Cronici Car(o)usel - Teatrul Bulandra

Car(o)usel

Un spectacol surprinzator, o feerie oniric-burlescă
Un carusel impresionant al Teatrului de artă
Un spectacol din cale afară de tonic
Un Arc de Triumf al viziunii lui Andrei Şerban despre scenă şi lume
Un eveniment teatral
O feerie bogată vizual şi plină de şlagăre italiene şi franţuzeşti
O capodoperă
Un spectacol fabulos
O poveste fabuloasă despre dragoste şi mecanismele ei
O producţie cu un puternic impact
Un spectacol purtând amprenta unui maestru
O montare flamboaiantă, un spectacol despre nevoia de iubire

CAR(O)USEL-UL LUI ANDREI SERBAN – UN PURGATORIU DINTR-UN FILM DE FELLINI

Adriana Gionea (20 octombrie 2015)

Car(o)usel este un spectacol de muzică şi lumini ce depăşeşte spaţiul unei săli de teatru. Viziunea lui Andrei Şerban reuşeşte să te introducă imediat în atmosfera unei fantezii în care visarea, circul şi costumele de epocă, dar şi culorile unei feerii transformate într-un parc de distracţii interbelic te întâmpină şi te acaparează încă de la intrarea în Teatrul Bulandra. Urci pe un pod de lemn colorat, asculţi cântecele vesele şi chemările galante ale unui animator de carusel interpretat de Vlad Ivanov şi eşti invitat chiar de actorii iviţi printre spectatorii din foaier să intri în universul carnavalesc. Abia după ce asişti la micul spectacol din foaier pentru a te simţi la rândul tău un copil mare, ce abia aşteaptă să se suie pe căluţii din carusel, eşti invitat în sala de spectacole.

Plecând de la o piesă de succes în perioada interbelică, scrisă de Ferenc Molnar, ce a fost apoi transformată în musical şi film, regizorul Andrei Şerban, cunoscut datorită punerilor în scenă care te implică emoţional şi mai ales vizual, a creat un spectacol având farmecul unor fotografii vintage colorate de un restaurator visător. Personajele cu măşti surâzătoare, idila dintre spălătoreasa Iulia şi carismaticul animator de carusel pe nume Liliom, decorurile şi costumele amintesc de epocile în care oamenii îşi găseau refugiul urcându-se pe căluşeii unui carusel, în atmosfera de carnaval plină de culorile bomboanelor. Caruselul era universul fantezist unde se lăsau gâdilaţi în amorul propriu de laudele măgulitoare ale unui animator ce le cânta melodiile nostalgic-dulcege, pe care azi le mai găseşti în casa unui colecţionar ce a salvat de la dispariţie patefonul vreunui bunic petrecăreţ.

Andrei Şerban a folosit alternanţa decorurilor specifice unei feerii carnavaleşti şi costumele burleşti cu acele decoruri ce reflectă un realism apăsător, din care fantezia pare alungată, doar că ai parte de un realism dezolant vizitat când te astepti mai puţin tocmai de acea candoare onirică regăsită într-un film regizat de Fellini, în care viaţa mizeră a personajelor este invadată de posibilităţi supranaturale. Exact ca într-o poveste sentimentală din alte timpuri, cuplul Iulia-Liliom este redat prin contrastul dintre farmecul şi devotamentul angelic şi reacţiile impetuoase. Acest cuplu pare desprins dintr-un roman de iubire citit pe ascuns de fetele de la pension ce nu aveau voie să coboare printre plebea pestriţa. Iulia (Alexandra Fasolă/Ana Ularu) este acel personaj feminin inocent devenit victima unui afemeiat cu vise de tenor uitat într-un bâlci şi vicii de pierde-vară dintr-un cartier al marginalilor. Liliom este interpretat de Vlad Ivanov prin acel amestec dintre şarm şi furia necontrolată, dintre acele trăsături văzute în luminile stridente ale caruselului şi umbrele devoratoare ale sărăciei şi ale egoismului agresiv. Trece uşor de la ipostaza de înger îndrăgostit cu replici de clovn pişicher, la cea macho fără scrupule, fiind o îmbinare între personajul central din Accattone, filmul prin care a debutat Pasolini, şi bruta cu mască de circar din La strada.

