Platonov

A FOST ODATĂ CA ACUM – PLATONOV

Cristina Calangiu (martie 2023)

 

Repertoriul Teatrului Bulandra s-a îmbogățit în luna februarie 2023 cu spectacolul Platonov, adaptare de David Hare după Prima piesă sau Piesa fără titlu de Cehov, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Textul, niciodată făcut public în timpul vieții lui Cehov, este o tragedie (3 personaje mor la final) în patru acte. Adaptarea lui Hare înlătură complet ultimul act, îl alege pe Platonov ca personaj principal și îl lasă în viață. Tragedia se transformă într-o dramă, cu o structură densă, intens psihologizată.

 

Theodor-Cristian Popescu își prezintă cheile regizorale de la debutul spectacolului. Spațiul gol este alterat de o podea gri, ondulată, ca o curbă a deformării spațiu-timp, o sugestie că ne aflăm undeva între lumi, între lumea realității noastre imediate și realitatea ficțională pe care o privim. În spatele scenei sunt așezate scaune, pe care vor veni să se așeze, unul câte unul, actorii. Pentru câteva clipe scena va fi înconjurată de spectatori pe toate cele patru laturi. Actorii vor intra apoi, unul câte unul, în propriile roluri, devenind personaje atemporale, care ni se prezintă cu tot cu etichetele pe care noi înșine li le punem în viața de zi cu zi, etichete pe care fiecare dintre ei le va demonta într-o măsură mai mare sau mai mică.

 

Patrusprezece personaje, nouă bărbați și cinci femei, vor fi prezente la prima petrecere de vară dată de Anna (Rodica Lazăr), văduva tânără a unui general bătrân, la moșia familiei, a doua zi după sosirea ei, a fiului său vitreg, Serghei (Eduard Păuna) și a frumoasei soții a acestuia, Sofia (Daniela Nane). Obiceiul acestor petreceri e unul cunoscut de toți invitații, o adunare heteroclită de persoane legate de gazdă prin conexiuni diverse. Medicul comunității, Nikolai (Constantin Dogioiu), Maria (Teona Stavarachi), o tânără chimistă căreia îi face curte Nikolai, Porfiri (Lucian Ifrim), moșier văduv, bogat, locuind într-un sat apropiat, Șcerbuk (Gheorghe Ifrim), om de afaceri, investitor, și partenerul său de afaceri, Bugrov (Marius Chivu), Platonov (Șerban Pavlu), învățătorul satului, cu soția sa Sașa (Silvana Negruțiu), Ivan (Dan Aștilean), tatăl lui Nicolai și al Sașei, colonel la pensie, veșnic beat. La petrecere mai vin neinvitați Osip (Cătălin Babliuc), hoț cunoscut, dar niciodată dovedit, îndrăgostit de Anna, și mai târziu Kiril (Matei Constantin), fiul lui Porfiri, întors fără știrea nimănui de la Paris. Osip va fi gonit, Kiril va rămâne, deși dincolo de statutul social puține lucruri îi deosebesc. Katia (Isabela Chitoșca) este o servitoare și uneori ceva mai mult decât o servitoare.

 

Theodor-Cristian Popescu structurează spectacolul în două părți separate de o pauză. Prima se desfășoară în curtea casei Annei, cea de a doua în fața casei lui Platonov, la marginea pădurii. Prima parte o are în centru pe Anna, generăleasă, cultă, dezinhibată, iresponsabilă față de viitorul ei financiar și sentimental, avidă de viață acum și aici, hotărâtă și perfect conștientă de ceea ce vrea. Partea a doua îl are în centru pe Platonov, intelectual fără licență, familist, autoproclamat și recunoscut ca om al rațiunii, cu simț al umorului, cel care știe ce este bine și ce este rău în fiecare situație și pentru fiecare în parte și nu se sfiește să o spună deschis. Numai în ceea ce-l privește habar nu are ce este bine și ce este rău. Un narcisist, disperat după atenția celorlalți, un amalgam de calități și defecte cu sumă zero.

