Băieții de zinc
“BĂIEȚII DE ZINC” SAU TOȚI FIII NOȘTRI
Alina Maer (25 septembrie 2022)
Războiul nu are chip de femeie, nici sufletul ei. Războiul aleargă pe scări de frica adevărurilor, se refugiază în camere singuratice ascunzându-și cruzimea și absurdul. Războiul închide băieții în sicrie de zinc și pe mamele lor în cavouri de durere. Războiul îmbracă haine de paradă, își atârnă pe piept decorații de tinichea ca să își ferească goliciunea hâdă. Războiul nu uită, nu se uită, nu scuză, nu se scuză, nu iartă, nu se iartă. Războiul îl duce pe om spre puținul din om.
“BĂIEȚII DE ZINC”, ultima premieră a Teatrului Bulandra, după romanul SVETLANEI ALEKSIEVICI în traducerea limpede și directă a JUSTINEI BANDOL este o frescă atipică a războiului. Nu doar a celui din Afganistan, ci al oricărui război ilogic, inutil, de oriunde și oricând, din prezentul celor de dinaintea noastră, dar și din prezntul nostru. Războiul descris de Svetlana Aleksievici are o voce polifonică, a unui personaj colectiv, MAMA. Fiecare soldat are o mamă, fiecare mamă are bocetul ei înfundat sau strident, înnăbușit sau revoltat. Războiul mamelor cu o lume care le-a trimis băieții la război nu se va încheia niciodată în armistițiu. Clopotele durerii vor bate continuu, pentru victime și pentru noi toți, victime ale tăcerii și nepăsării. Războiul conștiințelor are strategii neștiute și reguli din alte tărâmuri.
Regizorul YURI KORDONSKY scoate din mânecă asul victorios al simplității și profunzimii. Fără efecte speciale, fără arabescuri stilistice, fără un univers sonor adjuvant, doar voci și tăceri. În scenografia austeră imaginată de NINA BRUMUȘILĂ șapte femei de vărste difeite, toate îmbrăcate în negru, stau la o masă lungă, sub o sursă de lumină rece și neîndurătoare, cu fața spre spectatori. Cea din mijloc are în față un dosar din care simți că vor crește istorisirile celorlalte. Fără farduri, cu priviri ferme, directe, vorbid pentru sine, dar și pentru un interlocutor universal, actrițele dau tot ceea ce au mai bun, astfel că mesajul piesei capătă intensitate și realism.
DANEI DOGARU (prima mamă) îi revine dificila sarcină de a deschide șirul mărturisirilor. Cu vocea sa inconfundabilă, liniară, detașată de parcă s-ar uita în oglindă la propria sa tragedie, actrița se lansează într-o acuză dură și motivată la adresa unei societăți care exaltă haina militară, învăluind-o într-un nimb de glorie și romantism, deși ea nu este decât un simbol al cruzimii și al spiritului războinic de care omenirea nu poate să se lepăde. Într-o scenă ce mi-a amintit de “Alegerea Sophiei”, privind în gol, duhnind a vinovăție și de o sinceritate ascuțită ca o lamă, prima mamă mărturisește terifianta dorință de a putea alege pe care fiu să îl piardă. Controlul vocii, încercarea de a nu fi prinsă cu garda jos, cenzurarea disperării ridică ștacheta durerii făcându-ne să ne întrebăm “Până unde…Doamne, până unde?”
ANEI IOANA MACARIA (a doua mamă) îi simți durerea înainte de a vorbi. Chipul său curat, luminos este străbătut de grimase, mâinile se frâng, privirea este hăituită, bezmetică. Începe povestea pe tonuri înalte, în forță, simți nebunia cum stă la pândă, te zguduie simplitatea personajului, te înfricoșează refuzul realității pe care îl motivează frust, găsind semne exterioare pentru furtuna sa interioară. Soldatul foarte înalt care nu poate încăpea într-un sicriu de zinc mai scurt decât înălțimea sa te bântuie.
PROFIRA SERAFIM (a treia mamă) este un monument de discreție, simplitate, duioșie. Vocea ei este blândă, șovăitoare, parcă își cere scuze pentru sentimentele sale. Evită contactul vizual, privește în jos povestind, reușind una dintre cele mai de impact și vizuale imagini ale spectacolului: fuga unei mame pe scări, în lift, prin camere, fuga de un adevăr pe care îl presimte, dar pe care nu are puterea de a-l auzi.
MIRELA GOREA (a patra mamă) exprimă lupta interioară între bucuria de a-și avea fiul încă în viață și povara culpabilității odioasei sale crime. Ea vrea să pară mai sigură pe sine decât este în realitate, dându-ne falsa iluzie pentru moment că s-a împăcat cu aceasta. Doar că revolta rupe zăgazuzirile rațiunii, masca e punctul să cadă, mama nu rămâne doar mama îndurerată, ci un cetățean care observă marile lacune și abuzuri în sfera bolilor psihice din ce în ce mai prezente într-un timp al războiului.
Superbă alegerea CAMELIEI MAXIM (a cincea mamă) la final de poveste. Actrița care a jelit moartea lui Coriolanus ca o incantație antică este întruchiparea cea mai sensibilă a pierderii. Zâmbetul, râsul ei, evocarea jucăușă a fiecărei întâlniri de la mormânt, ludicul privirii, gingășia amintirilor, entuziasmul, sclipirile de cochetărie biciuiesc nervii mai puternic decât orice vaiet. Discrepanța dintre lejeritatea afișată și tragismul crunt, paralela mamă-iubită, fiu-iubit, exaltarea cu straie de disperarea, disperarea vopsită în speranța izbăvirii într-o altă lume, încrâncenarea de a trăi nu pentru sine ci pentru amintirea celui ucis, toate sunt interpretate într- gamă de emoții subtile și aproape insuportabile.
RODICA LAZĂR (asistenta medicală) izbutește unul dintre cele mai bune roluri ale ultimilor ani, dozându-și bine stările contradictorii, izbucnirile de revoltă și fragilitate, intersectând și reunind propria dramă cu marea dramă colectivă. Personajul ei are forţă incredibilă, este un martor cu glas asurzitor al istoriei asurzite, iar tăcerile, poticnelile voite, reluările șovăitoare au aceeași forță precum întrebările deschise ale scriitoarei.
MARIANA MIHUȚ (Svetlana Aleksievici) echilibrează povestea prin intervenții controlate la intervale regulate, o conduce într-un crescendo al durerii, cu o mână sigură. Se lansează în interogații aspre, lăsând pauzele cuvenite unor răspunsuri ce nu vor veni niciodată sau propriilor interogații. Este intransigentă, dar și neputincioasă, este copleșită și copleșitoare, dar și trează precum un Argus neadormit. Nu ține în palme o balanță, dar mîinile sale fremătătoare vorbesc cu glas universal despre nevoia de justiție și dreptate.
“Războiul femeilor are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el suferă nu doar ei oamenii, ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce este mai înfricoșător.”scria Svetlana Aleksievici. Pe această linie, regizorul nu înfășoară dramatismul în clar-obscur, ci îl lasă liber, să țâșnească din fiecare gest, din fiecare lacrimă, împroșcându-ne pe față, mânjindu-ne cu vinovății colective. Și dintr-o dată, urletul lugubru al câinelui negru ne sfredelește timpanele, părând a nu se mai opri vreodată.
