SPECTACOLUL ANULUI? OEDIP DE ROBERT ICKE, REGIA ANDREI ȘERBAN, LA TEATRUL BULANDRA

Alexandra Ares (22 ianuarie 2024)

Regizorul Andrei Șerban a declarat de multe ori că nu prea este interesat de dramaturgia contemporană, dar iată că, în mod ironic, unul din cele mai extraordinare succese ale lui de dată recentă vine de la un text contemporan, inspirat într-o măsură foarte liberă din mitul lui Sofocle, scris de Robert Icke, un dramaturg și regizor britanic de 38 de ani. La fel s-a întâmplat anul trecut și cu reputatul regizor Silviu Purcărete care a înregistrat un mare reviriment artistic cu spectacolul Gertrude, bazat pe piesa contemporană a dramaturgului Radu F. Alexandru, inspirată și ea, foarte liber și curajos, dintr-un text clasic.

Piesa Oedip a lui Robert Icke se petrece într-o singură noapte, fatidică, respectând unitatea de spațiu și timp a teatrului clasic. Icke concepe piesa ca pe un modern family drama, pe care suprapune dibace un office drama, urmând ca ambele să se coaguleze treptat într-un thriller existențial, din care nu lipsește o mare și tulburătoare poveste de dragoste. “Rețetă perfectă” și scrisă superb, piesă de actualitate care confirmă antichitatea. Asistăm la un destin personal și profesional care se autodistruge, chiar în momentul împlinirii maxime, totul fiind urmat de un epilog luminos și cathartic. Ieși de la spectacol, total răvășit și impresionat. Ce minuni se pot petrece în 2 ore pe o mică scenă de teatru!

Este vorba de noaptea unor alegeri prezidențiale din ziua de azi, după ce s-au închis urnele și se așteaptă rezultatul la sediul campaniei electorale amenajate în chiar casa lui Oedip, candidatul favorit în toate sondajele de opinie, un lider carismatic de tip „nou”, populist, (Vlad Zamfirescu, un rol fantastic) care pune mare preț pe adevăr și vrea sincer să schimbe lucrurile în bine. Oedip e înconjurat de o familie frumoasă compusă din soția Iocasta, cu 13 ani mai în vârstă (Cerasela Iosifescu, fabuloasă) pe care o adoră și cu care are o căsnicie perfectă, fratele Iocastei, Creon (un Andi Vasluianu onest, care rezistă tentației, scos din tiparul de bad boy) care este și managerul de campanie electorală, mama Merope (Manuela Ciucur, ca de obicei minunată, cu joc precis și nuanțat) și copii Antigona (Ilinca Neacșu), Eteocle (Matei Constantin, foarte firesc și viu) și Polinike (Eduard Chimac, un actor nou, excelent). Toți așteaptă cu sufletul la gură rezultatul alegerilor, fericiți că sondajele de opinie arată că se află pe punctul de a obține o victorie zdrobitoare.

De 27 de ani, de la moartea lui Laios într-un accident de mașină, țara nu a mai avut un lider, ceea ce a dat naștere la diverse “teorii conspiraționiste”. Din această cauză, Oedip declară că unul din primele lucruri pe care le va face ca președinte va fi să redeschidă ancheta morții predecesorului său (după cum diverși candidați actuali la președinția americană declară că doresc să redeschidă dosarele dubioasei asasinări a lui John Kennedy). Creon, în calitate de manager de campanie, se opune, pe ideea că e mai înțelept să privim spre viitor în loc să zgândărim prea mult trecutul.

În aceste momente pline de entuziasm și speranță pentru Oedip și echipa lui, apare profetul Tiresias (Ana Ioana Macaria, mascată, de nerecunoscut) care face niște previziuni catastrofale și care, privite din prisma informațiilor prezentului, par absurde, chiar științifico-fantastice. Tiresias readuce pe scenă pasaje scurte din Trilogia antică, ca un omagiu pentru toți creatorii acelui spectacol iconic, jucat pe multe meridiane.

Oedip bănuiește existența unei conspirații conduse de chiar fratele Iocastei. Între timp, în sediul de campanie care se golește treptat, familia lui Oedip îl surprinde cu o cină. În timpul acestei întâlniri, se discută problema certificatului de naștere al lui Oedip, ținut secret din motive incerte, dacă nu chiar falsificat (cam cum a fost cazul cu discuțiile despre certificatul de naștere al lui Barack Obama). Oedip dorește să-l facă public, chiar dacă e pe punctul de a fi devenit președinte fără să fi fost rugat să-l arate. Din discuție în discuție, iese la iveală un incident vechi.

Plin de intenții bune, Oedip declanșează o investigație. Pe măsură ce ancheta sa progresează, previziunile lui Tiresias încep să se potrivească. Oedip începe să afle niște lucruri îngrozitoare despre Laios, Iocasta și în final chiar despre el însuși. Oedip încercase, prin întreaga sa viață să arate că omul este mai presus de destin și că poate să-și croiască prin efort individual un destin extraordinar—ca președinte ales în mod democratic și cap de familie. Dar, nu întâmplător, ‘ironia sorții’ este un idiom de aceeași vârstă cu omul. Oedipul modern al lui Robert Icke, o combinație de lider populist și Obama, descoperă când i-e lumea mai dragă că a fost orb în privința unor adevăruri esențiale, his blind spot (pata oarbă). Mâna nevăzută a sorții i-a rezervat de fapt un destin surprinzător și îngrozitor care-i dă peste cap toate speranțele și toate calculele.

Căutarea lui Oedip este plină de întorsături surprinzătoare care ne țin cu sufletul la gură timp de două ore, cronometrate în sens invers. Cine poate privi cu indiferență cum cineva care caută adevărul cu cele mai bune intenții și se confruntă cu prăbușirea sa decisă de dumnezeu, zei, și soarta cu care s-a născut? Oedip este mult mai mult decât povestea înălțării și prăbușiri unui om, el reprezintă recunoașterea fragilității fiecăruia dintre noi în fața unei existențe pe care nu o putem controla oricât am încerca. Este și povestea acelei traume generaționale de care se vorbește atât de mult în psihologia actuală, ce ține de familia și țara în care ne-am născut (de care scrie și Alexandra Badea în Exil, fiind acuzată de unii cronicari că ar fi doar pop psychology.)

Și pentru că tot am menționat ideea de Pată Oarbă, trebuie menționată și remarcabila piesă omonimă a lui Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, montată de Andrei Măjeri la Teatrul Național din Novi Sad și invitată la FNT-ul din 2022 (despre care am scris elogios la vremea respectivă). Cred că ar fi foarte interesant ca aceste 2 piese excepționale Oedipul lui Robert Icke și Pata Oarbă să fie publicate într-o singură carte, pentru a compara cele două abordări și a măsura valoarea și stilul a două piese contemporane cu o tematică comună, una românească și alta britanică. Sunt două piese care merită cu prisosință atenție editorială. Este uimitor cum nici un director de teatru din România, nu a comisionat o montare cu Pata Oarbă după succesul montării de la Novi Sad, dar nu face decât să confirme o lipsă generală de viziune artistică și un interes axat exclusiv pe regie, și mai puțin pe text. (În teatru, cum remarca un fost ministru al culturii, de obicei se spunea că e o piesă de Caragiale și un film de Martin Scorsese, acum importanța și mai ales relevanța contemporană a autorului a cam dispărut.)

Revenind la Oedip-ul regizat de Andrei Șerban, este un regal teatral care a trebui văzut în primul rând de toți oamenii de teatru, de la studenți la directori (unii din ei erau deja la premieră și au scris elogios pe rețelele de socializare,) Și, poate în primul rând, de acei regizori, mai tineri ca el, care fac spectacole juvenile, plate, sau bătrânicioase, de regizorii care fug de emoții reale și s-au refugiat în caricatură și operă bufă (deși s-au cam demodat de zeci de ani), de regizorii care fac spectacole strălucitoare și cool, dar exterioare, lipsite de suflet și de profunzime intelectuală, de regizorii care fac actualizări de clasici pline de cioace pentru a gâdila publicul manelist în loc să încerce să-l ridice, și mai ales de la regizorii care, în goana după bani, au renunțat de a mai fi artiști în adevăratul sens al cuvântului, adică să exploreze ce e mai nou și în acelasi timp timelss în artă, conectat la spiritul veacului.

Spectacolul lui Andrei Șerban este de nivelul artistic al Ierbar-ului lui Radu Afrim, care mi s-a părut unul din cele mai fascinante și luminoase spectacole pe care l-m văzut de când m-am repatriat, superlativ la toate capitolele. Dar, are și ceva în plus. O intensitate extraordinară, (pe care Afrim o atinge în Seaside stories, doar că fără unitatea dramatică din Oedip). O intensitate dată nu doar de text și regie, dar și de monologurile dramatice excepțional scrise de Robert Icke și interpretate de Vlad Zamfirescu și Cerasela Iosifescu, care mi-au făcut pielea găină și mi-au umplut ochii de lacrimi, fără de care acest spectacol nu ar fi fost un asemenea succes. (Spun ‘succes’ și nu ‘triumf’ pentru că acest termen, ca și cel de ‘eveniment,’ a cam fost devalorizat.)

Oedipul lui Andrei Șerban are și tot rafinamentul și erotismul lui Thomas Ostermeier din spectacolul excepțional găzduit toamna trecută de X Fest, Istoria Violenței, dar în plus față de acela (care se sprijinea pe un text contemporan bine scris, ‘la modă’, dar cam minor) are un suport dramatic mult mai puternic, mai semnificativ și mai luminos pentru condiția umană. Acest fapt ne arată că Andrei Șerban rămâne un regizor de talie europeană și mondială pe care România e norocoasă să îl aibă înapoi, iar Teatrul Bulandra din București, atunci când se mobilizează, nu e cu nimic mai prejos decât celebrul teatru Schaubühne din Berlin. Ar fi frumos ca Bulandra să aranjeze un turneu cu Oedip la Berlin și în alte capitale.

Întrebarea e, va fi acest spectacol, nominalizat, așa cum ar trebui, la premiile UNITER? Nu este un pic ironic că oameni de teatru, unii din ei profesioniști de categoria B, vor judeca sau bloca nominalizările celor de categoria A? Va fi invitat acest Oedip la FNT-ul de anul acesta, după ce cel de anul trecut juriul l-a dat la o parte pe Andrei Șerban pentru a face loc unor spectacole inferioare, dar cu tematici ‘ideologice’ mai bine văzute în noua revoluție culturală, unele chiar nereușite, regizate de persoane cu care unii din membrii juriului urmau să lucreze? Vezi cazul doamnei Mihaela Michailov din juriul FNT 2023 care aud că s-a opus selecționării unui spectacol meritoriu al lui Andrei Șerban, dar a invitat, de exemplu, spectacolul nemeritoriu al unui regizor din tânăra generație (și de felul lui talentat, dar acel spectacol era foarte gros făcut) care i-a montat apoi imediat o dramatizare. E drept că nu numai adjectivele s-au devalorizat în România, dar și premiile și comisionările de spectacole care se dau ca acadelelor, cu puține excepții, doar prietenilor sau persoanelor cu care există interese comune.

Unul din cei doi piloni de rezistență ai Oedip-ului de la Teatrul Bulandra este Cerasela Iosifescu, despre care Andrei Șerban mi-a spus entuziasmat după spectacol că “este o actriță fabuloasă, de talia lui Meryl Streep.” Pe pagina de Facebook, un alt spectator, reputatul regizor Erwin Șimșenshon, a scris: „Oedip de la Bulandra, probabil cel mai bun spectacol văzut în București în ultima perioadă (pentru mine, pe locul 1, la egalitate cu Repetiție pentru o lume mai bună, foarte diferite, dar excepționale amândouă). Cerasela Iosifescu este senzațională, (…) pur și simplu nu cred că există vreo actriță mai bună pentru Iocasta lui Andrei Șerban! Mă uitam fascinat spre scenă și vedeam în Cerasela Iosifescu o combinație de Helena Bonham Carter, Julienne Moore și Meryl Streep, o explozie de mister, senzualitate, forță și sensibilitate deopotrivă! Fabuloasă!”

Să sperăm că și juriul UNITER de anul acesta va recunoaște acest lucru. Deși suntem la începutul anului teatral, performanțele formidabile din acest spectacacol vor fi foarte greu de egalat. Monologul Ceraselei Iosifescu în care povestește căsătoria cu Laios, este un masterclass de actorie cum vedem doar în filmele americane de Oscar. Ar merita să fie filmat, studiat și emulat la clasele de actorie din UNATC. De fapt, întreg spectacolul ar merita să fie preluat și adaptat de Redacția Teatrului Național de Televiziune (unde am lucrat, înainte să mă mut la CBS News din New York).

Vlad Zamfirescu, actor cunoscut și iubit de public pentru capacitatea remarcabilă de a întrupa personaje moderne complexe (și pe care îl urmăresc cu mare interes de la spectacolul formidabil al lui Vlad Massaci Forma Lucrurilor, de la Teatrul Act, din 2005), susține cu brio un rol de mare respirație și dificultate, a cărui autodistrugere te răvășește și a cărui dragoste pentru Iocasta te umple de lumină. Oepdipul său este un mare erou tragic modern. Este profund uman, relatable cum spun americanii, plin de carismă și energie.

De fapt, concluzia spectacolului este că nici unul din noi nu știe ce ne aduce viața de la un moment la altul, suntem cu toții orbi și neputincioși să schimbăm destinul implacabil și finalul imprevizibil care ne este scris. Dar, între aceste două coperți, începutul și sfârșitul, avem forța de a iubi și de a crea lucruri minunate și momente de neuitat.

O altă prezență scenică remarcabilă, de mare forță dramatică dar discretă, a fost talentata Manuela Ciucur care a interpretat-o pe Merope, mama adoptivă a lui Oedip. Merope a avut câteva monologuri care i-au luminat nu numai dragostea și admirația pentru excepționalul ei fiu, pornit de jos, din condiții umile, crescut cu greu și aflat în pragul de a fi ales președinte, dar și trecutul acestuia și secretele.

Întreg ansamblu de actori funcționează ireproșabil, viu, și credibil, de la micul rol al șoferului care povestește accidentul rutier de acum 27 de ani, uman și savuros creat de Lucian Ifrim, la membrii staff-ului de campanie electorală, Adrian Ciobanu și Andrada Corlat, la fiul gay (Eduard Chimac) și fiul rebel (Matei Constantin) până la performanțele formidabile ale Ceraselei Iosifescu și Vlad Zamfirescu.

