Antigona
ANTIGONA: UN SPECTACOL-FORŢĂ DESPRE MĂŞTILE OMULUI ŞI CE E ÎN SPATELE LOR
Cristina Enescu (13 august 2020)
Spectacolul “Antigona”, semnat de regizorul grec Stathis Livathinos la Teatrul Bulandra, este o poveste despre nedreptate, imoralitate, putere şi supunere, dar şi despre esenţa perenă a teatrului în vremuri schimbătoare.
Spectacolul este primul dintr-o serie de producţii pe care Teatrul Bulandra le va distribui în cadrul conceptului Home Theatre, proiect ce îşi propune să continue şi să diversifice oferta teatrală pe care instituţia a pus-o la dispoziţia publicului şi în lunile în care accesul în sălile de teatru a fost restricţionat.
Tragedia scrisă de Sofocle în jurul anului 441 î.C., care uimeşte şi astăzi prin teribila ei actualitate (parcă umanitatea nu a evoluat foarte mult de la dilemele morale, politice şi sociale de acum peste 2000 de ani…), este una dintre cele doar 7 piese ale sale care au supravieţuit până la noi. Una dintre poveştile apocrife vehiculate după moartea lui Sofocle a fost că acesta ar fi murit în urma încercării de a recita o frază foarte lungă din Antigona fără a se opri să respire.
Antigona montată la Teatrul Bulandra de Stathis Livathinos este nu doar un spectacol de substanţă şi cu numeroase interpretări puternice, ci şi probabil una dintre primele tentative de la noi de integrare în lumea scenică a acestui simbol absolut al pandemiei actuale, masca de protecţie. Măştile purtate de actori aici chiar au avut sens, şi au creat nu doar un sentiment de conexiune stranie cu publicul (de asemenea “mascat”) ci şi poate un sens al spectacolului care altfel nu ar fi fost vizibil: ce măşti poartă omul, când şi le scoate, de ce, şi cum arată el atunci?
Regizorul grec Stathis Livathinos s-a format la Academia rusă de artă teatrală din Moscova şi a colaborat de-a lungul timpului cu cele mai importante teatre din Grecia. A fost directorul artistic al Scenei experimentale a Teatrului Naţional al Greciei, instituţie unde a ocupat ulterior (2015–2019) şi funcţia de director artistic. Despre Livathinos se spune că a adus inovaţii importante în teatrul grecesc modern, lucru deloc facil într-o cultură care practic a inventat teatrul european. De fapt, cel care a fost şi profesor la Harvard s-a declarat interesat tocmai de aducerea în contemporaneitate a sensurilor universale, etern umane, ale teatrului grecesc antic, din care a montat mai multe spectacole (printre care o celebră Iliada a lui Homer).
Antigona este rezultatul unui masterclass susţinut de Livathinos cu actori ai Teatrului Bulandra; dintre care cei selectaţi pentru montarea acestui spectacol au fost Alexandra Fasolă (Antigona), Anca Androne/ Silvana Negruţiu (Ismena), Cornel Scripcaru (Creon), Andreea Bibiri (Tiresias), Constantin Dogioiu / Alin State (Hemon), Ana Ioana Macaria (Euridice), Adrian Ciobanu (Paznicul), Lucian Ifrim (Mesagerul 1) şi Maria Veronica Vârlan (Mesagerul 2). 11 actori într-o concepţie regizorală coagulată şi dinamică, cu crescendouri bine dozate şi punctări expresive incitante. Un spectacol ce are multe şanse să „treacă scena” cea nouă, adică ecranul, în condiţiile teatrului filmat/online.
Regizorul vorbea în timpul repetiţiilor despre “faţetele multiple ale fiinţei umane” pe care Sofocle le-a conturat în această tragedie. Şi, într-adevăr, montarea de la Teatrul Bulandra nu este nici unilaterală, nici monotonă; personajele sunt profund umane, deci şi complexe, uneori cu trăsături de caracter cumva contradictorii – dar ce om nu e aşa, de fapt? Antigona e eroina arhetipală, dar are şi sclipiri de orgoliu şi îndărătnicie, Creon e indubitabil egotic şi orbit de putere, dar impresionează şi prin momente de umanitate, sensibilitate sau chiar umor.