 

Mai mult decât acest echilibru feminin-masculin, Popescu structurează personajele în capsule de tipologii psihologice, amestecuri de bine și rău înșirate de la binele absolut, reprezentat de Sașa, familistă convinsă, fără urmă de spirit critic, soție supusă, mamă devotată, credincioasă practicantă, la Osip, întruchiparea răului, hoț, criminal, bătăuș plătit, fără familie, fără casă, fără credință. Costumele – Sașa, complet în alb, Osip, complet în negru – și tipul de joc actoricesc – Sașa aproape inexpresivă, vorbește mereu șoptit, încercând să fie invizibilă, Osip jucând o primată, cu gesturi și icnituri neomenești – îi etichetează. Între ei și punctul 0, reprezentat de Platonov, sunt plasate celelalte personaje. Cei buni, predominant în alb sunt Porfiri, căruia averea îi permite idealismul; colonelul Ivan, care trăiește din amintiri o viață imaginară, ajutându-se din plin de alcool; Serghei, infantil, genul "tot ce zboară se mănâncă", licențiat și fără slujbă, căsătorit în pripă cu o femeie pe care nici el nu știe cum a cucerit-o; Nikolai, celibatar, medicul satului, un pierde vară cu diplomă, căruia nu-i place să îngrijească bolnavi, ci doar să încaseze onorariul. Între buni și răi, personajul de legătură, Katia, este slujnica casei și prostituata afaceriștilor, știe tot, face orice i se cere, nu emite opinii și afișează o atitudine arogantă. Personajele rele, îmbrăcate în negru, sunt afaceriștii Scerbuk și Bugrov, și fiul risipitor, mitocan, incult și arogant, Kiril.

 

Cele trei femei atrase de Platonov, Anna, Sofia și Maria sunt în culori – culorile pasiunii, nuanțate de propriile personalități. Platonov e căsătorit, dar le provoacă, le întărâtă sau pur și simplu le încurajează. Va cădea în cele din urmă victimă a propriilor jocuri.

 

Dialogurile dintre personaje ne dezvăluie raporturile dintre ei, impresiile fiecăruia despre ceilalți, dar mai ales raportarea fiecăruia la valorile universale – iubire, nevoia unei siguranțe materiale, credință, familie, nevoia de recunoaștere. Prima parte este a măștilor sociale, cea de a doua ne confruntă cu zbuciumul interior al fiecăruia. Când măștile cad, nimeni nu mai e bun sau rău. Toți sunt nefericiți. O concluzie pesimistă.

 

Ceea ce lipsește este comicul, în mod vădit căutat – Osip, cu gesturile de maimuță, Scerbuk și Bugrov umblând beți, în patru labe, pe scenă, Maria, cu gesturile ei de fată bătrână, este mereu în contratimp cu ce se petrece în jurul ei, Platonov închipuindu-și că și-ar putea convinge amanta (Sofia) să-l lase să petreacă două săptămâni cu Anna înainte de a pleca împreună spre o viață nouă (după ce soția tocmai l-a părăsit), sunt personaje și situații care au fost anume create pentru a stârni comicul. Dar ceva nu a mers. Atmosfera rămâne depresivă și tristețea copleșitoare, ceea ce în final devine obositor și într-un anumit fel nerealist.

 

Fundalul sonor intermitent, la fel de minimalist ca și scenografia, este folosit pentru amplificarea scenelor tensionate, dar trece neobservat. Un fel de vuiet al zbuciumului interior. Scenografia e completată în partea a doua de niște bârne negre, puse câte două, sprijinite una de alta, care au rolul de a sugera pădurea. Imaginea e drăguță, fără să merite efortul. La fel și cu neonul plasat undeva în jumătatea din spate a scenei, un fel de stâlp luminos, a cărui funcție nu am înțeles-o.

 

Evenimentele banale care se succed și se întretaie sunt fără importanță. Iubirile cehoviene în care fiecare îl dorește pe cel pe care nu îl poate avea sunt motorul acțiunii majorității personajelor. Ceilalți iubesc banii. Fiecare se află mereu în fața unor alegeri care îi definesc dincolo de vorbe sau de etichete. Theodor-Cristian Popescu simplifică și esențializează pentru a realiza un ghid al caracterelor umane, încremenite de-a lungul secolelor, în care ne putem regăsi, cu condiția să fim mai sinceri cu noi înșine decât sunt personajele.

