ARTA prietenei: ce ne (mai) leagă de prietenii noștri de-o viață?

Diana Cosmin (8 martie 2024)

Un spectacol pe care l-am văzut la Teatrul Bulandra mi-a trezit un gând interesant: avem voie să ne simțim trădați sau răniți când prietenii noștri încep să vadă lumea diferit de noi?

Spectacolul de teatru „Artă”, de Yasmina Reza, la Teatrul Bulandra, este una dintre cele mai reușite comedii ale vremurilor noastre.

Fără vulgaritate și fără stridențe, este o poveste cu substrat profund, ale cărei înțelesuri se întind mult dincolo de amuzamentul replicilor și de savoarea jocului actoricesc.

Intriga piesei are în centru trei prieteni de-o viață: Serge (ȘerbanPavlu), Ivan (Gheorghe Ifrim) și Marc (Vlad Zamfirescu).

Serge este un medic cosmopolit, Ivan este un funcționar introvertit, iar Marc este un inginer conservator.

Cei trei se cunosc dintotdeauna și, chiar dacă sunt complet diferiți ca tipologie, au o relație foarte clară și bine delimitată, în care fiecare își cunoaște bine rolul în viețile celorlalți.

În această conviețuire amicală care durează de peste 20 de ani, apare un element care perturbă dinamica aparent perfectă: Serge, care a devenit recent colecționar de artă contemporană, cumpără cu suma de 35.000 de euro un tablou… cu dungi albe pe fond alb.

Alb pe alb.

Nu este niciun spoiler, această informație o aflați în primul minut al spectacolului, de la această premisă începe totul, dar fascinant este ceea ce urmează.

Achiziția acestui tablou răstoarnă cu totul relația și percepțiile celor trei prieteni unul despre altul, prilejuind un moment de reevaluare profundă a prieteniilor lor, dar și a relației fiecăruia cu propria persoană.

O prietenie implică o complicitate tacită, un mod de a te înțelege din priviri cu persoana de lângă tine, simțind că el sau ea este de partea ta în fața lumii.

Și, deodată, un gest banal și unilateral poate da totul peste cap.

Revolta în fața acestei achiziții absurde are prea puțin legătură cu tabloul în sine sau cu gusturile lui Serge.

Este, în fapt, un neașteptat element perturbator care erodează temelia unor convingeri de-o viață întreagă.

Altfel spus:

Dacă un prieten bun se schimbă și începe să agreeze lucruri care nouă ni se par stupide sau nepotrivite, ce spune asta despre persoana noastră?

Că nu am evoluat suficient?

Că am rămas în urmă?

Că prietenul nostru nu se mai regăsește în viziunea despre lume pe care o împărtășeam până de curând?

Că nu mai împărțim aceleași valori?

Că își dorește o altă viață, în care noi poate nu mai avem loc?

Că o zonă clară și sigură a vieții noastre a fost zdruncinată din temelii?

Chiar dacă pare ilogic, când un prieten face un gest radical sau își schimbă viața la 180 de grade față de cum îl știam noi, asta ne destabilizează și pe noi, ca indivizi.

Chiar dacă noi nu facem nici cea mai mică schimbare în propriile vieți, gestul radcal făcut de un prieten ne așază în față o oglindă și ne silește să privim cu atenție în ea.

E incomod și poate deveni chiar dureros să fii silit să-ți privești reflexia, după o viață în care te-ai oglindit în oamenii de lângă tine.

În spectacolul de la Bulandra, Marc îi mărturisește lui Serge că, până în acel moment, el avusese o anumită impresie – foarte limpede și solidificată în timp – despre prietenia lor.

Raportul de forțe dintre ei avea o legătură directă cu impresia lui Marc despre el însuși: crezând că Serge îl admiră pentru gusturile lui, ba chiar că îl consideră un reper de simț estetic, se vedea pe sine într-o anumită lumină.

Și, puf, deodată Serge se duce și cumpără un tablou „alb pe alb”. Pentru a intra în grațiile cui? Pentru a impresiona pe cine? Pentru a accede la ce noi cercuri?

Acest spectacol – pe care-l recomand cu căldură și care se joacă de mulți ani, cu succes enorm – mi-a trezit în minte niște situații concrete pe care le-am tot auzit de-a lungul vremii și cu siguranță și voi le-ați trăit.

De exemplu:

Când cineva sedentar începe să facă mult sport, se apucă de maratoane, de mers pe munte sau își schimbă hobby-urile statice cu unele bazate pe mișcare, prietenii lui se supără pe el sau încep să-l evite. Am auzit asta de zeci de ori.

Când cineva decide să slăbească și își schimbă radical aspectul și stilul de viață, prietenii încep să-l submineze subtil:

„Dar arăți ca și cum ai fi bolnav”, ”Dar ce viață e asta, fără nicio bucurie culinară?”, „Dar cum adică, nu mai iei nici măcar o felie de pizza împreună cu noi?”

Când cineva decide să trăiască mai sănătos și se lasă de alcool sau de fumat, apar mereu întrebările sub formă de împunsături:

„Adică nici măcar un pahar, când ieșim să sărbătorim?”, ”Brusc vrei să fii pe sănătate?”, „Vrei să renunți la toate viciile?”

Când cineva decide să-și schimbe viața – să divorțeze, să facă un viraj în carieră, să se apuce de a doua facultate sau orice înseamnă o trecere de la o stare de nefericire la altceva – cei din jur se simt atacați personal în propriile inerții.

Când cineva își schimbă modul de a gândi – de exemplu un pesimist care decide să vadă altfel lumea sau are o revelație despre cum și-ar dori să fie viața lui – prietenii apropiați sunt primii care fac glume pe seama lui și îl iau în râs. Subtil, desigur.

Am auzit de multe ori oameni care spun: „Aș vrea să schimb multe lucruri la viața mea, dar nimeni din jur nu mă susține. Nici familia, nici prietenii, aproape că am impresia că mă subminează”

Nu e doar o impresie și nu e vorba despre răutate sau rea-voință.

De fapt nici măcar nu e vorba despre noi, ci despre ei.

Vedeți voi, când cineva din jur își schimbă radical viziunea despre lume, te silește să ți-o reconsideri pe a ta.

E ca și cum ai fi pierdut acel aliat în fața vieții.

Erați voi doi în fața lumii întregi, iar acum ai rămas singur, cu toate fostele voastre certitudini, care acum îți aparțin doar ție.

Dacă prietenul tău cel mai bun devine un ahtiat al sportului, iar tu abia urci trei scări, acea schimbare te face pe tine să-ți regândești alegerile.

Dacă nu mai bea alcool sau nu mai mănâncă zahăr, brusc gusturile tale par inferioare.

Dacă își schimbă viața sau aspiră la ceva mai mult, asta te face pe tine să te gândești dacă nu cumva te mulțumești cu prea puțin în propria viață…

E mai simplu, ca instinct, să vrei să-l aduci pe el înapoi în rând cu tine decât să te forțezi tu să faci o schimbare pentru care nu erai nicidecum pregătit.

Scriind acum acest articol, am realizat că prietena mea cea mai bună, Lavinia, mă cunoaște din facultate și a fost alături de mine în toate etapele vieții mele, deși suntem radical diferite.

M-a susținut și când m-am apucat de kangoo jumps și alergat, dar și când am început cu bootcamp-uri militărești, yoga sau Pilates.

M-a susținut și când am fost vegană și beam doar sucuri verzi, și când am ținut un regim medical în care aveam voie doar 10 alimente, și când am divorțat, și când mi-am dat demisia, și când m-am apucat de antreprenoriat.

M-a susținut inclusiv când veneam la ea săptămânal cu câte o nouă revelație,desprinsă dintr-una din cele 5543445 de cărți de schimbare a vieții pe care le citeam într-o perioadă de căutări profunde.

Nu s-a simțit niciodată amenințată, chiar dacă am glumit împreună pe seama multor decizii care și mie îmi par acum absurde.

Nu mi-a bătut obrazul în anii în care aveam un program de muncă atât de ciudat și de-a-ndoaselea încât nu reușeam să ne vedem decât după zece seara sau o dată la șase luni.

Am râs împreună de orice, mi-a spus mereu părerile ei sincere – pro sau contra – dar indiferent de alegerile mele ciudate, ea a fost mereu acolo.

În sala cu fotolii turcoaz de la Teatrul Bulandra, m-am dus cu gândul la ea și mi-am dat seama că am fost extraordinar de norocoasă să o am.

Mai ales finalul spectacolului m-a emoționat și m-a făcut să râd în același timp, fiindcă sintetizează foarte bine esența unei prietenii adevărate. Nu divulg nimic, trebuie să trăiți voi experiența.

Și nu, nu toate prieteniile sunt făcute să treacă testul timpului, al viziunilor divergente sau al deciziilor absurde și de neînțeles.

Este perfect în regulă așa.

Cu adevărat importante și prețioase sunt, însă, acele prietenii care supraviețuiesc în ciuda tuturor rateurilor noastre spectaculoase și în ciuda tuturor virajelor abrupte sau stupide care mai au loc într-o viață.

Acele prietenii în care fiecare îl lasă pe celălalt să fie exact așa cum vrea să fie.

Și, dacă aveți prieteni de suflet, poate ar trebui să le cumpărați – lor și vouă – bilete la „Artă”și să vă gândiți, împreună, la ce se ascunde în spatele dungilor albe pe fond alb din tabloul lui Serge.

Ați putea avea o adevărată revelație.

“ARTĂ” ÎN ALB LA TEATRUL “BULANDRA”

Alina Boboc (27 septembrie 2010)

Noua premieră, “Artă” de Yasmina Reza, a deschis stagiunea Teatrului Bulandra, la sala Izvor, sâmbătă 24 septembrie. Piesa are un istoric motivant pentru orice regizor: multipremiată (între altele, de două ori Molière: Meilleur auteur şi Meilleur spectacle privé şi o dată Tony Award), jucată la Comédie des Champs-Elysées din 1994 cu casa închisă şi tradusă în foarte multe limbi. Rolurile sunt ofertante pentru orice actor care stăpâneşte arta vorbirii, care ştie că se bazează doar pe asta, fără artificii, fără muzică, fără efecte media, căci spectacolul de la Bulandra aşa este construit în viziunea regizorală a lui Cristi Juncu şi în scenografia primitoare realizată de Cosmin Ardeleanu.

Actorii construiesc roluri de compoziţie dificile, încarnând trei personaje veridice, puternic susţinute, legate între ele printr-o prietenie de 15 ani. Serge (Şerban Pavlu), un medic cu bani, cumpără un tablou, adică o suprafaţă albă de 1,60 pe 1,20 cu 35.000 euro (în original, 200.000 de franci), pe care un pictor contemporan, Antrios, a închipuit nişte linii albe în 1970. Marc (Vlad Zamfirescu), inginer, consideră tabloul lipsit de orice valoare, nu poate vedea în el nimic, oricât se străduieşte, pentru că nu este nimic de văzut şi ajunge să-şi suspecteze prietenul de snobism şi ipocrizie. Yvan (Gheorghe Ifrim), angajat la o papetărie, are o atitudine mereu împăciuitoare, construită cu ajutorul psihanalistului.

Tabloul este doar un paravan în spatele căruia se destabilizează şi se restabileşte comunicarea între personaje. În final, personajul şi “oglinda” (realizată prin aparte-uri sau discuţii terţiare) îşi restabilesc relaţia de normalitate sub vechea lupă intuiţionistă bergsoniană.