Câtă energie şi câte nuanţe expresive se pot naşte şi exploda pe o scenă de teatru cu extrem de puţin decor (doar câteva scaune “polivalente”) şi cu actori care (o tempora, o mores) sunt nevoiţi de realitatea din afara scenei să o includă în cea scenică purtând măşti de protecţie. Ingeniozitatea regizorală şi cea actoricească s-au împletit şi din această perspectivă, înglobând în poveste în mod organic, credibil, pe alocuri chiar aparent necesar folosirea măştilor de protecţie necesare din cauza pandemiei pe care o traversăm.
Povestea antică începe deja mustind de tragedie. Oedip se sinucisese după ce a aflat că se căsătorise cu propria mamă şi devenise criminalul tatălui său, iar cei doi fii ai săi (Eteole şi Polinice) se înfruntaseră în războiul teban luptând de părţi opuse, şi muriseră şi ei; doar surorile lor Antigona şi Ismene le supravieţuiseră. Unchiul lor, despoticul Creon, conducătorul Tebei, decisese ca Eteocle (ce luptase de partea lui) să fie înmormântat cu onoare, dar corpul fratelui său, rebelul Polinice, să fie lăsat neînmormântat, pradă animalelor şi dispreţului public. Antigona sfidează voinţa lui Creon şi reuşeşte să îşi îngroape fratele în secret. Când află că voinţa i-a fost încălcată, Creon devine o explozie de furie, ură şi dorinţă oarbă de răzbunare care nu se va opri decât când tragedia va deveni încă şi mai mare şi îl va pune în genunchi pe el însuşi.
Cornel Scripcaru face în Creon un rol de forţă şi anduranţă. Despotul trece aproape pe nesimţite şi totuşi palpabil de la filozofia unui conducător generos, echilibrat şi devotat binelui poporului la un tiran adânc înrădăcinat în nebunia lui, escaladând tot mai mult spre culmea acesteia, de unde se şi prăvăleşte sfâşietor odată cu deznodământul multiplu tragic al deciziilor sale orbite de egocentrism şi vanitate.
Delicata, intensa, energica Alexandra Fasolă creează o Antigona deopotrivă forţă supraumană şi umanitate vulnerabilă. În ea se împletesc copleşitor fragilitatea şi curajul eroinei feminine prin excelenţă, care opune o energie fantastică tiraniei arogante şi misogine a lui Creon. Chiar şi în vorbirea calmă a celei care ştie zeii de partea ei, sau când totuşi tremură în faţa sorţii teribile şi teribil de nedrepte, această Antigona rămâne reală şi asumată, intensă dar nu exacerbată, şi mereu vibrantă.
Hemon (Alin State), fiul lui Creon şi logodnicul Antigonei, începe oarecum stângaci, submisiv în faţa tatălui-conducător, dar lucrurile în care crede, principiile care îl însufleţesc îl fac să se transforme dintr-un supus într-un conducător de facto, în autoritatea morală ce opune rezistenţă celei legale dar imorale a tatălui său. E teamă, e şi regret în modul în care creşte atitudinea sa de sfidare a lui Creon, dar e şi curaj şi asumare. Văzând acest personaj antic, pe o scenă modernă inevitabil influenţată de realitatea din afara scenei, nu poţi să nu te gândeşti că l-ai vrea pe Hemon şi în forurile noastre publice, în discursurile civice care denunţă abuzurile puterii (de orice fel ar fi ele, sau ea).