“BĂIEȚII DE ZINC” O TRAGEDIE SLAVĂ
Horia Ghibuțiu
Spectacolul regizorului Yuri Kordonsky, de la Bulandra, e o devastatoare punere în scenă a ororilor războiului, din perspectiva mamelor îndoliate.
Premiera “Băieții de zinc”, bazată pe romanul documentar al Svetlanei Aleksievici, cu o dramatizare și o adaptare scenică semnate Yuri Kordonsky, aduce în repertoriul Teatrului Bulandra o răvășitoare realitate, zugrăvită sumbru de perspectiva unor mame care și-au pierdut fiii în război.
Înalta împlinire artistică, înnobilând stagiunea de la Bulandra cu o montare de istorie contemporană realizată impecabil, e cea mai fidelă punere în scenă a grozăviilor războiului. Căci pornește de la fapte.
Și cine putea fi mai potrivit să ne vorbească astăzi despre asta decât un mare regizor, născut și crescut la Odesa? Acesta extrage din literatura documentară a unei jurnaliste de teren, laureată cu Nobel – ea însăși venită pe lume în Ucraina –, arhetipul mamei care îi supraviețuiește celui căruia i-a dat în viață.
Yuri Kordonsky
Piesa reputatului regizor Kordonsky, ale cărui montări au schimbat radical, de-a lungul timpului, scena românească, se inspiră din vocile-martor înregistrate de temerara jurnalistă bielorusă Svetlana Aleksievici în deceniul sumbru al războiului sovietic din Afganistan.
Dar ce s-a întâmplat în Afganistan se întâmplă acum în Ucraina. “Celiabinsk, Ekaterinburg, Moscova – sicriele de zinc vin deja. Ne-ați spus că va exista o pregătire, că nu vor fi trimiși pe linia frontului într-o săptămână. Ați mințit din nou?” nu e o replică din spectacolul de la teatrul aflat, bizară ironie a hazardului, lângă Colegiul Național “Școala Centrală”, fost “Zoia Kosmodemianskaia” – eroina sovietică menționată în discursul unei mame îndoliate.
Replica îi aparține publicistei moscovite Anastasia Kașevarova și a apărut pe Telegram, la sfârșitul lui octombrie 2022. Se referă la noul război pe care rușii încearcă să-l minimalizeze și să-l tăinuiască, așa cum au făcut-o cu mult înaintea invaziei, din 2014 încoace. Și tot niște jurnaliști aveau să identifice faptele care au contrazis minciuna de stat. Publicația VICE a găsit dovezi de netăgăduit pe 3 martie 2015:
“E o crimă guvernamentală: sicriele cu soldați-fantomă ai Rusiei în Ucraina se întorc acasă. Săptămâna trecută, liderul opoziției, Boris Nemțov, a fost împușcat mortal la Moscova, în timp ce se pregătea să protesteze față de rolul Rusiei în Ucraina. Vladimir Putin spune că soldații săi nu sunt acolo – dar familiile acestora susțin contrariul”.
Spectacolul lui Kordonsky ne pune față în față cu șapte actrițe cu performanțe excepționale: Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Anca Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Mirela Gorea, Camelia Maxim, într-un decor vetust, al Ninei Brumușilă, care contribuie la relevarea unor realități zguduitoare: atrocitatea războiului și durerea celor care le-au dat viață băieților repatriați în sicrie de zinc.
Opriți războiul! Slavă Ucrainei!
https://zilesinopti.ro/2022/11/15/baietii-de-zinc-o-tragedie-slava/
UN REGAL PENTRU SUFLET ȘI MINTE
Ileana Lucaciu (26 octombrie 2022)
Este o valoare acest spectacol pentru argumentarea de secole a menirii teatrului în lume. Shakespeare spunea simplu că “teatru e oglinda realității”. Un exemplu recent, “Băieții de zinc”, unde se rezumă comunicarea mesajului pe linia teatrului intimist. Șapte femei stau la o masă și comunică fiecare drama personală trăită într-o lume cumplit marcată de război. Privind în ochi publicul, îi pun în față “oglinda” realității de care acesta se ferește. Mărturiile acestor femei, cetățeni ai Rusiei se rezumă la războiul din Afganistan. Astăzi, în vecinătatea granițelor noastre, se petrece însă, un alt război. Ucraina e devastată de o invazie a vecinilor ei din Rusia. Televiziunile relatează zilnic la știri situația noului război, cum pot și vor fiecare, pe care noi îl ignorăm. Se pare că ne-am săturat de astfel de știri, dar ele sunt amenințătoare pentu viitor. Spectacolul transmite amprenta umană, individuală lăsată de război prin demersurile unor conducători demenți. Ei ignoră cetățenii, înșeală societatea și motivează războiul drept act patriotic.
La baza spectacolului se află romanul documentar despre războiul din Afganistan, conceput de Svetlana Aleksievici, ajunsă în fața justiției imperiale sovietice. Regizorul Yuri Kordonsky întreprinde strălucit dramatizarea și adaptarea scenică a acestui roman apreciat în lumea liberă. Fără a întrebuința nici o regulă știută în reprezentații obișnuite – scenografie, efecte de imagine, etc, riscă și pune în fața publicului doar actrițele, în spațiul restrîns ca locuri pe scena sălii “Toma Caragiu”. Rezultatul uluiește prin interpretarea actrițelor, coordonată excelent de Yuri Kordonsky. “Cât om a mai rămas din om?” este o replică esențială a dramatizării, la care răspund cutremurător MARIANA MIHUȚ – Svetlana, autoarea romanului aflată în fața justiției care vine cu argumentul mărturiilor redate de DANA DOGARU – prima mamă, ANA IOANA MACARIA – a doua mamă, RODICA LAZĂR – asistenta medicală, PROFIRA SERAFIM – a treia mamă, MIRELA GOREA – a patra mamă, CAMELIA MAXIM – a cincea mamă. Fiecare personaj își destăinuie cazul său, importantă însă, rămâne mentalitatea diferită a acestor femei de a judeca dramele trăite care le-au afectat grav comportamentul prezent. Toate rămân cu întrebarea – “de ce?” la care nu găsesc răspuns decât printr-o degradare umană. Regizorul YURI KORDONSKY, practicând în viziunea sa o profundă analiză psihologică a situației fiecărui personaj, oferă actrițelor șansa de a fi impresionante în prezentarea personajelor atribuite. Stau în preajma publicului și lacrimile sincere din ochii lor, acoperă și ochii privitorului. Ele sunt victime ale războiului, ca și copiii lor aduși în sicrie de zinc. Au crezut în demersul patriotic al celor trimiși pe câmpul de luptă, iar rezultatul le distruge psihic. Mă întreb cât timp le trebuie actrițelor după finalul reprezentației, să își revină la firul vieții personale? Ele lasă publicului o emoție covrâșitoare.
Personajul Svetlana cea care prezintă judecății aceste cazuri reale, revine Marianei Mihuț. Intervențiile sale în derularea mărturiilor sunt discrete cu întrebări de ce acest val de sânge și crimă într-un război care distrug umanitatea. Rolul este în profunzime descifrat de Mariana Mihuț, la nuanța trăirii cuvântului rostit. Spectacolul devine un regal artistic prin interpretarea actrițelor. Le-am întâlnit în diverse spectacole, de dramă sau comedie, acum sunt de nerecunoscut prin modul în care discută cu publicul, direct, în fața unei mese, despre viața personajelor. Scenografa Nina Brumușilă le încadrează subtil interpretarea într-un decor simplu, dar sugestiv pentru comunicare și prin o costumație în negru, doliul fiecărui personaj personalizat în funcție de tipologie.