 

https://agenda.liternet.ro/articol/27176/Cristina-Calangiu/A-fost-odata-ca-acum-Platonov.html

SCENA CA UN INSECTAR: REPETIȚIE PENTRU O LUME MAI BUNĂ LA TNB ȘI PLATONOV LA BULANDRA

Cristina Modreanu (2 iulie 2023)

 

Platonov – seisme existențiale

O altă variantă de insectar al emoțiilor umane e oferită la Bulandra de Platonov-ul cehovian regizat de Theodor Cristian Popescu pe baza rescrierii dramaturgului britanic David Hare, tradusă în românește de Irina Velcescu. Un studiu reușit grație distribuirii inspirate a unor actori aflați în punctul de climax al posibilităților lor dramatice – Șerban Pavlu în rolul titular, Rodica Lazăr în Anna, Anca Androne în Sofia, Oana Tudor în Sașa (Sofia și Sașa sunt jucate și de Daniela Nane, respectiv Silvana Negruțiu în paralel, dar din păcate nu am văzut și această distribuție), Marius Chivu în Bugrov, Constantin Dogioiu în NikolaiPlatonov, ”piesa fără nume” a lui Cehov înregistrează micile și mai marile seisme existențiale traversate de un grup de moșieri prinși de tumultul schimbărilor istorice care încă nu-i ating, dar ale căror ecouri le simt. Dintre toți, Anna e cea mai cultivată, cea mai inteligentă și hotărâtă, prin urmare cea care percepe cel mai acut curgerea fără sens a timpului lor, așa cum se află în centrul grupului care gravitează atras de frumusețea și eleganța ei. Neinteresată de averea unora dintre pețitorii ei, scârbită de grobianismul altora, ferindu-se să-și piardă libertatea de văduvă printr-o căsătorie care ar salva-o financiar, Anna se simte liberă să aleagă, dar tragedia e că nu are prea multe opțiuni, prin urmare îl alege pe Platonov, preferând ratarea în locul mediocrității. Cel puțin el ar fi putut deveni ceva… dacă căsătoria cu Sașa și apoi copilul nu ar fi devenit pretexte pentru căderea în inerție și blazare. Amestecul de farmec rezidual, umor de salon, zațul trecutelor călătorii și studii în străinătate, acel pic de viață rămas în el – foarte bine adus la suprafață de un alt Șerban Pavlu decât cel care apare în multe seriale românești, un actor de teatru, cu greutate în scenă, capabil să traverseze stări contradictorii – îl fac pe Platonov atrăgător și pentru Sofia, proaspăt căsătorită cu fiul Annei, care l-a cunoscut cândva și îi păstrează o amintire specială. Dar Platonov nu e capabil de a face un pas decisiv, nici Anna și nici Sofia nu îl pot scoate din confortul inerțial în care zace, prin urmare el devine sursa nefericirii tuturor femeilor din viața lui, inclusiv, sau poate mai ales, a soției Sașa. David Hare se concentrează, în rescrierea lui după Cehov, pe descrierea ”efectului Platonov” asupra figurilor feminine diferite și complementare care intră în contact cu acest bărbat arătos, dar gol pe dinăuntru. Iar regizorul Theodor Cristian Popescu continuă direcția dată de dramaturg și face din aceste femei, în special din Anna, adevăratele protagoniste. E un prilej și pentru proaspăt absolventa secției de actorie a UNATC, Ana Radu, să se remarce în rolul Maria căruia îi dă neașteptate dar foarte oportune accente contemporane, cu trimitere la recentele dezbateri despre abuz și hărțuire, discursul ei împotriva lui Platonov devenind un mic manifest feminist afirmat cu intensitate, care nu rămâne neobservat în spectacol.

 

În spațiul desenat de Cosmin Ardelean, planul scenei apare ușor înclinat și devine loc al întâlnirii, pajiște sau salon, e mai puțin important, forța lui vine din felul în care se instalează în el personajele, în special gazda. Anna se face comodă, își scoate pantofii, se întinde ca și cum ar face plajă sau la picnic, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, subliniată excelent de costumele elegante create de Maria Miu, și îi tachinează provocator pe bărbații din jur. Scaunele și alte mici obiecte, printre care o pisică de porțelan foarte colorată, sparg monotonia spațiului. În scena finală, acesta va fi umplut cu sticle de culori diferite, aglomerare spectaculoasă simbolizând legătura creată între Platonov și Anna, prin amortizarea sentimentelor, în seri lungi umplute de conversație și alcool. O durere profundă, aceea de a nu știi cum să-ți trăiești viața fără să o ratezi, durerea contemplării propriei neputințe de a acționa, conștientizată în timp ce te uiți cum îți trece timpul prețios, este ceea ce îi aduce împreună mai mult decât atracția sexuală. Când suferă de această durere, cei doi nici nu mai sunt bărbat sau femeie, ci doar oameni, fragili și vulnerabili. E meritul regizorului acela de a fi lucrat în profunzime cu actorii, pentru a defini scenic reperele inefabile ale acestor trăiri interioare.