Echipa de la Bulandra a creat un spectacol al esenţelor pentru care merită toate felicitările.

http://criticdeteatru.blogspot.com/2010/09/arta-in-alb-la-teatrul-bulandra.html

ARTA DE A NU MAI FI SNOB

Alina Epîngeac (2 februarie 2012)

Cât de rafinat şi avid de cultură în cea mai sofisticată formă a sa e, oare, omul care cheltuie 35.000 de euro pe o pânză albă?

Aproape albă; la drept vorbind, aproape insesizabile, greu de ghicit, dar totuşi existente, trei dungi albe traversează fundalul şi transformă tabloul într-o veritabilă capodoperă contemporană. Serge, un doctor suficient de snob şi suficient de entuziasmat, a cheltuit mica avere pentru a se putea bucura de artă în confortul propriului living.

Spectacolul începe când prietenul său, Marc – inginerul fidel operelor clasice şi artei ceva mai concrete –, contestă genialitatea care zace în proaspăta investiţie culturală. Şi cum comedia e mai savuroasă în trei, apare şi Yvan, nici prea înverşunat, nici prea cultivat, dar cu un suflet de aur, gata să admire deopotrivă şi un Rembrandt, şi un Antrios (vinovatul de capodopera în cauză).

Subiect simplu, poate chiar previzibil, dar perfect adecvat pentru un spectacol pe care să îl recomanzi oricărui prieten aflat în căutarea unei seri reuşite la teatru. Într-un decor ludic – o cuşcă îmblănită kitschos, în care, suspendaţi şi înconjuraţi de un cordon roşu ca la muzeu, “exponaţii” par puşi sub lupă pentru “vizitatorii” curioşi.

Primim două ore de bună dispoziţie, râs sănătos şi umor de calitate, acompaniate de o lecţie de prietenie nu lipsită de emoţie. Acesta pare să fi fost gândul regizorului Cristi Juncu atunci când a preferat să mizeze pe jocul actoricesc şi pe simplitatea unui text bine scris. Secretul, pentru că trebuie să existe şi un secret care să facă dintr-o premisă fadă un spectacol savuros, îl reprezintă cei trei actori – Vlad Zamfirescu (Marc),  Şerban Pavlu (Serge) şi Gheorghe Ifrim (Yvan).

Fiecare în parte realizează un rol perfect asumat şi bine conturat, însă împreună formează un trio irezistibil. Temperamentele diferite ale celor trei prieteni se ciocnesc animate de încăpăţânarea fiecăruia dintre ei. Apoi vine o glumă şi gata supărarea.

Şi tot aşa – cu eleganţă, talent şi spirit ludic. Chiar dacă ne-am obişnuit să catalogăm drept artă cutiile de supă laolaltă cu Mona Lisa, e sănătos ca, din când în când, să îl recunoaştem pe snobul din noi. Când mergeţi la “Artă” la Teatrul Bulandra, lăsaţi-l acasă şi râdeţi cu poftă!

http://www.bewhere.ro/teatru/arta-de-a-nu-mai-fi-snob-1217/

ARTA PRIETENIEI

Dan Boicea (12 octombrie 2010)

“Artă”, spectacolul Teatrului Bulandra, e tot ce are mai bun teatrul românesc în acest moment. Piesa Yasminei Reza confirmă fascinaţia regizorului Cristi Juncu pentru textele de o inteligenţă brici din dramaturgia contemporană.

Dracu’ îşi bagă coada între doi prieteni, punându-le la încercare prietenia veche de 15 ani. Dracu’ e un tablou alb, traversat invizibil, de la dreapta la stânga (poate fi şi invers) sau de sus în jos (depinde ce loc ocupi în sală sau în naraţiune) de nişte dungi la fel de albe. Artă! Aşa crede cumpărătorul, Serge (Şerban Pavlu), care a dat o căruţă de bani pe el (50.000 de euro, echivalentul unui car cu boi grigorescian mai accesibil). Prietenul lui cel mai bun, Marc (Vlad Zamfirescu) se apropie de tablou căutând fără succes ceva de care să-şi agaţe gustul, un fir, un stâlp de telegraf, ceva concret sau măcar o abstracţiune colorată. Orgoliul său este imediat înghiţit de marele hău alb, iar din depărtarea autosuficienţei, Marc nu se vede în stare să pronunţe decât un singur cuvânt: “căcat”. Mai departe, Marc şi Serge devin incapabili să-şi mai negocieze argumentele în dialog. Şi când se trezesc fără argumente, încep să se înjure/jignească. Iar după ce au epuizat şi paleta colorată de eufemisme îşi dau seama că le-a mai rămas ca metodă de persuasiune doar pumnul.

Yasmina Reza ţine tensiunea în frâu introducând în scenă un mediator, pe Yvan (Gigi Ifrim), care încearcă să le tempereze convulsiile; dar stângăcia lui diplomatică îi determină să acumuleze şi mai multă nervozitate.

Regia lui Cristi Juncu este un joc de fineţe, deja exersat în formule asemănătoare, cu trei personaje de gen masculin, în spectacole precum “American Buffalo”, după David Mamet, de la Teatrul Act din Bucureşti (Vlad Zamfirescu şi Gigi Ifrim joacă şi aici împreună) sau “Hoţii”, după Conor McPherson, la Teatrul 74 din Târgu-Mureş. Juncu şi-a făcut un program din alegerea unor texte care favorizează actorii, oferindu-le un text cărnos din care să muşte şi hrănindu-le talentul pe parcursul întregului spectacol. Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim şi Şerban Pavlu aduc experienţa propriei prietenii pe scenă şi asta se vede/se simte până şi din ultimul rând. Zamfirescu, aflat la cel mai bun rol al său de până acum, excelează în momentele de autocenzură scăpată de sub control, atunci când lasă clocotele frustrate din stomac să-i răbufnească într-o venă care i se umflă pe tâmplă. Şerban Pavlu, degajat şi imperial în zona gusturilor sale imuabile, în care se simte foarte bine, îi dă o replică la fel de profesionistă lui Vlad Zamfirescu. Iar Gigi Ifrim este un maratonist al geniului parodic atent dozat (cât să-i ajungă toată viaţa), volubil prin cuvinte, ocheade şi suspine existenţiale.

Spectacolul va conta serios la nominalizările Galei Premiilor UNITER de anul viitor. Regie, cel mai bun spectacol, rol principal (sunt trei roluri principale, egale ca dimensiune aici, misiunea selecţionerilor va fi grea). Piesa Yasminei Reza a fost tradusă în peste 30 de limbi, fiind distinsă cu premiile Molière, Tony şi Laurence Olivier. Poate părea banal şi clişeizat, iar această întrebare ar putea amuza orice artist care s-ar vedea pus faţă în faţă cu ea, dar autoarea schiţează tocmai această interogaţie în textul ei: “Ce este arta?” În plus, care sunt graniţele în care poate acţiona fără efecte de bumerang tirania gustului personal? Şi de unde începe imperiul libertăţii argumentelor? Piesa poate funcţiona şi ca o săgeată neotrăvită, care ţinteşte instituţia criticului, un turn de fildeş pervertit la anumite etaje de subiectivismul atroce şi lipsa de tact.

https://adevarul.ro/cultura/teatru/arta-prieteniei-1_50aeb23d7c42d5a6639f3f09/index.html

ARTA PRIETENIEI – FARMECUL DISCRET AL IRONIEI

Dana Ionescu (11 octombrie 2010)

Ca să poţi monta multipremiata piesă “Artă” a Yasminei Reza, un dramaturg de o inteligenţă ascuţită, care sfidează cele câteva mode tematice şi stilistice din dramaturgia contemporană, trebuie să ai cu ce, vorba cântecului. Ai nevoie de artişti de forţă, care să poată ţine spectatorul atent şi curios preţ de două ore, dar ai nevoie şi de un public cu umor şi cu apetenţă pentru idei.

Artiştii de forţă s-au găsit. E vorba despre subtilul regizor Cristian Juncu şi despre trei actori din ce în ce mai buni. De ani întregi, de când joacă la Teatrul Bulandra şi la Teatrul Act, în multe spectacole chiar împreună, Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim devin din ce în ce mai valoroşi. Şi împreună îi transmit energie spectatorului, probabil în primul rând graţie plăcerii cu care joacă, pe care la ei publicul o simte mai puternic decât în multe alte cazuri. E vorba, de asemenea, despre scenograful Cosmin Ardelean, care şi-a făcut meseria, adică a slujit unei idei şi a pus în valoare actorii.

Ce fel de spectacol este “Artă”? Un spectacol de actorie de care era nevoie pe scenele bucureştene, un spectacol simplu, în care regizorul a riscat şi a câştigat, lăsând totul în seama actorilor. Producţia cu care Teatrul Bulandra şi-a deschis stagiunea aduce într-o instituţie de o solidă tradiţie, cea care a ilustrat la nivel înalt ceea ce se cheamă teatru de artă, genul acela de spectacol în care, cu minimum de mijloace, se obţine maximum de efect. “Artă” este, de fapt, o variaţiune teatrală pe o temă de teoria artei. Nici textul sclipitor, nici spectacolul precis nu au o poveste pe care să se sprijine. “Artă” este un lung dialog despre artă, în care autoarea îşi râde de mulţi şi de multe, în primul rând de doza de snobism din fiecare consumator vorace de artă contemporană şi, în al doilea rând, de “goliciunea” artei contemporane sau cel puţin a unor expresii ale acesteia.  Succesul acestei “goliciuni” li se datorează într-o măsură covârşitoare multor amatori de artă după chipul şi asemănarea lui Serge, medical fascinate fără discernământ de tot ce percepe ca nou, de tot ce e respins de simţul comun.

Stomatologul Serge (Şerban Pavlu) plăteşte 35.000 de euro pe un tablou “cu dungi albe pe fond alb” şi e foarte mândru de propria lui judecată şi de deschiderea de care dă dovadă în faţa artei “novatoare”, ţinta predilectă a autoarei textului. Inginerul Marc (Vlad Zamfirescu), pragmatic şi terre-à-terre, care joacă rolul ingrat al celui care strigă “împăratul e gol!”, îl suspectează de snobism – pe bună dreptate – , de un snobism care îi dezvoltă un vădit complex de superioritate. Iar calinul Ivan, al treilea unghi al triunghiului în care se desfăşoară maieutica şugubeaţă a dramaturgului, este inocentul care nu pricepe de ce atâta patimă, de ce mult zgomot pentru nimic: Ce-i pasă lui Marc că Serge dă 35.000 pe un nimic? Dacă omului îi place…

Fascinaţia fără discernământ, închinarea tâmpă la zei falşi este, cum spuneam, ţinta primordială a ironiei spumoase a textului. Tabloul buclucaş achiziţionat cu încântare de sine de medical cărui îi place să se creadă spirit fin declanşează reacţii aiuritoare. Preţ de două ceasuri, personajele desfăşoară o gâlceavă isteaţă, şi imprevizibilă pentru spectator, ca un balet coregrafiat discret de regizorul care a avut delicateţea de a se retrage pentru a-şi etala munca. Preţiosul ridicol, raţionalistul neîndurător şi omul cu duhul blândeţii se încing la un dialog al surzilor care probează ponciful că încurcate sunt minţile oamenilor. Atât de încurcate, că a le descurca nu poate fi decât o cauză pierdută. Închise în cutia de un kitsch izbitor pe al cărui efect a mizat scenograful, cutie aşezată în cutia italiană a Teatrului Bulandra, cele trei personaje se zbat pentru a ieşi la lumină. Unul (Marc) caută mereu lumina raţiunii, de care se îndepărtează din cauza propriului temperament şi din pricina furiei pe care i-o stârneşte atitudinea lui Serge. Acesta din urmă caută cu orice preţ lumina rafinamentul, accesibilă numai celor înzestraţi cu judecată deschisă, printre care crede că se numără. Ivan caută lumina afecţiunii, care vine din inimă, pentru el, valoare supremă, care merită orice renunţare.