“Băieții de zinc”, cu acest “Z” foarte actual, dar fără pic de ostentație teatrală transmis publicului, este o bijuterie de teatru adevărat, necesar astăzi. Mergeți să vedeți acest spectacol “oglindă” a realității umane dramatice. Nu vă feriți de tema subiectului – războiul, interpretarea prin regizor cu o distribuție admirabilă, rămâne unică în mișcarea teatrală curentă. Este un EVENIMENT TEATRAL demonstrând că menirea unui spectacol nu e încărcarea vizuală, ci forța interpretării actorilor exploatată de un Regizor – Cetățean al prezentului, ca avertisment emoțional pentru realitatea trăită de fiecare spectator.
http://ileanalucaciu.blogspot.com/2022/10/baietii-de-zinc-teatrul-bulandra-sala.html
LACRIMI DE PLUMB PESTE DECORAȚII DE TINICHEA: “BĂIEȚII DE ZINC”, EROI PE CATAFALCUL JUDECĂȚII MATERNE LA BULANDRA
Luciana Antofi (21 octombrie 2022)
Carne de tun, împachetată și trimisă acasă. În sicrie de zinc.
Dintre picioarele însângerate ale mamelor a țâșnit nu demult viața. Viața crescută în pântece care s-au bucurat să le poarte, viața unor mari promisiuni, viața a cărei inimi a bătut odată împreună cu inima ce i-a pompat grijuliu sânge și i-a mângâiat apoi creștetul cu îngăduință și dragoste, viața de care au fost atât de mândre cele ce au adus-o pe lume, viața unor băieți care au ieșit brusc într-o zi la lumina zilei, ca o ghiulea trimisă de tunul destinului parcă direct pe linia frontului, în războaie absurde care nu le-au aparținut, doar ca să se întoarcă acum acasă în chip de amintiri.
În mărturii despre viața mult prea scurtă ce le-a fost hărăzită, adusă pe masa de judecată a istoriei și a mamelor, o viață cu gust amar, de metale grele de muniții și mașinării de război, simțit dureros pe limba acestor guri pline de sânge ce continuă să vorbească. Să mai zăbovească puțin în viețile ce se străduiesc și ele să-și continue mersul anevoios în sufletele împietrite, rămase pentru totdeauna lângă crucea pe care nu au crezut să o așeze vreodată la căpătâiul copiilor lor.
“Băieții de zinc”. Un pumnal înfipt de Yuri Kordonsky la Bulandra direct în inima deschisă cu care te prezinți în sala de spectacol să primești una dintre cele mai grele emoții teatrale ale noii stagiuni bucureștene.
Un spectacol dur despre vremuri noi de război, unde omul află despre sine ceea ce nu ar fi bănuit niciodată în alte condiții. Un eseu despre cât om a mai rămas din om în această mare de sete de sânge tânăr ce nu poate fi ostoită nici în acest secol, despre tot umanul, atât de des ignorant, din războaiele pe care omenirea încă le mai poartă și cărora le mai găsește plauzibilul și justificarea, într-un mileniu în care civilizația încă mai varsă lacrimi de plumb peste sicriele de zinc în care i se întorc copiii acasă, în numele niciunei idei mărețe.
“Băieții de zinc”, găzduit de Sala “Toma Caragiu” a Bulandrei (ca un făcut, se joacă în sala de la Grădina Icoanei, foarte aproape de Școala Centrală, fostul liceu care a purtat numele Zoiei Kosmodemianskaia, unul dintre miturile propagandei sovietice în secolul trecut, partizana a cărei biografie li se făcea cunoscută copiilor încă din școala primară, în al cărei discurs dinaintea morții ar fi spus “pe mine puteți să mă spânzurați, dar nu puteți să ne spânzurați pe toți”, citat în discursul din scenă!), este un spectacol al cărui text are la bază cărțile celebrei scriitoare Svetlana Aleksievici, distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură în 2015.
În 1989, Svetlana Aleksievici a strivit cu curaj unul dintre marile mituri ale imperialismuli sovietic, respectiv pe cel al soldatului “internaţionalist“ (luptător în războiul din Afganistan, apoi, pe același model în Cecenia, Tadjikistan, ș.a.) care ajută poporul sărac să-și construiască socialismul ca să-i fie mai bine. Scriitoarea a vorbit despre cei aproape un milion de militari sovietici care au trecut prin Afganistan între 1979 şi 1989 în conflictul nerecunoscut oficial, provocând distrugeri masive, dar schimbându-și și ei pentru totdeauna destinele, asta în cazul fericit în care nu s-au întors înapoi în URSS în sicrie sigilate.
“Soldaţii de zinc“, cartea Svetlanei Aleksievici, prezintă confesiunile emoţionante ale unor participanţi la război – soldaţi, ofiţeri, asistente medicale – şi ale unor mame care şi-au pierdut copiii, carte din care Yuri Kordonsky a decupat cu grijă mărturii cutremurătoare pe care le-a adus la masa judecății noastre, și măcar teatrale, pentru că a sosit poate timpul să le ascultăm și să vorbim despre ele. Până să se facă mult prea târziu.
În spațiul sobru, dinadins sărac, imaginat de Nina Brumușilă ca un tablou îndoliat al unei ședințe de judecată, la masa lungă, prevăzută doar cu cele necesare pentru dezarhivarea adevărurilor și ștergerea lacrimilor, întinsă în semiîntunerric cât să i se vadă doar ospățul durerilor, luminate pe rând sub lupa memoriei, Kordonsky a aliniat mamele îndoliate, împietrite în imaginație și în amintiri, ce caută cuminți să-și explice suferința, să găsească rolul sacrificiului lor în marea schemă a absurdului în care ne este dat să trăim cu toții.
Pe Svetlana a așezat-o la mijllocul mesei, încredințând-o cu nădejde unei elegant-fermecătoare Mariana Mihuț, înlemnită de declarații, uneori uluită și impecabil reținută în gesturile puține și precise, asortate la tonul scăzut cu care aproape că șoptește, stăpânindu-și precis personajul încă mirat și îndurerat după fiecare mărturisire, picurând în timpanele sfâșiate de auzul lor toate marile întrebări pe care istoria ni le ridică astăzi pentru a le căuta răspunsuri, fiecare cum poate. În speranța că toate pocăințele și asumările din noi, puse unele lângă altele, vor alcătui într-o zi tabloul marelui bine, în care nu va mai putea încăpea niciun fel de absurd.
Pe un ton molcom, asumat, Mariana Mihuț dă glas scriitoarei care a avut curajul să scrie despre ce nu se vorbește și nu se scrie de atât de multă vreme: crima. Despre soldații care nu se întorc în coșciug, însă își trăiesc cum pot secretul crimelor săvârșite, purtându-le, multiplicându-le, augmentându-le prin tăcerea lor dureroasă. Investigând normalitatea ideii de a ucide, pe un ton dinadins didactic pentru vremurile pe care le trăim (poate învățăm măcar să ascultăm), ea nu se judecă acum cu mamele, ci direct regimul care a făcut posibilă ștergerea omorului din definiția războiului în șubredul imaginar colectiv al unui popor căruia i-a fost așezată în gene dragostea pentru omul cu armă.