Povestea pare una simplă şi previzibilă, desprinsă din romanele siropoase de pe vremuri, pline de fete din popor amorezate de ofiţeri, seduse şi abandonate de fanţii mahalalelor. Iulia şi Maria (Ana Covalciuc) sunt două tinere croite după acest tipar. Maria, cu mai puţin noroc (la început) şi lipsită de eleganţa Iuliei, se alege cu avansurile unui portar din faţa unui hotel de lux, crezându-l ofiţer, dacă tot are uniformă şi chipiu, şi salută ceremonios în pozitie băţoasă. Prietena ei, Iulia, câştigă în schimb atenţia lui Liliom, regele neîncoronat al caruselului, vedeta bâlciului şi idolul femeilor ce se dădeau în căluşei până ameţeau, de dragul lui.

Pentru epoca micilor distracţii, când oamenii acordau unui bâlci interesul pe care azi îl canalizează spre distracţiile oferite de tehnologie, a nu mai avea voie să te urci în carusel echivala cu interdicţia de a mai intra în clubul preferat sau de a mai accesa pagina de Facebook. Când Madame Muskat (Rodica Lazăr, Maria Obretin), stăpâna de drept a caruselului şi cea care pretinde că l-ar fi făcut om pe Liliom, o ia la ochi pe Iulia după ce a prins-o flirtând cu febleţea ei, nimeni altul decât Liliom, tânăra amorezată se vede alungată din paradisul plin de călşei şi culori de bezea. Doar că Liliom se vrea salvatorul ei şi o apără de mânia lui Madame Muskat, ce îşi vede asaltul erotic asupra lui zădărnicit de apariţia candidei spălătorese căreia îi aruncă un rânjet de felină zeflemitoare. Scăpat de sub papucul şefei posesive, Liliom se trezeşte şomer şi, treptat, este măcinat de nostalgia dureroasă trezită de vocea înlocuitorului său de la caruselul viselor, care va răzbate până în cămăruţa improvizată în atelierul fotografic al mătuşii sale, unde el şi Iulia s-au adăpostit. Răpus de amintirea sfredelitoare a vremurilor în care a fost considerat regele neîncoronat al caruselului, gata să umple fanteziile fecioarelor şi ale fetelor unse cu toate alifiile ce renunţau la fetişul legat de uniformele ofiţerilor de dragul măştii sale de clovn având aspiraţii de artist liric, Liliom este cuprins de acea disperare furibundă a celui alungat din paradis, iar viaţa Iuliei alături de el ajunge să semene cu drama unei gospodine amărâte, mai mereu terorizate de soţul alcoolic şi dependent de jocul de cărţi, de parcă ar fi martira periferiilor din filmele neorealiste.

Atunci când încercarea lui Liliom de a scăpa de sărăcie îl conduce spre moarte, el se trezeşte în Purgatoriu, unde personajele îngereşti sunt desprinse din lumea birocraţiei administrative necruţătoare cu oamenii săraci, transformată într-un spectacol fellinian plin de un amuzament amar. Pe lumea cealaltă, Liliom descoperă cu amuzament că de fapt îngerii sunt nişte comisari, gardieni şi grefieri ce au lipite nişte aripi albe de uniforma de lucru. Printre aceşti înaripaţi care par mai degrabă dracii împieliţaţi din infernul trăit în lumea celor vii, Liliom găseşte aceeaşi împărţire nedreaptă între săracii mahalalei şi cei privilegiaţi, doar că se mai înţepeneşte rotiţa corupţiei birocratice, iar îngerii, spre deosebire de pământeni, le mai acordă o şansă oropsiţilor din sala cazanelor cu smoală – reîntoarcerea în lumea celor dragi pentru a-şi îndrepta greşelile.

Car(o)usel este un spectacol surprinzător. Deşi ar putea părea o poveste de epocă, transformată într-un musical reconfortant, numai bun pentru o sâmbătă seara în oraş, viziunea lui Andrei Şerban spulberă la un moment dat nostalgiile copilăriei pentru a înlocui picturile naive în culori vesele cu acel realism zdrobitor. Când te urci în caruselul lui Liliom, căluţii te fac să uiţi de griji şi să îţi aminteşti de gustul vatei de zahăr, apoi caruselul se roteşte până îţi apar în faţa ochilor miliţieni caricaturizaţi şi funcţionari desprinşi din lumea lui Kafka. Pe măsură ce se învârte, caruselul pune în mişcare decorurile simbolice pentru a dezvălui fragilitatea umană, vanitatea ca mecanism de apărare, violenţa din cartierul marginalilor, inocenţa, parvenitismul, xenofobia şi triunghiul amoros. Printre scenele acestui musical interbelic se strecoară firesc aluziile referitoare la problemele omului contemporan, dezvăluite prin replici şi gesturi comice, dar şi prin imagini care invocă o resemnare şi o tristeţe răscolitoare.