În final, doresc să remarc decorul deosebit de plastic și de modern al Carmencitei Brojboiu, grafic, vizual, și axat pe culoarea roșie. Scenografia creează o lume spectaculoasă, sugestivă, de mare bogăție estetică, rafinată, plină de mici detalii evocative; de asemenea, light design-ul excepțional al lui Cristi Niculescu care a completat scenografia ca accente difuze de poezie pură, și proiecțiile video inspirate ale lui Radu Daniel, mai ales cea cu pădurea, care creează un sentiment de mister și imersiune imediată în ceea ce pe pagina de hârtie a piesei este doar un flash-back, conturând superb momentul culminant al spectacolului.

Nu în ultimul rând, aș dori să recunosc și contribuția esențială, din umbră, a talentatei regizorare asociat Daniela Dima.

La avanpremiera de pe 20 decembrie 2023, la care nu am reușit să intru, am remarcat o coadă de sute de metri la intrarea în sala din Grădina Icoanei. Andrei Șerban este în continuare un nume de top, relevant datorită abilității sale formidabile de a rămâne tânăr și racordat la contemporan—de la mici detalii, cum ar fi descălțarea lui Oedip/Vlad Zamfirescu din pantofii de lac în adidașii confortabili, la chestiuni de viziune generală profundă—socială, politică, filosofică și poetică—a lumii în care trăim.

Tinerețea în artă nu ține neapărat de buletin ci de capacitatea de a ieși din clișee și tipare învechite, de a fi cu un pas înaintea timpului în loc de a privi cu înapoi cu nostalgie provincială, sau sindromul Pepsi, după cum îi spun eu. (Tot ce venea din exterior până în 1989, de la piese și filme la banalul Pepsi, avea o magie supradimensionată de care mulți oameni de teatru și de litere formați în acele timpuri încă nu s-au eliberat și încearcă să le readucă, oricând posibil.)

Chiar dacă rădăcinile prezentului duc inevitabil spre mit și antichitate, tinerețea înseamnă să fii mereu atent la mugurii care răsar neîncetat în fiecare moment, în lumea în care trăim.

Un început fabulos de an pentru echipa teatrului Bulandra. Bravo!

https://revistarinocerul.ro/oedip-de-robert-icke-regia-andrei-serban-la-teatrul-bulandra/

ŒDIPE LA TEATRUL BULANDRA: CATHARSIS ȘI O NEAȘTEPTATĂ DRAMATURGIE MUZICALĂ

Alexandru Pătrașcu (18 decembrie 2023)

O pură coincidență face ca spectatorul bucureștean să vadă, în aceeași lună, o transpunere modernă teatrală și una operatică a aceluiași mit, având ca sursă piesa de teatru scrisă acum 2500 de ani de Sofocle: Œdipe. Mai mult, întâmplarea face ca ambele spectacole din această lună să fie, prin forța împrejurărilor, avanpremiere. La Teatrul Bulandra din cauza accidentării actriței Cerasela Iosifescu, la Opera Națională București fără explicații. Dar întâmplarea, fatalitatea chiar, e una dintre cheile de lectură ale mitului arhetip, provocând toată dezbaterea despre vină, destin, soartă despre care vorbim de mii de ani.

Actrița din rolul Iocastei a fost dublată de Ilinca Neacșu în chip de mim, mai puțin în monologul-revelație despre Laios și păcatele sale impardonabile. Andrei Șerban a explicat rațiunea dublării invocând … Opera, unde tenorul poate rămâne uneori fără voce și e dublat de o altă voce din culise. Mi-am adus aminte, inevitabil, de un spectacol memorabil de la Covent Garden cu Bărbierul din Sevilla, în care mezzosoprana Joyce DiDonato, accidentată la un picior, a jucat totuși într-un cărucior cu rotile, făcând opera încă și mai interesantă.

Merită amintit că Andrei Șerban a montat aceeași dramaturgie a lui Robert Icke și la Teatrul Maghiar din Cluj, pentru care am scris și o cronică. Încă de atunci, imediat după ieșirea din starea de urgență impusă de pandemia covid, mi-a făcut impresia unuia dintre cele mai bune spectacole ale lui Andrei Șerban din ultimii 5-6 ani. Însă concepția și, mai ales, ritmul acestuia a evoluat la București. Cred că este unul dintre foarte puținele, dacă nu chiar singurul spectacol de teatru din România care chiar merită epitetul de cathartic, care te poate emoționa până la punctul în care ieși din sală într-o cu totul altă stare decât cea cu care ai intrat.

Pe scurt, Icke mută perioada în care se desfășoară acțiunea într-un prezent universal și democratic, în care Œdipe este un candidat prezidențial așteptând rezultatele scrutinului și toată drama se petrece în timp real, în cele două ore de după vot. E cât se poate de plauzibil, ceasul digital care afișează scurgerea timpului nu face decât să mărească tensiunea și impactul descoperirii că Œdipe și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama sa fără să fie conștient de adevărata sa identitate. Textul lui Icke este foarte bun, trama este excelentă.

Andrei Șerban a introdus, spre deosebire de spectacolul de la Cluj, o serie de citate în greaca veche, din celebra sa Trilogie antică, montată (și) la Teatrul Național București imediat după Revoluție. Mai exact din Troienele, din vaierile Hecubei care vedea cum, sub ochii ei, dispare o lume. Dacă în opera lui Enescu, Tiresias e interpretat de un bas, la Teatrul Bulandra rolul i-a revenit Anei Macaria, singura apariție într-un costum atemporal, terifiantă în înfățișare și în prezicerile ei cu iz de blestem. Cu siguranță, celor care au văzut Trilogia acum 30 de ani, acest intertext trebuie să le fi trezit amintiri, nostalgii și emoții. Dar procedeul a adăugat greutate dramei, fără să fie neapărat decisiv.

În rest, regia lui Andrei Șerban n-a lăsat nimic la voia întâmplării. Scena relativ mică a teatrului a fost folosită din plin, cu actori care se agitau, împingând piese de mobilier într-o frenezie cu efect bine calculat. Cabotinismul politicianului a fost foarte bine pus în evidență de Vlad Zamfirescu, însă dacă e să cântărim adevărată greutate dramatică a personajelor, piesa lui Icke ar putea să se numească mai degrabă Iocasta. Ca de obicei, Șerban tratează personajele feminine cu o tandrețe încărcată de emoții. Chiar dacă Ilinca Neacșu doar a mimat rolul, personajul ei rămâne remarcabil. Iar când Cerasela Iosifescu a înlocuit-o pentru câteva minute, încărcătura dramatică a devenit aproape insuportabil de mare. Nu e de mirare nici că, practic, cele mai bine conturate personaje rămân Merope (formidabilă Manuela Ciucur), Antigona (Andrada Corlat) și teribila Tiresias.

Andi Vasluianu a reușit să facă din același joc al său, de altfel foarte natural, un Creon credibil, mai degrabă loial lui Œdipe, dar lăsând loc unei inefabile și invizibile uzurpări (mult mai accentuată în opera lui Enescu). Băieții lui Œdipe au fost monocromi, jucând (foarte bine) cartea tinereții, ceea ce în economia spectacolului a fost suficient. Adrian Ciobanu a redat foarte bine ambiguitatea (asupra căreia ne previn totuși celelalte personaje) lui Corin, însă, cum se întâmplă deseori la spectacolele bune, rolurile episodice rămân memorabile și Lucian Ifrim a fost perfect în rolul șoferului.

O singură critică: amplificarea sonoră. Sala de la Grădina Icoanei e suficient de intimistă încât să nu aibă nevoie de această distorsiune. De altfel, la un moment dat această amplificare nici n-a mai funcționat și totul se auzea perfect, ba chiar mai nuanțat.

Œdipe de la Teatrul Bulandra este un spectacol excelent, foarte puternic dramatic, emoțional cum nu se poate mai mult și cred că orice iubitor de teatru ar trebui să-l vadă. E modern, dar amintește și de vremurile de aur ale teatrului românesc. Iar veteranul Andrei Șerban demonstrează o vervă intactă. Chiar dacă în 1995 monta Œdipe tot în cheie modernă la Opera Națională, după aproape trei decenii a reușit să găsească rezerve dramatice cu totul noi pentru același arhetip. Continuarea logică ar fi ca Teatrul Bulandra să abordeze chiar Trilogia antică. Ar fi ceva.

https://despreopera.com/2023/12/18/oedipe-la-teatrul-bulandra-catharsis-si-o-neasteptata-dramaturgie-muzicala/

OMUL ȘI OGLINDA: OEDIP LA BULANDRA

Corina Șuteu (6 februarie 2024)

Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia.

Recentul spectacol regizat de Andrei Șerban cu Oedip de Robert Icke demonstrează că și arta poate întoarce totul invers, deși ea stă, metaforic, pe loc. Ghicitorile formulate de Tiresias sunt despre Om și despre Oglindă. 

Iar desfășurarea poveștii este despre relația noastră cu adevărul și riscul de a ne pierde în reflectările propriilor proiecții despre realitate. Adevărul ne ajunge întotdeauna, dar întotdeauna, din urmă, răsturnându-ne existența cu susul în jos.

Iar pentru că suntem, acum, prinși în variate dezbateri despre ce și cum trebuie să fie teatrul, despre raporturile teatrului cu viața, despre cât de îmbibată ideologic ar fi bine să fie reprezentația teatrală, îmi permit să privesc recenta punere în scenă a lui Andrei Șerban dintr-o perspectivă diferită de cea a comentariului de artă.

Să o iau ca pe un pretext pentru observații mai vaste.

Ieșind de la acest spectacol tulburător și intens, mi-a trecut pentru prima dată prin minte gândul că ar fi bine să ne exersăm capacitatea critică doar atunci când ni se pare că avem instrumentele, cultura, inteligența și talentul necesare să o facem. Ce ne califică, de fapt, să analizăm opera unui regizor, pe ale cărui magistrale puneri în scenă nu le‑am văzut integral și nu le-am putut măsura în contextul și în spiritul timpului în care au fost create?!…

Ce se poate spune critic valoros despre spectacolele lui Andrei Șerban azi, acum, în România, când acest artist a traversat decenii de puneri în scenă, în teatru și în operă, ovaționate internațional din anii ’80 încoace?! Critica noastră de teatru, sau ceea ce a mai rămas din ea – cu minore excepții –, nu are perspectiva, nici profunzimea necesare. Este, admit, o afirmație radicală și incomodă, dar, în spiritul piesei Oedip, necesară dacă vrem să ne confruntăm cu adevărul, să nu mai fim orbi.

Șerban este un foarte mare artist, unul care nu s-a manierizat, care n-a înghețat în interiorul propriilor sale rețete, pentru care singurul spațiu de „acasă” rămâne scena – fie cea de la La Mama sau Unteatru sau cea de la Teatrul Bulandra sau Opéra Bastille sau Lincoln Center. El se reinventează în teritoriul propriei sale insule prosperice prin care se perindă sub diverse măști calibanii și întruchipări ale lui Puck și ale Mirandei de câteva decenii. Ar fi mai just, cred, să ne exprimăm stupoarea, pur și simplu, pentru că, după ce a făcut să renască în anii ’90 teatrul din România și Teatrul Național din București, punând în scenă răvășitoarea „Trilogie antică” și construind, cu titanică energie, o nouă aspirație artistică, el nu mai are azi propuneri de punere în scenă la acest teatru, din motive care nu au legătură cu arta, ci cu degradarea, între timp, a exigenței față de calitatea actului artistic. Centrul Sava de la Teatrul Național a fost creat ca laborator sub conducerea lui Andrei Șerban și a fost recuperat apoi fără scrupule de alții, devenind un simplu buzunar de bani suplimentar, coordonat fără viziune.

Academia itinerantă Andrei Șerban nu și-a mai găsit o casă după încetarea mandatului pe care l-am avut la ICR NY și toate încercările de a construi ulterior un asemenea centru laborator sub conducerea lui Șerban s-au lovit de obtuzitate sau de interese meschine, chiar dacă toți participanții de-a lungul anilor la aceste rezidențe au recunoscut – fără excepție – cât de importante sunt pentru „curățarea” emoțională și înălțarea vibrației în teatru.

Spectacolul cu „Oedip” de la Bulandra nu face decât să întărească toate constatările de mai sus. E o a doua punere în scenă realizată pe același text al lui Robert Icke de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar din Cluj, acum trei ani.

Regizorul propune cu totul altceva la București, redovedind cât de organice îi sunt instrumentele complexe ale scenei. Capacitatea sa de a fuziona același text cu o echipă de actori radical diferită pe care o are la dispoziție, construind un spectacol nou, te bulversează.

Deplasarea accentului de pe centralitatea lui Oedip către centralitatea țesăturii de energii umane care determină tragedia și singularizarea Iocastei ca ancoră a dramei jucate, folosirea incantațiilor din „Trilogia Antică” drept gonguri ale destinului, aduc piesa mult mai aproape de spectator. Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia. Drumul tragic și implacabil către acest adevăr brutal și necesar definește călătoria propusă publicului.

Or, pentru lumea de azi în mod special, ce poate fi mai actual și mai semnificativ decât refuzul, sub toate formele, al adevărului. Înlocuirea acestui adevăr cu ideologii și rețete difuzate cu obstinență și eficacitate. Dar și refuzul individual, al fiecăruia dintre noi, de a ne spune cum stau, de fapt, lucrurile, preferând să trăim în artificial, în fals, în aparență și în proiecții toxice despre noi și despre lume.

Or, teatrul și arta sunt provocarea de a ne înțelege și vedea mai bine în Oglindă, de a observa ce este cu susul în jos în existența noastră individuală. Problemele societății își au soluția doar în revoluțiile interioare, intime, ale fiecăruia, în dez-orbirea noastră, nu în primirea mecanică, tezistă, nedigerată, a unor rețete de gândire declamative și plate, oricare ar fi conținutul și originea lor.

De altfel, în același sens e folosită și referința la spectacolul din anii ’90 al lui Șerban cu „Trilogia Antică”. Pentru „Oedip”-ul de la Teatrul Bulandra este ca o punere în perspectivă, treizeci de ani după, a ceea ce a urmat după căderea cortinei de fier. Momentul curat, eliberator și aspirațional a fost recuperat încet, încet, de un spațiu al minciunii și al compromisului. Învățăm și mai ales vrem să învățăm ceva din asta?!…

Impresionează lucrul cu actorii în spectacol. Văzut la o avanpremieră, cu Cerasela Iosifescu (Iocasta) accidentată și revăzut cu prilejul premierei, spectacolul marchează o reușită actoricească pe care o cred irepetabilă pentru Vlad Zamfirescu (Oedip), pe care îl curăță de zgura mecanică a divertismentului, care îl eliberează și provoacă să joace „greu” pe Andi Vasluianu (Creon), reconfirmă școala riguroasă și talentul Manuelei Ciucur (Merope) și oferă Ceraselei Iosifescu șansa de a străluci în Iocasta. E dificil ca acest „prea mult” al interpretării actriței să nu cadă în patetic și exagerat. Ea reușește să păstreze echilibrul între emoție și visceralitatea interpretării, devenind centrul transmisiei unei suferințe generalizate, cea provocată de minciună.