“Artă” se înfăţişează, de fapt, ca un carusel aiuritor care-ţi irigă mintea. Un carusel în care se dau idei şi oameni, într-un ritm care nu se opreşte, în realitate, niciodată. Un carusel în care urci şi tu, spectatorul, din mers şi care te plimbă alert prin filosofii despre artă şi despre om. Scena Teatrului Bulandra găzduieşte o adevărată demonstraţie: a profesionalismului unor actori care duc tot greul şi ies învingători, a talentului şi a înţelepciunii unui tânăr regizor care nu se înregimentează în batalionul tinerilor regizori închistaţi în formulă şi într-un univers tematic şi stilistic limitat şi poate monocord, unei maniere de a face cu stil teatru de substanţă şi, mai important, de a înlocui povestea cu ideea în prim-plan. Performanţa este tocmai că “Artă” e un spectacol cu magie, dar fără poveste. Jos pălăria în faţa artiştilor care au făcut magie din idei. Filosofii ar trebui să-i invidieze.

http://yorick.ro/farmecul-discret-al-ironiei/

VIAŢA CA UN TABLOU CU DUNGI NEVĂZUTE

Doina Papp (9 august 2011)

Dacă piesa “Artă” a scriitoarei franceze Yasmina Reza n-ar fi apărut în 1994, când a avut premiera la Comédie des Champ Élysée, teatrul parisian al compatriotului nostru Michel Fagadau, am putea spune că ea aparţine unui aşa-numit post-post-modernism despre care începem să vorbim astăzi. Experienţele deconstructiviste ale deceniilor anterioare postmoderne au transformat dramaturgia în text de scenă, “atacând-o” în regulile ei de aur prin fragmentarea în module aleatorii a structurii dramatice, pulverizarea acţiunii, dispariţia personajului în sens clasic, cu biografie şi logică a evoluţiei, renunţarea la conflict în favoarea “stării”, adoptarea stilului eliptic ş.a.m.d.

Aceste experimente, unele dintre ele extreme, au fost treptat abandonate sau integrate în ceea ce numim noua dramaturgie, fiind din ce în ce mai preferate piesele bine scrise, articulate din punct de vedere dramaturgic, pe care publicul în special le recunoaşte ca aparţinând genului. Chiar dacă a lăsat în urmă un câştig important, mai ales prin noile modalităţi de explorare ale dramaticului pe calea vizualului şi a unui tot mai complicat sistem referenţial scenic, curentul care a măturat o vreme din teatru tot ce învăţasem la şcoală despre arta dramatică a provocat, de fapt, o regândire a teatrului în termenii de origine, respectiv jocul, ludicul.

Acesta şi-a redobândit funcţia întemeietoare, iar schimbul de energii dintre public şi comedian, propriu chiar începuturilor teatrului, a devenit egal, dacă nu prevalent, cuvântului. Asta e de bine. Postmodernii au introdus însă pe scenă şi teme noi, să le zicem ale secolului, făcând teatrul să pulseze de instincte vitale, sex şi erotism, altădată filtrate de o relaţie mai preocupantă cu sacrul şi morala. Într-un elan de afiliere la revolta unei generaţii anticonsumiste, diferită de cea hippy, dar înrudită totuşi cu aceasta prin nostalgia după un eden intuit în termeni ecologici, răzvrătită în acelaşi timp împotriva manipulării fiinţei şi a pierderii identităţii, mişcări de genul spermă şi sânge, căreia îi aparţine Sarah Kane, au umplut până la saţietate scena de violenţă şi hormoni.

În acest context, e greu de înţeles, dar stimabil, cum autori ca Yasmina Reza, salutată cu convingere la apariţia în volum la Editura Unitext, în 1998, de critici importanţi, au putut să răzbată, ba chiar să se impună scriind un altfel de teatru, înnoit firesc în ritmul epocii, dar fără stridenţele nonconformiste amintite. Valoarea pieselor acestei pe atunci fete de douăzeci şi ceva de ani era în altă parte. Sensuri în hăţişuri de vorbe, sună un capitol din comentariul lui Dan C. Mihăilescu, care găsea că “Artă” ar putea fi citită şi ca o parabolă a întregii societăţi de sfârşit de mileniu (XX).

Montarea recentă de la Teatrul Bulandra, în regia lui Cristi Juncu, nu “bate” atât de departe. E mai degrabă sincronă cu exerciţiul intelectual propus de autoare pentru a ne arăta cât de stupizi suntem uneori despicând firul în patru pentru a contrazice evidenţa. Sau cât de absurdă poate deveni calea logicii, în măsura în care adevărul, la urma urmei, e subiectiv şi uneori inutil. Sau, şi mai interesant, cum poate fi un lucru socotit şi aşa, şi altminteri, uneori după regulile aceleiaşi logici care dă sofismului dreptul la viaţă ca şi silogismului, în ordinea aceloraşi legi ale gândirii. În fond, piesa Yasminei Reza e o lungă conversaţie despre forţa argumentului logic. (Mi-a amintit de “Jacques şi stăpânul său”, scrisă de Milan Kundera după Diderot.)

Ce e interesant şi pe alocuri cuceritor în această “vorbărie” virtuos condusă de autoare este însă modul subtil în care e inserat aici umanul, viaţa, prin frânturi de poveste care ies la suprafaţă în discuţiile celor trei personaje. Totul e provocat de achiziţionarea unui tablou cu pictură abstractă (dungi albe pe fond alb) de către unul dintre ele. O nebunie pe care fiecare o taxează potrivit experienţei sale, a firii şi mai ales a relaţiei de prietenie cu “vinovatul”. Serge are argumente… filosofice (Citeşte-l pe Seneca, Despre viaţa fericită), Mark vrea “întoarcere la argument” (de ce trebuie să moralizezi tu tot timpul?), Ivan e un laş, zice Mark, fiindcă vrea de fapt să-i facă plăcere prietenului lui Serge aprobându-i gestul. De fapt, în bonomia lui, papetarul rătăcit printre ascuţitori şi creioane e singurul sincer gonit de singurătate în braţele acestor prieteni şi ale unei logodnice prezumtive. Ivan, în interpretarea lui Gheorghe Ifrim, e cald, pufos şi moale ca o pernă utilă insomniacilor. Are şi un umor aparte, duios şi adesea involuntar, aplanând conflictele şi netezind drumul spre înţelegere al celor trei prieteni acum în dispută. Vlad Zamfirescu arborează un aer suficient, infatuat şi cinic, postură pe care actorul a mai exersat-o cu succes, mai căzând uneori pe gânduri, cu tact, iar Şerban Pavlu, în rolul lui Serge, ironizează subtil profilul pedantului snob şi doct, a cărui viaţă pare la fel de sterilă ca şi discuţia pe care o iniţiază despre arta modernă.

Sub îndrumarea regizorului Cristi Juncu cei trei actori alcătuiesc un trio indestructibil, complementar, savant modulat prin contribuţiile fiecăruia dintre ei. Toţi trei fac aici performanţă individuală, dar mai ales jucând într-o relaţie exemplară de armonie. Deşi scenograful Cosmin Ardeleanu i-a aşezat în rama unui decor păros, de culoarea antracitului, hidos la privit, al cărui sens îmi scapă, spectacolul iese din cenuşiul acestuia prin volubilitatea şi agreabilul unei conversaţii pline de tâlc despre multe şi, nu în ultimul rând, despre hăţişurile vieţii, despre prietenie şi singurătate, poate cea mai gravă dintre bolile sfârşitului de secol, la care s-a referit Yasmina Reza.

https://revista22.ro/bucurestiul-cultural/bucurestiul-cultural-nr-108-teatru-post-postdramatic-via355a-ca-un-tablou-cu-dungi-nev259zute

“ARTĂ” – TEATRUL “BULANDRA” – O COMEDIE … BIJUTERIE !!

Ileana Lucaciu (19 octombrie 2010)

După ce a fost renovată Sala Izvor şi a devenit una din cele mai elegante şi bine dotate tehnic săli de teatru din Capitală, Teatrul “Bulandra” şi-a deschis la această sală stagiunea cu un spectacol remarcabil – “Artă”, şi promite alte premiere surprinzătoare.

Spectacolul iese din tendinţa la modă ca regizorul să se evidenţieze prin efecte vizuale în dauna actorilor, rezultatul fiind adeseori discutabil. “Artă” este un spectacol de “teatru adevărat”, o comedie spumoasă, susţinută admirabil de Vlad Zamfirescu (Marc), Şerban Pavlu (Serge) şi Gheorghe Ifrim (Yvan) cu ajutorul regizorului Cristi Juncu. Piesa aparţine Yasminei Reza, scriitoare şi actriţă, aflată în mare vogă, multipremiată, ale cărei piese sunt jucate nu numai în Franţa unde s-a născut, ci şi pe marile scene ale lumii. La noi, Teatrul de Comedie a înscris la sfârşitul primei etape a stagiunii piesa “Doamne … ce măcel !”, ca acum, Teatrul “Bulandra” să opteze pentru “Artă”, text distins cu Premiul Molière. De altfel, ca formulă, scrierea este apropiată de stilul clasicului Molière. Yasmina Reza, cu simţ satiric, atacă tarele obişnuite, specifice şi societăţii contemporane, printr-o replică savuroasă, susţinută de personaje cu pretenţii intelectuale, solid construite. Prietenia dintre Marc, Serge şi Yvan ajunge la un prag conflictual ce o poate spulbera, când Serge se mândreşte cu investirea unei sume de bani importante într-un tablou semnat de un autor la modă. Serge propune celor doi prieteni să admire tabloul, o pânză albă cu posibile linii într-o altă tentă de alb. Acesta este pretextul naşterii unui conflict între cei trei amici, prietenia lor fiind pusă la grea încercare pentru că le este invocată biografia fiecăruia. Spectatorii se vor amuza copios şi se vor regăsi adeseori în personajele Yasminei Reza.

Personalităţi marcante ale regiei noastre, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, consideră că funcţia regiei este de a “administra piesa prin actor”. Credinţa lor profesională impusă în mişcarea teatrală le-a adus recunoaşterea valorii de creatori. Regizorul Cristi Juncu aplică în acest spectacol principiul înaintaşilor şi se retrage în umbra actorilor pe care îi îndrumă însă, cu multă atenţie pentru a configura în profunzime personajele în care au fost distribiţi. Colaborează pentru vizualizarea conceptului regizoral cu tânărul scenograf Cosmin Ardeleanu care imaginează un decor original, creator de atmosferă. Scena este ocupată în totalitate de un “tablou în tablou” ridicat pe piloni, “înveşmântat” într-un material pufos, cu mici portiţe care când sunt deschise apare un tablou în diverse stiluri prin se localizează domicilul fiecărui personaj. Excelent este decorul acestui tânăr, folosit inspirat de regizor care nu lasă nimic neexploatat din posibilităţile oferite. Costumele scenografului respectă linia personajelor care trăiesc în zilele noastre. Prin spectaculozitatea sa decorul susţine derularea unor dialoguri între două sau trei personaje aşezate doar în fotolii. Într-un decor banal se estompau sensurile acide ale dialogului. Spectacolul, rezultat al unei viziunii regizorale coerente darorate lul Cristi Juncu, are ritm şi provoacă implicarea spectatorilor printr-un dialog interactiv lansat de personaje în momentele cheie ale conflictului. Fiecare personaj este dotat convenţional cu o telecomandă ce dictează luminarea sălii în ambiţia de a lua drept parteneri spectatorii pentru a îşi argumenta punctul de vedere şi asupra “operei de artă” declanşatoare a conflictului ce le poate distruge prietenia.