Pentru a dezvălui succesiunea ameţitoare a bucuriilor duioase urmate de tragediile specifice unei mahalale, Andrei Şerban invită în carusel personaje secundare interpretate expresiv, gata să reprezinte ipostaza când absurdă şi deformată, când luminoasă şi colorată în nuanţe vii, a fiinţei umane. Car(o)usel este o feerie oniric-burlescă evadată din sala oglinzilor dintr-un bâlci unde se înghesuie umbrele societăţii moderne. În această sală plină de oglinzi ludice sau incomode, fiecare tipologie umană este modificată, iar când o traversează de la un capăt la altul, o fiinţă este în acelaşi timp umilă, dar şi orgolioasă, când se schimbă oglinda prin faţa căreia trece.

http://www.postmodern.ro/articol/carousel-ul-lui-andrei-serban-%E2%80%93-un-purgatoriu-dintr-un-film-de-fellini#.dpuf

DESPRE DRAGOSTE ŞI DAIMONUL EI. CAR(O)USELUL LUI ANDREI ŞERBAN

Andreea Nanu (5 februarie 2019)

De când nu aţi mai fost la carusel? Vă mai amintiţi senzaţia aceea de bucurie deplină şi mirare, atunci când căluşeii încep să se rotească, puşi în mişcare de o forţă invizibilă care pare să ridice, cu o irezistibilă lejeritate, realitatea de la pământ? Adevărat, bâlciurile de odinioară nu mai există, au fost înlocuite cu alte forme de entertainment, contemporane şi tehnice, adaptate omului grăbit, dornic de senzaţii tari. Cu toate astea, caruselul rămâne un simbol al bucuriei de a trăi de la începutul secolului trecut. Un Carousel redescoperit şi adus pe scenă de regizorul Andrei Şerban, în colaborare cu Daniela Dima şi minunata trupă de actori ai Teatrului Bulandra. De la premiera acestui spectacol în 2015, Carouselul continuă să se învârtească cu exuberanţă şi prospeţime, ca o spectaculoasă întoarcere în timp şi, totodată, ca o asumare curajoasă şi sinceră a timpului nostru, o transfigurare necesară a prezentului.

Biografia Carouselului de la Bulandra împleteşte mai multe surse de inspiraţie, pornind de la textul lui Ferenc Molnár, Liliom, scris la Budapesta în 1909, într-o Europă care-şi descoperea cu entuziasm modernitatea, şi trecând prin producţii recente de pe Broadway sau din cinematografie. Carouselul de la Bulandra e unul generos, fiindcă nu se înscrie într-un timp şi spaţiu anume; dimpotrivă, el devine pentru noi, spectatorii de azi, un prilej de evadare prin imaginaţie, o călătorie dincolo de aparenţe, deschisă spre dimensiunea afectivă, personală a existenţei; redescoperim omul la scara modestă, dar autentică a vieţii de fiecare zi, cu aspiraţiile, întrebările, tensiunile, căutările şi întrebările sale. Ne recunoaştem în personaje şi reuşim astfel să ne privim cu mai multă compasiune unii pe alţii, călători chiar şi numai pentru scurt timp – pe durata unui spectacol – în acest carusel pe care Andrei Şerban l-a transformat într-o generoasă arcă. Decorurile şi actorii ne întâmpină din foaierul Sălii Izvor, anticameră a jocului, dar şi prelungire a acestuia în spaţiul rezervat zonei noastre de “confort“. O expresie originală pentru ceva ce am uitat demult, dar de care Teatrul trebuie să ne amintească mereu: arta bunei întâmpinări. E important să înţelegem că, odată ce păşim în Teatru, împărtăşim aceeaşi lume; trecem de uşile realităţii obiective care ne frustrează adeseori tocmai fiindcă ne rămân încuiate, într-un loc care privilegiază regăsirea, în care nu mai există demarcaţia scenă-spectatori, ci doar o felie de Viaţă la care suntem invitaţi să participăm împreună, ca la un fastuos banchet.

