Azilul de noapte
O UMANITATE DECĂZUTĂ – AZILUL DE NOAPTE LA BULANDRA
Liviu Ornea (februarie 2022)
Zodie fastă, pentru Teatrul Bulandra, această ieșire încă timidă din pandemie. La cîteva zile după reluarea Antigonei (o premieră, de fapt), încă o montare memorabilă, pe un text clasic: Azilul de noapte. M-am bucurat să constat că Vlad Cristache, un regizor pe care l-am urmărit și apreciat încă de la începuturile sale brăilene, a revenit la o regie sobră, în spiritul și chiar litera textului ale cărui înțelesuri le-a descifrat atent, împreună cu actorii în spatele cărora pare că se ascunde.
Textul, în traducerea lui Bogdan Budeș, sună minunat: e o limbă română contemporană, dar lipsită de stridențe și de localizări spațiale sau temporale. Așa cum și regia, decorul și costumele evită plasarea în timp: scena înfățișează un subsol mizer (“beci” îl numește Gorki) în care paturile sînt aliniate pe lîngă conducte ruginite, restul mobilierului (masă, scaune, cîteva găleți, ligheane, niște unelte) fiind tot simplu și elementar, cu soluții funcționale; separată e doar camera lui Vaska Pepel (Adrian Nicolae), ocupînd fosa centrală (acoperită cu carton ondulat) a sălii Toma Caragiu. În partea opusă sălii, scena e închisă de un cuptor enorm pe care doarme Actorul (Lucian Ifrim); alături, treptele care urcă spre apartamentul proprietarilor și, chiar deasupra cuptorului, o fereastră zăbrelită prin care lumea de jos poate fi supravegheată (în rusește, titlul chiar acesta este: “Na dne”, tradus în franceză ca “Les bas-fonds” – În adîncuri). Hainele pe care le poartă actorii sînt (cu excepția celor ale proprietarilor) dintre cele mai obișnuite, sărăcăcioase, potrivite meseriei, eventual, ca în cazul prostituatei Nastia, dar fără să evoce un timp și spațiu anume. Nici localizarea nu e explicită: în afara numelor și a referințelor la Siberia, nimic nu trimite la Rusia. Piesa asta nu e despre ruși, ci despre oameni și e, vai!, îngrozitor de actuală la peste o sută de ani de la publicare. Decor, costume, joc: totul e sumbru, însă un licăr de speranță există.
În lumea de jos colcăie o umanitate decăzută, aproape descompusă. Sînt oameni învinși de propriile vicii, sărăciți, trăind la limită, foști pușcăriași (vechea fascinație a scriitorilor ruși față de oamenii din subterană) și inși de toată mîna în care Luka (Marian Râlea), un fel de înger bătrîn venit de niciunde, se încăpățînează să mai vadă ce e sau a fost odată bun și frumos. Și e adevărat că, uneori, trebuie să ai chiar stofă de sfînt ca să mai crezi în mîntuirea unora dintre ei. Chiar asta joacă Râlea: un om bun, milos, credincios, deloc prost, însă, știind să vadă străfundul sufletului fiecăruia. Luka suferă alături de nefericiții aceia, se roagă fierbinte pentru ei și încearcă să dea încredere și speranță cui crede el că merită. Sînt copleșitoare căldura înțelegătoare pe care o emană prezența sa scenică, ambiguitatea atitudinii sale dătătoare de speranță, dar și lipsite de iluzii, naturalețea și lipsa de efort aparent pe care le afișează, stilul de joc măsurat, lipsit de ostentație.
E, în subsolul acesta, o galerie uluitoare de portrete care se dezvăluie treptat, unele doar schițate, altele desenate cu toate detaliile. Îl avem pe Baron (Adrian Ciobanu), un nobil scăpătat care nici nu mai știe cum și-a tocat averea, ajuns acum să trăiască și să bea din ce cîștigă Nastia (Ioana Anastasia Anton), o prostituată care citește romane de amor și visează la o dragoste curată. Adrian Ciobanu e impecabil în ilustrarea mărginirii cinice, dar are și momentul de aproape tandrețe față de Nastia în care lasă să se întrevadă inima încă pîlpîindă în el. Ioana Anton, pe de altă parte, joacă perfect vulnerabilitatea, inadecvarea, sensibilitatea prost plasată și exaltările ridicole, în contrapunct cu vulgaritatea meseriei și a celui lîngă care trăiește.