Meritul, dar şi şansa regizorului Cristi Juncu este şi că a ales actori capabili să susţină în scenă şi să evidenţieze inteligent dialogurile bogate în subtext prin care ei impun personajele.

Fiecare îşi construieşte în amănunt personajul şi susţine o relaţie tensionată interior cu partenerul, aşa cum solicită textul. Prin “citirea” cuvântului în profunzime până la expresia gestului aparent minor, actorii Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu şi Şerban Pavlu reuşesc o performanţă în interpretare. Exploziv în accente comice pe sens plasate, Gheorghe Ifrim în Yvan este prietenul împăciutorist, dar şi orgolios pentru care amiciţia trebuie să fie mai presus de disputa în jurul unui tablou absurd şi nu poate îngăla viaţa intimă a celor trei. Rol tratat de actor cu măestrie. Sincer revoltat, uimit de achiziţia “culturală” a prietenului său Serge, inginerul Marc, e compus cu personalitate, încântător de Vlad Zamfirescu. Şerban Pavlu caracterizează la nuanţă snobismul celui care achiziţionează “tabloul alb” că aşa e trendul parvenirii culturale, dar încet, încet, constată şi gestul său stupid de “investitor” şi jignirile la adresa prietenilor. Este un rol evidenţiat cu fineţe de actor care se detaşează de “stilul” practicat în divertismente tv. jenante din care îşi câştigă, firesc, existenţa.

Chiar dacă traducerea piesei de către Violeta Popa lunecă uneori pe o pantă trivială în raport cu textul original, spectacolul rămâne “o bijuterie”, o comedie care poate cuceri orice spectator. Este un spectacol ce TREBUIE VIZIONAT, o infuzie de bună dispoziţie, în care oricine din public o regăseşte. Cu “Artă”, un titlu ce ar putea nedrept îndepărta pe unii spectatori, Teatrul “Bulandra” revine în atenţie ca un producător de evenimente.

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2010/10/arta-teatrul-bulandra.html

ARTĂ. PENTRU ARTĂ

Liviu Ornea

Trei prieteni vechi. Trei tipuri complet diferite. Serge (Şerban Pavlu) – medic, uşor bovaric, snobel, cochetînd cu arta şi cu trendurile moderne. Marc (Vlad Zamfirescu) – inginer, cinic, dur, nonconformist în genul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”. Ivan – meserie nedefinită, slab de înger, nerealizat, bun de pus pe rană, împăciuitor, sac de box pentru ieşirile celorlalţi. Ce-i uneşte? Nu se ştie. Nici nu contează. Nu e un text realist. Personajele nu au o istorie bine conturată. Aici contează replica. Şi replicile curg foarte bine, se înlănţuie firesc, spumoase, pline de haz, în buna tradiţie a teatrului francez bulevardier, a aceluia de bună calitate care-i plăcea atît de mult şi lui Proust. Conflictul e schematic, iar situaţiile, de fapt, neverosimile. Serge dă un purcoi de bani pe un tablou alb cu dungi albe, Marc se enervează, refuză să creadă că lui Serge “opera de artă” chiar îi spune ceva, prietenii se ceartă, prilej de a-ai arunca în faţă tot ce cred (sau, oricum, îndeajuns) unul despre celălalt, Ivan încearcă zadarnic să-i împace, enervarea creşte iraţional, se spun vorbe peste care, în mod normal, nu se va mai putea trece, dar aici se poate trece, vine şi happy-end-ul aşteptat (v-am spus că nu e nimic realist). Cedează fiecare: Marc devine poetic şi pare mai inspirat de tablou decît însuşi Serge, acesta din urmă mai uită din ocări, Ivan îşi spală fericit lăturile pe care i le-au aruncat în cap cei doi prieteni şi viaţa merge înainte.

E o piesă despre prietenie, despre relaţii de putere/ dominaţie între oameni care, în felul lor, se iubesc, agrementată cu mici accente de critică socială. Nu e un text mare, nu-şi propune să ajungă la cine ştie ce adîncimi psihologice, rămîne destul de superficial şi schematic, dar e bine scris şi, în genul şi în limitele sale, e foarte bun. Şi, mai ales, are meritul că prilejuieşte roluri consistente actorilor care-l joacă. Lucru înţeles şi asumat perfect de Cristi Juncu, regizorul care s-a ascuns cu discreţie în spatele lor, optînd pentru construirea unor relaţii de joc clare, fără mari inovaţii regizorale. Iar ei sînt foarte buni. Se cunosc, au jucat destul de mult împreună şi asta se vede şi acum, cînd, constrînşi de regie şi scenografie, joacă într-un spaţiu foarte mic: spaţiul de joc, o cutie înălţată pe scenă, închipuie un colţ de muzeu (vezi cordoanele care străjuiesc scena de pe scenă, extinctorul).

În treacăt fie spus, nu am înţeles de ce pereţii şi tot mobilierul sînt îmbrăcate în blană (dacă e o trimitere la animalitatea primitivă care iese, treptat, la iveală din Marc, mai ales, e un pic prea subtilă), dar mi-a plăcut felul cum se marchează schimbările de locuinţă prin întoarcerea cîte unui tablou, soluţie simplă şi funcţională. Dar nu scenografia ţine capul de afiş aici. E un spectacol de actori. Într-un rol de altă factură decît cele pe care le-a făcut pînă acum, Şerban Pavlu îşi struneşte foarte bine energia debordantă cu care umple, de obicei, scena, e pătimaş fără exces, reţinut în orgoliul său ultragiat, ştie să fie şi caustic (în scena în care spune ce crede despre prietena lui Marc), joacă mult din voce, cu economie de gesturi. În contrapondere, Vlad Zamfirescu se mişcă mai mult, dă mai mult frîu liber reacţiilor, trece de la ironie la sarcasm acid şi, de-a dreptul, la răutate (care-i iese şi-i stă al naibii de bine!). Relaţia dintre ei e limpede, se încheagă în faţa spectatorilor, e motivată. Un rol mai puţin obişnuit face Gheorghe Ifrim. Un pic în altă cheie decît partenerii lui, Ifrim compune – dar foarte curat, avînd grijă să-şi cenzureze orice pornire cabotină – un personaj fragil, temător, cu un psihic labil, un fel de băiatul-bun-la-toate-bătut-de-soartă. Nu cred că avea altă soluţie în afara compoziţiei: rolul său e cel mai artificial, personajul său – cel mai greu de crezut. Cu atît mai meritorie reuşita lui.

Un spectacol curat, jucat cu vizibilă plăcere. O comedie sănătoasă, lucrată atent, care pune şi cîteva întrebări serioase. Un spectacol pentru publicul cel mai larg, la care te simţi bine şi care, sigur, va face, vreme îndelungată, săli pline.

https://www.observatorcultural.ro/articol/teatru-arta-pentru-arta/

ARTĂ ESTE SCRIS ÎNTRE GHILIMELE

Maria Sârbu (27 septembrie 2010)

Yasmina Reza, dramaturg de notorietate, născută la Paris, şi-a intitulat una dintre piese, jucată pe multe scene mari ale lumii, Artă, între ghilimele, semnele de punctuaţie dând alt înţeles acestui cuvânt. Aşa apare titlul piesei şi în traducerea românească ce aparţine Violetei Popa.

În week-end, “Artă” a avut premiera la Teatrul Bulandra, Sala Izvor, în viziunea regizorală a lui Cristian Juncu. E o comedie şi râd oamenii în timpul reprezentaţiei, dar la final observi starea multora dintre spectatori, răvăşiţi de-adevăratelea. Despre acest text, criticul Dan C. Mihăilescu scria că este, schematizând (aşa cum precizează), “un salt al autoarei de la psihologism la intelectualism”.

Regizorul Cristian Juncu a distribuit excelent actorii pentru cele trei personaje, trei buni şi vechi prieteni: Mark – un tip nemulţumit, provocator (Vlad Zamfirescu); Serge – încrezut, dând senzaţia că e şi puternic (Şerban Pavlu) şi amuzantul şi nehotărâtul Yvan (Gheorghe Ifrim). Mărul discordiei este un tablou, cumpărat pe o sumă frumuşică de Serge. Un tablou pictat în alb. Deşi se uită toţi trei la această lucrare a unui autor “bine cotat”, fiecare vede diferit. Serge crede că a achiziţionat o valoare. Mark vede un tablou alb cu dungi albe. Yvan e între două “focuri”, el tolerează gestul lui Serge. E motiv de conflict. În spate însă e altceva, e o poveste despre oameni, despre relaţia dintre trei prieteni, care nu sunt obişnuiţi să comunice şi să accepte cu răbdare opinia celuilalt. Ai impresia că fiecare personaj preferă monologul în locul dialogului. Este ca şi cum şi-ar ascunde privirile în tabloul pictat în alb şi în care găseşte refugiu gândului.

Jocul uşor, antrenant al interpreţilor, care ştiu să sudeze o relaţie scenică trainică, viziunea simplă, la prima vederea, a regizorului, dar atât de preţioasă în detalii, atât de convingătoare în construcţia spectacolului şi decorul foarte grăitor, nostim, realizat în gri (Cosmin Ardeleanu), care vine într-un contrast izbitor cu albul tabloului, conduc, ca în piesă, la un compromis rezonabil. E atât de frumos.

https://jurnalul.ro/timp-liber/arte/arta-este-scris-intre-ghilimele-555528.html

PROFILUL CONSUMATORULUI DE “ARTĂ” SAU “ARTA” CA PRETEXT

Maria Zărnescu (28 martie 2011)

Încă un articol laudativ despre spectacolul “Artă” al Teatrului Bulandra nu poate fi decât o redundanţă, la aproape jumătate de an de la premieră şi după nenumăratele cronici bune scrise în acest răstimp. De la trimiteri imperative (“un spectacol de neratat”, “ce TREBUIE VIZIONAT”) – până la elogii superlative (“tot ce are mai bun teatrul românesc în acest moment”), “Arta” este povestită, disecată, analizată şi, mai ales, recomandată publicului consumator. Sigur că existau suficiente riscuri, inerente, pentru ca montarea să fie un eşec, dar parcă prea multe erau datele care să conducă un logic calcul al probabilităţilor către un succes previzibil.