Complet diferit, din nou, față de citirea regizorală a textului la Teatrul Maghiar din Cluj, iubirea dintre Oedip și Iocasta nu oprește timpul. Ea există ca o insulă de adevăr înconjurată de ne-adevăruri. E o iubire care se furișează și evadează temporar din spațiul intoxicat. E o iubire pe cât de interzisă, pe atât de absolută și tot pe atât de tragică.

Capacitatea lui Andrei Șerban de a-i dezvălui pe actori lor înșiși în acest spectacol de la Bulandra repune la loc, așa ca și în spectacolul „Carusel” de la același teatru, aura unei instituții teatrale iconice despre al cărei „timp de aur” noua generație de spectatori știe prea puțin, spre deloc.

Pentru Andrei Șerban teatrul este și un spațiu al responsabilității individuale. Când Tiresias spune „și eu, și tu suntem doar oameni”, nu poți să nu te gândești la toți puternicii lumii de azi – cei din consiliul de securitate ONU, cei de la Forumul economic din Davos, cei care dețin marile platforme ale internetului sau marile companii listate în bursă…pe scurt, la toți cei care ne decid destinele global, cu toate că și ei, ca și noi, sunt DOAR oameni. De la Zelenski la Trump și Biden, de la Macron la Zuckerberg, într-o lume în care cetățeanul este așa de ușor controlabil și spionabil grație tehnologiei, Omul a rămas foarte singur și foarte fragil. Este asta un subiect fundamental, la care ar fi bine să ne gândim activ?! Cred că da.

Fiindcă, din nou, schimbarea nu o putem produce decât înăuntrul nostru, când ceva ne tulbură. Acesta e sensul artei. Ea nu poate schimba lumea, dar îl poate atinge pe fiecare, invitându-l să-și dea răspunsuri și să facă alegeri. 

Într-o lume în care „cultura utilizatorului” și cea a influencerilor de tot felul a dat jos idolii și a spart în bucăți noțiunea de autoritate, una definită, cum spune Zaki Laidi, prin interacțiunea între o lume fără frontiere și una fără puncte de reper, calitatea simbolică a conținuturilor și valoarea lor spirituală, etică și estetică, sunt anihilate, cel puțin deocamdată.

Dar câtă nevoie are Omul de ele o arată spectatorii care au ieșit în transă de la un spectacol ca „Oedip” sau cei care au plâns în timpul reprezentației.

Felicitări Teatrului Bulandra pentru invitarea lui Andrei Șerban. E păcat că acest spectacol nu se joacă decât foarte rar. Cei responsabili pentru asta ar trebui să fi înțeles din povestea lui Oedip că adevărul te ajunge, până la urmă, vrei-nu-vrei, din urmă.

https://revista22.ro/cultura/omul-si-oglinda-oedip-la-bulandra

MITURILE ÎNTEMEIETOARE, REVELAȚII CONTEMPORANE (OEDIP, REGIA ANDREI ȘERBAN LA TEATRUL BULANDRA)

Doina Papp (9 ianuarie 2024)

Oedip umblă printre noi cu dezinvoltura provocatorului, iar însemnele sale fac personajul din ce în ce mai ispititor și demn de cercetat pentru contemporani.

Tiparele ancestrale în care omenirea civilizată și-a fixat experiența istorică sunt, iată, în continuare, repere consistente pentru rătăcita noastră lume contemporană. Dintre miturile Antichității, tot mai îndepărtată în timp, dar tot mai actuală prin semnificații, Oedip e unul dintre cele mai frecventate. Faimosul rege teban și destinul lui tragic urmărit de ceea ce teoria literară a numit hybris (omul care, nesocotind vocea destinului, și-a omorât tatăl luând-o de soție pe propria mamă) își încarcă periodic biografia cu noi semnificații date de timpurile care i-au succedat. Interpretări și reinterpretări repun în discuție tragedia lui Oedip sub semnul nevoii de libertate a omului contemporan în război cu determinările impuse sau autoimpuse de subconștient. Forța destinului ignorată de Oedip, dar și seducția misterului și a întrebărilor din spatele acesteia, la care se adaugă speculațiile deduse din creșterea interesului pentru relațiile umane subtil sofisticate în societatea modernă, noile coduri morale și sociale și mai ales amestecul politicului în manipularea oamenilor lărgesc nu doar proiecția de fundal a modelului clasic, ci și înțelesul acestuia. Oedip umblă printre noi cu dezinvoltura provocatorului, iar însemnele sale fac personajul din ce în ce mai ispititor și demn de cercetat pentru contemporani.

Cu ani în urmă, un spectacol memorabil al Operei Române în regia argentinienei Valentina Carrasco, prea repede scos de pe afiș, ni-l arăta pe Oedipul enescian la sfârșitul peregrinărilor la care e condamnat, aruncat pe o plajă invadată de turiști, în indiferența mulțimii din jur.

Nu știu dacă a inventariat cineva interpretările și reinterpretările acestui mit care a fundamentat, între altele, una dintre cele mai cunoscute teorii freudiene despre relația mamă-fiu.

Recent, regizorul și dramaturgul britanic Robert Icke readuce în atenție, prin montările din 2019 și 2022, personajul într-o piesă ce poartă numele eroului antic- Oedip (mulți zic că ar fi fost mai potrivit titlul Iocasta), pe care îl plasează în centrul unei situații contemporane, respectiv o campanie de alegeri.

Cu ochiul și urechea mereu atente la noutățile din lumea scenei, Andrei Șerban și asistenta sa Daniela Dima preiau textul și plonjează, cu ocazia spectacolului de la Teatrul Bulandra din București (după un altul diferit, se pare, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj) într-o seducătoare investigație trecut-prezent, mit-realitate, făcând din această operă scenică un adevărat studiu cu accente antropologice.

Primul tablou e aproape muzeal prin proiectarea în decorul semnat de Carmencita Brojboiu a unor efigii antice, cadru în care în scenă intră bătrânul prezicător Tirezias. Singurul personaj care poartă costumul neutru cu care ne-am obișnuit când vine vorba de teatrul antic are în interpretarea excepțională a Anei Ioana Macaria solemnitatea ritualurilor păgâne, instaurând misterul. Monologhează cu ton baritonal, alternând greaca veche cu versurile în traducere din tragedia lui Sofocle, moment în care mulți dintre cei prezenți retrăiesc emoțiile celebrei Trilogii antice în regia lui Andrei Șerban de la kilometrul zero al teatrului românesc, de după 1989, cum titram scriind despre eveniment (vezi De la Cortina de fier la teatrul fără perdea). De altfel, în cuvântul de deschidere de la avanpremieră, Andrei Șerban evoca numele celor care i-au inspirat și susținut această creație, Elisabeth Swados, Priscilla Smith, precum și pe acela al neuitatei Ellen Stewart, directoarea de la La Mama, unde a început aventura în lume a regizorului româno-american.)

Cu știința ruperilor de ritm care dau tensiune montărilor sale, regizorul ni-i aduce apoi în scenă pe „urmașii” lui Oedip, care refac la altă scară a istoriei drumul acestuia spre descoperirea adevărului despre sine și despre ceilalți. Cine suntem și de unde venim, dramele identității sunt teme la ordinea zilei, iar Oedip le conține exemplar. Niciodată parcă ele n-au sunat însă mai vibrant ca azi, când omul contemporan, fie el și recent, nu mai are timp de filozofie.

Prin contrast cu calmul gânditor din scena de început și cele în care Tirezias revine premonitor, noul Oedip surprins în campanie electorală și tabloul agitației din jur ne aduc cu picioarele pe pământ, în lumea noastră pragmatică și vulgară, lumea intereselor mărunte în care parvenirea prin minciună și impostură, mai ales cea politică, e pentru mulți confundată cu destinul. Dezlănțuit, în cea mai fierbinte noapte a alegerilor, asaltat de curiozitatea presei de scandal, acest Oedip, orgolios și intempestiv, dar mai ales avid de putere, arată ca un biet cabotin jucând exuberant scena succesului. Într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, Vlad Zamfirescu trăiește acest moment debordând de energie, sigur pe sine și pe mijloacele sale de seducție. Această primă parte a spectacolului înfățișând suficiența de tipar a politicianului e abordată cu dezinvoltură de actor, pentru ca apoi, în partea a doua, în fața mărturisirilor Iocastei, să trăiască cu o sinceritate dezarmantă perplexitatea cumplitei revelații a paricidului și incestului. Bine condus, acest drum face ca interpretarea lui Vlad Zamfirescu să dea tonul spectacolului, dominat de dilema vinovăției eroului.

Pentru că, la urma urmelor, dacă această piesă ne spune ceva nou despre libertatea și răspunderea actelor noastre o face implicând întreaga societate pe care spectacolul lui Andrei Șerban o ilustrează printr-o amplă figurație, oamenii de campanie care roiesc în jurul lui Oedip.

Cel de al doilea pol al spectacolului se structurează în jurul tulburătoarei scene dintre Oedip și Iocasta, în care iubita retrăiește drama unei căsnicii de suferință, lângă un Lajos nedemn de profilul său legendar, motivându-și astfel adulterul și aruncând în aer relația pasională dintre cei doi. În reprezentația văzută (18 decembrie 2023), prefațată de regizor cu explicații despre accidentarea Ceraselei Iosifescu (Iocasta), a fost și singurul moment în care interpreta en-titre, dându-și măsura talentului de tragediană, intră în rol trăind la limita suportabilului scena umilinței într-o relație conjugală eșuată. În rest, actrița s-a rezumat la a da replica partenerilor de la arlechin, în timp ce Ilinca Neacșu, dublura, executa adecvat mișcările, fără a afecta credibilitatea spectacolului.

În virtutea importanței date temei iubirii sunt propuse ca rezolvare a crizei survenite două finaluri, unul, mai conform cu modelul antic, în care Iocasta își ia viața, în timp ce Oedip își scoate ochii (momentul se consumă într-o cadă și are aerul unei scene de reclamă); și altul, original și curajos, impertinent chiar, în care cei doi se tăvălesc pe jos într-o scenă prelungită de sex în lumina reflectoarelor și disprețul destinului.  

Echilibrul fin instaurat între valorificarea patternului, a mitului clasic și realitatea în care reverberează tema destinului în lumea de azi, pe de o parte, și abordarea emoțională a relației bărbat-femeie prin prisma aspirației la libertate, pe de altă parte, face ca spectacolul să-și găsească deplina împlinire într-o construcție demnă de numele regizorului.

Între aceste planuri, actorii au posibilitatea să jongleze cu capacitățile lor de transformare ilustrând însăși labilitatea ființei. Imaginea publică și cea particulară, intimă, sunt în același timp văzute ca fețele unui Ianus care guvernează nu doar viața omului în societate, ci și pe cea a actorului pe scenă. Teză pe care spectacolul lui Andrei Șerban o conține și ca o lecție de viață despre adevăr și minciună („minciuna albă”, cum numea un filozof contemporan acea jumătate de adevăr necesarmente acceptat).

Cum povestea lui Oedip, oricum am lua-o, are și o tramă polițistă, în spectacol există și câteva roluri esențiale pe drumul descoperirii mobilurilor crimei de care se face vinovat eroul. Cel mai important e al Meropei, presupusa mamă care-l crescuse pe Oedip, rol în care Manuela Ciucur excelează bântuind ca fantoma lui Hamlet printre cei care nu vor să o asculte, subliniind aroganța lui Oedip. Mai e și Corin, înzestrat de autor cu misiuni, dar și sentimente secrete în privința Iocastei, rol în care Adrian Ciobanu pune multă rafinată discreție. Creon, ca șef de campanie electorală, dar și ca sfătuitor al lui Oedip, știe, pe de altă parte, să-și ascundă adevăratele intenții prin jocul subtil, relevant al actorului Andi Vasluianu. În fine, din anturajul familial se detașează Antigona (Andrada Corlat), apăsând pe simțul realist, justițiar al personajului exprimat plenar în altă piesă a ciclului teban.

Spațierea interesantă realizată prin manipularea la vedere a elementelor de decor sau a perdelelor de lumină (lighting design: Cristi Niculescu) creează oportunități de mișcare în dinamica spectacolului, iar ceasul electronic care măsoară timpul spectacolului în care soarta lui Oedip, prezidențiabilul, trebuie lămurită susține tensiunea spectacolului.

Unitatea de loc și timp (cele douăzeci și patru de ore), regulă de fier a tragediei antice, e și ea respectată de autor în perimetrul convenției scenice.

Creație de referință prin modul în care autorul și regizorul înțeleg să implice marea cultură și imbatabila putere a mitului în judecata lumii contemporane, Oedip de Robert Icke în regia lui Andrei Șerban pe scena Teatrului Bulandra e în același timp un avertisment pentru societatea în care trăim și, mai ales, o frumoasă meditație despre limitele cunoașterii și libertății umane.

https://revista22.ro/cultura/miturile-intemeietoare-revelatii-contemporane-oedip-regia-andrei-serban-la-teatrul-bulandra

DE LA OEDIP LA IOCASTA

Doina Papp (6 februarie 2024)

Oedip, în regia lui Andrei Șerban, glisează spre un accent în plus în favoarea feminismului, adăugând noi idei de interpretare a mitului, în consens cu teme contemporane.

În forma lui desăvârșită prin intrarea în rol a Ceraselei Iosifescu, interpreta Iocastei, pe care la avanpremiera despre care am scris n-am putut-o vedea decât stând pe scaun, din cauza accidentului suferit, spectacolul Oedip dobândește alte multe înțelesuri. Și își schimbă dominanta. În privința substanței politice și, deopotrivă, în planul uman privind iubirea dintre cei doi. Ca urmare a felului în care abordează actrița rolul, întregul eșafodaj al polilor de putere se schimbă. Te poți întreba, așadar, dacă autorul a mizat preponderent pe sensul politic al acestui Oedip modern, hărțuit cu privire la originile sale, în timp ce e pe punctul de a câștiga alegerile ca președinte; sau dacă nu cumva mai importantă e relația de dragoste a celor doi soți pe cale să se destrame sub ochii noștri.