La masa ei sunt invitate șase dintre personajele care sar precis printre oamenii cu arme și dintre paginile cărții direct sub câte o sursă de lumină, ce le va dezvălui pe rând, unul câte unul, capitolele scrise cu lacrimi de sânge în viețile lor, unde au fost scrijelite secretele suferințelor cele mai intime, în partituri grele, ofertante actoricește, ce le vor permite celor șase actrițe care o însoțesc pe Mariana Mihuț în această aventură confesională să creeze sub ochii noștri un tablou complex al sentimentului matern căzut pradă războiului.
O opțiune regizorală interesantă, această așezare în linie a celor șapte actrițe conferă minimum de libertate de mișcare și maximum de concentrare pe rostire și joc interior, dând o forță incredibilă monologurilor și păstrând totodată tonul aproape procesual de boxă a martorilor absurdului, dar subliniind totodată și ideea personajului colectiv Mama, surprinsă în una și aceeași durere care plânge pe mai multe voci.
Toate protagonistele își aduc aportul serios, extrem de consistent, asemănător și totuși în feluri diferite, complementare, la acest tablou general, în ciuda registrului care este unul cadru, cel al doliului infinit, al suferinței sfâșâietoare după cea mai nemiloasă dintre pedepsele pe care Dumnezeu le poate da omului, atât de greu de imaginat, de explicat și chiar de dus pe scenă, din diferite straturi emoționale pe care le presupune povara sufletească a personajelor lor și experiențele diferite pe care le-au avut în viața și moartea celor dragi.
Prima mamă (bibliotecara crescută departe de patrie, soție de ofițer detașat multă vreme în Germania, care a căutat să-și educe băieții după cărți și personaje ideale), încredințată Danei Dogaru, păstrează tonul uimit, deloc ridicat, cu care autoarea cărții i-a deschis capitolul (și spectacolul) și i-a oferit șansa de a-și face cunoscută povestea, un ton mai degrabă suferind relaxat, aprope de resemnare, fie ea și tremurândă, al unei perplexități pe care pare că nu a reușit să o șteargă vreodată de pe fața împietrită ce a suportat greu lacrimile unei tragedii ce n-a avut niciun sens. Nici pentru ea, nici pentru copiii pierduți, nici pentru patria care i-a așezat în privire golul ăsta ce nu va mai putea fi umplut niciodată decât cu toată cruzimea de care-și aduce mereu aminte. A celorlalți dar și a propriilor vinovății, o mamă cu sufletul greu încercat de când a fost pusă să aleagă între cei doi fii.
A doua mamă este Ana Ioana Macaria, o actriță magnetică, ce te atrage abil în energia ei ghidușă (monologul ei e însoțit de cea mai multă gestică și mișcare dintre toate, atent acordate la ritmurile cuvântului, rostit cu patimă și vioiciune) și te păstrează captiv în suferința ei imaculată. Fost acar la calea ferată, această mamă și-a crescut singură copilul, cu așa de multă iubire și atât de mare încât ea i-a rămas la un moment dat mică, poate doar de dor, la fel și sicriul în care s-a întors acasă, ce nu a vrut să-și dezvăluie chiriașul. E atâta vervă în mândria cu care povestește despre Sașa și viața lui, încât suferința ei devine desăvârșită, atent tremurată unde e mai mare nevoie de lacrimă și infinit fermă pe unde-și revendică strigătul, îmbrăcată inteligent într-o voluptoasă bucurie a amintirilor prin care-și păstrează băiatul în viață și într-o forță extraordinară cu care continuă să spere că a fost o greșeală, aducând mereu argumente pe care le găsește plauzibile din realitatea altora și nici măcar nu caută să le ascundă în spatele devotamentului ei entuziast față de memoria copilului.
Cred că cel mai dur și mai complex monolog este cel al Rodicăi Lazăr, adusă la masa mărturiilor în rol de asistentă medicală. Și ea altădată mamă și soție, nu-și mai vede rostul în Leningrad după pierderea stâlpilor casei și cere să fie trimisă în Afganistan. Ca să fie cumva de ajutor, dar și ca să se convingă cu ochii ei cum arată de aproape războiul care i-a luat tot ce avea. Excelentă Rodica Lazăr și îngrozitor de greu de primit mărturia personajului ei, susținut cu o forță minunat dozată, în crescendo, în răstirea cu care-și tratează amintirile îngrozitoare până la urlet, cu privirea mereu încordată, dinții strânși și pumnii încleștați sub revolta care-i macină încet interiorul și pe care o lasă inteligent să se vadă de sub toată această încovoială, uneori șovăitoare, încât aproape că-i auzi respirația sacadată din nopțile cu care a trebuit să-i hrănească cumplitul coșmar și să-i înăbușe tăcerile asurzitoare, în timp ce furia țâșnită în cuvintele cu care descrie ororile războiului îi încruntă fruntea și îi tulbură atent privirea, în care se simte că au rămas cele mai groaznice imagini ce i-a fost dat să le vadă. Se simte în monologul ei tot sângele din fragilitatea unor oameni care nu mai sunt, tot focul care a mistuit locuri pe care le-a înghițit pământul, toate fărădeligile, abuzurile, violurile sau crimele înfăptuite de soldații propriei patrii. Plecată să vindece, să salveze, să iubească, s-a întors din război cu dezgust, cu ură și, în cele din urmă, cu o cruntă imunitate la răul și urâtul pe care l-a descoperit în oameni.
După cumplita ei radiografie, Profira Serafim ne aduce la masa judecății povestea celei de-a treia mame, cea mai duioasă dintre toate, cu vorba blândă și mângâietoare, poate anume reglată în timp până a găsit tonul potrivit pentru a-și crește copilul, dintotdeauna firav, supraviețuitorul dintre cele două suflete gemene pe care le-a adus pe lume. Suavă, naivă, mereu ținută în gardă de-a lungul vieții de precaritatea stării de sănăttate a fragilului Colea, ea s-a izbit violent de zidul de ignoranță și indiferență care a fost zidit fără să-și dea seama în jurul lor, până la decizia de încorporare. Povestește precipitat, cu lacrima mereu în gât și o naivitate pe care o stăpânește ferm, răsucind-o în toate felurile în care are nevoie personajul ei, plimbând-o abil printre comisariate și comandanți de batalion până în momentul fatidic al veștii îngrozitoare, chiar și atunci convinsă că, dacă va fugi, are să scape de chipiurile purtate de oamenii în uniformă pe mâna stângă în semn de doliu. Resemnată cu greu după cumplita pierdere, ea își găsește locul doar în cimitir, printre poveștile despre pierderile altor mame, prin care actrița reușește să umple abil scena de personajele din emoționalul ei zdruncinat, ce caută cu toatele să se strecoare cum pot printre veștile și mirosurile morții, sosite în sicrie prea mari ca să intre pe ușă ori prea mici ca să încapă în ele trupurile atât de cunoscute ale copiilor lor.
Mirela Gorea, în rolul celei de-a patra mame, cea care trăiește o dramă încă și mai cumplită decât a celorlalte, are misiunea grea de a transmite durerea din rana celei ce ar fi preferat mai degrabă moartea propriului copil în locul traumei cu care l-a lăsat războiul mutându-i mințile altădată la locul lor și mutilându-i penntru totdeauna sufletul. Mirela Gorea reușește să-i construiască personajului verosimilul prin luciditate și precizie de satâr, cu care sparge, parcă dintr-o singură lovitură, osul ce leagă cruda realitate de carnea oricărui dezirabil, dar și compasiunea de care are nevoie ca noi să-l acceptăm și să nu-l judecăm prea aspru, complice la crima profesionistă cu semnătură militară a unui biet soldat diagnosticat cu o ușoară zdruncinare nervoasă. Cutremurătoare mărturiile ei despre boală și despre sistem, dar mai ales despre originea zgâlțâielii care a produs cumplita întorsătură din destinul unui om, construite de actriță cu evidentă preocupare pentru fiecare detaliu, reușind astfel să despartă înteligent mărturiile subiective de observațiile obiective despre groaza pe care o poate țese războiul în sufletul unui om.