 

Spectacol de stare, sprijinit pe actori care sunt stâlpii săi de susținere, puțin prea lung ca întindere, dar foarte frumos la privit, Platonov se înscrie firesc în repertoriul de la Bulandra, care a produs pentru spectatori, în cele mai bune vremuri ale sale, în mod programatic, tocmai asemenea pretexte de ieșire din actualitate și de plonjat în adâncimile existențiale.

 

https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/scena-ca-un-insectar-repetitie-pentru-o-lume-mai-buna-la-tnb-si-platonov-la-bulandra/

OCHIUL LUI CEHOV – PLATONOV

Daniel Cristea-Enache (aprilie 2023)

 

Într-un text inclus în caietul-program al spectacolului Platonov de la Bulandra (adaptare de David Hare după Cehov, în traducerea Irinei Velcescu și în regia lui Theodor-Cristian Popescu), surprinde plăcut și chiar impresionează pledoaria lui Cosmin Ardeleanu (cel care a gândit spațiul scenic) pentru o reprezentare vizuală – și teatrală, în sensul bogat al termenului – fără o metaforă "autoritară", "contondentă". Textul lui Cosmin Ardeleanu, pe cât de elegant stilistic fără prețiozitate (amintind de critica de artă a lui Andrei Pleșu), pe atât de subtil, este de fapt un mic manifest. Scenograful se declară împotriva construirii unui spectacol ca o succesiune lineară, unidirecționată de simboluri pre-determinate; și arată ce "simbolizează" scena albă, vălurită, linia de neon și stâlpii negri care sunt montați în pauza spectacolului de peste trei ore. Ce înseamnă oare scena albă și valurile ei? Cosmin Ardeleanu explică: "nici valurile, nici stâlpii ridicați acum înaintea dumneavoastră n-au simbolizat nimic atunci când i-am desenat prima oară la planșeta mea. (...) În toate schițele mele, de la o repetiție la alta, am căutat numai senzațiile desenelor pe care le încercam; ele nu semnificau neapărat ceva.".

 

De mai multe ori și eu am încercat să explic cititoarelor și cititorilor de literatură, educați artistic și estetic în sensul unei structuri de adâncime ori de profunzime a oricărui text poetic sau prozastic, că literatura nu lucrează exclusiv cu simboluri. Că există, de pildă, și o poezie de notație, de atmosferă; sau o scenă de roman în care personajele participă la o conversație la o serată, și asta nu semnifică mai mult decât este, adică o scenă de societate. Însă școala ne-a obișnuit cu interpretarea simbolică, aceasta devenind o cheie universală a "înțelegerii" unui text. Căutăm mereu "dedesubturi", adâncimi, un arierplan textual, un subsol la care ajungând vom da peste tainele poemului sau ale nuvelei. Cosmin Ardeleanu enumeră, în excelentul său text intitulat Metafora contondentă, diferite interpretări care s-au dat scenei lui albe și vălurite: 1. Ea s-a "umflat" în urma unui cataclism; 2. Este "yin-ul introvertit, feminin, unduitor și grațios"; la care adaug varianta a treia din textul regizorului Theodor-Cristian Popescu din același caiet-program: 3. "e umflată de dedesubt, ondulată, ca un covor zburător". Pe care dintre ele o alegem, ce simbolizează de fapt scena spectacolului?