Andreea Bibiri nu îşi dezminte faima şi creează aici un Tiresias, profetul orb, de un magnetism ce dă fiori. Bătrânul denunţă corupţia şi imoralitatea lui Creon şi îi prevesteşte nenorociri ca plată pentru nelegiuirea sa. E poate cel mai cameleonic dintre personajele construite în acest spectacol, simultan la extreme: fragilitatea aproape decrepită a bătrâneţii dar şi forţa impunătoare a celui care grăieşte adevărul. E impresionant câte poate transmite corpul contorsionat pe câteva scaune al actriţei şi vocea ei ruginită, şuierătoare, copleşitoare.
Toate personajele sunt bine conturate şi susţinute pe parcursul spectacolului, însă dintre cele secundare este remarcabil paznicul (Adrian Ciobanu). Se mişcă agil pe linia subţire dintre dramă, tragicomedie şi comedie, şi are numeroase momente în care e pur şi simplu savuros, deopotrivă cameleonic şi sincer, acum smerit şi aproape imediat cu un zvâc de sfidare, şi tot timpul cu energia sus.
Maria Miu şi Nina Brumuşilă sunt cele două nume consacrate ce semnează scenografia, care e simplă, de atmosferă şi percutantă: pe un fundal în nuanţele unui apus tragic, câteva scaune şi apoi o groapă cu pământ creează relieful unor frământări umane cu magnitudine. Scaunele sunt tron pentru rege şi eşafod pentru victime, for public din care se exprimă corul sau loc magic din care cutremurătorul Tiresias prevesteşte crunt. Aşa cum ştim, Creon nu îşi pleacă capul decât după ce îşi pierde fiul (care se sinucide lângă cadavrul iubitei sale Antigona) dar şi soţia. Ingeniozitatea stă adesea în ce mai mare simplitate, iar Creon cel doborât de consecinţele propriei putreziciuni morale este grăitor plasat într-o groapă cu pământ care e imaginea unei definitive îngenuncheri fizice, morale şi umane.
E impresionant pe de o parte faptul că pandemia s-a infiltrat în deciziile regizorale şi pe scenă, dar modul în care regizorul grec a trasat liniile de forţă în acest spectacol subliniază parcă şi actualitatea uluitoare a multora dintre problemele poveştii: ce se întâmplă atunci când legile sunt imorale şi devin din protecţie a oamenilor o ameninţare la adresa lor, ce consecinţe are acapararea puterii de către cei care ar trebui să o folosească pentru binele comun, care este forţa individului ce se răscoală împotriva unei orânduiri nedrepte, şi mai ales cum se împletesc luminile şi umbrele din fiecare om.
“ANTIGONA” CLASICĂ ÎN VREMEA MĂŞTILOR DE PROTECŢIE
Răzvan Ţupa (4 august 2020)
Regizorul grec Stathis Livathinos pune în scenă “Antigona” la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. Montarea piesei lui Sofocle reformulează raportul dintre eroină şi cârmuitorul Tebei.
“Lumea crede că Antigona este o eroină, iar Creon un tiran. Nu cred că aceasta a fost intenţia lui SofocIe, pentru că el, asemeni lui Shakespeare sau Homer, cunoştea multiplele faţete ale fiinţei umane. Cred că piesele clasice precum «Antigona» sunt asemeni unui secret sacru, sunt aurul care trebuie descoperit”, explica regizorul în primăvară, atunci când pregătea spectacolul.
Piesa care încheie trilogia tebană porneşte dintr-un punct în care deja sunt mulţi morţi. Oedip a murit sfâşiat de vestea că şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria mamă, Iocasta. Fii săi s-au ucis între ei pe câmpul de luptă. Fratele Iocastei, Creon, a ajuns la putere şi a interzis îngroparea celui care şi-a atacat propria cetate. Antigona, fiica lui Oedip, este hotărâtă să rişte să fie pedepsită cu moartea pentru a cinsti memoria fratelui său al cărui trup a fost lăsat pradă animalelor sălbatice, pe câmpul de bătălie.