Îl avem pe Actor, un fost artist pe care băutura l-a făcut să uite tot ce-a spus și jucat odată. Personajul construit atent de Lucian Ifrim e fragil, nesigur pe el, sperînd la vindecare și la o viață nouă, așa cum Luka a tot încercat să-l convingă că e posibil. În treacăt fie spus, e greu să nu te ducă gîndul la doctorul din Trei surori care, și el, spune că nu mai știe nimic din meseria lui, și la toate personajele lui Cehov care speră într-o viață luată de la capăt. Gorki, scriitor inteligent și observator atent al lumii, nu-i dă nici o șansă: în final, Actorul constată că nu se poate lăsa de băutură și iese definitiv din scenă.
Îl avem pe Kleșci, un lăcătuș pentru care munca e prin definiție condiția umană, dar care și-a chinuit și bătut soția (Oana Tudor), o nefericită care, acum, bolnavă, trage să moară. Andi Vasluianu conturează un personaj complex mai mult din tăceri și priviri. Un om întunecat, măcinat care asistă neputincios la moartea soției. Pare indiferent, dar îl vedem pe Andi Vasluianu, în partea a doua a spectacolului, mai ales, cu privirea și glasul disperate, nemaigăsindu-și locul. Prezența lui Vasluianu e atît de puternică, încît e imposibil de ignorat chiar și în lungile momente cînd nu are replici.
În extrema cealaltă, cinic peste poate, e Bubnov, un fost meseriaș care, înșelat de soție cu meșterul său, nu mai dă doi bani pe oameni. Radu Amzulescu, cu dicția lui perfectă și cu gestica bine controlată, cu intonații joase, creează un personaj tenebros, deloc atașant, un mizantrop inteligent și lipsit de iluzii. Păcat că acest actor de forță joacă atît de rar.
Despre Kvașnia, o văduvă trupeșă și plină de viață, nu aflăm nimic. Nu știm cum a ajuns acolo, dar o vedem aferată să-i ajute pe ceilalți. E singura care pare să aibă noroc: polițaiul Medvedev (Marius Chivu, creionează un ins prostuț și limitat, bețiv firește) e amorezat de ea și, în final, o va lua de nevastă. Anca Sigartău are apariții care umplu scena și e singurul personaj care trece printr-o transformare. Femeia săritoare din prima parte, cu vorbă și gesturi repezite, devine apoi o doamnă elegantă și calculată, noua proprietăreasă a azilului după ce Kostîliov e omorît iar Vasilisa merge și ea la pușcărie.
Galeria mizeriei umane e completată de Kostîliov, patronul azilului, și de Vasilisa, soția lui. În cîteva apariții, jucîndu-și mai ales vocea, Dan Aștilean creionează un tip respingător, lipsit de scrupule, nemilos, avid de bani. La fel de avidă de bani e Vasilisa, jucată fără greș de Rodica Lazăr (voi reveni).
Îi avem însă și pe cei pentru care mai există speranță. E, în primul rînd, Tătarul (Constantin Dogioiu, în rol de compoziție verbală), un om credincios, muncitor, pe care viața-l lovește gratuit: e pe cale să-și piardă o mînă, în urma unui accident de muncă. E, apoi, Natașa (Maria Veronica Vârlan), sora patroanei și opusă ei ca structură sufletească, ființă încă nepervertită, dar care nu are curaj să se desprindă, în ciuda îndemnurilor lui Luka. Pe surori le unește mai ales legătura cu Vaska Pepel, un hoț tînăr care are un statut aparte în comunitatea de jos (are cameră separată) datorită amantlîcului, de toți știut, cu Vasilisa, dar tînjind la Natașa. Personajul lui Adrian Nicolae e unul care nu se uită: mustește în el o furie, o obidă pe care o simți în atitudine, în intonație, o revoltă abia stăpînită, replicile lui sînt adesea explozii, însă cu o rostire bine controlată. Nu e ușor ce face Adrian Nicolae, el avînd de construit două relații foarte diferite, cu Vasilisa și cu Natașa. Prima îl asaltează cu dragostea și dorința ei, scoțînd la iveală animalul din el: e o poveste de iubire care a degenerat, a obosit; Rodica Lazăr, actriță versatilă și credibilă în orice rol ar face, e aici o vampă de mahala ultragiată care-și joacă pînă la ultimul atuurile seducției, terminînd cu aruncarea în ocnă a lui Vaska atunci cînd se vede respinsă. A doua, Maria Vârlan, îi aduce în față latura senină, curată încă. Indecisă, temătoare, Natașa rezistă cu greu asalturilor lui, neîncrezătoare în viitorul la care visează Vaska. Actrița reușește să unească un fel de candoare nesigură cu o oboseală chinuită care-i interzice, de fapt, speranța.