 

Minimalism și realism

 

Răsturnând obișnuințele noastre interpretative, scenograful și regizorul au oferit un spectacol de un minimalism exemplar, în care decorul a fost "epurat" până la dispariție și absență, iar pe scena care poate însemna atâtea nu a mai existat nimic interpus între prestația actorilor și privirea spectatorilor. Mai mult, ca să fie eliminat orice element considerat, iată, de prisos, în dreapta și în stânga scenei, pe ambele laturi ale ei, au fost dispuse rânduri de spectatori (evident, nu e o noutate, scena de la Bulandra – sala Toma Caragiu a fost gândită special astfel, dar nu s-au păstrat mereu acele rânduri de spectatori). Scena era astfel înconjurată din trei laturi ale ei de ochii spectatorilor, ca la o gală de box unde în jurul ringului gol în care se înfruntă cei doi boxeuri, acompaniați de un arbitru, se află suporterii care trăiesc cu intensitate confruntarea. În fine, pe o aceeași linie a unui modernism minimalist de cea mai bună factură se plasează și jocul fin al luminilor (Cristi Niculescu). Spectacolul începe și se continuă cu sala plină de spectatori luminată a giórno, de ce?, fiindcă în Platonov personajele cehoviene se întâlnesc într-o zi foarte călduroasă; ulterior, lumina devine din ce în ce mai discretă, până când se stinge cu totul în sala "Toma Caragiu" de la Bulandra, în acord cu înserarea din viața cotidiană a personajelor de pe scenă. Minimalismul modernist și realismul cu ochiuri atât de mici la plasă interferează în concepția și viziunea întregului spectacol; iar dacă ar fi să interpretez la rândul meu scena albă și vălurită, eu aș spune că e însăși viața omului, cu toate ale ei, cu suișuri și coborâșuri. La un moment dat, un personaj "scapă" un pahar pe jos, acesta capătă o mică mișcare de rotație pe un "val" al scenei – și totul este atât de firesc și de adevărat în acest episod "mărunt" încât realizezi că teatrul făcut cu dragoste și cu profesionalism poate obține emoție pură din orice.

 

Spectacolul a fost aproape fără cusur, susținut pe de o parte de textul cehovian, iar pe de alta – de jocul multor actori. Un text cehovian este în sine un certificat de calitate (ca și unul shakespearian). Oricum ar fi viziunea regizorală și prestația unor actori, din orișice spectacol, dacă textul a fost scris de Cehov și regizorul se "ține" de el, spectacolul se va ridica deasupra reprezentării propriu-zise. Paginile cehoviene sunt atât de substanțiale, de profunde, de subtile, de exacte în litera și în "haloul" lor, încât a pune în scenă o piesă de Cehov e ca și cum ai face salturi mortale la trapez, dar cu o plasă trainică de siguranță dedesubt. Astfel, am regăsit în spectacolul Platonov cunoașterea în profunzime și în amănunțime a sufletului omenesc, complexitatea personajelor feminine și masculine, melancolia coabitând cu grobianismul și delicatețea cu cinismul; am regăsit radiografierea atât de precisă a universului nostru lăuntric, precum și a relațiilor și raporturilor familiale și micro-sociale; am regăsit sufletul slav, rusesc, "larg" într-un mod maximalist, unul și același personaj putând provoca silă și totodată milă, fiind simultan un "călău" și o "victimă", cu și fără ghilimele...

 

O piesă de tinerețe

 