Criza autorităţii, şansa nedreptăţii
Ca orice text clasic, “Antigona” ajunge pe scenă urmat de o întreagă serie de formulări consacrate de-a lungul vremii. Noua montare reia temele clasice (reconfigurarea personajului feminin, nesupunerea civilă, opoziţia dintre legile oamenilor şi cele ale zeilor, nevoia de respect chiar şi faţă de cei care greşesc) dar le adaugă o dimensiune imediată. O cu totul altă poveste ne spune nouă azi piesa într-o variantă în care criza autorităţii şi măştile de protecţie fac parte din reperele pe care le negociem permanent pentru respectarea legii.
Toate personajele lui Sofocle respectă legi. Şi tocmai aceste legi le întorc viaţa pe dos. Şi legile cetăţii, şi legile respectului faţă de morţi. Şi Creon, care ştie că “să te închini la morţi este în zadar”, şi Antigona, convinsă că “morţilor / Mai multă vreme vom fi dragi ca celor vii”, aduc in faţa spectatorului aceeaşi dorinţă de a-şi respecta ceea ce limbajul de plastic ar numi reperele definitorii.
Despre morţi şi infectaţi vorbesc şi buletinele de ştiri ale zilei iar respectarea legii ca şi respectarea drepturilor persoanei se ciocnesc şi în confruntările dintre cei convinşi că deţin adevărul absolut în ultimele luni.
Forţa interpretărilor
“Cât de cuminte-am fost, cât de supusă! / Iar azi văd toţi în mine-o răzvrătită” spune “Antigona”, pe care Livathinos o aduce atât pe scena de la Bulandra cât şi în transmisiuni live şi înregistrate online. Ea este interpretată copleşitor de Alexandra Fasolă într-un echilibru negociat permanent cu varianta pe care Silvana Negruţiu i-o aduce Ismenei (rolul Ismenei va fi jucat şi de Anca Androne). Cornel Scripcaru e Creon, cu o partitură dificilă. El are de acoperit o plajă care îl poartă de la echilibrul legiuitorului care se uită “cu scârbă la acel conducător care şi-a pus prietenii / Mai presus decât ţara-n care s-a născut”, până la prăbuşirea finală în faţa urmărilor nimicitoare pe care le au deciziile sale trecând prin accentuarea convingerilor tradiţionale: “Cât eu trăiesc, aici nu va conduce o femeie!” şi “De-ar fi ca tronul să ne fie luat / Măcar s-o facă un om, nu o femeie!”.
Forţa personajelor interpretate de actriţe în noua montare de la Bulandra este decisă de elanul tăios pe care Andreea Bibiri i-l oferă legendarului Tiresias, personajul responsabil atât cu declanşarea odei dedicate omului în textul lui Sofocle, cât şi cu formularea avertizării privind tragedia finală. Tensiunea este gestionată cinetic şi de Alin State (Hemon), Ana Ioana Macaria (Euridice), Adrian Ciobanu (Mesagerul 1) şi Maria Veronica Vârlan (Mesagerul 2).
Tragedia este coordonată la Bulandra de secvenţe consacrate ritmului versurilor clasice şi punctărilor muzicale gândite de Daniel Jinga doar pentru momentele în care acţiunea atinge paroxismul.
În etuva conştiinţei
Plasată în etuva conştiinţei, pe o scenă în care decorul se limitează la nouă scaune care coboară din cer înşurubate pe o bară metalică, la tunica obsedantă a celui căzut şi la trapa din care pământul dă pe dinafară (scenografia de Maria Miu şi Nina Brumuşilă), noua variantă a Antigonei aduce la Bulandra o redeschidere a raportului dintre autoritate şi individ. Autoritatea poate fi statală, divină sau literară (cum este cazul textului clasic de Sofocle adaptat de Mirela Năstăsache, după traduceri de George Fotino, George Florin într-o variantă scenică semnată de Bogdan Ghiu). Individul este surprins şi în efuziunea fiecărui monolog dar mai ales în relatările discursive ale celor din jurul său, întâmplările în teatrul clasic fiind mai rar arătate şi, aşa cum se întâmplă şi în montarea de la Bulandra, mai degrabă povestite de cei de pe scenă. Felul în care primim ştirile despre tot ce ne afectează viaţa în aceste vremuri, mai puţin ca eveniment pe care îl experimentăm direct şi mai ales ca relatare pe care o retrăim şi ne-o asumăm empatic îşi recapătă cu “Antigona” forma clasică.