Încă din prima scenă, prin atitudinea de superioritate pe care i-o atribuie Iocastei, actrița atrage toate privirile. Prin ținuta mândră, prin jubilația învingătorului și mai ales prin implicarea în altercațiile cu jurnaliștii de la conferința de presă ale soțului, suntem avertizați asupra rolului important pe care urmează să-l joace în poveste. Încet, încet interesul în privința deslușirii misterului în cazul morții lui Laios devine evident, ca și grija de a-și ține iubitul aproape. De aici, frecventele scene erotice, patetismul, patima în relația celor doi, tot mai precipitați în a-și confirma sentimentele și a-și consuma pasiunile parcă într-o cursă contra cronometru.  Cerasela Iosifescu, care le inițiază cu dezinvoltură și adevăr al sentimentelor, asigură autenticitatea acestor momente acompaniate la un moment dat în contrapunct ironic de expunerea muzeală a sexului pictat din decor. Iocasta ar vrea să recupereze parcă toți anii de lacrimi lângă un bărbat bătrân, care i-a răpit dreptul la viață făcând-o mamă la 13 ani și îndepărtându-i apoi copilul, pentru a-și spăla obrazul de președinte. Plină de energie, jucând încordat, mereu în priză, ea tinde să acapareze prim-planul spectacolului. Printr-o agitație continuă sugerează neliniștea, dar și un fel de presentiment al dezastrului înainte ca Tiresias să intre în scenă și să-l avertizeze pe Oedip.

Iocasta reprezintă cu asupra de măsură ambițiile femeii cu rădăcini în matriarhat, manifestându-se în consecință ca mamă și soție, și nu mai puțin ca viitor om politic. În scena dineului prelungit, menită să consolideze celula familială, Cerasela Iosifescu prezidează și se impune prin atitudini contondente față de nesupusa Antigona (rol în care Ilinca Neacșu, cea care mimase la avanpremieră în rolul Iocastei, se afirmă ca o actriță sigură pe ea și pe mijloacele prin care îi dă personajului importanța cuvenită), față de Meropa, mama de jure a lui Oedip, pe ai cărui genunchi zăbovește, în disprețul prezenței acesteia și al etichetei.

Simbol al unui feminism exponențial, Iocasta-Iosifescu se comportă de parcă ar avea toate cărțile în mână, dar cu precipitări sugerând o anume frică de a-și pierde fericirea. Regizorul simte potențialul actriței și o încurajează în preluarea rolului de meneor al jocurilor de culise în campania de alegeri în care Oedip e angrenat, surclasându-l pe Creon, formal însărcinat cu această misiune. Mai mereu prezentă în scenă, abila Iocasta își impune imperios ideile strategice. Își susține partenerul în bătălia pentru victorie, acompaniindu-l până la sfârșitul dezolant, când scena se golește de afișe publicitare, făcându-i loc lui Tiresias și profețiilor sale. Moment excelent datorat regiei care sugerează cât de ușor se poate cădea de pe scara puterii. Tot ea are inițiativa și în privința anchetării omorului de care s-ar face vinovat Oedip, organizând întrevederea cu șoferul implicat în accident. Acumulează forță și se năpustește asupra celorlalți, revendicându-și dreptul la ultimul cuvânt și în ceea ce privește soarta lui Oedip până la final, când e denunțat incestul și nu-i mai rămâne decât să-și tragă un glonț în cap.

În destinul acestei femei puternice, pe care actrița o intuiește ca atare, Iosifescu valorifică toate farmecele feminității de care e în stare, emanând senzualitate și generând erotismul și patima iubirii carnale care-i înlănțuie pe cei doi. Pe fondul acestei pasiuni, spectacolul pare că-și diminuează interesul pentru sensul politic, dând întâietate unei frumoase povești de iubire. Accentul se mută, ca atare, pe drama acestei femei, al cărei parcurs slujește ideea condamnării abuzurilor, aici la adresa femeii lipsite de apărare, adolescenta de odinioară violată și oprimată de acel Laios orbit de putere. Așezată pe jos, desculță, căci această dezinhibare îi e proprie actriței, Iocasta Ceraselei ne spune că emoția nu a dispărut din teatru, că lumea mai poate fi mișcată de asemenea întâmplări din care anticii au făcut motive de catharsis și pilde privind vulnerabilitatea „măreției” umane. Cuprinsă de furie, trăiește, spovedindu-se lui Oedip, într-o stare de uimire paralizantă (tăcerile grele ale lui Vlad Zamfirescu dau personajului o valoare umană în plus), cea mai frumoasă eliberare, spectacolul atingând aici punctul culminant al tragediei.

Ce distanță între acel început, când apare la alegeri apăsând biruitor pe zâmbet și legănându-se nonșalant de pe un picior pe altul, cu poșetuța ei feminină, și acest cutremurător moment, când eroina înfrântă e la pământ, la propriu (vezi inspirata răsturnare în decor a simbolicei canapele freudiene). Drumul acesta actrița îl face însă fără ostentație, ca și partenerul ei Vlad Zamfirescu, care trece fără rupturi de logică de la expansiune la îngândurare, alcătuind împreună nu doar un cuplu, ci și o singură voce, vocea care imploră adevărului toleranța. Mizând pe forța ei interioară, pe energia și talentul care produc tensiune în scenă, Cerasela Iosifescu pare a-l fi surprins chiar și pe regizor, care nu-i refuză însă această implicare totală de partea cauzei feministe.

Nu știți voi cine sunt eu? părea că ne spune în prima scenă Iocasta, pentru care începea acea golgotă a adevărului, vibrând de mândria ei de femeie și nu doar de ambiția unei puteri vremelnice. Convinsă de menirea ei de la început până la sfârșit, actrița ne vorbește dincolo de traume și suferințe despre frumusețea visului de libertate. Apoi, când închipuirea acestui sfârșit de împlinire tinde să se destrame și umbrele trecutului o sugrumă, izbucnește izbind isteric obiectele din scenă. Iar în fața adevărului despre incest nu fuge lașă, ci se repede disperată la iubit pentru o ultimă împreunare pătimașă. Energia de care dă dovadă actrița menține sus tensiunea spectacolului până în scena înfrângerii lui Oedip, eroul fără lauri, umilit, părăsit de voință, acceptând într-o vestimentație sumară îmbrățișarea morții. Stăpână pe sentimentele și bărbăția lui, dar și pe destinul politic, Iocasta îl domină cu puterea femeii de a-și impune rolul, făcându-l dependent de trecutul ei matern și pornirile erotice chiar și în ceasul ultim.

În mod neașteptat, regizorul ne propune în final o întoarcere în timp la momentul când a început aventura celor doi, care reintră acum în scenă senini și încrezători în victorie. Un timp de care nu știm dacă cineva își mai aduce aminte și de care ar mai fi fost nevoie.

Forța interpretării Ceraselei Iosifescu în Iocasta – revelația spectacolului – și talentul prea des neglijat al acestei actrițe fac ca Oedip în regia lui Andrei Șerban să gliseze spre un accent în plus în favoarea feminismului, adăugând noi idei de interpretare mitului, în consens cu teme contemporane, de ce să n-o spunem, la modă.

Dincolo de asta însă, rămân la fel de puternice dreptul la adevărul despre noi înșine și uimirea în fața misterului vieții cu înfricoșătoarele ei secrete.

https://revista22.ro/cultura/de-la-oedip-la-iocasta

PREMIERĂ LA TEATRUL L.S. BULANDRA: OEDIP, DE IERI, DE AZI, DINTOTDEAUNA

Gabriela Hurezean (26 ianuarie 2024)

Ceas electronic. Deasupra scenei. Ce măsoară? Timpul, netimpul, durata căii adevărului? E noaptea de după alegeri. Acceptăm convenția, pe moment. Asta măsoară ceasul din bagdadie: cât mai e până la aflarea rezultatului. Ai fost ales? N-ai fost ales? Și dacă ai fost ales, pentru ce ai fost ales? Andrei Șerban știe mai bine decât tot restul lumii că întrebarea e mai importantă decât răspunsul. Când m-am lăsat purtată prin catacombele ”Trilogiei antice”, am învățat și eu această lecție. Cu smerenie și fascinație. Apoi am văzut toate spectacolele montate de Andrei Șerban în București, toate mi-au plăcut, dar ”Oedip” e primul care îmi stârnește emoția intensă a Trilogiei. Nu pentru că subiectul e antic (de fapt, e atemporal), ci pentru că transmite fluent și năvalnic trăiri, într-un crescendo perfect articulat. Așadar, suntem în noaptea numărării voturilor. Declarații în fața presei. La sediul partidului ce reprezintă ”o nouă mișcare minusculă” în slujba adevărului, e mare forfoteală. Stagiara cu doi kilometri de picioare aduce, din când în când, vești de la numărătoare. Oedip e sigur pe sine, știe că va câștiga, n-are nimic de ascuns, pentru el e sfânt doar adevărul în care crede și pe care îl promite electoratului. Vlad Zamfirescu locuiește personajul fără ezitări, înaintează cu pași siguri pe calea lui Oedip, se ridică și se prăbușește convingător, odată cu el. Oedip își asumă cariera politică și iubirea  pentru femeia cu care e căsătorit de 20 de ani. Și pe care o iubește și azi ca un adolescent, pentru că ”înainte de a te cunoaște pe tine eram ca un tânăr care încearcă să cânte la un pian cu capacul lăsat. Tot ce fac e ca să te impresionez pe tine.”

Cea astfel iubită este Iocasta Ceraselei Iosifescu, prilejuind o magistrală creație actoricească. Majoritatea dintre noi, cei care n-am văzut-o în Medeea (la Naționalul craiovean, în urmă cu vreo 18 ani), o știm cu precădere din roluri de comedie. Împlinite ireproșabil, și acelea. Încarnând-o pe Iocasta, ne furnizează o surpriză care, pur și simplu, îți taie respirația. Cerasela Iosifescu parcurge cu nonșalanță toată paleta de trăiri ale personajului. Iocasta e mult mai în vârstă decât soțul ei: ”sunt cu o mie de ani mai bătrână decât tine”. Din gloata de jurnaliști se strigă ”Brigitte”(aluzie la soția lui Macron), dar asta n-o clintește de lângă soțul ei. Îi stă alături zâmbind. Pentru că, probabil, singurul adevăr consistent al poveștii este iubirea dintre Oedip și Iocasta. La fel de pasională, clocotitoare, ca în urmă cu 20 de ani. Cum e Iocasta Ceraselei Iosifescu? Șăgalnică, ironică, inteligentă, senzuală, copilăroasă, loială și, în final, de un tragism sfâșietor. Ceea ce, în operă, se numește aria cea mare, aici este monologul în care Iocasta dezvăluie monstruozitatea prin care a trecut pe când era doar o fetiță de 13 ani. N-am cuvinte să descriu felul în care actrița interpretează această partitură extrem de grea, care te poate azvârli pe nesimțite în patetism. Dar, iată, trăirea și transpunerea ei în gesturi și cuvinte sunt dozate cu exactitate alchimică, fiecare clipă a monologului e o săgeată care își atinge ținta. Brusc, ochii publicului încep să strălucească mai tare și nasurile fornăie a lacrimi reținute.

Tiresias, în interpretarea minunată a Anei Ioana Macaria, este cel care face legătura strânsă cu ”Trilogia antică”. Incantațiile în greaca veche trimit departe, în timp, dar aduc timpul mai aproape, în aceeași măsură. Prezicătorul orb este imaginea în oglindă a lui Oedip, care privește fără a vedea. ”Doar când vei vedea, vei fi forțat să afli cine ești.” – spune Tiresias, iar Oedip, după ce i se va arăta adevărul în toată cruzimea lui, va refuza să mai vadă.

Manuela Ciucur este Merope, mama iubitoare, la fel de convingătoare în momentele de subtilă interiorizare ca și în cele de fulminantă explozie a tainelor îndelung ascunse. Ca de fiecare dată, actrița este acolo, în profunzimea rolului, cu fiecare gest, cu fiecare respirație, cu fiecare cuvânt rostit. Același rafinament al interpretării îl găsim la Andi Vasluianu, în rolul lui Creon, fratele Iocastei și prieten al lui Oedip.Din toată distribuția, Andi Vasluianu este megastarul, actorul arhicunoscut din filme și spectacole, adulat și aplaudat de public. E demn de toată admirația efortul său de a-și pune surdină pentru a nu eclipsa pe nimeni. Și oferă exact ceea ce trebuie, atât cât este necesar pentru armonia deplină a întregului. E, cumva, ca umbra unui înger care luminează locul. În aceeași notă a armoniei se situează Adrian Ciobanu (Corin), Lucian Ifrim (Șoferul), Ilinca Neacșu (Antigona), Andrada Corlat (Lycas), Matei Constantin (Eteocle), Eduard Chimac (Polinike).

Scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu este în mod fericit completată de secțiunea video (cutremurător vulturul care își devorează prada!), de lighting designul creat de Cristi Niculescu și sound designul ales de Andrei Amariei și Vlad Stan.

”Oedip” de Robert Icke după Sofocle (traducere: Irina Velcescu) este, fără îndoială, o foarte mare izbândă regizorală în palmaresul lui Andrei Șerban.

”Un spectacol, atunci când este reușit, îi face pe actori și pe spectatori să vibreze în același timp. Simultan, exact ca într-un act de dragoste.” – spunea regizorul într-un interviu acordat lui Horia Ghibuțiu, la Rock FM. Tot Andrei Șerban este citat pe flyer-ul care servește drept caiet program al spectacolului de la Teatrul Bulandra: ”Catharsis înseamnă să ieșim din teatru altfel decât am intrat: mai deschiși spre bunătate.” Ați reușit, Maestre Magician. Ne-ați trecut prin catharsis și ne-ați făcut mai buni. Vă mulțumim cu adâncă reverență!

https://www.muzesiarme.ro/2024/01/26/premiera-la-teatrul-l-s-bulandra-oedip-de-ieri-de-azi-dintotdeauna/

CUM OPREȘTE ANDREI ȘERBAN TIMPUL ÎN „OEDIP”

Horia Ghibuțiu (21 ianuarie 2024)

„Un spectacol, atunci când este reușit, îi face pe actori și pe spectatori să vibreze în același timp. Simultan, exact ca într-un act de dragoste”, îmi spune Andrei Șerban, în studioul Rock FM unde îmi acordă un interviu, înainte de avanpremiera din decembrie a noului său spectacol de la Teatrul Bulandra, „Oedip”, adaptare excepțională a îndrăznețului dramaturg britanic Robert Icke după textul lui Sofocle.

M-am documentat cât am putut înainte de întâlnirea cu cel mai important regizor român de teatru și de operă. Încercam să înțeleg de ce creatorul „Troienelor” a avut nevoie de adaptarea contemporană a lui Icke pentru o montare – mai întâi la Cluj, apoi, una diferită, deși bazată pe același text, la teatrul bucureștean care l-a cizelat pentru marile scene ale lumii – a primei tragedii grecești despre crimă și pedeapsă. Am fost pus în gardă de substratul noii viziuni asupra unei opere antice de neliniștile oglindite de autorul căruia Șerban îi ceruse textul: „Oricine greșește din când în când. Oricine deviază de la plan. Dar ce facem când greșelile noastre au fost deja comise? Dacă greșelile noastre sunt planul? Dacă acele greșeli nu mai pot fi îndreptate? Ce este soarta noastră? Suntem doar actorii unui scenariu deja scris? De părinții noștri? De zei? De trupurile noastre? Cum putem vedea prin noi pentru a opri totul înainte de a fi prea târziu? Cum ne putem cunoaște vreodată suficient de bine?”.

