Triumful dragostei
de Pierre Marivaux

Traducerea şi adaptarea:
Oana Turbatu

Marivaux: in dragoste triumfa minciuna?
Mereu schimbatoarea consistenta si misterul acesteia redate genial in spectacolul lui Darie. Comedia pusa in scena de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra din Bucuresti si jucata la Teatrul Valle se numeste "Triumful dragostei". Un titlu asemanator in epoca crestina ar fi fost pana la Marivaux de neconceput. Cuvantul "triumf" reprezinta in sine un scandal. Poate exista oare triumf in viata terestra ? Mai bine spus ce fel de triumf ar fi oare posibil ?

Exista si la Marivaux acelasi sentiment care, mai intai la Diderot si apoi la Sade este evident. Numai ca Marivaux este mai abil decat Sade si mai rafinat decat Diderot. Niciodata nu se va lasa prins asupra faptului si anume acela al palparii reale a unui corp. Este ceea ce il intereseaza cel mai mult, dar in acelasi timp este si ceea ce nu se poate spune. Acel gest, de-o clipa, provoaca - asa cum spunea insusi autorul -, surpriza ("Surpriza dragostei") si mai tarziu chiar triumful.
Dar pentru ca atat surpriza cat si triumful sfarsesc destul de repede, acestea nu sunt altceva decat masca unei frici.

La Marivaux toate echivocurile si inconstantele respectiv minciunile pe care personajele le spun atat celorlalti cat si lor insele (toti eroii lui Marivaux sunt misogini sau mizantropi), nu sunt dezvaluite o data cu dezvaluirea adevarului iluzoriu de la sfarsit, ci printr-o indepartare sistematica de la miezul problemei, prin mereu schimbatoarea consistenta si misterul acesteia. Acest lucru este redat genial in spectacolul lui Darie prin doua elemente scenografice: albul orbitor al decorului si al costumelor (acel alb simuleaza o candoare suspecta) respectiv neintrerupta serie de panouri, cinci la numar, ultima fiind de-a dreptul o oglinda.
Minciuna sau prefacatoria, spune Darie, nu au limite la Marivaux. Insasi minciuna este substanta comediilor sale.

O poveste obişnuită pentru teatrul secolelor XVII-XVIII devine una cu accente moderne, prin panerotismul său. Dacă eroina, interpretată cam zgomotos pe alocuri, altfel cu vioiciune şi graţie de Clara Vodă, vrea să ajungă la inima unui tânăr care este elev-captiv la filozoful Hermocrate, nimic n-o împiedică să se prefacă îndrăgostită de acesta, ba şi, deghizată în bărbat, de sora sa, Leontine (Manuela Ciucur). De la început, însă, o vedem pe Phocion aptă să împlinească amorul lesbian, pupîndu-se cu foc cu "asistenta" sa, Hermidas, foarte nervos interpretată de Rodica Lazăr. Putem spune că personajul lui Marivaux, devenit al lui Alexandru Darie, nu are nici un scrupul în a-şi atinge scopul, iar marivaudajul devine joc cinic curat, într-un spectacol plin de haz, unde cel mai şters e pînă la urmă obiectul dragostei eroinei, Agis (Daniel Popa), căci aşa e rolul, dar nici actorul nu prea are sînge-n vine sau nu şi-l pune în mişcare. Diavolii, cei care întreţin mişcarea nebună de pe pe scena de la Grădina Icoanei (Sala Toma Caragiu) sunt Dimas (Vlad Zamfirescu) şi mai ales Arlequin (Adrian Ciobanu). O figură aparte face Marian Rîlea, în rolul filozofului Hermocrate, conceput ca un om în afara vieţii, în fond un impostor, finalmente o victimă a manevrelor tinerei prinţese îndrăgostite, Phocion.
Dincolo de qui pro quo-uri, comedia pune problema morală dacă şi cît este permis pentru a-ţi atinge scopul. Panerotismul este unul dintre mijloacele despre care noi credem că aparţine vremurilor moderne, dar nu e deloc sigur - ba chiar dimpotrivă - că el nu bîntuia şi alte epoci.
Decorurile mişcătoare concepute de Octavian Neculai şi costumele Mariei Miu, care se schimbă şi ele destul de des, devin mai mult decît instrumente ale unei demonstraţii dramatice, am putea spune chiar personaje. Felul în care se îmbracă-dezbracă filozoful trezeşte ilaritatea, caracterizîndu-l odată cu mimica dezlănţuită şi cu muzica bufă care însoţeşte perplexităţile sale. Compozitorul Adrian Enescu a ştiut să răspundă muzical concepţiei regizorului, în construirea unui spectacol plin de imaginaţie, unde fantezia domneşte de la început şi pînă la sfîrşit.
Noul spectacol al Teatrului Bulandra este menit, se pare, să închidă festivaluri: după ce l-a închis pe cel al Uniunii Teatrelor Europene de la Roma, duminică l-a închis şi pe cel naţional. Urmează, de data asta fără să mai închidă ceva, un turneu la Milano, unde Triumful dragostei se va juca pe scena de la celebrul Piccolo Teatro, cel de care este legat numele marelui regizor Giorgio Strehler.