https://www.mediafax.ro/cultura-media/antigona-clasica-in-vremea-mastilor-de-protectie-19469358
TEATRU POLITIC ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÎNTULUI – ANTIGONA
Liviu Ornea (martie 2022)
Povestea e cunoscută. După moartea lui Oedip, fii lui, Eteocle și Polinice, născuți din păcatul știut, domnesc cu rîndul la Teba. Eteocle, însă, refuză să cedeze tronul la timpul legiuit, așa că Polinice se exilează și revine cu o oaste cu care încearcă să supună Teba. În războiul care urmează, mor amîndoi frații. Noul rege, Creon, fratele Iocastei, mama și soția lui Oedip, deci unchiul celor doi frați, decide să-l înmormînteze cu onoruri pe Eteocle, care-și apărase țara, și să batjocorească trupul lui Polinice, ca pedeapsă pentru că s-a ridicat împotriva poporului său. Antigona, una dintre surorile lor, se răzvrătește și-și îngroapă după datina impusă de zei fratele. Drept care Creon o condamnă la moarte, fără să țină seamă de sfaturile înțelepte ale fiului său, Hemon, logodit cu Antigona. Sentința e îndeplinită, ca urmare Hemon își ia viața, iar Creon înțelege, vai!, mult prea tîrziu, că a greșit înfruntînd zeii.
Tragedie antică? Da, e scrisă de Sofocle acum aproape 2.500 de ani. Are ea nevoie de actualizări și aduceri la zi (un Creon ofițer nazist sau, mai nou, rus, de exemplu) ca să înțeleagă ceva spectatorul din zilele noastre? Cu siguranță, nu. Din păcate, conflictul e înfiorător de contemporan. E vorba despre curaj, despre loialitate, despre dragoste, despre suferință și destin asumate, despre orgoliu nemăsurat, despre revoltă și îndreptățirea ei, despre veșnica problemă a raportului dintre tradiție (lege divină, morală superioară, spuneți-i cum vreți) și legea dată de oameni, despre legitimitatea puterii unuia asupra celorlalți.
În versiunea scenică a Mirelei Năstăsache (un decupaj după traducerea clasică a lui George Fotino), textul sună minunat, într-o limbă română fluentă, deloc arhaizantă, modernă, dar și lipsită de stridențe și de expresii prea contextuale, o limbă care se potrivește bine cu rostirea cadențată, incantatorie pe care a impus-o regizorul Stathis Livathinos, format la școala lui Lev Dodin, un nume de referință în regia de azi din Grecia și nu numai.
Spectatorii văd întîi o scenă goală, întunecată, cu un perete de fundal albastru închis, în fața căruia sînt atîrnate, la înălțime, mai multe scaune desperecheate, în diverse poziții. Aduce un pic cu imagini din spectacole de Bob Wilson. E un spațiu incert, instabil în care se poate întîmpla orice. Intră Antigona care își caută sora, pe Ismena. Dialogul lor expune întreg conflictul și o anume secvență în care ele, îmbrățișate, înaintează legănîndu-se ritmic, dureros de lent, pe sunetele unei tobe aflate în culise, oferă cheia spectacolului: e un ritual de înmormîntare, un bocet. Toba și clapele vor ritma, de altfel, întreg spectacolul (compozitori Daniel Jinga și Constantin Aolăriți, interpretare live: Constantin Aolăriți (tobă) și Iulian Ochescu (pian) – fiul lui Florin Ochescu și al Silviei Dumitrache).