Ultima dintre mamele peste care se aprinde lumina confesionalului este cea a Cameliei Maxim, păstrată parcă anume pentru deznodământul unei povești ce nu-și va găsi niciodată sfârșitul. Sensibila actriță reușește să compună o metaforă a pierderii, care pentru această mamă se produce la toate nivelurile. Candida ei boală îmbracă discret și subtil, prin jocul plin de nuanțe al Cameliei Maxim, în zâmbete și exuberanțe elegante, dansate, cântate, uneori aproape fluierate ori sărite într-un picior în ludicul ce substituie gingaș încrâncenarea dintr-o disperare aproape uitată. Mistificarea e o nevoie a sufletului ei curat, în stare să recunoască zborul păsărilor și foșnetul ierbii ce vin să valideze și să prelungească magistral vița cazonă din forța, maniera și statura minunatului ei ofițeraș (odihnite acum sub firele de viață ale plantelor, dimpreună cu toată familia lui de ofițeri căzuți la datorie pentru patrie ce le hrănește azi pământul rădăcinilor cu noi idealuri), botezându-l creștinește cu suferința, cu durerea și cu lacrimile ei limpezi, numai ca să fie sigură că rugăciunile vor ajunge întocmai la sufletul plecat.
Mariana Mihuț face echilibristică emoțională printre îngrozitoarele povești ale acestor mame, preluând pedagogic, de la înălțimea personajului ei care dirijează orchestra asta de dureri, bagheta dirijorului, provocându-le cu răbdare cele mai fine sunete și apăsând atent pe coardele și clapele ce le întrețin reverberațiile după fiecare solo, cât să-i asigure emoției o cadență firească și mai ales să-i facă audiția suportabilă imnului ăsta funebru pe care s-au căznit și au reușit să-l compună împreună.
Un imn învelit iscusit de Yuri Kordonsky în efigiile unor copii blocați în copilăria lor, soldați-aliaj purtați în războaiele de metale grele ale altora, suflete aduse la lumină cu greu într-o lume în care crima e acceptată, justificată, folosită și încurajată, o lume cu jucării de luptă din care sunt anume șterse emoțiile și sentimentele, printre lacrimile deznădăjduite ale mamelor.
O poveste dureroasă la gura sobei istoriei cele mai recente, despre viața din care a mai rămas doar o găleată de carne, împrăștiată într-o cutie mare de zinc, învelită atent în drapelul unei patrii care n-a avut destulă grijă de băieții ei.
Băieții de zinc.
“BĂIEȚII DE ZINC”
Mariana Ciolan (31 octombrie 2022)
Sub acest titlu, suntem invitați la Teatrul “Bulandra” la o adaptare pentru scenă a unei cărți de Svetlana Aleksievici, scriitoare cu origini ucrainene și bieloruse, laureata Premiului Nobel în 2015, “pentru opera ei polifonică, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”, tradusă în 43 de limbi din 47 de țări. Cartea aceasta scrisă în 1990 reunește mărturisiri ale unor participanți – militari, cadre medicale și administrative etc. – la războiul dus de URSS între 1979 –1989 pentru a impune “victoria socialismului” în Afganistan, acțiune în care au fost antrenate peste un milion de persoane, soldat cu un număr impresionant de morți, dispăruți, schilodiți, precum și mărturii ale unor rude ale acestora. La premiera spectacolului, ni se oferă o dată cu invitația și un exemplar al acestui roman documentar apărut cu titlul Sodații de zinc, în traducerea Justinei Bandal, în 2016, la Editura Litera, unde, de altfel, au văzut lumina tiparului și alte volume ale autoarei. Și iată că prin intermediul scenei, el este readus acum în atenția publicului. Și nu întâmplător, căci “z”-ul sângerând din titlul înscris pe afiș este o trimitere-avertisment fără echivoc la realitatea crudă, ameninătoare, îngrijorătoare a războiului de la granița României, nu mai puțin absurd în logica secolului XXI. Cel care și-a asumat sarcina artistică, alături de o strălucită “pleiadă” de actrițe și de scenografa Nina Brumușilă, este Yuri Kordonski, regizorul rus născut în Crimeea, dar devenit cetățean al SUA, unde este și profesor la “Yale School of Drama” (Connecticut), cel care, în teatrul românesc a lăsat până acum amintirea unor spectacole de mare ținută estetică și ideatică, începând cu Teatrul “Bulandra”, unde această producție cred că este cea de-a șaptea în regia sa. Yuri Kordonski este aici și semnatarul dramatizării și adaptării pentru scenă focusând în materia densă a cărții perspectiva mamelor acelor soldați care, abia ieșiți din adolescență și instruiți sumar, nu s-au mai întors din iadul numit Afganistan decât în sicrie sigilate de zinc. De aici preferința pentru vocabula “băieți” din titlu. Dramatizarea restituie însă cu toată forța mesajul antirăzboinic și umanist al cărții, bogăția apăsătoare și revoltătoare a tabloului acestei “istorii micșorate la nivelul individului”, în care prevalează trăirile omenești. Impactul imaginii asupra unei epoci prin istorii spuse la persoana întâi. Este un spectacol despre adevărul și puterea revelatoare a emoției. Un teatru într-un fel angajat, dar nu tezist.
În fața publicului instalat pe câteva gradene construite în spațiul de joc de la sala de la Grădina Icoanei, restrâns astfel la o intimitate care te implică foarte tare ca spectator, șapte personaje apar din negura culiselor. Și a timpului. Înveșmântate în negru, se aliniază (și vor rămâne așa tot spectacolul) șezând la o masă lungă. Ca de tribunal. Într-un fel poveștile lor spuse una după cealaltă capătă și forța unui rechizitoriu. Confesiunile cu inima zdrobită ale celor patru mame care și-au primit fiii ca rămășițe în secretul sicrielor sigilate (Dana Dogaru – Prima mamă, Ana Ioana Macaria – A doua mamă, Profira Serafim – A treia mamă, Camelia Maxim – A cincea mamă), a celei de-a patra mame (Mirela Gorea), îndurerată până la a-și pierde mințile, care este nevoită să constate: “mi-au înapoiat alt om… Nu pe băiatul meu”, un ins acum de nerecunoscut, incapabil de a se readapta vieții de zi cu zi, cu morbul ucigaș intrat iremedibil în el, se împletesc cu aceea a Asistentei medicale (Rodica Lazăr). Aceasta trecută ea însăși prin iadul războiului, îl înfățișează cu o cutremurătoare, copleșitoare expresivitate, cu băiețandri care dau foc cu entuziasm satelor afgane, medicii ajungând să bea alcoolul sanitar, printre boli neiertătoare, mutilați, invalizi. Adică a văzut fața reală a frontului, unde debusolarea atinge cote incredibile, oamenii devin neoameni în confruntarea minut de minut cu Moartea, cu Răul, atotstăpânitor, chipul hâd, departe de imaginea edulcorată, de propagandă, de la televizor. Acolo noțiunile de patrie și patriotism ce li s-au turnat la școală și de familie în urechi nu mai au vreo noimă, nici aceea de om. Medee moderne, personajele mama denunță iraționalul lumii supuse bărbatului-soldat, cruzimea regimului care le ia copiii, spălarea pe creiere, absurdul mașinăriei administrative ori militare, lipsa de comprehensiune și de omenie a funcționarilor de stat și din armată, corupția acestora. Prin arta lor interpretativă exemplar stăpânită și pusă în valoare de toate aceste actrițe, tribulațiile interioare ale personajelor întrupate deschid căi de interogație la fel de nemiloasă către propriul lor eu. Mărturisirile lor, în fapt vorbe rostite de persoane care au existat aievea, ceea ce le sporește încărcătura afectivă, de la șoaptă la strigăt, de la lentoare la o precipitare ce covârșește, luând nu de puține ori tonalități de tragedie antică, ne dezvăluie tot atâtea chipuri ale suferinței de mamă și de femeie. “Bărbații luptă în război… Noi după război avem de luptat.” Cu amintirea nașterilor și a clipelor duioase și tihnite de odinioară, cu remușcările legate de felul cum și-au educat și îndrumat băieții, cum au acționat sau reacționat când ei erau trimiși la război. Zbuciumul sufletesc le aruncă din matricea firească a omenescului pe care nu mai pot, nu mai știu cum să-l regăsească. Războiul nu iartă pe nimeni.