Pete de culoare pun Silviu Geamănu (Krivoi Zob, “Gușatul”) și Ștefan Iancu (Alioșka, acordeonistul). O mențiune specială pentru talentul muzical al lui Geamănu care conduce corul bărbătesc, impresionant în cele două intervenții ale sale.
L-am lăsat la urmă pe Satin, fost pușcăriaș, condamnat pentru crimă (una motivată, din perspectiva lui). Un om inteligent, vag citit, la care cinismul (“nu-i totu’ pierdut dacă există trișori mai buni ca mine!”) face casă bună cu căldura și înțelegerea profundă a naturii umane. Satin domină această comunitate din adîncuri iar Cornel Scripcaru domină fără rest scena. O face nu doar prin statura impunătoare (vezi și secvența în care dansează), ci, mai ales, prin voce și prin tensiunea pe care știe s-o elibereze gradual. Nu cred că atunci cînd un actor atinge o performanță deosebită trebuie să fim zgîrciți cu superlativele. Cornel Scripcaru e excepțional în acest spectacol (și nu doar în acesta). Monologul lui din actul al patrulea (cel care conține arhiștiutele “Ce-i ăla adevăr? Omul – ăla-i singurul adevăr!” și “Omul, ce mîndru sună!”), întrerupt de numai cîteva replici adresate partenerilor de joc, e destul de lung și infernal de greu de spus, cu semnificații care se cer bine înțelese de actor ca să poată trece rampa. Cornel Scripcaru îl rostește așezat la masă, jucîndu-și doar mîinile și fața, schimbînd întruna fizionomia, privirile, alternînd intonațiile și tonalitățile. Toată acea încordare controlată constituie o admirabilă demonstrație de forță actoricească. Nu știu mulți actori pe care să-i crezi cînd spun acest text explicativ și tezist, de fapt, care, lămurindu-le celorlalți mesajul lui Luka, rezumă toate ideile expuse în acțiunea din primele trei acte. Formidabilă e, după combinația oximoronică de inteligență, cinism și căldură pe care le pune în acel monolog, și răceala cu care lasă să cadă, tăioasă, replica “Of-of-of… ne-a stricat tot cheful… ce tîmpit!”, comentariul la sinuciderea Actorului, ultima din spectacol.
Gorki construiește aparent ciudat acest text: își elimină purtătorul mesajului (să nu ne ferim de acest cuvînt cînd e vorba despre Gorki), pe Luka, la sfîrșitul actului trei și-i trece lui Satin responsabilitatea lui. Neortodoxă opțiune, dar care prilejuiește, ca aici, interpretului lui Satin un rol mare. Pe de altă parte, formula găsită de Gorki sporește misterul personajului Luka. Nu altfel va proceda, șaizeci de ani mai tîrziu, Pasolini în Teorema (roman și film deopotrivă).
Vorbind despre performanța actoricească, nu mă pot opri să amintesc că, doar cu trei zile înainte, Maria Vârlan, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim și Cornel Scripcaru jucaseră în altă premieră, Antigona, la fel de strălucit, dar cu totul diferit.
Am văzut un spectacol jucat în manieră asumat realistă, dar fără alunecări în naturalism: textul e suficient de puternic, nu are nevoie de potențare. Un spectacol unitar sub raport stilistic în care toți actorii joacă în aceeași cheie. E o reușită acest spectacol în care Vlad Cristache a organizat șaptesprezece excelenți actori de vîrste și experiențe foarte diferite, desenîndu-le trasee și relații de joc complicate și încrucișate, cu mulți dintre ei în scenă tot timpul, aproape fiecare nevoit să joace mut, să fie prezent fără replică vreme îndelungată. E o reușită păstrarea ritmului într-un spectacol de aproape trei ore (se va mai strînge încă, am văzut chiar prima reprezentație), ping-pong-ul replicilor, inclusiv în scenele colective. E o reușită faptul că textul poate fi urmărit și înțeles în toate articulațiile lui. Și, mai ales, e o reușită lucrul regizorului cu actorii, evident în construcția personajelor și chiar a frazării.
În timp, Azilul de noapte va deveni, sper, un spectacol fanion al teatrului.