După acest preambul în care Antigona și-a făcut cunoscute intențiile, scena se umple: scaunele coboară, actorii intră și devin cor (poartă măști chirurgicale negre, et pour cause, pe care și le dau jos doar cînd intră în pielea personajului; toți au roluri individuale, toți participă la cor). Povestea se deapănă, alternînd scenele colective, de cor, unele rostite într-o cadență cîntată, cu scene de dialog sau monolog.
Nu e un spectacol de trupă, individualitățile sînt bine și atent marcate, dar și colectivul funcționează perfect. Evident că, din scriitură, din decupajul textului, unele personaje au mai puține intervenții: e cu atît mai de apreciat devotamentul și profesionalismul cu care toți actorii participă. Tenebroasă, speriată, sufocată de conformism și cu o unică încercare de revoltă e Ismena Silvanei Negruțiu; disperată, frizînd nebunia apare într-o scurtă scenă Ioana Macaria (Euridice, soția lui Creon); cu replici scurte (dar importante, pentru că dacă nu sînt date exact la timp strică totul) intervine din loc în loc Maria Vârlan.
Un monolog ofertant are Adrian Ciobanu, paznicul peste care cade năpasta de a-i aduce lui Creon vestea nesocotirii ordinului său. Sînt impecabile rostirea lui Ciobanu, naturalețea interpretării, felul cum își adaptează vocea și gesturile, postura (forma fizică a lui Ciobanu e de invidiat) ca să întruchipeze un om simplu, aflat într-o situație limită, înspăimîntat, încercînd să se disculpe. Și e de reținut schimbarea de atitudine în a doua sa scenă, cînd, victorios, i-o aduce lui Creon (Cornel Scripcaru) pe Antigona (Andreea Bibiri).
Lucian Ifrim se achită foarte bine de cele două intervenții substanțiale pe care le are, ca Mesager. El descrie, povestește, comentează, e reflexiv cînd enunță considerații generale, sensibil evocă ororile războiului, iar vocea sa calmă, din care răzbate totuși tensiunea, creează contrapunctul necesar cu nebunia din jur.
O compoziție aparte face Constantin Dogioiu, în bătrînul proroc Tiresias, cel care încearcă să-i domolească mînia lui Creon și sfîrșește prin a-i prezice dezastrul. Jocul lui Dogioiu este asumat în contrast cu al celorlalți actori, intonațiile lui alunecă fățiș înspre clovnerie-nebunie, ceea e perfect coerent cu datele personajului. O propunere curajoasă, riscată, care îi iese însă foarte bine.
Un monolog lung, greu are de spus Lari Giorgescu (Hemon), cînd își înfruntă tatăl. Textul e o lecție de diplomație și de rectitudine morală. Hemon începe prin a-și afirma supunerea față de povețele înțelepte ale tatălui, apoi își schimbă pe nesimțite atitudinea, devine altul și începe să-și expună ideile chibzuite, raționale, pline de bun-simț, iscate din dragoste pentru Antigona și din respect pentru legea divină, idei care sînt tot atîtea atacuri la adresa tatălui. Lari Giorgescu are o dicție impecabilă, modulațiile vocii sale acoperă întreaga gamă de la implorare la amenințare, joacă într-o tensiune tot timpul controlată, extrem de greu de atins și de susținut, pentru că pornește de undeva foarte de sus, umple efectiv scena – lucru deloc la îndemînă cînd partener îți e Cornel Scripcaru.