Aceasta e o piesă de tinerețe a lui Cehov, pare-se chiar prima a lui, începută pe la 18 ani (!) și "făcută publică la aproape douăzeci de ani de la moartea sa". Ea a avut, în comparație cu alte piese cehoviene, un destin mai degrabă modest: după cum aflăm din extrasele din caietul-program, din The Cambridge Companion to Chekhov (2000), "ar fi fost abandonată de Cehov după ce a fost respinsă de Teatrul Malîi și de actrița Maria Ermolova, căreia i-o încredințase"; "la momentul descoperirii, nu a fost întâmpinată cu un prea mare interes, iar pentru o lungă perioadă a trecut aproape neobservată"; "reprezentarea scenică a textului inițial, în ciuda tuturor tăieturilor și modificărilor făcute de Cehov, ar fi durat peste 5 ore, introducând 20 de personaje, în 83 de scene". Și totuși, în pofida acestor accidente de parcurs (o excepție fericită: filmul lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianină mecanică, pe care eu l-am văzut prima oară copil fiind, înainte de Revoluție, datorită lui Valeriu Cristea), Platonov este un text pur cehovian, purtând cu fiecare replică a fiecărui actor din distribuția atât de numeroasă geniul caracterologic al lui Cehov. Da, sunt multe personaje în această piesă și nu e deloc ușor să fii în "priză directă" timp de trei ore pentru a nu scăpa nicio inflexiune verbală, niciun gest aparent "mărunt", niciun detaliu "neimportant". În textul lui Cehov și pe scena albă de la Bulandra, toate și totul contează, nimic nu este de prisos, piesa și spectacolul compunându-se dintr-o multitudine de nuanțe psihologice și morale, în cercurile concentrice ale eului, cuplului, maternității și paternității, fraternității, familiei, clasei sociale, societății, nației. Fiecare personaj a fost unul multi-dimensional și ireductibil la o anumită formulă, la un pattern tipologic, la o categorie. Iar dramatismul piesei a crescut într-un mod, așa zicând, învăluitor, Platonov începând într-un registru mai lejer pentru a avansa lent, dar inexorabil, către un final de o tensiune aproape insuportabilă. Un text dramatic cehovian oferă, cum spuneam, totul, într-un mod gradat, și cu o gradație atât de fină, încât poate fi insesizabilă. Mă bucur că regizorul a avut "răbdare" cu acest text, lăsându-l în reprezentarea pe scenă să avanseze și să crească, să treacă prin toate fazele și etapele piesei. Teatrul nu este entertainment; și el trebuie să asculte de legile Artei, nu ale comodității spectatorului și confortului de receptare.

 

Actorii de la Bulandra și UNATC

 

Pe linia privirii necruțătoare a lui Cehov, mergând, în direcția fixată de marele dramaturg, către ei înșiși, către sufletul omenesc și mintea fiecăruia, au fost actorii de la Bulandra și cei, foarte tineri, de la UNATC. Rolul cel mai dificil și totodată cel mai eclatant al spectacolului a fost cel al lui Șerban Pavlu, care l-a interpretat pe Platonov într-un mod strălucit. Pavlu a reușit să compună și să re-compună, sub ochii noștri, universul întreg de sentimente, senzații, accente histrionice, ironice, sentimentale, nostalgice al personajului titular, învățătorul de țară în jurul căruia pivotează întreaga piesă. Nicio notă falsă, nimic exagerat, prea "retoric", declamativ sau, dimpotrivă, șters și fără scânteiere în jocul actorului, căruia i se cuvin cele mai înalte calificative. Un rol foarte bun a făcut și Rodica Lazăr, jucând-o pe Anna, "Generăleasa"; iar o altă prestație actoricească de înaltă clasă a fost cea a lui Marius Chivu, interpretându-l pe Bugrov, în cheia abjecției simpatice, a ticăloșiei căreia nu i se simte otrava și provoacă hohote de râs. Toată echipa de actori a fost la înălțimea textului cehovian, chiar și cei mai tineri de pe scena vălurită, care sunt în prezent studenți la Master Arta Actorului, la UNATC.

 

Închei cronica la acest spectacol memorabil cu un amănunt ce mi se pare foarte în spiritul piesei cehoviene. La un moment dat, o sticlă de pe scenă s-a rostogolit până la picioarele unei spectatoare aflate în primul rând, pe o latură a scenei. Cu cel mai firesc aer din lume, spectatoarea a luat sticla și a pus-o la loc pe scena aflată foarte aproape de ea. La fel de firesc, jocul actorului a continuat – fiindcă nu se întâmplase în fond nimic din ceea ce nu trebuia să se întâmple. Teatrul lui Cehov este Viața însăși, iar noi spectatorii jucăm, volens nolens, pe scena teatrului laolaltă cu actorii. Ne trăim existențele simțind ce simt și ei, gândind ce gândesc și ei, visând ce visează și ei, regretând ce regretă și ei. Dat fiind acest uimitor continuum teatru-viață, nu m-aș fi mirat prea mult dacă, în cursul spectacolului Platonov de la Bulandra, actorii toți s-ar fi oprit dintr-odată pentru a privi cum trăim și noi, cei din sală.

