebunie a acestuia. În final, chiar şi bătrâna doică a căpitanului este determinată să-l trădeze: ea este cea care îi pune cămaşa de forţă.

Lipsit de credinţă, cu spiritul frânt şi subjugat, căpitanul moare ca o victimă a maternităţii care-l ucide pentru binele pe care vrea să-l impună copilului.

   Dură ca mai toate piesele lui Strindberg, TATĂL porneşte de la dilema asupra viitorului tinerei Bertha, pe care mama o vrea actriţă, "Tatăl"- învăţătoare, bunica -spiritistă, iar doica - baptistă. Căpitanul-savant în minerologie, în fapt un alter-ego al dramaturgului suedez, va plăti, prin finalul vieţii în "cămaşa de forţă", fixismul, "monomania" dominării paternităţii, în faţa ideii de autoritate pe care mama o vede prin copil. Sigur, subconştientul autorului, se ştie, fiul unei servitoare, nu poate scăpa de complexul paternităţii ultragiate, iar misoginismul părintelui "Jurnalului ocult" sau al "Sonatei fantomelor" va alimenta profilul Laurei, mama dispusă să-şi sacrifice soţul, printr-o "depravare instinctivă", pentru a-şi impune nu doar spiritul, ci şi egoismul. Doar Laura este cea care îl condamnă pe "Tatăl" adolescentei la o neîncredere distrugătoare prin acea meditaţie paralizantă: "niciodată nu se poate spune cu adevărat cine e tatăl", cinicul, durul Strindberg plasând cuplul matrimonial sub o interogaţie fundamentală, printr-o altă replică a mamei: "Iubirea dintre bărbat şi o femeie este o luptă între sexe."(...)
        Textul nu putea avea, cred, un interpret mai nimerit la noi decât în persoana lui VIRGIL OGĂŞANU care oferă, realmente, un recital. L-au însoţit pe scenă şi la meritate aplauze, Valeria Ogăşanu (Laura, mama), Doru Ana (excelent în travestiul Doicii), Petre Lupu (Pastorul), s-au achitat bine de rol Radu Amzulescu (Doctorul), tânăra Anamaria Marinca (Bertha, fata), fără a ignora frumoasa pantomimă a "Fantomelor". (...) TATĂL este un spectacol de ţinută, într-o scenografie (asigurată de portugheza Salome Letras) inconfundabilă pentru stilul remarcabilei directoare de scenă. Jocul mut al umbrelor pe scenă şi al celor opt fantome albe, plus una neagră prin sală, unde este plimbată "Bunica", într-un cărucior cu rotile, creează "cum laudae" universul convulsiv, plin de violenţă, frustrări, complexe, onirism şi nebunie al impunătorului dramaturg căruia suedezii i-au oferit, prin subscripţie publică, un Premiu Anti-Nobel, chiar în anul morţii sale, 1912. Se va face un secol de atunci, dar relaţiile dintre Bărbat şi Femeie par neschimbate...

Mircea M. Ionescu
August Strindberg: Iubirea e o luptă între sexe, GARDIANUL, , 15 noi. 2004

          (...)Ce face însă Cătălina Buzoianu cu acest text de manual (...)este magie curată. Avem un cod ce nu se descifrează până la ultima replică, o atmosferă bizară, personaje la limita realului şi pe muchia cea mai fină a grotescului şi o construcţie de geniu. Regizoarea se mişcă în casa lui Strindberg ca şi cum ea ar fi proiectat-o.
           "TATĂL" transmite şi cu ajutorul unei scenografii extrem de inspirate, o apăsare incandescentă tipică teatrului japonez, un mediu în care devii complicele celor de pe scenă. Replicile au străluciri de ghilotină, iar personajele sunt aproape translucide ca dansatorii îngheţaţi dintr-un boite-a-musique ruginit.
De ce trebuie văzut acest spectacol? Pentru că nu este doar rodul unei inspiraţii, ci este un spectacol meşterit, asamblat din piese şi resorturi mici şi fine. E curat, adevărat, fără artificii şi zorzoane. La momentul acesta al stagiunii, este unic în Bucureşti. Pentru că are ceva din parfumul Teatrului Bulandra din vremea lui cea mai bună. O trupă ce se implică definitiv şi necondiţionat într-un proiect extrem de ofertant, dar şi exigent şi curajos.

Răzvana Niţă, O gură de aer,Port.ro, 25Oct.2004

Textul (...)este în sine o variaţie asupra dilemei hamletiene a certitudinii, asupra nevoii concreteţei lui "a fi sau a nu fi" (vinovat, tată, nemuritor prin propeiile odrasle). Spectacolul e construit în jurul (şi pentru) Virgil Ogăşanu, Tatăl-Căpitan prins într-un "război al sexelor" pe viaţă şi pe nebunie, în claustrofobia uneicase de femei, bântuite de voinţa lor de putere. (...) Într-o lume de ospiciu locuită de fantome şi amazoane, Căpitanul îşi urlă, în cădere liberă, disperarea unei întrebări la care singurul răspuns stă în ceilalţi - iar el, raţionalistul, omul de ştiinţă, nu se poate niciodată încrede în privirea lor...

Iulia Popovici, Dilema hamletiană a "Tatălui" Ogăşanu, Ziua, 26 oct.2004

... În ultimă instanţă, vizează însăşi legitimitatea puterii. Casa Căpitanului este câmpul de bătaie unde intimitatea însăşi este traumatizantă până la delir. Filtrată prin sensibilitatea acută a copilăriei, această "dramă de interior" angajând proiecţii dintr-un univers submundan se extinde la dimensiuni cosmice. Contribuie la aceasta cadrul scenografic, în care monumentalul arhitecturează în contrasens atmosfera apăsătoare a contextului, iar jocul de umbre chinezeşti din fundal materializează cumva "târgul" deşertăciunilor.Fiecare dintre compartimentele spectacolului e tratat cu o artă de bijutier, ţinând seamă de calitatea materialului şi geometrica ordonare a nuanţelor. Într-un revelatoriu prolog, imaginea tatălui spânzurat declanşează imaginea spectrelor. Prezenţe care se multiplică făcând fluide delimitările dintre scenă şi sală, pe măsură ce tensiunea conflictului dintre protagonişti se acumulează imprevizibil, precum în teatrul absurdului.
Virgil Ogăşanu îşi construieşte personajul în nota ambivalenţei sentimentului tragic, deopotrivă marcat de dragostea neîmpărtăşită şi neîmblânzita, totuşi, dorinţă de cunoaştere (...)
          Este, să o spunem, o veritabilă exegeză teatrală ce conturează un univers de graniţă prin realismul interpretării unde fiecare nuanţă comportă o multitudine de conotaţii. Subliniem aportul lui Mircea Florian (muzica) şi al Mădălinei Andrei (mişcarea scenică). Înainte de a se retrage în culise, fantomele intonează un imn al deşertăciunii. Vor reveni la fel de ameninţătoare într-un alt spectacol; acela al cotidianului? Poate că, în logica jocului de oglinzi invocată aici, "aceasta e întrebarea"...

Valentin Dumitrescu, Unicul şi multiplul, Dilema, 4-10 ian. 2005