Cornel Scripcaru. E greu de scris despre jocul lui, pentru că trebuie să folosești numai superlative. Personajul creat de el e un autocrat contemporan, misogin, convins că numai el deține adevărul. Dar nu doar atît: e un fanatic care crede că doar el interpretează corect voința zeilor, crede sincer în ceea ce spune, ceea ce-l deosebește fundamental de majoritatea celor de azi: e salutar faptul că nu s-a lăsat ispitit de facilul referirii la vreun prea cunoscut politician sau șef de stat. Începînd din prima sa scenă, în care își expune, sfătos, filosofia politică, și pînă în scena dialogului cu Tiresias, personajul lui Scripcaru e un stăpîn sigur pe el și pe dreptul și dreptatea sa, siguranță dusă pînă la agresivitate. În schimb, în final, cînd află deznodămîntul fatal, personajul se transformă, devine vulnerabil, un biet om lovit (de soartă, de el însuși: nu mai contează) care-și plînge fiul. Scripcaru etalează și aici un joc sobru, construit pe modulațiile vocii, pe o frazare coerentă și firească susținută de gestică și mișcare corporală adaptate cuvîntului. Sînt greu de uitat scena finală, cea în care-și jelește fiul și soția, disperarea din vocea lui, mișcarea mîinilor care lovesc țeasta acum plecată. Cum nu-l văd juriile UNITER pe acest uriaș actor?
Antigona e Andreea Bibiri. Personajul creat de ea este o iluminată fanatică, o ființă a cărei tărie morală ieșită din comun se aliază cu o raționalitate tăioasă. O femeie care nu știe ce înseamnă jumătatea de măsură (un prim moment de ezitare are Ismena, și e de ajuns ca să fie repudiată). În scena confruntării cu Creon, în care Antigona se simte diminuată și ca femeie, Bibiri răspunde cu un dispreț suveran la adresa lui Creon și a bărbaților în general, temă în care excelează (în direcția asta, e de nedepășit performanța ei din O femeie singură, de Dario Fo, la Teatrul de Artă). Cu excepția acestei scene, Bibiri își lipește de față o mască a extazului mistic (ochi luminoși, calzi, rostire către transă) care culminează în bocetul final (bocet, pentru că nu e nimeni altcineva care s-o poată jeli). Se simte în atitudinea ei, în felul cum lasă să iasă cuvintele, o înspăimîntătoare forță lăuntrică. În scena ei finală, actrița e efectiv transfigurată. Nu știu dacă asta au vrut regizorul și actrița, însă interpretarea ei copleșește și sperie, îngheață, e greu să-i ții partea pînă la capăt, și complică foarte mult lucrurile: nu se mai înfruntă un personaj bun cu unul rău, ci doi fanatici din același aluat, aflați întîmplător pe poziții diferite.
Andreea Bibiri a avut șansa să primească acest rol atunci cînd încă îl poate juca: va rămîne, în teatrul românesc, o Antigona de referință (la fel cum Sonia ei din spectacolul lui Yuri Kordonski e un reper pentru montările cu Unchiul Vanea).
Scenografia și costumele (Maria Miu și Nina Brumușilă) creează ambianța întunecată, tensionată potrivită cu viziunea regizorală. În afară de scaune, mai avem o fosă care întruchipează grota-mormînt a Antigonei și un palton ponosit, căci sîntem după război, care ține loc de cadavru. Personajele sînt îmbrăcate în haine fără determinare de loc și timp, care evocă mantale sau uniforme militare, pantaloni obișnuiți și bocanci la bărbați, rochii lungi pentru femei, în culori întunecate – doar Creon poartă, pe sub mantaua și vesta cenușii, o cămașă albă.
E o bucurie să vezi asemenea actori la lucru. Regizorul Stathis Livathinos a construit un spectacol dens, cu un ritm susținut de la început pînă la sfîrșit, cu o mișcare scenică gîndită astfel încît să nu împiedice rostirea, dîndu-i spectatorului posibilitatea să poată urmări toate nuanțele textului.
Nu există liber arbitru, s-a zis, în teatrul antic: destinele oamenilor sînt manevrate, cinic adeseori, de zei. Există, totuși, liber arbitru, pentru că oamenii sînt cei care interpretează semnele voinței divine. Iar interpretarea voinței divine înseamnă, de cele mai multe ori, politică. Ceea ce lectura lui Livathinos transmite cu asupra de măsură, e una dintre mizele ei majore. E, neîndoielnic, o interpretare apăsat politică a textului lui Sofocle, una despre ale cărei valențe se poate discuta mult și cu folos. E deci și un spectacol politic, dar nu unul direct, primitiv, la prima mînă, ca un articol de ziar, ci într-un mod subtil, mediat, așa cum cred că trebuie să fie teatrul adevărat.