 

https://agenda.liternet.ro/articol/27350/Daniel-Cristea-Enache/Ochiul-lui-Cehov-Platonov.html

SOCRATOV CU SEMN SCHIMBAT – PLATONOV

Mihai Brezeanu (martie 2023)

 

Am constatat de-a lungul anilor, cu surprindere și bucurie, că există un număr deloc nesemnificativ de oameni, fie ei spectatori pasionați sau oameni activi în domeniul teatrului, pentru care Bulandra anilor '90 e un reper major. Atât valoric, cât și sentimental. Acestor oameni, printre care mă număr, li se pune un nod în gât atunci când intră în sălile de la Grădina Icoanei și Izvor. Pentru că dl. Liviu Ciulei, pentru că doamna Cătălina Buzoianu, pentru că Ducu Darie, pentru că Tompa Gábor, pentru că Mihai Măniuțiu, pentru că acei actori, acele spectacole, acele seri. Pentru mulți dintre noi, aceia sunt anii și acelea sunt scenele care ne-au îndrăgostit definitiv de teatru.

***

Regizorul și profesorul UNATC Theodor-Cristian Popescu a înscenat la Bulandra Grădina Icoanei, în premieră națională, Platonov-ul dramaturgului, scriitorului și regizorului de teatru britanic David Hare (excelent tradusă în românește de actrița Irina Velcescu). Toate celelalte versiuni prezentate în România ale Piesei fără titlu, cel dintâi text din portofoliul lui Cehov, s-au bazat pe alte adaptări. De pildă, pe cea a unui alt britanic, Michael Frayn, numită Miere sălbatică, cum a fost cazul montării realizate de macedoneanul Aleksandar Ivanovski în 2018, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Sau pe cea a regizorului însuși, cum e cazul Platonov-ului lui Alexandru Dabija, de la TN Radu Stanca din Sibiu, din 2012.

 

În versiunea Hare – Popescu, Platonov e interpretat de, probabil, cel mai important actor al Bulandrei acestor ani, Șerban Pavlu (dl Rebengiuc nu participă la concurs - aici se impune nuanța conform căreia în multe din gesturile, grimasele și felurile de a fraza ale lui Pavlu sunt de găsit ecouri din actoria lui Victor Rebengiuc). În versiunea Hare – Popescu – Pavlu, Platonov e magistral definit de ultima scenă, de departe cea mai puternică a întregului spectacol. Acolo, în acele secunde tăcute, în fum de țigară și lumini de zi (fundamentală e culoarea luminilor gândite de Cristi Niculescu pentru înțelegerea spectacolului), primul mare personaj al lui Cehov ne privește și ne râde în față.

 

Luminile lui Cristi Niculescu împart spectacolul în două și ceva. Primul act și ultimele scene din ultimul se joacă la lumina limpede a zilei. Actele doi și trei se întâmplă sub reflectoare multicolore, care își schimbă nuanțele, cel mai adesea pale, cu repeziciune. Începutul actului patru e luminat, la răstimpuri, de un neon strâmb, cvasi-vertical, ce ar putea simboliza o dereglată / gata să se prăbușească legătură între pământ și înalt (spațiu scenic: Cosmin Ardeleanu).

 

Platonov își biciuie prietenii, iubitele, dușmanii cu replici atroce la început și la sfârșit de spectacol. În acele porțiuni de lumină clară, învățătorul de țară e necruțător, dând la o parte ultimele două litere din propriul nume și răsturnând bunătatea intrinsecă a marelui personaj al lui Platon. Căci Socrate își lua contemporanii la întrebări, le demasca micimea și impostura pentru a-i face mai buni. Pentru Platonov, mai binele nu există, așa că, la dracu' cu toți, him included. Pe bază de comedie, cvasi-ieșire din personaj, adresare bidirecțională (celor de pe scenă, celor din sală), Pavlu e minunat pe acest segment.

 

Platonov se dedă umbrelor, confuziilor, extazelor, disperării în cețoasele acte de mijloc. Pădurea actului trei amintește de Visul unei nopți de vară. Apucăturile și ideologia lui Osip (Cătălin Babliuc) duc cu gândul la Caliban. Șcerbuk (Gheorghe Ifrim), Bugrov (Marius Chivu) și carismaticele lor burtici rostogolinde (rolling sto-machs) au ceva din Stephano și Trinculo (musai de văzut Radu Lărgeanu și Adrian Cucu în Furtuna lui Tompa de la TN Cluj!). Sincronizarea / complementaritatea dintre luminile de club / bar de noapte / vis de Lynch ale lui Niculescu cu jazzy-muzicile / neliniștitele sunete by Andrei Raicu & Bogdana Dima accentuează strania și apetisantă senzația de fantastic, vag suprarealism. Ce păcat că în acest context excelent construit opțiunea artistică a privilegiat un stil de interpretare, din partea mai tuturor actorilor, în cheie exclusiv realistă, adesea șablonard-previzibilă, uneori deranjantă pe bază de tonalități ridicate și gesturi excesive.