“Apoi să le numărăm, coane Fănică”: mai întâi textul scriitoarei şi actriţei Yasmina Reza, un personaj fascinant al dramaturgiei contemporane, text multi-premiat în Franţa, Anglia, Statele Unite şi tradus în peste 30 de limbi. Dar n-am să povestesc subiectul, nicidecum banal sau snob, cum sunt adesea discuţiile despre artă, şi nici patetic, în care cade deseori psihanaliza prieteniei – ca sentiment. Vin apoi, la egalitate, regizorul Cristi Juncu, specializat deja în astfel de piese (par suficiente doar exemplele reuşitelor cu textele lui Neil LaBute), alături de cei trei actori distribuiţi în cele trei (şi atât) roluri deopotrivă principale – Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim –  familiarizaţi, la rândul lor, atât cu regizorul, cât şi unul cu altul. Dar n-am să comentez nici onestitatea regizorală (materializată în jocul celor trei), nici subtilităţile – în parte detectabile – din montarea de la Bulandra (din nou, pare suficient un singur exemplu: clasicului aparté devine o tele-comandare a publicului, cu tot cu schimbarea cheii de lumină). Nu mă voi opri nici asupra interpretării actorilor, amintind de buna şi vechea tradiţie a şcolii de teatru, cu aplicaţie pe comedia fără “trasul la public”, fără molfăieli verbale sau “cioace”, nici asupra tipurilor diferite de personaj sau relaţie pe care le construiesc (un medic, un inginer şi un “om bun la toate”, actualmente lucrător într-o papetărie). Lecţia transformării se petrece în mai puţin de două ore şi nu se aplică doar eroilor, ci şi spectatorilor… În fine, scenografia lui Cosmin Ardeleanu (aparent şocantă) completează lista datelor despre care vorbeam şi care conduc clar către un succes de public şi critică. Dar nici de data aceasta nu voi încerca să lămuresc sensurile unui decor-dioramă, în care sunt expuşi cei trei prieteni, ca într-un ecosistem căptuşit cu blană neagră, sintetică…

În schimb, voi cădea în păcatul mult hulitelor “discuţii de culoar” (faza incipientă a criticii impesioniste), mărturisind cu sinceritate (posibil atacabilă) că de mult n-am mai râs cu poftă la o piesă de teatru şi n-am mai părăsit sala cu o asemenea stare de bine. Pur şi simplu. La acestea se adaugă mirarea produsă de lipsa oricărei cronici negative, căci ne-am obişnuit ca unanimitatea să ni se pară suspectă. Suficiente motive, aşadar, pentru a folosi “Arta” ca pretext al unor întrebări auto-adresate, fără pretenţia unei analize originale sau didactice şi, mai ales, fără pretenţia unor răspunsuri dătătoare de soluţii sau a epuizării temei. Căci, aşa cum scriam, pare suspect ca atât spectatorul, cât şi actorul (cele două elemente definitorii ale teatrului, în viziunea lui Grotowski), “supravegheaţi” îndeaproape de “martorul” jurnalist, să fie molipsiţi de această stare de bine indusă de un spectacol. Şi nu pot să nu mă întreb, cu luciditatea unui spectator cu trecut, de ce pasă magică ar mai fi nevoie, pe lângă motivele enumerate mai sus, pentru a descoperi mult mai multe cazuri similare celui de la Bulandra…

E drept că noi, bucureştenii, trăim într-un oraş bezmetic şi cosmopolit (nu neapărat în sensul bun al cuvântului), ce nu cunoaşte cea mai bună perioadă a sa, şi la fel de adevărat e că trăim într-o lume a consumismului, dominată de marketing şi comercial. Dar, vorba unui banc, “e şi bine, e şi rău”… Sau, cel puţin, aşa poate fi. Căci tocmai într-o astfel de lume, mijloacele de realizare a “profilului consumatorului de teatru” sunt mult mai la îndemână decât în alte vremuri. Presa scrisă şi audio-video se bate în sondaje, ziarele îşi flutură tirajele, televiziunile se laudă cu “minutul cel mai vizionat”, iar radiourile nu mai fac faţă “valurilor” de primăvară sau toamnă, căci astfel se numesc studiile de audienţă, venind precum tsunami-ul şi prezentările de modă. Din acestea, însă, mai apoi, cu toţii îşi vor extrage acel fragment care să îi pună cel mai bine în valoare în faţa cumpărătorilor de publicitate şi, implicit, a consumatorilor. Deci mijloace există, institute de sondare a opiniei publice, de asemenea, şi, cu siguranţă, banii potenţialilor clienţi. Nu astfel stă situaţia în teatre, unde banii, atâţia câţi sunt, par întinşi precum un elastic între plata angajaţilor şi a colaboratorilor, producţia spectacolelor, cheltuielile cu întreţinerea, eventualele investiţii în refacerea clădirilor şi a sălilor sau măcar cârpirea lor. Ca urmare, de unde bani de sondaje profesionist realizate? Dar insist şi mă întreb de ce nu există măcar nişte încercări de a afla mai multe date despre profilul acestui tip de consumator sau, dacă există, cum sunt ele utilizate mai departe.

În urmă cu şapte ani, Teatrul Odeon realiza un studiu asupra consumului de teatru şi a percepţiei teatrului de către bucureşteni, pe baza unor sondaje legate de structura şi caracteristicile publicului, studiu ale cărui rezultate sunt încă publicate pe site-ul instituţiei. De asemenea, memoria de spectator mă trimite cu gândul la nişte chestionare împărţite spectatorilor Teatrului de Comedie, la sfârşitul anilor ’90, şi, ceva mai recent, celor ai Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian”. Dar revin şi mă întreb dacă unităţile teatrale, în general, practică aceste sondaje şi, dacă le practică, în ce măsură le şi folosesc pentru a fabrica acele produse finale destinate consumatorilor. Concret: cât contează rezultatele lor – de la parametrii socio-demografici până la frecvenţa şi motivele pentru care merg bucureştenii la teatru, de la preferinţele artistice ale publicului până la factorii pragmatici, inerenţi acestui proces (informare, modalităţi de cumpărare a biletelor, ora de început / final al spectacolului, parcare etc.)

Din studiul Teatrului Odeon, dar şi din observaţia directă şi oarece investigaţii personale, putem selecta câteva informaţii: preponderenţa feminină a publicului, alcătuit în majoritate din adulţi (împărţiţi în două mari segmente de vârstă 19 – 28 şi 30 – 50 de ani), în special absolvenţi de studii superioare, cu o situaţie materială peste medie (caracterizată printr-un “venit pentru un trai decent”). În alegerea unei piese de teatru, actorii sunt elementul principal, cele mai multe opţiuni merg spre comedii, iar în ceea ce priveşte conţinutul, cel mai mult deranjează prezenţa elementelor de violenţă şi a limbajului de stradă. Majoritatea “subiecţilor” se arată interesaţi de posibilitatea cumpărării biletelor prin internet şi de existenţa locurilor de parcare. În plus, nu a dispărut interesul pentru spectacolele de matineu (actualmente aproape inexistente). În ceea ce priveşte sursele de informare, principale rămân publicaţiile specializate pe informaţii de loisir, internetul, relaţiile interpersonale şi afişele stradale.

Chiar dacă acestea nu sunt decât câteva date necesare despre “profilul consumatorului de teatru”, par totuşi suficiente pentru a-mi răspunde (măcar parţial) la acel “de ce?” declanşat de “Arta” de la Teatrul Bulandra. “De ce?” – pentru că, la rândul său, răspunde la mare parte dintre “nevoile” acestui consumator. Fără a resimţi lipsa unui epitet sau a unei caracterizări a spectacolului, ele pot fi uşor anexate: “decent” (precum traiul spectatorilor), “onest” sau “de bun simţ” (precum regulile de bază ale Clasicismului) şi aşa mai departe. Iar informaţiilor obţinute din sondaje li se adaugă, poate, o altă nevoie – ceva mai nuanţată de astă dată – generată de acea apetenţă confirmată pentru comedie. Şi sigur că ea ar putea naşte o altă întrebare: ce primeşte în acest sens publicul bucureştean şi cum face el faţă ofertei? “Dineu cu proşti”, “Sex on the bici”, “Pyramus & Thisbe 4 You” sau, în regim privat, “Take, Ianke şi Cadîr”, “Pluralul englezesc”, “Desculţ în parc”, “Avarul” sunt doar câteva dintre titlurile acestei oferte, ce îl pun la grea încercare decizională până şi pe “spectatorul avizat”. Cum faci diferenţa? Cum ştii cărui profil aparţii? Şi ce se ascunde, până la urmă, în spatele acestei sintagme-clişeu? Iată alte întrebări, la care voi încerca să-mi răspund într-un episod viitor.

http://yorick.ro/profilul-consumatorului-de-arta-sau-arta-ca-pretext/

FEŢELE MIRĂRII

Marina Constantinescu (2010)

Am citit piesa “Artă” a Yasminei Reza aproape imediat ce a apărut. Eram la Paris în 1994, în zilele în care se discuta mult despre această scriitură filosofică, ironică, despre snobism, despre prietenie si criza de identitate.

Figura orientală a scriitoarei şi actriţei Yasmina Reza, zîmbetul ei senzual misterios amplificau uşor ambiguitatea scrisului, a relaţiilor ce se redefinesc, brutal, poate, la un moment dat, între trei prieteni, protagoniştii lupei sub care autoarea plasează un context. O situaţie banală, ca viaţa însăşi, suficient de dezinhibantă, însă, ca să lase să se spună adevăruri crude. Îngurgitate ani, gîndite, pregătite, aduse pe buze şi nerostite. Ipocriziile fine îşi au un elogiu în acest text. Un tablou de artă contemporană devine supapa unor tensiuni ce-şi găsesc acum eliberarea. Suma jocurilor de societate se sfîrşeşte. Măştile cad. I se pune punct limbajului conjunctural, atent să nu lezeze, să nu dinamiteze amiciţii, să nu condamne la singurătate, la singurătăţi.

Piesa a avut un impact puternic şi imediat. Satisface perfect nevoia de temă consistentă, uşor sofisticată, ambalată inteligent în straturi de umor rafinat, de comic firesc, de poantă vie. A fost tradusă, premiată, pusă în scenă, a circulat iute fascinîndu-i atît pe oamenii de teatru, cît şi pe spectatori. În anul 2001, dacă nu mă înşel, regizorul şi profesorul Valeriu Moisescu m-a invitat, generos, la un examen al studentei Alexandra Badea. Foarte tînăra Alexandra Badea, cred că anul II, pe atunci, la regie UNATC, se oprise asupra piesei “Artă” cu o maturitate impresionantă. Decodase cu cifru precis arta ipocriziei. Am asistat la un fel de studiu al artei actorului, lucru impus de text şi speculat serios şi dezinvolt de Alexandra Badea. Piesa a avut priză şi în România. S-a jucat, în destule locuri, dar, parcă, nici unde cu ecouri semnificative. Acum cîţiva ani, la Hanul cu tei, am văzut pus în scenă un alt text al Yasminei Reza, prima ei piesă de fapt, publicată în 1987, “Conversaţii după înmormîntare”, producţie a Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti. Un spectacol de cameră cu multe nuanţe coordonate subtil de regizorul Cristian Juncu în jocul Adei Simionică, a lui Claudiu Istodor şi a lui Ion Coman. Intimitatea spaţiului, apropierea publicului de actori, de detaliul jocului, de anumite complicităţi, de foşnetul unui balonsaid, de şoapta unui oftat a concentrat totul pe relaţia actorilor, pe un soi de fineţe a interpretării. Formula kammerspiel este, cred, în apropierea spiritului acestor piese. Yasmina Reza dezvoltă teme existenţiale în-r-un limbaj cu multe paliere. Fiecare merge pînă unde poate, pînă unde vrea. Citind şi recitind dramatugia ei mi se pare că vocea care dirijează scrisul este aceea a actriţei Yasmina Reza. Un tip de teatru minimalist, aşezat solid pe voluptatea intelectuală a frazării şi a retoricii adevărate pus în slujba unor actori consistenţi, atenţi la cuvînt, la gest, la economia cu care expresivitatea se poate defini, se poate elabora riguros, sub ochii noştri.