Când Andrei Șerban mi-a spus că „o adaptare contemporană te duce în alt registru. Tragedia veche are un caracter universal, atinge sau ar trebui să atingă orice om, din orice epocă. O adaptare strict contemporană pierde conexiunea cu linia filosofică”, am știut că găsise în textul lui Icke ideile care se vor transforma pe scena celui mai apreciat teatru din țară într-o montare de excepție. Va fi găsit actualitatea unei tragedii antice fără să pună accent pe contemporan, ci pe legătura mai profundă dintre oameni, atunci și acum.

Acea legătură e dragostea.

Deoarece e atât de îndrăgostit de această meserie, regizorul octogenar Andrei Șerban, preocupat încă din tinerețe de faptul că trăim un timp împrumutat, ne aduce sub ochi niște cifre electronice indicând scurgerea de neoprit a timpului dintr-un thriller politic. Însă, prin mijloace artistice rafinate în șase decenii de regizorat prestigios, pare că regizorul oprește acel cronometru. Ca prin farmec, la „Oedip” trăim un timp suspendat în sala de spectacol, intrați într-o poveste, cea mai cumplită dintre toate, pe care o cunoaștem și totuși o urmărim cu sufletul la gură. Așa cum înțelegem toți, fără să o cunoaștem, greaca veche a personajului Tiresias-femeie.

Cu „Oedip”, Andrei Șerban și noua sa tragedie greacă ne fac să redescoperim America, țara care l-a adoptat, simbol al libertății. Libertatea de se pune în discuție orice. În „Oedip”, Șerban va păstra spiritul american al montării lui Icke. Vedem chipul lui Oedip jucat de Vlad Zamfirescu, în rolul marii consacrări actoricești, pe afișele de campanie, ce reproduc iconicul poster electoral al lui Barack Obama, cu un design al artistului Shepard Fairey după o imagine a fotojurnalistului Mannie Garcia. Găsim și în transpunerile românești ale „Oedip”-ului lui Icke controversa certificatului de naștere, laitmotiv al adversarilor președintelui Obama. Din același sentiment, de această dată față de propria sa conștiință, regizorul, care a renunțat la conducerea catedrei de la New York când spiritul timpului din SUA s-a „trezit” prea tare, face ca la București spectacolul să nu se împiedice de politic, folosit doar ca pretext.

Din dragoste pentru „Trilogia antică” și pentru momentul de naștere al teatrului românesc de anvergură universală pe care l-a provocat cu acel spectacol, „în acest «Oedip», personajul Tiresias readuce la viață scurte pasaje din acel spectacol, ca un omagiu pe care îl aduc compozitoarei Liz Swados, lui Ellen Stewart, «Mama boemilor lumii», cât și tuturor actorilor care au participat în diverse țări la facerea ei”, a mărturisit Șerban. Bun venit pentru Ana Ioana Macaria în universul antic reclădit de Andrei Șerban! Actrița face aici un rol cât o carieră. Și așa cum „Trilogia” a marcat o naștere, în „Oedip” vedem proiectat locul din care ne tragem toți – „Originea lumii” („L’Origine du monde”), tabloul artistului francez Gustave Courbet. Ne șochează, cu toate că e ceva ce știe oricine, așa cum ne șochează semnificațiile gestului când fața lui Oedip coboară între picioarele Iocastei.

„Oedip” e spectacolul nemuririi lui Andrei Șerban. Orbiți de frumusețea unei reprezentații și de complexitate unei glisări minunate pe axa timpului, spectatorii vor pleca iluminați după ce se vor fi stins ropotele de aplauze cuvenite unei osmoze de grație a echipei ce face cinste marii tradiții de la Bulandra. Știu tot de la Andrei Șerban semnificația acestei iluminări oferite de o piesă care înnobilează stagiunea teatrală: „Durerea nu este totul. Există ceva dincolo de durere – numai vechii greci au înțeles asta, nimeni după ei nu a înțeles. Există un fel de înțelegere”.

În încheiere, fie-mi îngăduit să citez dintr-o cronică scrisă la cald, imediat după ce am văzut „Oedip” la Bulandra, pentru numărul din februarie al publicației „Zile și Nopți”: „Din iubire pentru actori, Andrei Șerban pune în valoare ca nimeni altul calitățile artistice excepționale ale lui Vlad Zamfirescu, Cerasela Iosifescu, Andi Vasluianu, Manuela Ciucur, Ana Ioana Macaria, Adrian Ciobanu sau Lucian Ifrim. Cu «Oedip», Andrei Șerban arată că ne iubește și nu știu nicio veste mai bună pe care ne-ar putea-o da teatrul românesc”.

https://horiaghibutiu.ro/cum-opreste-andrei-serban-timpul-oedip/?fbclid=IwAR1F5iSqGucIJizzXEHXoQRIRuNf8pqwaFGaN_C7pmSQbm0Gbl2LlJFgK6E

REALISM CUANTIC. OEDIP ESTE PARTE DIN SOCIETATEA DE AZI – OEDIP

Irina Macedonski (ianuarie 2024)

Ca și cum s-ar suprapune trecutul și prezentul pe linia unui corp de fluture, Oedip este un spectacol de realism cuantic ce ne vorbește despre eternitatea omenirii.

Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, m-am numărat printre acei norocoși prezenți la Teatrul Bulandra cu prilejul Premierei spectacolului Oedip de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban.

Cum totul este cronometrat – o sugestie pe care n-o pot dezvălui, precum multe alte lucruri, pentru a nu divulga amănunte despre un spectacol ce ar trebui văzut (cu siguranță, cel puțin încă o dată pentru descoperirea unor detalii noi) – tragedia lui Oedip a reușit să transmită spectatorilor două ore și un sfert ce aparțin eternității.

Prin efecte scenice ai senzația că mitul se răsfrânge holografic asupra prezentului. Oedip este un om al zilelor noastre, înconjurat de personaje veridice, de probleme obișnuite, de rezolvări omenești, care-i pun în valoare toate caracteristicile, virtuți și defecte. Este parte din înalta societate, personaj ideal, înconjurat de hybris-uri de felurite feluri. Iar spectacolul e profund ancorat în prezent. Se pun în discuție teme actuale despre gender relations, violență verbală, relații toxice. Apar trimiteri și către alte mituri fundamentale, obsesii ale literaturii și teatrului modern, inclusiv referințe la psihologia abisală a personajelor. Altfel spus, piesa și spectacolul în sine îți dau de reflectat subtil după fiecare scenă punctată ca un aparte către spectatori.

Oedip, în regia lui Andrei Șerban, nu poate fi asemuit unei interpretări pur postmoderniste fiindcă legătura cu mitul original, păstrată în mare parte prin dramaturgia lui Robert Icke, dar amplificată în spectacol, se simte peste tot, prin cântece antice, incantații tranzitorii între scene, toate datorate lui Tiresias, profetul / prezicătorul ce descinde direct din lumea antică. Ca și cum ar suprapune trecutul și prezentul pe linia unui corp de fluture, spectacolul are capacitatea de a transpune privitorul către un tărâm infinit în care totul este posibil. N-am găsit alt reper în afara unui realism cuantic așa cum nu am mai văzut.

Întregul construct scenic te azvârle departe de ora în care s-a jucat prima dată Oedip de Sofocle și acest “departe” nu este tocmai ziua de azi, ci un spațiu descris doar de universul acestui spectacolul ce te absoarbe. Spun asta fiindcă la mijlocul spectacolului, când începe să se întrevadă intriga cunoscută, de fapt ai rămas fără repere culturale prin cufundarea într-un alt univers decât cel originar, așa că nu poți ști cât de amestecate vor fi ițele narative și în ce măsură rezolvările ce urmează să fie adoptate mai seamănă cu cele din mitul inițial

Este un spectacol-paradox care te ține cu sufletul suspendat pe durata a peste două ore de teatru autentic în care dialogurile sunt la fel de fluente precum în orice mediu real de socializare, dar în care, în același timp, se creează spațiu generos pentru incantații de teatru antic ce amintesc de adorata Trilogie antică.

Se remarcă la tot pasul soluții creative pentru prelucrarea mitului, pentru ancorarea lui în contemporan. Mi-a făcut plăcere să descopăr pe viu cum arată un spectacol de tehnică literară actuală. Cred că asocierea dintre Robert Icke și Andrei Șerban este cu totul specială și are puterea de a promova un nou limbaj artistic.

Frenezia desăvârșită a întregului spectacol, completată de uimitoare efecte scenice multimedia, m-au făcut să mă gândesc la un alt “mit” fundamental: un mod de lucru aparținând sincretismului, dar cu referință antică. Privind din prisma momentului temporal în care a avut loc premiera piesei lui Sofocle, realizez faptul că mitul ce stă la baza textului a fost cu siguranță cu mult mai vechi, ținând seamă că epoca lui Sofocle a făcut parte dintr-un clasicism al culturii eline, o cultură marcată de multă literatură orală și folclor mult mai vechi decât perioada în care s-au remarcat autorii de la care ne-au rămas câteva texte. Așadar, foarte probabil, rădăcinile textului merg foarte departe în timp, spre profunzimile creative ale omenirii.

Mulțumită formei sincretice a spectacolului, unde totul pare a fi cronometrat la secundă scenică, nimic nu a putut opri frenezia minuțios construită; la avanpremiera din decembrie 2023 rolul feminin central a fost împărțit în două din cauza unui accident pe care l-a suferit interpreta Iocastei, Cerasela Iosifescu. Altfel spus, Iocasta a fost interpretată vocal de Cerasela Iosifescu și fizic de Ilinca Neacșu. Această nuanță, am putea spune, oferă încă o dată un argument pentru aparența cuantică a acestui fenomen teatral.

Cu pași repezi către prezent și cu un gând către numeroasele ghicitori pe care ni le oferă spectacolul, mă întrebam dacă cel mai bătrân om din satul în care am copilărit, Pantelimon, era un arhetip al lui Oedip. Acesta nu orbise, ci își pierduse graiul. Era atât de bătrân că nu mai putea vorbi, ci se exprima doar în onomatopee. Mergea alene pe străzi în zilele cu soare și târa după el un baston improvizat după al cărui sunet îl recunoșteam când eram în grădină. Dacă mă întâlnea pe stradă mă binecuvânta mereu cu un cântec ce semăna cu cel al păsărilor exotice.

Oedip e un spectacol ce a reușit și să mă coboare în mine și în amintirile mele. Asta și pentru că Oedip este printre noi toți, este un mit fundamental pentru omenire, inclusiv pentru zona balcanică, un arhetip al fiecăruia dintre noi pe care îl putem gestiona astăzi oferind doar loialitate față de omenie, așa cum este descris încă dintre cele mai vechi pagini, actualizate de duo-ul Icke-Șerban pentru noi, cei de azi.

* Andrei Șerban a montat Oidipusz / Oedipus și la Teatrul Maghiar din Cluj și a montat un alt text al lui Robert Icke, A doktor / Doctorul, la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se pare că noi, cei de astăzi, beneficiem de profeția involuntară a lui Peter Brook: “Când în urmă cu câțiva ani eram în trecere prin Londra, Peter Brook a insistat să merg să văd un nou Hamlet pus în scenă de un tânăr regizor, Robert Icke. «Vei vedea și auzi o piesă cu totul nouă. Și trebuie să-l întâlnești pe Icke. E un geniu.»” (Andrei Șerban, Robert Icke, un scriitor / regizor de geniu).

Oedip-ul ce tocmai l-am văzut rămâne pentru mine a doua piesă de teatru best of all time după Troienele. Este și motivul pentru care am ezitat să descriu ceea ce cunoaștem deja despre mitul antic pentru ca voi, cititorii, să mergeți la spectacol fără a reciti mitul antic, pentru a-l putea revedea ca și cum ar fi scris în zilele noastre. Ceea ce este adevărat, în bună măsură.

https://agenda.liternet.ro/articol/28386/Irina-Macedonski/Realism-cuantic-Oedip-este-parte-din-societatea-de-azi-Oedip.html

PĂDUREA DIN OGLINDĂ

Marina Constantinescu (România literară, nr. 6/2024)

Ani de zile am mers să văd spectacole în Europa, și nu numai, la teatrele care mă interesau, după regizorii care au mișcat lucrurile, au dat direcții noi, creatori vii care spun lucrurile altfel. Mergeam constant la festivalurile mari care, pentru mine, erau remarcabile prin creativitate. Ritmul s-a intensificat cînd m-am ocupat de Festivalul Național de Teatru. Cîte ar fi de spus… Teatrul Almeida a fost unul dintre locurile cu care am avut o legătură strînsă. Iar ceea ce am văzut acolo a fost puternic. Refacerea teatrului, atmosfera creată de producători, de regizorii invitați, montările proprii, cele invitate. Vară și fum de Tennessee Williams, pus în scenă de Rebecca Frecknall, pe care m-am luptat grozav să-l aduc aici, am fost atît de aproape, dar actorii erau deja în alte proiecte, discuțiile cu Sonia Friedman, o producătoare extrem de intuitivă și inteligentă, ideea acelui spectacol, nivelul performanței actoricești, atmosfera. De la ea am aflat de Robert Icke, care era încă director asociat la Almeida, din 2013. Un dramaturg britanic și un regizor non-conformist. Tînăr și neliniștit. Despre Hamlet-ul lui s-a discutat mult. Robert Icke re-scrie, deși corect este chiar scrie, texte clasice semnate de Shakespeare, Cehov, Sofocle, Ibsen. Demontînd structura narativă, nucleul este așezat într-o lumină actuală, acțiunea se află în proximitate. Amestecul de autentic, modern, imediat și acel general valabil, uman, istoric, umanizează mituri și dă o tensiune incredibil de puternică. La începutul lui 2019 am văzut Vară și fum. Vara, la Edinburgh, Oedip, scris de Robert Icke după Sofocle și regizat la International Theater Amsterdam, mai cunoscut ca Toneelgroep, condus de regizorul Ivo van Hove. Din 2019 și pînă în 2022, Icke a fost invitat la Amsterdam, unde a montat ca artist în rezidență Ibsen. „The Guardian“, „The Times“, „The Herald“ au scris despre subtilitatea scriiturii, despre provocarea misanscenei și, extrem de elogios, despre nivelul distribuției, despre interpretarea lui Hans Kesting, Oedip, a lui Marieke Heebink, Iocasta, a Friedei Pittoors, Merope. Raportul, invers, pe care un politician, candidat la președinție, îl are cu adevărul. În mod paradoxal, declară public că își va începe mandatul făcînd lumină în cîteva puncte neclare din viața sa. Icke întoarce mănușa. Oedip este un politician atipic, care nu vrea să ascundă, să măsluiască, ci vrea să dezvăluie, să mărturisească. Deși există în text toate cutumele și acel glamour din campanie electerolă de tip american, totul este minunat, familia în armonie, fericită, fără derapaje, Oedip, el însuși, vrea să iasă din tipologia binecunoscută a politicienilor, vrea să facă curățenie în jurul unor subiecte sensibile – moartea fostului președinte Laios, fostul soț al Iocastei, actuala sa soție, prezentarea actului său de naștere, despre care mama sa, Merope, demască mult prea tîrziu povestea ascunsă zeci de ani.