 

Când și-a început cariera de dramaturg, Cehov a avut, printre țeluri, desprinderea de dramaturgia timpurilor sale. O dramaturgie bazată mai ales pe melodramă (vezi și miștourile pe temă strecurate de contemporanul Caragiale), pe țipete și istericale, pe agitație, confuzie și cacofonie. S-a tot spus că Piesa fără nume a fost ținută la sertar de autorul ei pentru că n-ar fi reușit, în chip convingător, să se desprindă de această tradiție. Și totuși, de-a lungul fix secolului care a trecut de la publicarea sa (19 ani după moartea lui Cehov), piesa s-a arătat a fi capabilă să provoace montări care să ilustreze această desprindere. Pesemne că asta s-a întâmplat mai ales atunci când spectacolele au evitat cheia realistă de interpretare sau au folosit-o în doze mici, atent cântărite.

 

Rodica Lazăr (probabil cea mai importantă actriță a momentului din trupa Bulandrei) știe să facă loc fără stridențe nesiguranței / nevoii de iubire în alura de femeie dominatoare, independentă, sigură pe sine care e Anna. Daniela Nane (Sofia) convinge cu precădere în primele două acte, când ezitările și deruta ei potențează comicul din interpretarea lui Pavlu. Silvana Negruțiu nu se abate de la liniaritatea naivei bunătăți a Sașei. Teona Stavarachi îi împrumută Mariei un aer de intransigentă jună contemporană.

 

În relație cu cele patru potențiale femei din viața sa, Platonov convinge atunci când pare un anti-Prospero pus pe distrus insula și oamenii săi și nu prea convinge când se vrea un june zbuciumându-se în cleștele amorului și ratării. Ceva-ul diabolic din ochii lui Pavlu e sublim, ceva-ul disperat din gestica sa e infernal. Luați monologul lui de aproape final, care vorbește de moartea sa și a noastră (de 2-3 ani, deja) & scena de final și comparați-o cu scenele în care își deplânge soarta și nehotărârea.

***

Theodor-Cristian Popescu, probabil în complicitate cu scenograful Cosmin Ardeleanu, a redat sălii din Grădina Icoanei rândurile de spectatori așezate de-a stânga și de-a dreapta spațiului de joc. Ecou al anilor '90, al acelui Patul lui Procust în care șuvoaiele pornite din sifoanele de pe plaja din Balcic ajungeau adesea pe hainele liceenilor-spectatori. La reprezentația din 9 martie curent, multe dintre acele locuri au fost ocupate de tineri. Poate liceeni, poate studenți la UNATC (co-producător al spectacolului, alături de Bulandra, prilej pentru încă studenții masteranzi Matei Constantin (Kiril), Eduard Păuna (Serghei), Teona Stavarachi / Ana Radu (Maria) și Isabela Chitoșca (Katia) să facă parte din distribuție).

 

În stagiunile de pe urmă, Bulandra încearcă să revină la nivelul unde, în ultimele decenii, au ținut-o doar spectacolele lui Andrei Șerban și prea puținele montări ale lui Ducu Darie. Platonov e cu siguranță un pas înainte față de Azilul de noapte (premieră de acum un an, în regia lui Vlad Cristache).

 

Ceva însă nu se învârte cum trebuie. Încă. Aerul proaspăt își face loc cu timiditate. Și aici nu e vorba de calitatea actorilor, de alegerea regizorilor, de selectarea repertoriului. E mai degrabă vorba de lipsă de viziune, de încredere, de solidaritate, de entuziasm. De acel ceva care făcea din acest teatru, acum câteva decenii, locul unde oamenii învățau să iubească. De acel ceva care face azi din Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (fratele întru aspirații, pedigree și valori al Bulandrei) locul de unde oamenii ies transformați.

 

Alt final în afara unui nod în gât n-am.

 

https://agenda.liternet.ro/articol/27198/Mihai-Brezeanu/Socratov-cu-semn-schimbat-Platonov.html