Cristian Juncu montează acum “Artă” la sala Izvor a Teatrului “Bulandra”. Cu trei dintre cei mai buni actori ai generaţiei lor şi ai momentului: Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, Şerban Pavlu. Pe care i-am văzut – împreună sau nu – la Teatrul Act, în spectacole minunate, de succes, care se joacă de multă vreme, la Buzău şi aiurea şi pe care mă bucur că pot să-i văd, în sfîrşit, jucînd, din nou, la “Bulandra”. Această distribuţie pe acest text mi se pare o reuşită. Disponibilităţile fiecăruia, feţele cu care fiecare personaj se miră, disimulează, se lansează în bătălii sau priveşte de pe margine, felul în care fiecare îşi abandonează apretul comportamentului rigid, fals, mulat după conjuncturi, iscusinţa cu care construiesc umorul şi tipologia comediei acesteia rafinate ne lasă să ne apropiem de trei actori diferiţi, cu un tip de ludic diferit, trei actori care au evoluat minunat, care îşi definesc solid maturizarea şi credinţa întru teatru. Cristian Juncu i-a construit fiecăruia un moment, dincolo de acela pe care personajul îl avea, fiind atent la profilul actoricesc al lui Vlad Zamfirescu, al lui Şerban Pavlu şi al lui Gheorghe Ifrim. Există respect pe scenă, ştiu să susţină fiecare partitura celuilalt, apogeul, tăcerile, punctul forte, cheie al relaţiilor, al tensiunilor, ştiu să se privească, să prelungească o replică, farmecul unui schimb de replici, suspans, de mimică, de expresiile atît de variate pe care le schimbă, alert, mai ales în prima parte a spectacolului.

Yasmina Reza ştie să scrie pentru actori. Nu poţi să dai greş cu textele ei. Cristian Juncu urmăreşte spiritul textului, nu speculează în plus, e atent la actorii lui. Mi se pare că regizorul s-a concentrat aici – deloc uşor – deşi cred că ar mai fi fost de căutat ceva pentru atmosfera spectacolului. Ceva lipseşte şi, de la un punct încolo, cînd conflictul devine serios, tonul tot mai grav, iar comicul spumos nu mai este în prim plan, se instalează un soi de monotonie, de linearitate, actorii mergînd mai departe inerţial, şi nu neapărat pe coordonatele unei idei regizorale. Dacă s-ar fi jucat în alt spaţiu, mai intim, poate aceste lucruri dispăreau sau se estompau. Mă gîndesc că la această stare are un aport şi scenograful Cosmin Ardeleanu, nu prea inspirat în prelucrarea vizuală a spaţiului.

Cutia neagră ar fi fost simplă şi elegantă pentru spiritul psihanalist al dialogurilor, pentru ce bănuiesc că au dorit să numească atît regizorul, cît şi scenograful pentru tema angoaselor din “Artă”. Teatru-n teatru ca sugestie pentru mizanscenă şi pentru ideea de amplasare a poveştii mi se pare cu adevărat o idee! Punerea ei în pagină mi se pare că îl lasă complet descoperit pe scenograf. Toată cutia-loc al disputelor mai mult sau mai puţin teatrale, tot acest insectar în care pot fi studiate tipologii umane este pavoazată cu un material nepotrivit, care anulează valoarea ideii în sine. Mi-aduce aminte de o soluţie asemănătoare pe care scenograful o găsea – de materialul pufos-miţos vorbesc – şi pentru spectacolul “Azilul de noapte”, realizat tot cu regizorul Juncu, la Teatrul “Toma Caragiu”. De asemenea, nu există un popas suficient nici la capitolul costume, destul de puţin creionate pentru fiecare în parte. Sub masă cromatică a griului, Marc, Serge şi Yvan au accente distincte şi în snobism, şi în laşităţi, şi în tipul de discurs, de abordare a convenţionalului, a evadării din tipar.

Pentru mine, plăcerea a fost să ascult din nou textul Yasminei Reza, un text savuros pentru jocul fantastic şi rafinat cu cuvîntul, pentru studiul elaborat, filosofic, psihologic şi social întocmit cu precizia unui bisturiu asupra ipocriziei în societatea modernă, pentru arta actorului la care visează autoarea însăşi, formată în spiritul şcolii lui Lecoq, artă cercetată de Cristian Juncu şi actorii Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim şi Şerban Pavlu. Un triptic actoricesc ale cărui valenţe ar fi meritat, poate, tonuri şi tonalităţi noi. Am simţit tot spectacolul că urmează o evadare, o ieşire clară din tipare. Am rîs, am urmărit cu mare atenţie fiecare intonaţie, fiecare intrare în scenă, m-au înduioşat gesturile mici, neputinţele lăsate într-un pas, într-un zîmbet, într-un gest repetitiv. Şi am aşteptat, la un moment dat, acolo şi textul are nevoie şi o cere, puţin mai mult.

http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/fetele_mirarii

35.000 DE EURO

Mihaela Michailov (13 octombrie 2010)

Albul are spate. Arta din “Artă” e o ceapă care, decojită, te lasă să plonjezi în miezul conflictelor dintre trei prieteni. Arta are trapă.

Un tablou alb devine proiecţia unor percepţii intersectate. Tensiunile mocnite au ca fundal o dezbatere despre arta contemporană şi formulele ei de reprezentare, care tatonează întrebări obsesiv repetate. Ce poate fi considerat artă? Cum înţelegem experimentul? Ce e datat? Ce e în acord cu timpul pe care îl trăim şi cum marcăm estetic acest timp?

Piesa Yasminei Reza – “Artă” – a fost montată în premieră în 1995 la Paris (pentru acest text Reza a obţinut Premiul Molière) şi a fost tradusă şi jucată în peste 30 de limbi. Yasmina Reza creează un context-înveliş pentru fundamentele amiciţiei dintre 3 bărbaţi. Arta e căptuşeala care îmbracă raportarea la conţinutul unei prietenii apropiate. Costul unui tablou pune în discuţie preţul pe care onestitatea îl plăteşte pentru a păstra nealterată o legătură aparent strânsă. Sincopele acestei legături, spaţiile albe din prietenie ies încet, încet la iveală. Albul tabloului are avantajul că poate înghiţi şi şterge toate problemele personale ale celor trei personaje, tot nespusul care atunci când este articulat doare. Fiecare îşi varsă în artă neîmplinirile personale, fricile şi aşteptările frustrate. Cearta pe concepte estetice, cum ar fi deconstrucţia, ascunde frecuşuri care explodează şi distrug temporar cheful de a vedea un film sau de a mânca împreună.

O discuţie despre semnificaţia şi relevanţa artei contemporane în contextul teoretizărilor fumate devine pretextul scufundării în intimitatea relaţiei unor prieteni care s-au maturizat împreună. Care se simt trădaţi atunci când unul dintre ei are senzaţia că este înlocuit cu un tablou sau când plânsul devine irepresibil pentru că întreaga viaţă apare îndosariată şi ştampilată. Yasmina Reza se foloseşte de sistemele de percepţie din arta contemporană – cu toate contradicţiile de rigoare şi aria de interpretabil iminent – , pe care le extinde la nivelul percepţiei relaţionării cu un prieten vechi de 15 ani. Corelaţiile extensibile dramaturgic sunt miza textului Yasminei Reza, ale cărei piese pornesc de la,dispute punctuale transformate în conflicte revelatorii pentru o problematică profund umană.

În “Artă”, conceptul de reprezentare jalonează legăturile de adâncime dintre personaje. Ce este reprezentat într-o anumită ordine de înţelegere pentru cineva devine subminat de altceva. Nu este niciodată vorba despre ceea ce pare că este vorba. Tabloul alb este văzut în culori doar pentru că merită păstrată o prietenie. Când cel care a perceput culorile este terfelit, albul redevine alb. Felul în care reprezentăm un obiect este felul în care avem nevoie să fie reprezentat pentru a ne păstra confortul de percepţie.

Nu faptul că un prieten dă 35.000 de euro pe un tablou alb te scoate din sărite, ci faptul că prietenul e mai captivat de artă decât de tine. În artă şi-n prietenie egocentrismul aspiră tot.

Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim folosesc discuţia despre artă pentru a toca mărunt şi nuanţat spaţiul privat al existenţei lor. Pentru a-şi diseca stările şi a-şi confrunta neînţelegerile sub o umbrelă protectoare şi generoasă. Zamfirescu, Pavlu şi Ifrim reuşesc excelent să treacă de la disputa artistică la substratul uman al disensiunilor lor. De fapt, ceea ce contează e degradarea unei prietenii. Restul e joc de discurs.

Trei dintre cei mai reprezentativi actori ai unei generaţii insuficient distribuite în teatrele de stat au capacitatea de a te face să râzi în hohote, păstrând umorul cu stil şi ştaif la cota unui entertainment inteligent. Regizorul Cristi Juncu le creează cadrul în care fiecare să se poată vedea distinctiv şi în acelaşi timp să se impună prin consistenţa unui trio sudat. Scenograful Cosmin Ardeleanu construieşte un spaţiu “îmblănit”, cu fotolii şi pereţi capitonaţi, gândit rustic şi, în acelaşi timp, flancat de un cordon ca la muzeu. Un simulacru de autenticitate integrat în dinamica unor relaţii care problematizează natura artificiilor publice şi private.

“Artă” nu este doar un spectacol haios. E o mostră de caligrafie actoricească într-o formulă teatrală pregnantă prin simplitatea ei.

PRIETENIA, O FORMĂ DE DRAGOSTE – ARTĂ

Oana Stoica (octombrie 2010)

În 1918, pictorul Kazimir Malevici răvăşea artele vizuale cu al său White on White, o pânză albă cu un dreptunghi alb pictat câş care, după propria teorie, ar fi trebuit să imagineze supremaţia sentimentului în artă. Pictorul a revenit asupra temei albe cu încă două picturi, Suprematism 4 şi Suprematism 5. Cu alte cuvinte, senzorialul bătea raţiunea, culoarea domina desenul, conceptul ieşea victorios în faţa imaginii. Cu nesfârşitul alb, Malevici inaugura The Suprematism, un curent care identifica în vagile linii trasate ton pe ton, spaţiul nelimitat într-un cadru bine conturat. Infinitul în finit.

În 1961, ideea lui Malevici căpăta, postum, o altă valoare. Yves Klein făcea cunoscut lumii celebrul său tablou Blue Monochrome şi lansa astfel monocromismul. Conceptul proclama supremaţia unei singure culori într-un tablou care ar trebui să provoace privitorul să-şi imagineze ceea ce ar fi putut reprezenta pictura, un fel de “fereastră spre libertate”, după spusele lui Klein. Complicat, nu? Monocromismul s-a insinuat serios în designul interior. (O pictură de mari dimensiuni, toată roşu intens, era atârnată pe peretele din dormitorul Gertrudei, acolo unde are loc şi partida de sex cu Claudius, în spectacolul lui Alex Rigola, Casa Europeană. Prologul la Hamlet fără cuvinte). Interpretările monocromismului sunt nenumărate, tocmai de aceea popularitatea acestui curent a “coborât” în locuinţe. Libertatea de a-ţi imagina ce vezi, scufundându-te într-o culoare, este nepreţuită. Sigur că şi detractorii sunt pe măsură.

Artă. Artistic. Artişti.