Liliom, magistral interpretat de Vlad Ivanov care îşi construieşte caleidoscopic personajul, nu ne ţine un curs despre joie de vivre, ci ne-o dăruieşte el însuşi, cu vitalitate, într-un iureş de canţonete “din repertoriul inernaţional“, vorbind fiecăruia pe limba lui, făcându-se, ca în parabolă, tuturor toate. E animatorul acestui colorat turn Babel care e caruselul doamnei Muskat (interpretată cu vervă şi feminitate de Rodica Lazăr), pe care-l frecventează toată lumea, într-o căutare democrată a bucuriei şi plăcerii. Printre ei, Iulia (Alexandra Fasolă / Ana Ularu) şi Maria (Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu), o spălătoreasă şi o fată simplă de la ţară, ademenite de promisiunile mediului citadin. Ca un portret în oglindă, Liliom, un univers în miniatură, produs al versatilului oraş în transformare, e şi scamator, îşi oferă cântecele, dar şi iuziile celor care au nevoie să creadă în ele. Deşi începe ca un flirt, tentaţia ludică prin care Liliom o îmbie pe Iulia se transformă iute, printr-o alchimie a clipei, în dragoste adevărată. Liliom şi Iulia se urmează unul pe celălalt într-o casă de împumut, laboratorul de fotografie al mătuşii lui Liliom (Mirela Gorea), apoi într-o poveste de dragoste care-şi arată tot mai mult realismul; un realism sugerat prin intarsii regizorale de fineţe – muzica amintind uneori de universul fellinian şi proiecţia fotografiilor lui Dorotheea Lange, cu acel tulburător portret Migrant Mother… Semn că dragostea nu ne salvează de la statutul de rătăcitori pe lumea asta, nu ne scapă de sărăcie sau cruzime, dar ne dă puterea de a le îndura pe toate, cu demnitate şi speranţă. E “devenirea“ care o transformă pe Iulia, fata inocentă ce se îndrăgosteşte de teribilul Liliom pentru un motiv aparent superficial: “ai fost bun cu mine“. Ca un ecou al sentinţei biblice: dacă nu pentru un om drept, pentru un om bun se va găsi întotdeauna cineva să moară. Alexandra Fasolă aduce în personajul Iuliei o împletire de candoare şi curaj, de forţă şi fineţe, alimentând din tensiunea interioară care creşte cu fiecare replică o feminitate profundă, cu încărcătură tragică. Ea primeşte palma lui Liliom ca pe o lovitură ce “mângâie şi nu doare“. Dovada cea mai limpede că dragostea e realitatea care transfigurează tot ce atinge, ne modifică interior şi ne aduce la chipul şi asemănarea Celui care ne-a arătat, de la începutul lumii, că iubirea înseamnă să te sacrifici, să porţi crucea celuilalt. Iulia o face în lucrurile mărunte, dăruindu-i lui Liliom totul, de la o simplă ceaşcă cu cafea, la cel mai mare miracol: un copil. E momentul de criză, revelaţia care pune în mişcare mecanismul interior al lui Liliom. Înţelegem limpede că suntem, ca şi funiile lui de scamator, împletiţi din lumină şi întuneric, bine şi rău, împovăraţi cu o uriaşă libertate de alegere.

Albert (Cătălin Babliuc) e ispititorul care, profitând de slăbiciunea lui Liliom, îl împinge la crimă pentru bani. Ca într-un film poliţist de duzină, tentativa celor doi eşuează; Albert fuge, dar Liliom, nevrând să fie prins şi închis, se sinucide. E momentul de cotitură în care dialogul dintre cele două lumi, văzutele şi nevăzutele, devine alert şi pasionat, angajat; vocile personajelor capătă efect de ecou, depăşindu-şi protagoniştii, devenind voci ale conşiinţei. Andrei Şerban a lucrat cu minuţiozitatea unui orfevrier sugestia trecerii de pe un tărâm pe altul, trimiţând prin fiecare detaliu la pragurile interioare pe care trebuie să le escaladăm noi înşine, pentru a fi liberi. Ca în basmele de odinioară – nemuritoare! –, moartea lui Liliom e anticipată de monologul propriei nefericiri, o nostalgie nevindecată după libertatea şi dreptatea care li se cuvin şi oamenilor simpli, dar şi de intervenţia Îngerului păzitor, mereu prezent; Adela Bengescu e o apariţie cu totul specială, coborând ca dintr-un vis cu roata de ascuţit cuţite, torcând gracil şi imperturbabil caierul vieţii. Îngerul avertizează, strigă ferm “păcat“, dar în surdina unei paradoxale şoapte, al cărei ecou umple sala şi trezeşte conştiinţa. E felul în care regizorul Andrei Şerban ştie să atingă cele mai înalte note din textul dramatic, redând acutele sufletului uman într-un pianissimo desăvârşit.