Îndrăznesc să spun că această Antigona e, acum mai ales, un spectacol extrem de necesar. Născut greu, din pricina pandemiei, cu o, practic a doua premieră în 2022 (pentru că și distribuția s-a schimbat față de reprezentațiile din 2020), spectacolul lui Livathinos e o mare izbîndă a Teatrului Bulandra.
TEATRU POLITIC ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÎNTULUI – ANTIGONA
Mircea Crețu (6 mai 2022)
Teatrul Bulandra reușește o montare bine închegată a piesei „Antigona”, de Sofocle, cu un colectiv de actori care se adaptează perfect spiritului tragediei grecești.
Aveţi în vedere următorul dialog: „Serios acum, după șase ore de muncă pe zi – cinci zile pe săptămână, nu e normal că omul vrea să meargă la teatru ca să se relaxeze, să se distreze, să râdă?” „Uite, nu! E normal să meargă la teatru ca să se bucure, dar să o facă în așa fel încât să se «umple» după ce alea cinci zile îl storc ca pe o lămâie. Iar asta nu se face doar râzând”… Acesta este un bun preambul pentru mărturisirile legate de Antigona Teatrului Bulandra.
Un spectacol curat, bine închegat, bine susţinut dinspre scenă, dar, vai!, insuficient susţinut dinspre o sală nu atât de plină pe cât ar fi meritat. Pesemne din motivul sus-amintit.
Spectacolul se bucură de montarea lui Stathis Livathinos, artist cu o carieră puternică. Între montările regizorului și actorului elen se numără „Idiotul”, „Regele Lear”, dar și spectacole de operă, în colaborări cu scenele din lumea întreagă.
Așadar, Livathinos a optat să monteze la Bulandra piesa lui Sofocle. A făcut-o alegând să lucreze cu actori care, pe durata celor circa 95 de minute ale spectacolului, au părut a se adapta perfect spiritului tragediei grecești.
Un spectacol de echipă
Este un spectacol de echipă, din care însă, în mod indiscutabil, se „pleacă acasă” cu Creon, personajul interpretat de Cornel Scripcaru, plasat magistral între tragedia pură și omenescul șovăielnic, între paranoia agresivă și omenescul patern. Actorul se folosește în permanenţă de o rostire din păcate pierdută de cotidianul care obsedează scena contemporană.
Graţie viziunii regizorale, tragismul pare să fie mai puţin al Antigonei, decisă dintru început a-și îngropa fratele – al cărui cadavru fusese abandonat prin ordinul lui Creon fiarelor sălbatice –, cât al conducătorului Tebei. Acesta se plasează, progresiv, tot mai greu în raport cu propria-i decizie, pe care, de teama de a nu părea slab, o susţine până când e prea târziu. Astfel, pierde prezenţa fiului, a soţiei, dar și suportul poporului și al zeilor.
Voi încheia așa cum am început – cu importanţa prezenţei în sală, inclusiv la tragedii. Pentru că, până la urmă, în textul marelui scriitor grec se regăsesc teme actuale și astăzi: fractura dintre generaţii, sexismul, obedienţa gloatei, coliziunea dintre legea impusă și cea nescrisă, tema tiraniei și, așa cum spuneam mai devreme, a dilemei conducătorului. Toate, îmbrăcate genial în haina tragediei, adică a unui patetic de care, poate, societatea noastră se leapădă mult prea ușor.
Pentru că patetismul ne ferește de derizoriu, oferindu-ne șansa unei abordări general valabile, cea care păstrează până în zilele noastre prospeţimea acestui text. Dar și cea care ne face să ne regăsim în crizele personajelor de pe scenă.
https://www.viata-medicala.ro/cultura/tragedia-de-langa-noi-26844