Aceste monoloage clocotitoare, răvășitoare păstrează în economia spectacolului o cadență și un echilibru clasic, forță și armonie adăugând întregului personajul central, situat fizic la mijloc, între cele șase partenere de joc, ideatic, detașându-se prin replicile sentențioase dar nu mai puțin sensibile, generatoare de emoție puternică. Este catalizatorul care absoarbe consonant și potențează toate aceste universuri de trăiri paroxistice, rezoneurul Svetlana, interpretată magistral de către Mariana Mihuț. Ea propune un examen lucid: “Suntem oameni ai războiului. Întotdeauna fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel.” Formula spectacolului trimite deopotrivă la simulacrul de proces care i-a fost intentat Svetlanei Aleksievici de către puterea deranjată de dezvăluirile și acuzele implicite pe care le aducea cartea ei. În 1992, după ecoul unei piese de teatru inspirate de această carte și montată la Teatrul Național din Belarus “Ianka Kupala”, înregistrat și difuzat de televiziunea națională, scriitoarea a fost acuzată în instanță de “lipsă de patriotism, de discreditarea valorilor”. În timp ce, pe coridoarele tribunalului, ca efect al binecunoscutei tehnici de manipulare, exersată în regimul minciunii și fricii decenii după decenii, era numită unealtă a imperialismului occidental. De la “tribuna” ei, Svetlana nu doar că atrage atenția că “războiul va continua atât timp cât ne bântuie mințile rătăcite”, dar pledează pentru adevărul ridicat la înălțimea de zeu, acum când unii zei au fost alungați și alții sunt închiși în muzee, pentru o mutație fundamentală a mentalității, o revoluție radicală în gândire. Asta se face într-un altfel de proces. Profund și general omenesc. Un examen de conștiință al fiecăruia și al societății în ansamblul ei. Ce presupune că “toți ar trebui să fie judecați”. Adică, să ne judecăm fiecare față în față cu sinele. Pentru cum am gândit, am acționat sau nu am acționat, pentru tăceri lașe sau terifiante, vinovate, atunci când ar fi trebuit să avem o voce. Căci “dacă nu vom lumina trecutul, el se va răzbuna în viitor”. Calea îngustă! “Unde nu este căință, nu este nici alinare” ‒ este fraza care încheie spectacolul. O auzi și după ce furtuna de aplauze s-a stins. Și luminile rampei. Peste un spectacol de o remarcabilă calitate artistică și tulburătoare actualitate. Ca un strigăt necesar, pertinent.
https://leviathan.ro/baietii-de-zinc-cronica-de-teatru-de-mariana-ciolan/
RĂZBOIUL MAMELOR
Oana Stoica (3 noiembrie 2022)
Când a început războiul din Ucraina, una dintre primele cărți la care m-am gândit a fost Soldații de zinc a Svetlanei Aleksievici (Premiul Nobel pentru Literatură 2015). O carte de interviuri cu militari, dar și cu familiile tinerilor ruși trimiși în Afganistan, într-un război de 10 ani (1979 – 1989), pe care nu l-a câștigat nimeni. Mi-am amintit de cartea asta în februarie, când soldații ruși ajungeau „din greșeală” în Ucraina, le era foame și frig, rămâneau cu tancul în câmp fără combustibil, iar filmulețele cu militarii dezorientați invadau Internetul. A fost amuzant, uneori emoționant (într-o filmare, un soldat rus, capturat de ucraineni, era atât de înfometat încât, deși i s-a permis un apel video cu mama sa, nu a reușit să vorbească, fiind ocupat să mânânce o plăcintă pe care tocmai o primise), dar după asta, soldații ruși au ucis și torturat și nu a mai râs nimeni. La 8 luni de la începutul acestei etape a războiului (ucrainenii spun că războiul a început în 2014), crimele, torturile, violurile par scoase din documentarele despre al doilea război mondial. Mobilizarea parțială rusă din această toamnă a generat noi valuri de soldați rătăciți prin Ucraina, filmulețele au invadat din nou Internetul, dar nu mai râde nimeni. Tineri neinstruiți și prost înarmați, transformați peste noapte în militari, sunt trimiși într-un război din care unii se întorc în sicrie de zinc. Cartea Svetlanei Aleksievici pare că se rescrie singură.
Regizorul Yuri Kordonsky este binecunoscut în România. Fost student al patriarhului teatrului rus, Lev Dodin, un artist clasic, care lucrează elegant cu actorii, Kordonsky este născut, crescut și educat în Odesa (are un master în matematică și programare computerizată la Universitatea de Stat din Odesa, 1988), școlit în teatru la Sankt Petersburg (cu master în actorie, 1995, și regie, 1999, la Academia de Stat de Artă Teatrală, Sankt Petersburg), și a făcut carieră universitară în SUA (este profesor de regie la Yale University). Nu știu ce relație are cu actuala Ucraina, căci țara în care el s-a născut, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), nu mai există, și a plecat la Sankt Petersburg înainte de prăbușirea imperiului sovietic și de declararea independenței Ucrainei (1991). Dar probabil că acest amestec de cultură rusă și ucraineană (și nu numai, Odesa este un spațiu eclectic etnic și cultural) din biografia lui Kordonsky, de perspectivă încrucișată asupra războiului, a avut un rol în decizia de a dramatiza Soldații de zinc. Cartea demască cinismul unui stat belicos, cu pretenții imperialiste, lipsit de orice grijă față de cetățenii săi pe care-i folosește, fără scrupule, drept carne de tun. Dar nu e doar atât. Mai este vorba și despre un traseu al doliului pe care îl parcurg mamele soldaților uciși. Și Kordonsky pornește de aici.
Spectacolul are ca ramă procesul intentat scriitoarei de câteva mame, care au acuzat-o că în cartea sa le-a deformat mărturiile. Nu au mai recunoscut declarațiile despre minciuna statului (URSS a pretins că ajută la construcția socialismului în Afganistan, nu că e implicată într-un conflict), despre lipsurile și pericolele la care au fost expuși militarii, despre abrutizarea celor întorși acasă. Documentarea procesului este anexată cărții și este revelatorie pentru mentalitatea rusă. Se vede acolo nevoia mamelor de a păstra o narațiune eroizantă – copiii lor au luptat pentru țară și civilizație – și a susține mitologizarea soldatului rus eliberator / civilizator, pentru că asta ar da un sens morții copiilor lor. Adevărul, așa cum reiese din cartea lui Aleksievici, face inutile morțile soldaților și suferințele familiilor lor.