Este interesantă, la graniţa dintre lumi (şi dintre cele două părţi ale spectacolului), intervenţia regizorului; vocea lui Andrei Şerban devine pentru un scurt intermezzo raisonneurul a ceea ce urmează să vedem, oferind o cheie de lectură, dar şi un omagiu lui Ferenc Molnár şi lumii imaginate de el. O splendidă parabolă care ne conduce, aproape shakespearian, dincolo de suprafaţa detaliilor colorate ce ne decorează vieţile, la esenţă, la lucrurile valoroase pe care le purtăm în noi, la universalul uman. Liliom călătoreşte în timp, ca un mesaj de solidaritate cu umanitatea noastră profundă, cu credinţa că miracolul locuieşte în fiecare dintre noi; cu încrederea că adevărul vorbeşte, ca în Scriptură, prin gura copiilor şi a oamenilor simpli, prin tot ceea ce numim, cu nedreaptă emfază, marginal. Nu e nimic secundar în acest Carousel; Andrei Şerban dăruieşte fiecărui personaj atent şlefuit, fiecărei scene construite cu migală estetică, demnitatea întregului. Ca în caruselul redat prin scena rotativă, ingenios compartimentată de Octavian Neculai într-o suită de interioare ca tablourile unei expoziţii, din orice unghi ai privi, ai senzaţia că fiecare actor ar fi capabil să spună, într-un monolog, povestea lui Liliom.

Andrei Şerban construieşte, ca într-un teatru de marionete, personaje puternic individualizate, chipuri unice, dar legate printr-un meşteşug (azi poate la fel de neexersat) despre care vorbeşte Saint-Exupery în Micul Prinţ, al creării legăturilor; ne trăim propriile vieţi, dar în acelaşi timp dorim cu ardoare să avem o legătură profundă cu celălalt, să vedem şi să fim văzuţi la rândul nostru. În ciuda condiţiei dramatice pe care-o împărtăşim, rămânem superficiali; şi muzica interpretată live de Raul Kusak şi de actori, atât de sugestivă în raport cu situaţiile şi stările evocate, spune ceva despre “lejeritatea fiinţei“, dar şi despre necesarul legato care, la fel ca într-o partitură, dă coerenţă umanităţii noastre. Liliom e un text care se potriveşte de minune zilelor noastre, dar mai ales regizorului Andrei Şerban, care îşi arată în acest Carousel întreaga măsură a versatilităţii de creator de teatru, a plăcerii ludice şi estetice, dar şi a neliniştii căutărilor interioare, a intransigenţei cu care ne îndeamnă să privim lucrurile în adevărul lor. Totul într-un scenariu care, în ciuda exuberanţei baroce, are un echilibru perfect, dat de o calitate specială a privirii; o privire care, deşi reflectă lucruri grave – moarte, conştiinţă, păcat, judecată – (ne) învinge gravitaţia, păstrând imponderabilul, sinceritatea, speranţa.

Dacă Márquez a scris despre “dragoste şi alţi demoni“, Carousel de la Bulandra ne povesteşte despre Dragoste şi daimonul ei, descoperind în lumina “focului trandafiriu“ legea înaltă care o animă. Cu o mână de fier şi cealaltă de catifea, regizorul Andrei Şerban pune în mişcare caruselul impresionant al Teatrului de artă, în care ne invită să urcăm ca să redescoperim cea mai valoroasă artă a vieţii: Iubirea.

https://revista22.ro/cultura/despre-dragoste-si-daimonul-ei-carouselul-lui-andrei-serban?fbclid=IwAR1u9Mxz8CXwgOWsvENtjG8BLikBerAn4o_d45I_5au_tPpkSZDvX_ib0uE

ÎNGERII DIN SCRÎNCIOB

Cristina Rusiecki (11 martie 2016)

Îl ştiţi pe Andrei Şerban. E regizorul acela care a experimentat alături de Peter Brook, a reinventat, la un moment dat, limbajul tragediei greceşti, ne-a luat minţile cu producţii ca Unchiul Vania sau Strigăte şi şoapte, încărcate de viaţă şi grele de sens. Cine ar fi crezut că de la Trilogia greacă o să ajungă la musical? Cine s-ar fi gîndit că un regizor din categoria “greilor“ s-ar putea reinventa? Şi ştiţi ce e cel mai greu de crezut? Că-i iese. Şi încă ce bine, măiculiţă Doamne!