În martie 2022, are loc la Teatrul Maghiar din Cluj premiera cu acest Oedip, în regia lui Andrei Șerban. M-am mirat că nu am putut să-l văd în selecția Festivalului Național de Teatru din toamna lui 2022. Din păcate, am apucat să văd doar partea a doua, la Cluj, într-un program plin de vizionări. Erwin Szucs, Oedip, introvertit în suferință, cu minimum de mijloace în primirea adevărului, valuri succesive de împietrire pe care corpul și privirea, ochii le joacă în nuanțe de fragilitate și neputință. Decorul Carmencitei Brojboiu reface în mare parte spațiul și liniile scenografei Hildegard Bechtler, cromatica. Nu lipsește nici cronometrul care măsoară, ca la un meci, scurgerea celor două ore pînă la aflarea rezultatelor electorale. Timpul dezastrului. Timpul tragediei. Spectacolul avea forța unei distribuții acoperite pe toate planurile, rigoare, o gradare clară a tensiunii, o dozare asumată pe scenă a „crizelor“, a acumulării, a derutei, sentimentul prăbușirii, o unitate stilistică în joc.

În ianuarie a avut loc premiera cu același text pe care Andrei Șerban l-a construit la Teatrul „Bulandra“, sala „Toma Caragiu“. Regăsesc același decor modular, birouri, același perete cu ferestre mari, se folosesc tot proiecțiile lui Radu Daniel, foarte puternice și foarte bune în conținut și mesaj, un vizual ca un limbaj cinematografic secund, cronometrul este, și el, la locul lui, mesele cu laptop-uri, cada din fundal. Nu-mi dau seama dacă Icke face precizări atît de exact cu privire la decor, la un soi de obligativitate în folosirea lui, a imaginilor de campanie. Ca desen, este cam același. Cred că textul răscolitor al lui Robert Icke și spectacolul lui Andrei Șerban devin mai puternice acum decît la Cluj și pentru că anul acesta electoral, contextul politic tot mai degradat ne răvășesc, ne ating. Poate că și de aceea, Oedip atinge mai adînc. Un viitor președinte își ia asociat adevărul. Promite asta și este decis să o facă. Înainte să afle cine l-a omorît pe Laios și al cui copil este. Fiecare dezvăluire grea nu îl împiedică să-și țină cuvîntul. Intrigat și revoltat de ce îi prezice Tiresias, Oedip vede exact ce nu au vrut să vadă ceilalți. În hățișul teribil al poveștilor de familie, în jungla convențiilor, el vede și înțelege că există acel mai presus de noi. Un dat. O sumă fatală de porcării. O gravitate a alegerilor tănuite. O succesiune de erori. Ale părinților, ale celor care au puterea și abuzează de ea. În două ore, o sumă de atrocități îi schimbă radical destinul. Din agitația electorală americană, chipul lui Oedip aduce cu cel al lui Obama, ca la Icke, din acel glamour gonflat și recognoscibil se alege praful. Tocmai pentru că Oedip dorește să cunoască adevărul și, mai ales, să-l facă public. Atipic. Invers decît fac oamenii politici de oriunde.

Punctul forte al acestui spectacol este Cerasela Iosifescu în Iocasta. Despre Cerasela Iosifescu am scris constant, mai ales după reinventarea ei, să spunem, din Cum vă place sau Noaptea de la spartul tîrgului a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național din Craiova. În absolut tot în ce-am văzut-o, fie în regiile lui Claudiu Goga, fie în La doi pași de Mulligar de la Teatrul „Nottara“ este impecabilă. Una dintre actrițele mari, nu doar din generația ei, extraordinar de versatilă, de senzuală, cu o rostire inteligentă, impecabilă, cu o tehnică desăvîrșită, cu o corporalitate expresivă, cu infinite nuanțe în jurul unui cuvînt pe care îl marchează într-o frază, într-o idee. Iocasta Ceraselei Iosifescu este ca un fel de lecție de actorie desfăcută, pe scene, în relații, o descărnare a unei femei-șablon, fostă și viitoare primă doamnă, provocatoare, cu un anumit tip de erotism, magnetism, care se deșiră la vedere, pe măsură ce, val cu val, își rostește traumele teribile. Devine tot mai vulnerabilă, măștile cad, una cîte una, rănile sînt la fel de dureroase, trecutul își găsește ultimul răspuns într-un prezent pe care îl spulberă. De la frivolitate la tragedie, Cerasela Iosifescu face un rol mare, elaborat, atent condus, cu măsură în scenele dure, rece și incandescent, atît de sigură pe ea și pe tot, tot mai nesigură, tot mai șocată, pînă le gestul final. O demonstrație de actorie de înaltă clasă, așa cum face de mult, condusă în accente și intensități de Andrei Șerban, o călăuză a unei noi ipostaze a valorii ei. Vlad Zamfierescu în Oedip îmi pare că încă își caută anumite tonuri și ritmuri, mai ales în prima parte. Personajul pare superficial, ca imagine standard a politicianului. Grăbit și formal. Cu mama, cu copiii. Deși mereu apare cîte un element care infirmă atitudinea prea bine cunoscută. Acceptă cu adevărat orientarea sexuală a unuia dintre băieți, vrea să afle cu tot dinadinsul cum a murit Laios redeschizînd o anchetă. Cutia Pandorei. Cred că Vlad Zamfirescu abia de aici încolo, din acest moment își calibrează personajul, caută să încarce cu emoție planurile de ascultare, de încasare a tot ce îi aruncă în aer viața. Poate că ar fi de poposit cîteva secunde în plus la scena cu oglinda și cu tălmăcirea vorbelor lui Tiresias. Este ultima decodare din cele trei preziceri anunțate la început. Aș spune că Manuela Ciucur în Merope aduce un tip de dramatism, de emisie și rostire perfecte, poate mai puțin ludic, dar cred că Andrei Șerban a modelat jocul ei în favoarea unei note grav-misterioase. Pe care Manuela Ciucur o îmbogățește abil. Mai puțin reușite, mai puțin definite mi se par scenele de grup și celelalte personaje, atenuate în joc și intervenții. Sau nicicum, pe lîngă rol, în cazul actorilor tineri din distribuție. Care sînt goi și formali. Epilogul și Finalul lui Andrei Șerban – cine este și cine nu este cu adevărat orb – este ca o pictură veche, vivantă, ca un poem scurt, ca un haiku, ca un tulburător manifest.

https://romanialiterara.com/2024/02/padurea-din-oglinda/

OEDIP. DE LA ROBERT ICKE LA SOFOCLE VIA ANDREI ȘERBAN

Monica Andronescu (31 ianuarie 2024)

Cine sunt? De ce m-am născut? Care e sensul meu? Sunt cu adevărat liber? Liber să trăiesc? Liber să iubesc? Liber să fiu cine cred că sunt? E adevărul mai bun decât minciuna? Îmi pot controla în vreun fel destinul? Cât de aproape e fericirea de granița prăpastiei? Ce e vina? Ce caut pe această Planetă? Ce e dincolo de ceea ce văd? Ce formă are misterul la care nu am acces? Un soare care se face din ce în ce mai mic și se îndepărtează undeva în univers… luând cu el tot neantul în care ne zbatem.

Nu știu dacă Andrei Șerban își propune neapărat să găsească un răspuns la acest tip de întrebări prin spectacolul „Oedip” de Robert Icke, pus în scenă la Teatrul Bulandra, dar, cu siguranță, ele există latent în fiecare scenă, în fiecare moment, în fiecare imagine. E a doua oară când Andrei Șerban pune în scenă acest text, a făcut-o prima dată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dar n-am văzut acel spectacol, care a avut o viață scurtă. Reamintesc informația doar pentru a sublinia  preocuparea din ultimii ani pentru acest autor britanic, extrem de în vogă (i-a pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara și piesa „Doctorul”). Andrei Șerban, regizorul „Trilogiei antice”, spectacolul care a marcat o generație și care a însemnat o Revoluție la acel moment, nu doar în România, regizorul care a știut să (re)găsească fiorul tragic, să ofere acces la catharsis, într-o formă ce se dorea cât mai aproape de misterul tragediei antice, se lasă acum fascinat de un text care demitizează textul lui Sofocle. „Oedip” al lui Robert Icke este o rescriere modernă, actuală, vie, puternică, a celebrului mit. E o traducere în limba secolului 21, e perfect credibilă, e un text excelent, care vorbește, la adăpostul mitului lui Oedip despre toate problemele, tarele, traumele și of-urile lumii contemporane. E un tăvălug în care intră de la probleme sociale, alegeri prezidențiale, adevăr și minciună, parenting, familii disfuncționale, iubiri pătimașe, până la homosexualitate, tulburări ale adolescenței, adulter, viol, pedofilie, traumă, traumă, traumă… Nu lipsește nimic din rețeta de succes a teatrului social și politic, doar că are rădăcini mai adânci și demonstrează iar și iar că teatrul prin esența lui și încă de la origini ESTE și social, și politic.

În esență, ceea ce face Robert Icke cu mitul lui Oedip este să-l arunce în aer. E o superbă formă de demitizare, un text care poate fi citit, montat, văzut ca o simplă dramă de familie modernă, pe care se suprapune un filon de policier și o frumoasă poveste de dragoste. Interesant este însă traseul invers pe care-l propune Andrei Șerban, care, prin montarea de la Sala de la Grădina Icoanei, re-mitizează în stil personal textul lui Icke și, prin țesătura construcției regizorale întrezărești permanent sclipiri din Sofocle, dar, mai important de-atât, din propria „Tragedie antică”. Lumile lui Andrei Șerban se suprapun în „Oedip”-ul de la Bulandra. Un palimpsest personal, prețios, în care trăiesc imagini, licăriri de mister, în care lumile, în care căutările se amestecă, se suprapun, iar rezultatul e un spectacol puternic, tulburat, tulburător, adesea greu de digerat, cu momente uneori inexplicabile, pentru că în Iocasta de azi, spre exemplu, trăiește Iocasta lui Sofocle, un spectacol viu, un spectacol care conține o lume – e lumea unui mare creator –, un spectacol în care simți toate drumurile pe care Oedip le-a străbătut din Grecia antică și până azi.

Ar fi putut fi doar o poveste despre un băiat frumos și bun, inteligent, cu charismă de politician de succes, puțin naiv, care chiar vrea să schimbe lucrurile în bine, care-și iubește familia și e un tip de treabă, însă cam ghinionist; ar fi putut fi o poveste despre o femeie frumoasă, stilată, pasională, care poartă cu ea o traumă din adolescență, pe care însă și-a îngropat-o adânc, care se descurcă la fel de greu ca toate mamele moderne în relațiile cu copiii; ar fi putut fi o dramă de familie în care un accident din tinerețe le produce dezordine în viață. Dar nu este… ceea ce propune Andrei Șerban e un Oedip contemporan în care vibrează toată istoria care-l conține și pe care o conține.

Spectacolul se deschide cu o imagine puternică, Oedip, candidatul la prezidențiale, înconjurat de familie și de staff-ul campaniei, în noaptea în care se anunță rezultatele la alegeri. Urnele s-au închis, cronometrul așezat deasupra scenei, mare și implacabil, începe să curgă în sens invers. Urmează două ore în care se decide destinul. Agitație, pancarte, alegători, jurnaliști, atmosferă febrilă și multă adrenalină în aer. Oedip răspunde la întrebări, Creon încearcă să-l pondereze. În rolul lui Oedip, Andrei Șerban îl distribuie pe Vlad Zamfirescu. Și aș zice că e pariul câștigător al spectacolului. Pentru că Vlad Zamfirescu aduce cu el din prima și până în ultima scenă acel simplu și firesc și uman, acea zonă de candoare și forță, care contrabalansează tenebrele care vor vibra puternic în Iocasta, interpretată de Cerasela Iosifescu. Oedip al lui Vlad Zamfirescu e fără urmă de stridențe, e omul acestui secol, bărbatul din filmele americane, care și-a luat destinul în mâini, care provine dintr-un mediu modest și a ajuns să cucerească o țară prin discursul lui, e onest și simpatic, corect și dornic să îndrepte lumea… dar… Acesta e marele merit, că permanent în gesturile lui, în vocea lui, în febrilitatea lui se simte un „dar”, un alt plan. Mai e ceva. Ceva de care nu e conștient, dar care există în el. Și care-l va duce spre dezastru sau… spre asumarea propriului destin, depinde din ce unghi privești. Acest „ceva” ca o neliniște, ca o volbură care crește, pas cu pas, scenă cu scenă, îl surprinde interpretarea lui Vlad Zamfirescu, care nu rămâne doar în planul de suprafață, dar care, în același timp, nu trădează nicio clipă firescul personajului. Iar „neliniștea” aceasta se traduce în nevoia lui de adevăr afirmată încă din prima scenă, când anunță că-și va face public certificatul de naștere și că, odată ales, va redeschide dosarul morții lui Laios, asupra căreia plana suspiciunea – ambele sunt trimiteri evidente la întâmplări din istoria recentă a lumii. Momentul acesta de început este important pentru că setează ritmul întregului spectacol. Și atât în zâmbetul crispat și fals liniștitor al unui Creon, director de campanie electorală, interpretat curat și limpede de Andi Vasluianu, cât și în agitația și zâmbetul și declarațiile lui Oedip se simte că… nimic nu e ceea ce pare.