Artă de Yasmina Reza este o piesă de teatru celebră, răsplătită cu multe premii (inclusiv Tony), jucată pe numeroase scene datorită generozităţii rolurilor pentru care s-ar bate orice actor. În esenţă, story-ul este simplu. Un doctor (Serge – Şerban Pavlu) cumpără un tablou alb al unui pictor în vogă. Gestul trezeşte revolta prietenului său, inginer (Marc – Vlad Zamfirescu), care nu vede nimic pe pânză, dar observă afectat preţul plătit pentru aceasta. Al treilea prieten, care lucrează într-o papetărie (Yvan – Gheorghe Ifrim), va trebui să echilibreze disputa artistică. O comedie cu replici savuroase, pe o structură solidă căci Yasmina Reza scoate de sub aparenta discuţie despre artă fragilitatea relaţiilor interumane.

În primă etapă, ceea ce se pune sub lupă sunt relaţiile de tip artă – pseudo-artă, elitism – snobism, inovaţie – obtuzitate. Yasmina Reza face o investigaţie inteligentă asupra modernismului ca reprezentant simbolic al oricărui curent novator care răstoarnă prejudecăţi, violentează retina, demolează principii şi generează o revoltă descreierată în mintea consumatorului de artă bine aşezat în propriile opiniile. Textul reflectă tema panoramic întrucât, ca într-un proces, depinde avocatul cărei părţi eşti. Inovaţia artistică poate fi valoroasă sau dimpotrivă, o formă goală şi ridicol de preţioasă, dar s-ar putea şi ca valoarea ei să fie determinată de capacitatea intelectuală / senzitivă a celui care o consumă. Să fie de nişă, adică. De partea cealaltă, consumatorul de artă poate fi opac la inovaţie, dar şi suficient de inteligent cât să remarce impostura sau să se afle pe un canal de receptare diferit, să nu se regăsească în publicul-ţintă. Problema e complexă şi Yasmina Reza o dezbate folosind ca pretext tabloul cu imprecise dungi albe pe un fond alb. “Marele alb” devine astfel speţa în discuţie a spectacolului. În spatele tabloului şi a pretinsei dezbateri intelectuale se pune, de fapt, problema prieteniei, a fragilităţii relaţiilor interumane.

Prietenie. Prietenesc. Prieteni

Prietenia e treabă serioasă. Relaţiile se construiesc în timp şi au vulnerabilitatea poveştilor de dragoste. Prietenia presupune loialitate, generozitate, atenţie. Afecţiunea este necesară, iar gelozia nu este exclusă. Personajele Yasminei Reza traversează un moment de criză relaţională. Mediile sociale şi profesionale diferite din care provin cei trei prieteni îşi pun amprenta pe modul în care se raportează unii la alţii. O oarecare pretenţie de intelectualism este afişată de Serge cu preţiozitate, afabilitatea lui tinde spre pedanterie, pretinde recunoaşterea superiorităţii culturale şi a gustului impecabil. În fapt, Serge vrea doar să fie iubit de prieteni, caută atenţia lor care s-a diminuat în veşnicul tumult existenţial (cei doi au relaţii amoroase stabile şi consumatoare de timp). Pe scurt, Serge e gelos că nu mai e centrul atenţiei şi afectivităţii celor doi şi ia un aer snob cu o deferenţă voit distantă. Acelaşi lucru este resimţit şi de Marc care se crede dat la o parte de către amicul său convertit la artă şi intrat în cercurile consumatorilor de cultură. Marc joacă pe cartea loialităţii, a valorilor clasice, sigure, oneste. Yvan are rolul factorului de echilibru şi al acarului Păun în egală măsură. El va restabili balanţa orgoliilor, dar va plăti şi toate oalele sparte. Yvan are şi el propriile frustrări legate de întreita lor prietenie. Ocupat până la epuizare cu propria căsătorie, confruntat cu teama tradiţională de dinaintea nunţii, Yvan caută sprijin şi înţelegere din partea prietenilor săi, fără a fi prea mult preocupat să ofere acelaşi lucru. Inevitabil, relaţia tripartită ajunge în impas. De aici şi până la un “nu mă mai iubeşti” neerotic, dar la fel de acuzator, drumul e foarte scurt.

Regizorul Cristi Juncu construieşte un edificiu complicat de relaţii şi stări, gradează atent, migălos mai multe nivele de discuţie, ştiind să învăluie şi să dezvăluie cât şi când trebuie adevăratul subiect din propoziţie. Juncu perie bine fiecare replică, îi dă sens şi strălucire, îi revelează umorul, ingredient important pentru întreg spectacolul. Scenografia bizară îi aparţine lui Cosmin Ardeleanu, un fel de cuşcă tapetată cu blană şi cocoţată expozitiv pe piloni, în care cele trei personaje evoluează ca într-un laborator. Ideile despre artă şi principiile prieteniei se luptă pe moale, nepericulos, fără a se face ţândări. Tot ca în dragoste, criza este urmată de împăcare, nu de divorţ. Şi apropos de blană, prin anii ‘60 era la modă blana în amenajările interioare, o preţiozitate de gust de care poate fi suspectat Serge.

Greul spectacolului stă pe umerii celor trei actori. Prieteni dincolo de scenă, Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gigi Ifrim vor fi ştiind ei câte ceva despre dificultăţile unei astfel de relaţii. Zamfirescu mimează o împietrire în principii, este vertical în gând şi statură, cu mâinile înfipte în buzunare ca un reflex de apărare. Atacă, dar se simte atacat. Pavlu face pe boemul, dar trăieşte permanent o teamă (de respingere? de ridicol?) care se trădează prin stupide accese de furie. Ifrim pedalează major pe umor, fără excese însă, ţinând bine echilibrul între comic şi vulnerabil. Cu alte cuvinte, excelentă demonstraţie de actorie.

Spectacolul are calităţile unei bijuterii valoroase, este simplu fără să fie minimalist, delicat fără preţiozitate, profund fără pretenţii şi strălucitor fără ostentaţie.

https://agenda.liternet.ro/articol/12206/Oana-Stoica/Prietenia-o-forma-de-dragoste-Arta.html

SE POARTĂ ALBUL

Răzvana Niţă (20 februarie 2017)

Se pare că Yasmina Reza trăieşte o a doua viaţă în teatrul românesc, după, practic debutul ei în limba română petrecut în anii ’90. Numai în Bucureşti, iată, i se joacă în paralel şi cu mare succes două texte excelente: “Artă” la Teatrul Bulandra şi “Doamne, ce măcel” la Teatrul de Comedie. Această autoare cu sânge impresionant de amestecat (evreică, franţuzoaică, unguroaică, ş.a.m.d.) propune teme majore, într-un stil ce încorporează în doze bine alese: psihologia umană, mentalităţile contemporane, temperamentele culturale.

“Artă” poate fi acuzat de “intelectualism” (în măsura în care “intelectualismul” poate fi un defect în artă) şi asta deoarece cele trei personaje vehiculează concepte, terminologii, un semi-limbaj de specialitate foarte argumentat. Trei prieteni discută despre artă, dar de fapt pun în discuţie mult mai mult: prietenia lor, lumea în care trăiesc, pe ei înşişi. Stăpânesc arta conversaţiei dar şi conversaţia în artă.

Toată întâmplarea este pusă în scenă (în primul rând de autoare dar mai ales de regizorul Cristian Juncu) cu subtilitate, farmec dar şi sigure tuşe de personalitate. Trei prieteni nedespărţiţi se văd în situaţia de a se confrunta cu un accident. Serge cumpără un tablou fără sens, absurd, complet alb (mă rog, mai mult sau mai puţin) pe care dă o căruţă de bani. Gestul devine inacceptabil pentru Marc care îl acuză de trădare şi snobism. Între ei, Yvan, ingenuu, victimă a psihanaliştilor şi a familiei, trecute, prezente şi viitoare. Cei trei provocaţi de albul unui tablou, intrigaţi de ineditul propunerii sunt pe rând: ipocriţi, egoişti, mizantropi, cinici, clauni, acuzatori, condamnaţi.

“Artă” reuşeşte performanţa de a atinge aproape toate temele esenţiale ale umanităţii de azi: precaritatea comunicării, însingurarea, dependenţa de ceilalţi, nevroza, totul povestit cu un simţ dramatic, teatral de mare clasă.

Spectacolul de la Bulandra are o scenografie cuceritoare care reuşeşte să fie şi activă şi discretă, să-şi consume propriul rol catalizator de energii (felicitări Cosmin Ardeleanu!) şi o regie atentă la cele mai mici detalii plus o interpretare senzaţională. Trei actori deja consacraţi îşi dau măsura talentului şi profesionalismului în niste partituri complexe, solicitante ce-i drept ofertante. Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim au statura unor mari actori şi, paradoxal sau nu, ludicitatea vie a debutanţilor, vitalitatea celor care nu au găsit răspunsurile la toate întrebările.

“Artă” este o joacă serioasă, o producţie made in Bulandra, la care te simţi bine, relaxat şi de la care eşti mai deştept. Repetaţi după mine: “Dacă eu sunt eu fiindca eu sunt eu, iar tu eşti tu fiindcă tu eşti tu, eu sunt eu şi tu eşti tu. Dacă, dimpotrivă, eu sunt eu fiindcă tu eşti tu, iar tu eşti tu fiindcă eu sunt eu, atunci eu nu sunt eu şi tu nu eşti tu”. Vi se pare lipsit de sens? Vă înşelaţi. Totul capătă semnificaţie. Până şi o pânză aparent imaculată ascunde un cod sau un gând. Stagiunea asta se poartă albul. Şi nu numai la sky.

https://razvananita.wordpress.com/2017/02/20/se-poarta-albul/

ALB

Robert Bălan (14/20 octombrie 2010)

În 1995, piesa “Artă” a actriţei şi scriitoarei franceze Yasmina Reza a fost montată pentru prima oară la Paris. A primit în acelaşi an premiul Moliere pentru cea mai bună piesă. De atunci, textul a fost tradus în peste 30 de limbi, montat şi premiat în toate colţurile lumii, printre distincţii numărându-se şi un premiu Laurence Olivier pentru spectacolul londonez, dar şi premiul Tony pentru dramaturgie. În România, piesa a fost publicată împreună cu alte două texte ale Yasminei Reza, în 1997, într-un volum editat de Unitext, editura UNITER-rului. Pentru că nu necesită multe resurse (3 actori şi niciun decor obligatoriu), piesa a fost, de atunci, foarte des montată pe scene profesioniste sau de amatori şi folosită ca pretext pentru examene de actorie.

Prima premieră a stagiunii de la Bulandra nu aduce o perspectivă nouă asupra textului, dar, cu siguranţă, este una dintre cele mai bune montări ale acestei piese. Cu un umor fără accese de cabotinism, Cristi Juncu, împreună cu Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, descifrează bucuriile şi neajunsurile unei relaţii amicale îndelungate într-un spectacol care are mari şanse să facă săli pline multe stagiuni. (N-am înţeles decorul, care pare “dintr-un alt film”, dar după aproape două ore în compania a trei actori foarte buni, asta nici nu mai contează.)

În “Artă”, cumpărarea cu o sumă fabuloasă a unui tablou complet alb pune în discuţie relaţia de prietenie dintre trei oameni. Evenimentul despre care e vorba în piesă chiar a avut loc în realitate, spune autoarea. Un prieten al acesteia, medic, ca şi personajul din piesă, pe care îl cheamă Serge ca şi pe personaj, a cumpărat într-o zi un tablou complet alb. Când l-a văzut, autoarea i-a spus că “e nebun”. Şi apoi au râs împreună. Dar, “ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi râs împreună? ”, se întreabă Reza.