Cei intervievați de Aleksievici au variate poziții în raport cu războiul, sunt veterani, rudele acestora, femei și bărbați deopotrivă. Kordonsky a decupat 5 cazuri, toate mame ale unor soldați – de unde și schimbarea titlului, din Soldații de zinc în Băieții de zinc, pentru că perspectiva din spectacol este a mamelor –, și unul al unei asistente medicale, voluntară pe front (în urma unor drame personale, este și asta important pentru că ea face față unei suferințe prin implicarea benevolă în alta). Împreună cu naratoarea / scriitoarea, în spectacol sunt 7 femei care prezintă o viziune eminamente feminină asupra războiului, a resorturilor lui absurde și a consecințelor lui tragice. Sunt voci care nu se aud în război, mame îndoliate sau în șoc postraumatic (copilul uneia dintre ele se întoarce în viață, dar profund schimbat), iar întrebările pe care le pun sunt inconfortabil de precise.
„Pe atunci, acum șapte ani, nu se spunea adevărul despre Afganistan. Toți erau eroi. Soldați «internaționaliști». Iar fiul meu era un ucigaș… pentru că făcuse aici ceea ce ei făcuseră acolo. Și pentru care primiseră ordine și medalii… De ce numai pe el l-au judecat? De ce nu i-au judecat și pe cei care l-au trimis acolo? Care l-au învățat să omoare?”
Ca recuperare a trecutului, textul e dur și devine și mai dur în relație cu războiul actual din Ucraina, niciodată amintit, dar aproape palpabil de prezent în fiecare replică și vizual, prin reliefarea literei Z pe afișul spectacolului. Regizorul a imaginat un spectacol minimalist, cu o sală (de judecată, probabil), o masă lungă și femeile așezate pe scaune (scenografia Nina Brumușilă). Dacă ar fi stat în picioare, ele ar fi părut aliniate în fața unui pluton de execuție. Ce le „execută” aici este suferința. Spațiul scenic e restrâns, actrițele și spectatorii stau foarte aproape unii de alții pentru ca mărturiile să lovească, să nu se disipeze în sala mare. Kordonsky a creat acest mecanism performativ auster pentru a livra cu onestitate un text greu, care nu are nevoie să fie „îmbrăcat” teatral.
Mariana Mihuț în rolul Svetlanei Aleksievici, care arată la proces o înțelegere profundă a mamelor care o acuză – „știu că ele se judecă azi nu cu mine, ci cu fostul regim” — intervine printre mărturii, punctând câte o idee. Fiecare mamă are povestea ei, cu un amestec în proporții unice de suferință, furie, revoltă și deznădejde. Se creează astfel o serie de tipologii de personaje care trec prin diferite etape ale doliului (negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) și care provin din diferite clase sociale. Dana Dogaru joacă o mamă care i-a dat fiului ei o educație idealistă, așa că el se duce la război înarmat cu idei mărețe despre corectitudine și onoare, care nu corespund realității. Revolta ei împotriva statului conține și „vina” proprie de a nu-și fi pregătit copilul pentru societatea reală.
„E greu să fii filosof în vremurile noastre. Trebuie să te minți pe tine însuți și să-i minți și pe alții. Dacă spui adevărul, nimerești după gratii sau la casa de nebuni.”
Ana Ioana Macaria joacă o femeie simplă, din clasa muncitoare, care și-a crescut singură fiul și a cărei durere la moartea lui erupe cu un soi de înțelepciune emoțională intuitivă. Asta nu îi atenuează revolta, dar în suferința ei există o fină autocenzură a expunerii sentimentelor, specifică persoanelor inteligente, dar puțin educate. Este un rol neobișnuit (excelent interpretat) pentru Macaria, care joacă de obicei personaje rafinate intelectual. Mirela Gorea portretizează o mamă care nu își poate controla disperarea de a nu-și recunoaște copilul. Nu poate înțelege cum războiul i-a trimis înapoi fiul viu, dar criminal, cum l-a deformat, a eliberat animalul din el. Camelia Maxim este o mamă middle class, aflată încă în stadiul de început al doliului, negarea. Nu se desprinde de mormânt, iar relația ei imaginară cu fiul mort, tratat ca o persoană vie, devine dureros de suportat. Profira Serafim este mama-salvatoare care eșuează în a-și salva fiul. Pentru a-și consuma furia — „toți mi se păreau vinovați de moartea băiatului meu” — și a-și calma suferința, ea se integrează într-un grup ad-hoc de sprijin, împreună cu alte mame. Se alină una pe alta, povestind despre viețile și morțile fiilor lor, deși poveștile sunt de groază. Acestor mame li se alătură asistenta medicală voluntară în război, interpretată de Rodica Lazăr, martoră la cinismul statului care trimite tineri în luptă fără să-i pregătească și la abrutizarea lor treptată — „poate să-ți placă să omori”, spun unii soldați. Vocea ei aspră este cea mai lucidă, ea vede cum cruzimea se instalează ca normalitate.
„Ei erau tineri, nu înțelegeau nimic. Li s-a pus în mână o pușcă. Li s-a spus: mergeți să luptați pentru o cauză sfântă. Patria n-o să vă uite. Acum toată lumea își întoarce privirea de la ei. Toată lumea! Și în primul rând, cei care ne-au trimis acolo.”
Scriitoarea vorbește despre imperialism și totalitarism, despre modul cum o putere abuzivă, autocrată îi face pe cetățeni complici la crime. În spectacol, vocile mamelor sunt mai puternice decât vocea narativă pentru că suferința lor zvâcnește și acaparează scena. Remarca tristă a naratoarei, că lângă această suferință, alte vieți își continuă cursul liniștit, „iubesc, bârfesc, merg la teatru”, creionează o imagine teribilă care mi-a amintit de versurile lui Ilya Kaminsky (poet ucrainean, originar din Odesa, rezident în SUA) din volumul Republica surdă.
„Am trăit fericiți în timpul războiului
Iar când au bombardat casele altor oameni, noi
am protestat, dar nu destul, ne-am opus, dar nu
destul. (…)
noi (să ne iertați)
am trăit fericiți în timpul războiului”
https://www.scena9.ro/article/razboiul-mamelor-spectacol-baietii-de-zinc
MAME FĂRĂ OBIECTUL IUBIRII
Cristina Rusiecki (21–27 noiembrie 2022)
Nu dezbaterea asupra războiului primează, ci apelul la fibra adâncă a umanității, în cutremurătorul spectacol Băieții de zinc de la Teatrul „Bulandra”, după romanul Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel, în casa căreia, în 2020, ambasadorii străini au făcut de strajă zile și nopți. Scopul era ca scriitoarea, la cei șaptezeci și doi de ani, să nu fie arestată de aparatul represiv al lui Lukașenko. Svetlana Aleksievici era ultimul membru din prezidiul Consiliului de Coordonare – organismul opoziției –, rămas încă în libertate, în timpul demonstrațiilor din Belarus. Se dovedea – a câta oară?! – că în dictatură libertatea de expresie se pedepsește la orice vârstă.