În decorul creat de Carmencita Brojboiu, care mizează mult pe jocul de culori, pe roșul sângeriu ca o rană deschisă – un spațiu funcțional din lumea noastră și, în același timp, cu deschidere spre metaforă, cu un perete închis, unde există doar spațiu pentru un lavoar, și un altul deschis spre lumină, cu ferestre uriașe, familia lui Oedip trăiește aceste două ore de mister, revelație și așteptare. Pe rând, toate obiectele care marcau spațiul ca sediu al campaniei electorale ce l-a adus pe Oedip în pragul unei victorii zdrobitoare sunt scoase din scenă, pupitre, afișe, bannere etc. Se face curățenie… Se golește spațiul. Și permanent în aer plutește amenințarea. Cu cât veștile venite de la exit-poll-uri sunt mai bune, cu cât victoria este, evident, iminentă, cu atât gradul de tensiune crește și norii se adună. Profeția lui Tiresias, interpretat de Ana Ioana Macaria, are un efect straniu. Greu credibil într-o asemenea lume și într-o asemenea atmosferă, la urma urmei suntem într-un sediu de campanie electorală, televiziunile vuiesc, iar societatea noastră nu prea mai are gust pentru mister… Andrei Șerban alege o variantă riscantă. Nu-l adaptează pe Tiresias nici la vreun profet contemporan, nici la vreun guru de televiziune, ci se aruncă direct în inima mitului. Tiresias interpretat de Ana Ioana Macaria vine direct din Trilogia lui Antică. E legătura directă (poate prea directă) cu lumea lui Sofocle. E elefantul din cameră… Iar pentru cei mai puțin familiarizați cu opera regizorului și nu numai acest citat din propria creație poate să rămână ușor straniu în context, cu atât mai mult cu cât vocea înregistrată aduce un plus de artificialitate.

În cele două ore în care cronometrul curge în sens invers, ies la iveală probleme de familie, copiii adolescenți – Antigona, Eteocle și Polinike – nu-și găsesc locul, fata are o relație total disfuncțională cu mama, dar are, în schimb, o relație (prea)frumoasă cu unchiul Creon; iar băieții interpretați furtunos de Matei Constantin și Eduard Chimac sunt unul revoltat și violent, iar celălalt într-o relație de tip homosexual despre care-i e greu să discute cu familia. Merope, mama care l-a crescut pe Oedip, interpretată de Manuela Ciucur, pe alocuri în note care nu se armonizează cu celelalte creații actoricești, dar care păstrează intactă senzația că aparține altei lumi, aduce un plus de tensiune. Iar Adrian Ciobanu în Corin e bărbatul care poartă cu el toată viața o taină și o iubire secretă…

Cronometrul devine și mai amenințător pe măsură ce Oedip tot amână din instinct, la infinit, discuția cu Merope. Bomba stă să explodeze și tu numeri în sens invers minutele în care normalitatea sau bucuria clipei sau viața în forma ei actuală se va spulbera în aer. Această tensiune a clipei prezente care stă să se facă țăndări, exact ca fiecare clipă din viața noastră, o surprinde superb spectacolul lui Andrei Șerban. Această inocență cu care ne trăim povestea și dispariția… Accesul la mister înseamnă suferință. Tu, ca spectator, știi asta. Și invidiezi candoarea unor spectatori tineri din spate care trăiesc cu pasiune, ca la un film de pe Netflix, momentul când șoferul interpretat de Lucian Ifrim (o creație subtilă, echilibrată, inteligentă) spune povestea adevărată a morții lui Laios și iese la iveală că da, fără să știe, Oedip chiar și-a omorât tatăl biologic într-un accident din tinerețe; că cele două accidente de mașină care păreau fără legătură între ele, cel în care a murit Laios și cel comis de Oedip în adolescență, sunt unul și același. Și te întrebi: merită accesul la mister toată suferința? O clipă, ai vrea să oprești timpul în loc și familia cea fericită, în care Iocasta și Oedip trăiesc o iubire ca-n filme, să rămână așa cum e, să nu afle niciodată ce mlaștină se află acolo, dedesubt, iar el să-și urmeze drumul și să devină președintele care schimbă lumea.

Extrem de nuanțată este creația Ceraselei Iosifescu în Iocasta. O explozie de feminitate și forță, de fragilitate și traumă ascunsă, convertită în bucurie de a trăi lângă bărbatul cu care începe practic o a două existență. Pasiune, senzualitate, toate pontențate de un strop de dezechilibru, care nu face decât să-i contureze și mai bine farmecul, excesele, personalitatea vulcanică, ea toată completând perfect personalitatea lui Oedip. Între mama imperfectă pentru copiii ei, femeia care iubește pasional, fetița care a trăit un viol, din care s-a născut un copil ce i-a fost luat și care are în ea o rană imposibil de închis, femeia de succes, pe care viața o poartă prin toate ungherele și o aruncă de la agonie la extaz, Cerasela Iosifescu surprinde toate subtilitățile și asperitățile unui personaj cu care Andrei Șerban mizează exact pe suprapunerea planurilor mitului. În reacțiile ei uneori stranii, în privirea ei uneori rătăcită, în vocea ei când senzuală, când aprinsă, în hohotele ei de râs, care te înfioară, trăiește permanent și Iocasta lui Sofocle. Ea știe dinainte totul, ea trăiește în fiecare clipă, chiar și când neagă, presentimentul sfârșitului. Ea ȘTIE fără să știe. Iar scena descoperirii e ca un vârtej amețitor în care imaginile proiectate în întregul spațiu, cu pădurea în care a fost odată abandonat un copil, sunt ca un ecou al dezastrului. Dacă moartea ei e o izbăvire, dacă ochii însângerați proiectați în fundal sunt un simbol al orbirii sau al luminii rămâne de discutat, chiar dacă la final toți ceilalți apar legați la ochi, iar Oedip e singurul care vede…

Nu știu dacă „Oedip” de la Teatrul Bulandra răspunde neapărat întrebărilor formulate la început, dar te pune față în față cu un univers care a străbătut secole și a ajuns până la noi în această formă edulcorată, în care accesul la mit nu se mai poate face direct. Păstrează însă intactă dimensiunea metafizică și, timp de două ore, în care nu respiri, îți deschide o dimensiune verticală în care, dacă ai curajul, poți să arunci o privire, până în adâncuri.

https://artitudini.ro/oedip-de-la-robert-icke-la-sofocle-via-andrei-serban/

OGLINDA ADEVĂRULUI – OEDIP

Octavian Neculai (ianuarie 2024)

Povestea lui Oedip și a Iocastei – una dintre cele mai tragice ale lumii antice – și-a găsit locul și în zilele noastre, readusă la viață de Andrei Șerban, ca regizor, și de Robert Icke, ca autor al piesei adaptate după Sofocle. Și azi, ca oricând, piesa este plină de întrebări pe care oamenii și le-au pus dintotdeauna privindu-și oglinda propriului suflet și a minții. Oglinda adevărului.

Înainte de a începe spectacolul propriu-zis am avut spectacolul apariției regizorului Andrei Șerban, însoțit de două actrițe, pentru a ne lămuri că ceea ce urmează să vedem în una dintre serile premierei / avanpremierei (20 decembrie 2023) este din cauza unui accident nefericit. Astfel Iocasta va fi “împărțită” în două de cele două actrițe: trupul / dublul (Ilinca Neacșu) se va modula pe ceea ce va spune vocea (Cerasela Iosifescu). De aici, iată, un ceva inedit în desfășurarea spectacolului din acest decembrie 2023.

Într-un cadru scenografic (Carmencita Brojboiu), ce se va adapta rapid oricărei scene din spectacol, debutează toată această (remodelată) poveste, ce pare la început banală, arhicunoscută: o conferință de presă a unui candidat la președinție. Din strigătele reporterilor aflăm numele candidatului: Oedip (Vlad Zamfirescu). Costumul închis la culoare, cămașă albă ce pare neglijent purtată, cravata care atârnă ca un laț, și emoția candidatului rezultată din firescul trăirii unui astfel de moment ne așază într-un timp ce ne este cunoscut.

Am alăturat Foaia de Sală ca să fie mai simplă identificarea personajelor și a actorilor care le joacă în spectacol. Un spectacol plin de surprize, în care fiecare actor a menținut la același nivel pe tot parcursul desfășurării acestuia ștacheta atât de sus ridicată de regizor.

Dar să o luăm de la început.

Un grup de oameni dau năvală în fața scenei și lasă loc în primul rând pentru trei-patru, dintre care unul ține în mână un microfon. Este o conferință de presă a candidatului la președinție, candidat la puterea cea mai mare în stat, un stat de nu știu unde. Este ultima ieșire în public a candidatului înainte de anunțarea rezultatelor votului popular. Candidatul este nimeni altul decât Oedip (Vlad Zamfirescu).

Pare totul în regulă, dar când intrăm în spatele ușilor de obicei închise “muritorilor de rând”, vedem că aparența de unitate pe care o arată în afară echipa candidatului este plină de goluri și contraziceri.

Starea de febrilitate, bine ascunsă, și simțirea în nări a mirosului viitoarei victorii a lui Oedip, este parcă voit potolită de Creon (Andi Vasluianu), șeful de campanie al lui Oedip și fratele Iocastei. Oedip este soțul Iocastei și împreună au doi băieți, Eteocle și Polinike, și o fată, Antigona (în tragedia lui Sofocle mai exista o soră, Ismene, la care Icke a renunțat) și toți cinci formează o familie, unde pare că totul este normal.

La presiunea publicului, Oedip face o promisiune: scoaterea la lumină a adevărului despre moartea predecesorului său, Laios, și prezentarea propriului certificat de naștere. Aceasta chiar dacă Tiresias – prezicătorul (Ana Ioana Macaria) vede lucruri nefaste în viitorul său. Dar Oedip are puterea să-și dorească să afle adevărul, un adevăr pe care crede că-l deține, dar culmea este că în fapt nu-l deține. El este sigur că acest adevăr îi va ușura viața. Dar știm cu toții că de foarte multe ori adevărul vieții noastre, adevărul ascuns, nu ne aduce liniștea. La rândul ei minciuna ne face să vedem altfel, să vedem deformată propria realitate. Cum o fi mai bine?

Construcția pe care o face Andrei Șerban, în asociere cu Daniela Dima, acestui spectacol este că fie întuneric sau lumină noi să credem că relațiile în sânul familiei lui Oedip, ce curând ar putea deveni familia prezidențială, sunt relații “normale”, ca-n orice familie normală. La un moment dat ni se dă senzația că suntem trimiși prin câteva aluzii într-o zonă politică, dar nu a fost așa. Oedip este un politician atipic, el se comportă într-un fel care este împotriva a ceea ce ar trebui să-l preocupe ca politician, pune în prim-plan iubirea, fiind sigur că de acolo îi vine fericirea.

Apariția Meropei (Manuela Ciucur), mama lui Oedip, care își dorește o discuție între patru ochi cu acesta, e cea de a doua amenințare după cea a lui Tiresias, prezicător de vieți rupte. Amânarea de către Oedip a acestei discuții, împotriva cronometrului care măsoară timpul rămas, este amânarea verdictului sorții.

Antigona (Andrada Corlat, jucată alternativ și de Teodora Crișan și, după revenirea Ceraselei Iosifescu, de Ilinca Neacșu) și Creon – în pofida neînțelegilor pe care le are fie cu Iocasta, fie cu Oedip care are suspiciuni că acesta complotează împotriva sa – sunt printre puținii preocupați de soarta zilei ce va urma zilei de mâine, principala preocupare a lor fiind legată de promisiunea lui Oedip de a rezolva enigma morții lui Laios. O moarte banală se transformă sub ochii noștri, așteptat, dar nu mai puțin cutremurător, pentru cei care știu textul lui Sofocle sau care au citit Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru în copilărie.

Un Șofer apare ca martor al unor lucruri din trecut (Lucian Ifrim) și golurile de memorie ale lui Oedip din adolescență încep să se umple cu informații noi. Iar de la imaginea unei vieți normale suntem duși într-o lume a minciunii, care ne dezvăluie că uneori, în unele părți ale vieții noastre, adevărul este un oaspete nedorit.

Apariția acestor personaje (Merope și Șoferul) schimbă brusc cursul spectacolului lămurind necunoscute, pe care le văzusem fără să le înțelegem, pe care nici personajele nu le înțeleseseră, chiar dacă Tiresias apăruse și ne prevenise. Am simțit numai din modulările vocii lui Tiresias că nu ne așteaptă nimic bun, dar câți se gândeau în ce direcție va merge povestea?

Andrei Șerban cu înțelepciune și multă știință de a doza misterul pus de Sofocle și de Icke în text, ne conduce, fără să ne dăm seama, chiar prin plină lumină, făcându-ne însă să nu o vedem, și apoi ne întoarce la lumină, la adevăr.

Apoi textul se duce să exploreze marea iubire dintre Oedip și Iocasta, și acolo ne confruntă cu alt blestem, cei doi fiind condamnați de destin să trăiască ceea ce știm deja din mit, dar și din detalii presărate în textul piesei la care nu am fost suficient de atenți pentru a desluși ceea ce avea să urmeze. Iar iubirea aceasta, fără nici un fel de șansă, va fi pedepsită crunt! Iar Andrei Șerban ne arată pedeapsa într-un tablou de mare plasticitate, care ne transmite vibrație, ce ne arată unde te duce drumul minciunii de sine, fuga de a te vedea cine ești.

Cred că pentru actorii spectacolului este o mare șansă acest spectacol unic, o revenire la teatrul acela pe care numai Andrei Șerban știe să îl pună pe scenă. Nu-mi place să-l laud pe Andrei pentru că am colaborat și poate părea că sunt subiectiv, dar ceea ce scriu este o recunoaștere sinceră a admirației în fața felului în care se dedică teatrului, a felului în care construiește teatrul.

M-a încântat că am găsit în distribuție o actriță pe care, de fapt, Andrei Șerban a adus-o în Teatrul Bulandra și care a dovedit din nou că este un mare talent. Andrada Corlat este o Antigona care ajunge, fără efort, să fie convingătoare și prezentă, să se impună chiar într-un rol secundar, deși ar fi o greșeală să considerăm Antigona un rol secundar doar pentru că are un număr mai mic de replici decât alte personaje. La fel Merope, așa cum o interpretează Manuela Ciucur, face ca personajul să nu fie unul secundar, ci să devină unul dintre axele care învârt mecanismul acțiunii spectacolului.

Un personaj care participă la întreaga construcție a piesei, fără să spună multe vorbe, Corin, ca o umbră misterioasă, ca un martor al multor întâmplări din viața Iocastei, este prezent chiar când nu este pe scenă. Interpret: Adrian Ciobanu, un actor care cred că s-a născut pe scena teatrului.

Andi Vasluianu face din Creon un personaj aparent oscilant, prezent dar fără să sară în ochi, așa cum adesea întâlnim în lumea politică, credincios poziției pe care o are lângă Oedip.

Și ajungem la o idee de succes a spectacolului văzut la această premieră / avanpremieră, idee născută din cauza unei întâmplări nedorite, anume accidentarea actriței Cerasela Iosifescu cu câteva zile înainte de spectacol, care l-a obligat pe regizor să o despartă în două pe Iocasta, în voce și trup.

Vocea Iocastei este într-adevăr, prin vocea Ceraselei Iosifescu, vocea iubirii, incredibilă, blestemată, interzisă, nedreaptă, și a mâniei împotriva sorții. Chiar așa, aproape imobilizată într-un scaun, artista umple de multe ori scena și dă senzația că Iocasta își cunoaște soarta, dar dorința de a-și împlini iubirea îi dă puterea de a rezista, de a înfrunta propria cădere.