Acesta e punctul de plecare al acestei piese. E întrebarea care apare chiar în prima parte a piesei, când Marc şi Ivan încep “să disece” relaţia cu Serge. E întrebarea care va apărea des pe tot parcursul piesei, fiecare dintre personaje acuzându-i pe ceilalţi că “şi-au pierdut umorul”.

Ce i-a unit pe cei trei in cei cinsprezece ani de prietenie? Aparent, nimic. Fiecare dintre ei are preocupări diferite. Iar în faţa tabloului lui Antrios, care a costat 35.000 de euro, fiecare dintre ei ajunge să îşi aducă aminte de toate lucrurile care îl nemulţumesc la ceilalţi, de toate schimbările apărute de-a lungul timpului. Dar, până la urmă, cinismul lui Marc (Vlad Zamfirescu), snobismul lui Serge (Şerban Pavlu) şi nesiguranţa lui Ivan (Gheorghe Ifrim) se completează reciproc. Şi totul e bine când se termină cu bine.

EGY FEHÉR VÁSZON, HÁROM BARÁT ÉS A KONFLIKTUSOK

JUGA PÉTER (kulter.hu)

Yasmina Reza Művészet (Art) című 1994-es színdarabja érkezett Miskolcra a bukaresti Bulandra Színház (Teatrul Bulandra) három kiváló színészének előadásában. A 10. Színházi Olimpia keretében számos külföldi produkció vendégeskedett az idén 200 éves Miskolci Nemzeti Színházban.

Reza műve megjárta a West Endet és a Broadway-t, tucatnyi nyelvre fordították le és sok-sok színház deszkáin több ezer előadást élt már meg. A magyar származású író, rendező, színész egy iráni mérnök és egy magyar hegedűművésznő gyermekeként született Párizsban.

A Művészet olyan jelentős elismeréseket kapott, mint a Molière-díj, a Laurence Olivier-díj és a Tony-díj.

Egyik legismertebb műve Az öldöklés istene, amely a színház mellett a filmvásznon is sikeressé vált Roman Polański rendezésében. Mindemellett számos regény is megjelent már Yasmina Reza neve alatt.

A bukaresti teátrumot 1947-ben egy mindössze kilenc fős színjátszó csoport alapította a névadó színésznő, Lucia Sturdza-Bulandra vezetésével. Városi Színház néven nyitotta meg a kapuit az intézmény, amely fokozatosan a román, majd az európai színjátszás jelentős szereplőjévé nőtte ki magát.

1963-tól Liviu Ciulei vezette a színházat, sokak szerint az aranykorát hozva el a romániai színjátszásnak.

2002-től újabb meghatározó személyiség (Alexandru Darie) állt a teátrum élére, széleskörű művészeti-színházi tájékozottsággal, a modern és klasszikus dramaturgia ötvözetével újabb virágkort és díjakat hozva Bukarestbe.

A mű fabuláris váza egy fehér vászon köré épül. Három barát egyike nagy összegért vásárol egy olyan festmény, amely a fehér színen kívül mást nem tartalmaz. Serge büszkén mutatja meg barátainak a friss szerzeményt, amely ellentmondásos véleményeket és parázs vitákat von maga után. Marc a józan észt próbálja képviselni a maga nyers, szarkasztikus modorával, sokszor tudatosan vérig sértve barátját. Yvan más véleményen van, számára megnyerő a kép, de leginkább egyik oldalra sem szeretne állni ebben a vitában. A polémia során olyan komoly kérdésekhez jutnak el, hogy

mi a barátság, milyen kényszerű, de szükséges kompromisszumok jellemzik az emberi kapcsolatokat,

továbbá meddig tart a művészet értelmezési tartománya, és mindez mire taníthat meg bennünket.

Londonban Sean Connery mutatta be a darabot elsőként. Csak a West Enden és a Broadway-en másfél millió néző váltott jegyet az előadásokra. A Bulandra Színház több mint 10 éve játssza a román színjátszás három legkiválóbb művészével – Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu és Gheorghe Ifrim – a főszerepben. Az volt a benyomásom, hogy a három színész nem beleöregedett vagy belekényelmesedett a szerepébe, hanem

könnyedség és felszabadultság sugárzott a színpadról, illetve makulátlan profizmus.

Ahogy más bevásárolni megy, azzal a természetességgel, illetve egy péntek esti első sör élvezetével adták elő a Művészetet.

A magyar feliratot sajnos egy hosszú sávon lehetett csak olvasni a színpad fölött, így nem volt egyszerű az olykor rendkívül gyorsan pörgő dialógokat értelmezni, persze csak annak, aki nem tud románul. Ugyanakkor ezzel együtt is olyan atmoszférát teremtettek a darabhoz, hogy a teremben ülő viszonylag sok középiskolás végig figyelemmel és nevetéssel követte az előadást.

Ha egy darab erre képes (ráadásul idegen nyelven), akkor abban rendkívüli erő van.

Minimális eszköztárral (3 szék, 1 állvány, a fehér vászon, 1 banán és 1 könyv) bő száz percen keresztül a három színész jelenti magát az előadást, ráadásul nem sok szünet jut egyiküknek sem. Mind fizikálisan, mind mentálisan komoly felkészültséget igényel ez az előadás.

A hatásszünetek, a párbeszédek tempója, az arcizmok rándulásai mértani pontossággal voltak kivitelezve. Még az sem tudta különösebben megzavarni az előadást, hogy olykor a poént előre el lehetett olvasni, mivel a ledkijelzőn futó fordítás megelőzte annak kimondását. „Ha én azért vagyok én, mert én vagyok én, és te azért vagy te, mert te vagy te, akkor én vagyok én és te vagy te.

Ha viszont én azért vagyok én, mert te vagy te; és te azért vagy te, mert én vagyok én, akkor én nem vagyok én és te nem vagy te.”

Az előadás számomra egyik legkedvesebb része ez, amikor Yvan felolvassa a pszichiáternél hallott sorokat, amelyeket feljegyzett magának a Marc és Serge között zajló konfliktus miatt, amelyhez tanácsot kért az orvosától. 

Elsőre bonyolult, közben pedig végtelenül egyszerű: amennyiben nem vagyunk képesek elfogadni a másikat vagy mindenáron meg akarunk felelni valakinek, azaz más által akarjuk definiálni saját magunkat, úgy abba a csapdába esünk, hogy elveszítjük a másikat, a másik pedig minket, és valójában nem ismerjük egymást. 

Az emberi kapcsolatok, így a barátság is kompromisszumos dolog.

Az nem működik, ha senki sem enged, de még az sem, ha csak az egyik hajlandó. Jó példa erre, amikor Yvan sárga foltokat vél látni a fehér vásznon, amelyek tetszenek neki. Erre Marc felüvölt, hogy ehhez egyáltalán nincs joga. Serge a védelmébe veszi Yvant, tetszik neki, hogy éppen az „ő oldalán áll”,

Marc pedig azzal érvel, hogy az egyértelműen fehér vásznon nem láthat senki sárga foltokat,

mert nincsenek rajta, és ezáltal nem is lehetnek a tetszésére, ha egyszer nincsenek. Tényleg nincsenek? Miért ne lehetnénk esetenként „vakok”, illetve miért ne fordulhatna elő, hogy „jobb a szemünk, mint másé”?

A műben látszólag Serge robbantja ki a konfliktust azzal, hogy irreálisan drágán vásárol egy festményt, ami fizikailag egy homogén, „egyhatvanszor egyhuszas fehér vászon, haránt irányú fehér pászmákkal”. Tekinthetjük ezt szimbólumnak vagy egy aprócska szikrának, amely fellobbantja a tüzet.

Olyan vászon ez, amelyre rávetül a három ember viszonya.

Mindenesetre Marc nem képes elfogadni a tényt, hogy barátjának tetszik a kép, és az ennek tetejébe még fel is ölti egy megveszekedett, rátarti sznob álarcát. Illetve Marc teljesen abnormálisnak gondolja, hogy átszámolva hét és félmillió forintot adjon bárki azért a képért. A középen helyet foglaló Yvan pedig a golyófogó, egy ütközőzóna, amely a két fél háborújától szenved. Egy introvertált figura, aki látszólag függ a két másik szereplőtől, mégis megvan a maga útja a darabon belül. Amíg a két másik ide-oda görgeti őt a szőnyegen, addig ő megkapaszkodik és végül kihúzza alóluk a textíliát.

A ki nem mondott sérelmek, családi problémák, az elbizakodottság okozta vakság és a bizonytalanság összekuszálja azt, ami tökéletesen átlátható lenne.

A vászon olykor borzongató színkavalkádként villódzik az ember szeme előtt, máskor pedig fehér, mint a hó.

A szereplők vitái során többször változnak az álláspontok, akár az ellenkezőjükre is. Egyedül Serge tart ki (a kép mellett), de végül ő maga is bizonytalanná válik a konfliktus hevében. 

Yvan adja elő elsőként őszintén a problémáját, bár inkább hideg zuhanyként éri a társaságot a prezentáció mikéntje, de

megalkuvásra hajlamos jellemével együtt ő az a karakter, aki nem bújik álarcok mögé. 

Marc hiába mondja őszintén a képre, hogy „ez egy szar”, akkor sem képes nyílt kártyákkal játszani, hiszen tudja, hogy mikor és hogyan sérti meg Serge-t, aki szintén ugyanezt a játékot játssza Marc irányába. Yvan egyedül azzal vádolható, hogy megalkuvóént asszisztál ehhez a játszmához, amiért végül meg is fizet, ahogy a többiek is a „színjátékért”.

Sokszor elhangzik az előadásban a dekonstrukció kifejezés.

Marc onnantól datálja a Serge-zsel való kapcsolata megromlását, mióta barátja először élt ezzel a kifejezéssel egy kiállítás kapcsán. Tulajdonképpen a fehér kép értékét is ezen a felfogáson keresztül látja. Továbbá a három ember egymáshoz való viszonyának alakulását is jól mutatja be ez a kifejezés. 

Cristi Juncu rendező leleményes megoldása, hogy a színészek oly módon „hangosítják ki” gondolataikat, hogy

a zsebükből kihúzott távirányítóval felkapcsolják a közönség feje fölött a világítást

és valóban őszintén elmondják érzéseiket, sérelmeiket és meglátásaikat, amelyeket egymás szemébe nem, vagy csak korlátozottan képesek elmondani. Mondandójuk végeztével pedig lekapcsolják a világítást és visszalépnek a jelenetbe. Komikus elemekben sincs hány. Şerban Pavlu (Serge) sokadszor is képes úgy megfogni, elmozdítani a fehér vásznat, hogy nevetést csaljon elő a közönségből. Ahányszor a képpel történt valami, nem volt csend a nézőtéren. 

Gheorghe Ifrim (Yvan) gesztusai, grimaszai pedig önmagukban elvittek egy-egy jelenetet.

Antréja alkalmával tulajdonképpen megevett egy banánt, alig szólt valamit, és ezzel meg is ismerhettük a műbeli karaterét úgy, hogy valójában nem történt semmi.

Vlad Zamfirescu (Marc) pedig kíméletlen humorával akkor szúr a bordák közé egy-egy szót vagy mondatot, amikor az áldozat a legvédtelenebb. 

A Művészet a három színész jutalomjátéka, a közönség számára pedig feledhetetlen élmény.

A Bulandra Színház egy olyan előadással tisztelte meg Magyarország állandó társulattal rendelkező legidősebb kőszínházát, amely a világ bármely színpadán maradandó élmény lett volna.