Nicolae Prelipceanu
România liberă, 15 noiembrie 2005

O poveste de iubire obisnuita, aflata undeva la granita comediei dell'arte, care prinde forma unei farse cu accente actuale, plina de gaguri, de jocuri de cuvinte, umor, dar si fior dramatic îsi gaseste o minunata exprimare prin prestatia actorilor Teatrului L.S. Bulandra, provocati de mereu ingenioasa viziune regizorala a lui Alexandru Darie. Eroina povestii, Phocion (Clara Voda, într-un rol interpretat cu dezinvoltura si finete), dornica sa cucereasca un tânar print, Agis (Daniel Popa, într-o partitura mai putin "provocatoare"), crescut în casa filozofului Hermocrate (Marian Râlea, mereu un personaj debordând de umor si talent completate de o mimica inconfundabila), recurge la tot felul de tertipuri (de la travesti la simularea dragostei fata de Hermocrate). Si scopul este atins. Cât de departe se poate merge cu manevrele si cu viclenia pentru a-ti satisface dorintele este, poate, problema pe care ar trebui sa ne-o punem vazând acest spectacol si mai ales ascultand textul. Arlequin (Adrian Ciobanu) si gradinarul Dimas (Vlad Zamfirescu, excelent în acest rol) sunt cele doua personaje pline de haz aflate într-o continua miscare si care completeaza, ba chiar sustin spectacolul prin umor si vioiciune. Atmosfera creata pe scena este una dintre cele mai savurate de spectator, decorurile simple, dar expresive prin mobilitatea lor (gândite de Octavian Neculai), luminile care le pun în valoare si costumele burlesti create de Maria Miu fac din reprezentatie un spectacol în adevaratul sens al cuvântului. Compozitorul Adrian Enescu a fost cel care a reusit sa gaseasca acordurile potrivite povestii de pe scena. "Minciuna sau prefacatoria nu au limite la Marivaux", spunea Darie. Cu siguranta, autorul s-ar fi bucurat sa poata vedea hazul cu care regizorul ilustreaza aceasta afirmatie. Iar spectacolul tocmai va fi oaspete la Milano, la Picollo Teatro. Îi "suspectam" pe creatorii acestuia de aceleasi aprecieri!