Ilinca Neacșu, dublul Iocastei, cum scrie pe foaia cu distribuție, corpul, se mișcă corect, atent, și în ritmul vorbelor celeilalte părți a Iocastei, vocea.

De amintit și cei doi băieți ai cuplului Oedip-Iocasta, doi răsfățați puși pe năzdrăvănii, ce lasă loc invidiei și violenței fizice, două prezențe de urmărit: Tiberius Zavelea și Eduard Chimac (jucați alternativ de Matei Constantin și Radu Ștefan Bănică).

Și ajungem și la Oedip. Consider ca Oedip este unul dintre rolurile care îl vor fixa pe Vlad Zamfirescu ca un foarte important actor al scenei. Vlad Zamfirescu își face apariția ca o mare vedetă dintr-un film politic american, un candidat la cel mai înalt post politic dintr-o țară mare, înconjurat de reporteri, ziariști, microfoane, fotografi, gălăgioși și agresivi, și cărora le răspunde pe rând. Știm că el este Oedip, personajul pivotal al acestei istorii. Cu experiența sa de actor principal, cu maturitate, Vlad Zamfirescu, aduce pe scenă un Oedip ambițios și fără ezitare în opțiunile sale, care se află în permanență în mijlocul acțiunii, atenția noastră fiind în principal orientată către el, către soarta lui. Există un parcurs pe care-l străbate personajul Oedip, care îmbină laturi diverse ale personalității umane, de la un ambițios și egocentric om politic, la creator de “scheme” politice, la cercetător al propriei vieți, la bărbatul care iubește cu o pasiune de neoprit, la izbucniri nervoase când nu este ascultat, la omul care-și va înfrunta soarta și se va supune pedepsei cuvenite. Vlad Zamfirecu ne conduce prin acest parcurs, ne arată nuanțe și dă viață și carne personajului Oedip. Mă bucur cu sinceritate că îl văd pe Vlad Zamfirescu într-un spectacol regizat de Andrei Șerban și Daniela Dima, mă bucur că această întâlnire are loc pe scena Teatrului Bulandra.

Scenografia este simplă, curată, sobră, asigurând dinamism spectacolului, folosind două culori care-ți rămân pe retină, alb și roșu și care ne ajută să înțelegem simbolurile de iubire și crimă. Și, cel mai important, joacă alături de actori. Carmencita Brojboiu umple scena cu mobilier sau o golește de aceste “lucruri” și mai apoi găsește soluțiile potrivite pentru a rupe scena, pentru a ajuta starea de tensiune, dând loc ascunzișurilor pentru clădirea minciunii.

Luminile și imaginile proiectate sunt creații ale cuplului Radu Daniel-Cristi Niculescu, dar nu poate fi neglijată prezența lui Florin Manu, un excelent mânuitor al luminilor.

Prin Oedip, Andrei Șerban ne face un mare cadou acum în preajma sărbătorilor, și în plus ne propune, nu mai știu a câta oară, un teatru adevărat, care ne face să stăm nemișcați timp de două ore și jumătate, să gândim la ce este adevărul și minciuna ascunsă, de ce avem nevoie să vedem, să vedem lumina, să ascultăm vocea destinului nostru.

La finalul acestui spectacol pe care îmi doresc să-l revăd îl aplaud pe Andrei și echipa pe care o conduce, fără să mă scol în picioare (după cum îi este dorința), dar cu o mare admirație.

https://agenda.liternet.ro/articol/28342/Octavian-Neculai/Oglinda-adevarului-Oedip.html

“OEDIP” TEATRUL “BULANDRA” / SALA “TOMA CARAGIU”

Ileana Lucaciu (30 ianuarie 2024)

ACT CULTURAL UNICAT

Teatrul se zbate de la un timp cu tendințe de modernizarea conținutului dramatic și expresiei teatrale, dar foarte puține spectacole reușesc să convingă emoțional publicul. ”Oedip” de Robert Icke după Sofocle, în traducerea reușită a Irinei Velcescu, în regia magicianului ANDREI ȘERBAN, este un act cultural unicat, exemplar gândit pentru tendința modernizării teatrului, aducerea clasicilor în contemporaneitate.

În urmă cu milenii, grecii Sofocle, Eschil și Euripide au lansat tragedia clasică, în “epoca de aur” a lui Pericle. De atunci, dramaturgia a prins aripi, dar substanța scrierii anticilor a rămas vie prin tema esențială – Omul și personalitatea sa în acțiunea existenței. Englezul Robert Icke, regizor și dramaturg, este deținător a mai multe premii pentru demersul creator al adaptării unor piese din dramaturgia consacrată, clasică, de la cele antice la Shakespeare sau urmașii săi. În 2018 a prezentat la Teatrul Internațional din Amsterdam, Oedip după Sofocle. Transferă subiectul anticului Sofocle în zilele noastre, într-un … thriller psihologic, într-o piesă polițistă, dar respectă esența sa tematică – Omul aflat în căutarea identității.

Debutul acțiunii îl aduce pe Oedip în momentul final al campaniei electorale pentru funcția de președinte, când așteaptă rezultatul favorabil al voturilor. În “prologul” spectacolului Oedip, ca toți politicienii, promite multe prin intermediul presei care îl asaltează cu întrebări, iar printre promisiuni se află și aflarea adevărului despre moartea lui Laios, predecesor în funcția de președinte și documentul nașterii sale. “Prologul” manifestării electorale pare să anunțe subiectul unui spectacol de teatru politic. Derularea acțiunii trece apoi, în altă zonă, a unei analize psihologice în drumul căutării identității lui Oedip. El va afla adevărul despre identitate, despre patricidul și incestul făptuite fără voie. Regizorul Andrei Șerban abordează teatral memorabil transferul din antichitate în zilele noastre, a unei teme majore existențial – Omul și identitatea.

“Trilogia antică”, spectacol epocal, a fost marca din tinerețe a preocupării lui Andrei Șerban pentru rolul major astăzi al dramaturgiei din bătrâna Eladă. În “Oedip”, personajul Tiresias, enigmaticul prezicător, rostind și replici în greaca veche, reamintește de “Trilogia antică”, dar și de momentul lansării regizorului, la compania La MaMa din New York, condusă de Ellen Stewart. După o carieră internațională fulminantă, regizorul continuă calea revitalizării fenomenului teatral. Cu acest “Oedip”. Andrei Șerban și regizorul asociat Daniela Dima, alcătuiesc un spectacol modern, ritmat, cu suspans, cu trimiteri emoționale puternice și cu o nețărmuită grijă pentru interpretarea actorilor. Realizează strălucit, de pildă, Cerasela Iosifescu rolul Iocastei, alături de Vlad Zamfirescu în Oedip.

Pentru modernizarea tratării scenice, conceptul regizoral apelează la video proiecții (Radu Daniel) și la manevrarea luminii (Florin Manu), toate cu sens major pentru evidențierea subtextului conflictului și replicii. Scenografia concepută excelent de Carmencita Brojboiu este baza imaginii generale a spectacolului. Publicul va fi primit cu o primă proiecție pe fundalul scenei, cu imaginea arenei unui teatru antic, trimitere spre sala de spectacol de astăzi care îl găzduiește. Accentele discrete de video proiecții de dimensiuni și în locuri diverse intervin mereu reușit. Regizorul și adaptarea, vor a sublinia relația pasională a cuplului Iocasta – Oedip, relația de dragoste soție – soț, dar cu substrat și spre conceptul filosofic al lui Freud, mamă – fiu. Se aplică și video proiecții cu tabloul “Originea lumii|” de Gustave Courbet (tablou din Muzeul d`Orsey din Paris), cu sexul femeii. Finalul tragediei cu sinuciderea Iocastei și gestul disperat al lui Oedip de a își ucide ochii, se marchează răscolitor prin video proiecția unor ochi însângerați. La aplauze, actorii vor veni cu banderole negre pe ochi, cu excepția lui Vlad Zamfirescu (Oedip). Regizorul subliniază astfel tratarea temei, orbirea celor din preajma lui Oedip cel care a reușit tragic să își afle adevărul identității. Tendința modernizării teatrale prin proiecții, nu este de astă dată artificială. Scenografa Carmencita Brojboiu prin decor și costume susține viziunea regizorală. Decorul – sediu campaniei electorale pentru alegerea lui Oedip într-o funcție majoră, se transformă mereu. Este final de campanie, mobilierul se strânge, se face … curățenie. Decorul marchează sediul prin pereții laterali cu trimiteri spre miezul acțiunii. Un perete are geamuri imense spre lumină, celălalt, un lavator, un loc de spălat pe mâini, cu o mică oglindă. Toate amănuntele din decor, ca și elementul de mobilier, o canapea roșie, dețin sensuri simbolice pentru tema centrală a textului.

Cu bună inspirație, scenografa imaginează costumele moderne prin croială, colorate în principal în alb și negru. Spectatorii se pot mira de ce de la început sunt primiți de plasatoare îmbrăcate cu tricouri care poartă chipul lui Vlad Zamfirescu interpretul lui Oedip. Aceasta este uniforma tuturor celor implicați pentru a reprezenta tehnic campania electorală.

Portrete cu acest chip vor figura și la sediu acțiunii. Lumina este și ea manevrată insistent cu multe tonuri în roșu pentru a susține tensiunea tragică a conflictului. Am atenționat asupra imaginii generale a conceptului regizoral pentru că servește perfect transmiterea provocării de a înțelege și a judeca ce presupune descifrarea identității umane, tratată emoționant și în termeni teatrali inovatori.

Regizorul Andrei Șerban deține știința că pentru Marele Public important și principal este cum îi servește Actorul tema și subiectul acțiunii. Stâlpii temei căutării identității sunt Oedip și Iocasta, roluri consistente și dificil de rezolvat prin interpretare. Cerasela Iosifescu și Vlad Zamfirescu o întreprind admirabil. În adaptarea lui Robert Icke se pedalează mai mult pe importanța femeii în viața evoluției umane, pe Iocasta. Trecutul ei dramatic cu Laios când avea doar 13 ani și a născut un copil, ea vrea să fie trecut uitării. Acum, Iocasta are un soț pe Oedip cu o relație de iubire pasională pe care îl dorește intim, dar și cu o reușită în demersul politic pentru o funcție cu rezultat benefic pentru ea și familie. Cerasela Iosifescu reușește senzațional să sugereze la nuanță, ambițiile Iocastei, o femeie senzuală, abilă în relaționarea cu familia, cu un trecut care i-a afectat identitatea, personaj de mare complexitate. Purtând până spre final un costum în alb și negru, definitoriu pentru ambiguitatea personajului, interpretarea sa poate fi considerată o creație actoricească rar întâlnită. Monologul Iocastei provocat de obligativitatea conflictului de a își dezvălui trecutul tragic, rămâne o perlă a spectacolui cizelată de un mare biujutier în persoana actriței Cerasela Iosifescu. Tema identității Omului deținută de text obține astfel sclipire. Interpretarea acestui monolog lasă publicul cu respirația tăiată. Talent și inteligență sunt caracterizarea acestei mari actrițe. Vlad Zamfirescu este actorul activ și cunoscut din numeroase alte spectacole, unele independente. El se confruntă acum, cu personajul mitic Oedip adus în contemporaneitate și o face ireproșabil. Publicul va privi un Oedip care aspiră, se pare sincer, la o înaltă funcție publică și vrea să fie crezut prin dezvăluirea unor adevăruri. Când ele ies treptat la iveală, Oedip e copleșit și singurul refugiu rămâne relația chiar erotică cu soția Iocasta, aspecte remarcabil configurate de actor. Vlad Zamfirescu cu atenție sugerează ambițiile personajului, orgoliile, dorința de adevăr în viața socială, dar și înfrângerea în căutarea și descoperirea adevărului personal. Prin acest rol, Vlad Zamfirescu trece pragul spre compartimentul actorilor care prin capacitățile talentului deținut nu ar accepta orice proiect teatral derizoriu.

În cazul de față, Robert Icke amplifică intenția de a da iz contemporan piesei lui Sofocle, prin accente tematice sporite în relațiile actuale posibile într-o familie. Se trece la trimiteri spre familia Iocasta – Oedip, unde copiii au diverse atitudini de existență.

Fiica Antigona e preocupată de lectură personală, băieții sunt în conflict, unul e gay, altul părăsit de iubită. Tinerii din distribuție se achită corect de micile roluri, iar relațiile cu părinții sunt definite expresiv de regie. De referință pentru confictul major rămân însă, prezicătorul Tiresias, Merope, mama adoptivă a lui Oedip, Creon, șeful campaniei elctorale și fratele Iocastei, dar și alte personaje – argument pentru conflict, Șoferul și Corin. Dorința lui Andrei Șerban ca Tiresias să facă trimitere și spre capodopera sa ca regizor “Trilogia antică” se îndeplinește fascinant prin interpretarea Ioanei Ana Macarie. Rostind cu stare interioară replicile în română și în greaca veche, actrița furnizează mereu emoțiile iscate de conflictul prezicătorului ce bântuie ca o “fantomă” a adevărului în preajma familiei Oedip. Merope e mama lui Oedip în acte false și vrea să îi mărturisească după succesul în alegeri, acest adevăr. Manuela Ciucur compune minunat profilul unei femei simple, cu soțul pe moarte la spital pe care adevărul trâmbițat de Oedip referitor la certificatul de naștere, e de fapt fals. Relațiile cu familia fiului adoptiv sunt variat susținute de actriță cu forță expresivă. Lui Andi Vasluianu îi revine Creon, șeful campaniei electorale, personaj fragil ca intenții desenat în text. Actorul redă, cu pricepere, remarcabil, și posibilitatea ca acest Creon să fie duplicitar în intenții. Într-o singură apariție a Șoferului, Lucian Ifrim este nemaipomenit prin interpretarea unui om amărât implicat într-un accident tragic care a dus la moartea lui Laios. Într-un personaj discutabil configurat de text, Corin, reușește o apariție sugestivă Adrian Ciobanu pe intenția că personajul ar avea un sentiment special față de Iocasta.

Această adaptare de Robert Icke după Sofocle, mit devenit cazul Oedip, poate să poarte în titlu X nume pentru că este mereu actuală căutarea identității oricărei persoane indiferent de epocă. Spectacolul lui Andrei Șerban devine un exemplu cultural de inovație teatrală, reușit emoțional, de la care publicul pleacă provocat să gândească profund la aspectul realității. Va fi captivat de o aparentă piesă polițistă despre ce poate presupune personalitatea fiecărui Om. Este un autentic eveniment teatral premiera Teatrului “Bulandra” pentru mișcarea teatrală doborâtă de inovații teatrale fără conținut emoțional cultural.

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2024/01/oedip-teatrul-bulandra-sala-toma-caragiu.html