Să aduci în prim-plan o pleiadă de mame rusoaice ai căror fii au murit în războiul din Afganistan echivalează cu a comenta urmările oricărui război, din orice epocă. Suferința mamelor care își pierd copilul în floarea vârstei este atât de copleșitoare încât orice instrument ce complică limbajul teatral devine superfluu; mai ales că și stilul scriitoarei este unul jurnalistic, simplu, clar, fără înflorituri. Aceasta a fost cartea, cea a simplității, pe care a jucat și regizorul Yuri Kordonsky, cel care a făcut și dramatizarea. Nici decoruri (scenografia Nina Brumușilă), în afară de masa lungă și de peretele negru, nici costume, în afară de veșmintele negre ale mamelor îndoliate, nici mișcare, căci toate femeile, șapte la număr, stau așezate una lângă alta, la nici doi metri de public. Simplitate extremă, suferință conținută, fără patetisme, căci orice stridență sau alunecare în teatralitate ar fi știrbit emoția aceea mută, grea, atotcuprinzătoare, care urcă în spectator, pentru a rămâne acolo zile și zile.
În mijlocul mamelor stă Mariana Mihuț, reținută, sobră, dar caldă, în rolul scriitoarei acuzate că le-a deformat mărturiile. Ei îi revine funcția de a condamna războiul („ce mi-au povestit mamele nu se poate inventa și nici imagina”), de a sublinia grozăvia totalitarismului sau a propagandei prin care băieții sunt atrași la război. Care nu înseamnă decât „muncă silnică și ucidere”, după cum spune scriitoarea, într-un intermezzo prezent după fiecare intervenție a mamelor. Monolog după monolog, în registre complet diferite, fiecare mamă, în stadii diverse ale suferinței, de la negare la furie, își va povesti istoria. Dana Dogaru, puternică, dar cu un aer înfrânt, este mama care i-a insuflat fiului idealuri nobile. Doar că acestea se ciocnesc, inevitabil, de murdăria și corupția societății, de jocurile primitive de putere. „Mi-e greu să trăiesc. Ce m-ai învățat tu nu există”, îi va spune băiatul care alege să plece la război în Afganistan, pentru a rezolva dezamăgirea nonconcordanței între ideal și realitate. Mai adâncă decât orice revendicare justițiară, durerea părinților înăbușe furia. Nu există resemnare după asemenea pierdere: „De doi ani suntem morți. Nu mi-am dat foc în piața publică. Nici soțul meu nu le-a aruncat carnetul de partid”.
Ceea ce dă valoarea extraordinară a spectacolului este, cum spuneam, pe de o parte, austeritatea, simplitatea mijloacelor, care se bazează exclusiv pe forța actrițelor, pe de altă parte, varietatea caracterelor și, implicit, a registrelor alese de regizor pentru interprete. Nici una nu seamănă cu alta. Fiecare creează propriul său regal actoricesc.
Așa se întâmplă cu Ana Ioana Macaria, poate în cel mai tulburător rol al carierei, o femeie simplă, inocentă, dintr-o bucată, acar la Căile Ferate, care și-a crescut băiatul singură. Chiar și mare, la propriu (înalt de doi metri) și la figurat, băiatul continuă să-și manifeste, spre bucuria și mândria mamei, afecțiunea pentru aceasta. Cu atât mai grea va fi pierderea. Aflată la jumătatea drumului între respingere (neputând deschide sicriul primit, nu reușește să se convingă că băiatul i s-a stins) și acceptare, mama, a cărei întreagă investiție de iubire, muncă, energie s-a pierdut, figurează o singură soluție posibilă: să adopte un alt copil.
În aceeași linie a marilor performanțe actoricești se înscrie și monologul Rodicăi Lazăr, singurul personaj care întrerupe linia mamelor rămase fără copii. În hanorac, frustă, băiețoasă, dură și furioasă, asistenta medicală interpretată de ea a plecat la cerere în Afganistan. Speculând bine contrastul între natura practică a personajului și revolta produsă de ororile văzute („Băieții noștri mureau. Pentru fiecare soldat al nostru omoram un sat întreg”), regizorul accentuează adâncimea tragediei. În subsidiar, fiecare monolog strecoară și detalii despre context, despre umilințele suportate de băieți în armată (parcă desprinse din materialele de pe youtube, cu atrocitățile din Ucraina), despre teroarea și sărăcia pe care o lasă în urmă războiul și mai cu seamă militarii ruși. În excelentul monolog al Rodicăi Lazăr personajul amintește de realitățile flagelului, de faptul că soldații se droghează („Drogul te face puternic. Te eliberează de propriul corp. În starea asta e mai ușor să omori”), de lipsurile care obligă femeile să se prostitueze. „Poți cumpăra o femeie pentru două conserve de carne. Sau pentru o cutiuță de farduri”, va spune asistenta medicală în care pulsează încă furia în fața ororilor văzute, a suferințelor îndurate de colegii de front, dar, în egală măsură, și de inamici.
La fel, în povestea mamei interpretate de Profira Serafim, se va vorbi despre corupția din armată, despre mita dată pentru a scăpa de serviciul militar sau de război, despre realități care pot părea ridicole, dacă nu ar fi legate de un subiect atât de tragic. De pildă, obligația responsabililor de a aștepta să se strângă mai multe sicrie înainte să organizeze un transport. Cu monologul său derulat în ritm rapid, plin de energie, mama aceasta se află încă în stadiul acuzațiilor, în care toți cei din jur par vinovați de moartea fiului ei. Iar despre rănile psihice lăsate în supraviețuitori vorbește monologul Mirelei Gorea. Întrerupând suita celorlalte povești, personajul său este singura mamă al cărei băiat s-a întors viu. Doar că traumele, atât din război, unde a omorât copii, cât și din mediul militar, unde a îndurat umilințele superiorilor și ale colegilor, sunt așa de puternice încât, întors la existența civilă, devine ucigaș. Durerea mamei care își vede copilul stâlcit mental pe viață, cu o condamnare de cincisprezece ani, este imposibil de imaginat: „O invidiez pe mama al cărei băiat s-a întors fără picioare. Le invidiez chiar și pe mamele ai cărei copii au murit”, recunoaște ea.
Ultimul monolog, în interpretarea Cameliei Maxim, este devastator. Recitalul actriței, cu tușe ușoare de emoție și de inocență, cu registre pe care le schimbă pe nesimțite, merită toate superlativele. Suferința mamei interpretate de ea este conținută, fără urmă de patetism, plină de demnitate. O mamă din familie de ofițeri, care, de patru ani, de când i-a murit fiul, merge în fiecare zi la cimitir. Stă cu băiatul ei de dimineața până seara, îi povestește cum a fost ziua, îi arată hainele pe care și le cumpără, vorbește cu fiecare fir de iarbă apărut pe mormânt. „Eu vreau să trăiesc mult. Să apăr mormântul”. I-a scris deja fiului un teanc de scrisori. Imposibil de dezlipit de copilul ucis, personajul evoluează de la duioșie la furie oarbă: „De ce nu dă nimeni socoteală? Vreau să înțeleg. Cine răspunde pentru asta?”.
Dar, așa cum ne-a învățat istoria, nimeni nu răspunde „pentru asta”. Le revine doar creatorilor de artă să surprindă umanitatea din jurul atrocităților, să plângă, să facă penitența pe care ar trebui să și-o asume politicienii, să ceară iertare mamelor pentru suferința îndurată, așa cum o va face scriitoarea la final. Puține sunt montările care să echivaleze cu o experiență importantă de viață. Aceasta este una dintre ele. Pur și simplu, nu există cuvinte pentru a încadra un asemenea spectacol zguduitor.