Andra Dumitrescu
Saptamâna financiară, 12 decembrie 2005

Foarte surprinzatoare este piesa Triumful dragostei (1732) de Pierre Marivaux, pusa în scena de Alexandru Darie la Teatrul "Bulandra"! N-ai mai zice ca Marivaux face parte dintre autorii usori, apropiati de genul vodevilului. Aici avem un text plin de învataturi, care dezvolta o poveste foarte originala, amestec de commedia dell'arte si A douasprezecea noapte. Ca si în piesa lui Shakespeare, si aici avem o farsa, pe care le-o joaca o printesa (Clara Voda), deghizata într-un tinar chipes, pe nume Phocion, celor doi batrini izolati într-un castel, frate si sora, renumiti ca întelepti, dar care nu cunoscusera dragostea. Dupa ce dragostea triumfa, caci adevaratul triumf al dragostei este sa-i faci si pe ipohondri, si pe ramoliti, si pe nebuni, si pe cei cu inima de piatra sa iubeasca, tinara printesa se va casatori cu un tinar print, Agis (Daniel Popa), care crescuse în casa lui Hermocrate (Marian Rilea). În slujba lui Hermocrate sint mai multe personaje clovnesti, precum valetul Arlequin (Adrian Ciobanu) si gradinarul Dimas, din a carui interpretare Vlad Zamfirescu face un rol memorabil, la întrecere cu Marian Rilea, care ne-a obisnuit cu astfel de creatii în personaje-compozitii, facind din cite un detaliu, cum sint aici ciorapii si papucii prea lungi, sursa inepuizabila de umor. Cei doi au rolul de a-i urmari pe tinerii oaspeti, printesa si însotitoarea sa (Rodica Lazar), deghizati în barbati, pentru a afla cu ce ginduri au venit la curte. Hermocrate este un filosof care a sfidat legile naturii, izolindu-se numai în mistica învataturii, ca sa afle ca a trait degeaba, caci atunci cind descopera jocul dragostei, e dezamagit ca filosofia nu-i mai este de nici un folos. Phocion apare cind în rochii de femeie, cind deghizata în barbat. Asa se face ca Hermocrate se va îndragosti de femeie, iar sora lui (Manuela Ciucur) de barbat. Abia la sfirsit ei afla ca s-au îndragostit de aceeasi persoana, care le-a oferit o lectie de amor.
Toata aceasta poveste shakespeariana, care te trimite cu gindul si la Leonce si Lena, are din partea regizorului o sustinere ingenioasa. Totul se desfasoara într-un decor mobil amintind de spatiile japoneze sau chinezesti, cu nenumarate despartituri, realizate dintr-o serie de panouri din fibra sintetica, semitransparente, care functioneaza dupa principiul jaluzelelor, dar avind si niste brate ca de robot, care le face mobile pe o raza de 360 de grade. Tot acest ansamblu ingineresc de panouri flexibile, montate pe trei rinduri a cite patru panouri, în total 12 panouri, datorat arhitectului Octavian Neculai, constituie un personaj, care rimeaza într-un dans foarte complex si subtil, ca într-un balet mecanic, cu actiunile personajelor. Acest personaj, care permite si efecte de umbre si lumini interesante, este jucatorul în plus, cum se spune în fotbal, martorul direct al spectacolului, care participa din interior la desfasurarea lui. Un alt personaj ingenios este banda sonora, care dincolo de momentele muzicale, foarte inspirate (Adrian Enescu), contine ceea ce as numi latura nastrusnica a spectacolului, punctul si contrapunctul lui sonor, care marcheaza accentele parodice ale acestei suave comedii. Si ca întregul decor semitransparent sa aiba culoare, era nevoie de costumele Mariei Miu, care a realizat o adevarata sarbatoare coloristica, de la albul imaculat al primei parti, care mi-a amintit de un Cymbeline vazut la Globe Theatre, la bogatia din final a costumelor, de un colorit maiestuos, princiar. Ca si cum nu era de ajuns, în ultima scena triumful dragostei se focalizeaza într-un urias panou reflectorizant, care oglindeste miscarea de papusi mecanice a personajelor, ce se resorb în adevarata lor natura, relevind ca ceea ce ni s-a înfatisat pina acum nu a fost decit iluzia lor decupata prin gesturi omenesti si sunete trucate. E ca si cum o oglinda sparta s-ar reface din cioburile ei. Parca am fi în Baletul mecanic al lui Fernand Léger. Exista multa imaginatie consumata în acest spectacol frumos, poetic, si Marivaux poate sa fie încintat, acolo unde este, ca pamintenii de la teatrul "Bulandra" i-au acordat atita atentie.