Mai întîi, despre prejudecăţi: ani şi ani, cînd la noi nu exista nimic în domeniu, m-am tot întrebat ce-or găsi unii la musicaluri. Povestea, asumat inautentică, debordează de sirop. Dă senzaţia irepresibilă că ceea ce se întîmplă pe scenă e doar pretext pentru cîntecelele de după. Ce mai, futilitate fără margini! Pînă cînd am apucat să văd ceva producţii străine. Şi, brusc, am înţeles: nu să fluture marile adevăruri pe la nasul spectatorului ar fi scopul, ci să injecteze în el o tonă de energie. Treaba regizorului cum o face, cum jonglează cu convenţia şi cu munţii de artificial! Oricum, riscurile sunt mari. Cînd cusăturile nu sunt bune şi actorii nu tocmai performanţi, cînd, în loc de muc şi sfîrc, se întinde o peltea cu însăilări prin care scapă energia, respectiva tonă poate să lase locul, cît ai clipi, unei imense plictiseli. Cam aşa aş rezuma orizontul de aşteptare cu care am plecat la Bulandra, la Carousel, montarea lui Andrei Şerban după piesa Liliom de Ferenc Molnár şi filmul cu acelaşi titlu al expresionistului Fritz Lang. Hotărît lucru, un asemenea spectacol iese bine întîi şi întîi prin devotamentul faţă de convenţia care face ca totul să pară uşor şi plăcut, să stîrnească simpatie şi delectare.

Printre căluţii de lemn din foaier, în tricou de clovn, un animator cu faţa sulemenită în alb s-a cocoţat lîngă taraba cu sucuri ca să adune oamenii la cabaret. Cîntă. Canţonete. Actorii dansează în linie, înainte şi înapoi, bîţîindu-se ca la bîlci. Pe scenă, în decorul lui Octavian Neculai, aceiaşi căluţi se reflectă în fundalul plin de oglinzi. Piesa începe în forţă, cu o ceartă zdravănă între dame. Tipologia, uşor recognoscibilă, se aşază lesne în imaginarul Broadway / Hollywood de început de secol. Două tinere (Ana Ularu şi Ana Covalciuc) inocente, sărace, pesemne recent sosite de la ţară, sunt atrase de mirajul caruselului şi, mai ales, de talentatul şi charismaticul său animator, Liliom (Vlad Ivanov). Care, evident, nu se abţine să-i facă avansuri uneia dintre ele. În contrapunct cu prospeţimea lor, patroana locului de vis şi de plăcere, văduvă plină de nuri care ştie cum se ţes iţele, dar şi cum să-şi strunească angajatul, sigură că banii cîştigă orice dispută, se oţărăşte, geloasă, la fete. Excelentă, Maria Obretin îşi umple personajul de viaţă, ferocitate şi căldură. Experienţa a învăţat-o pe femeia interpretată de ea, aprigă şi voluptuoasă, cum să se bată pentru ceea ce consideră proprietatea sa afectivă şi cînd să lase laţul mai moale pentru ca Liliom cel macho să nu se simtă strîns în chingi.

Nenumărate sunt referinţele culturale pentru schema şi genul de caractere vehiculate de Andrei Şerban. Zeci şi zeci de personaje, de la cinematografia hollywoodiană la Fellini, au slujit cu mîndrie reţeta respectivă. Spectatorul le recunoaşte, le asimilează pe loc şi nu se poate împotrivi să le iubească. Aşa se întîmplă şi în cazul patroanei, personaj exemplar, cu o lungă istorie în spate: două treimi de scorpie şi una de femeie vulnerabilă, un strop de băţoşenie, unul de omenie… Mariei Obretin îi iese ireproşabil. Genul care ar face orice pentru ca bărbatul iubit să se întoarcă la ea. Farmece, negociere, bani, pedala pe forţă a stăpînei…, în sfîrşit, nimic nu e prea puţin pentru ca femeia înşelată să-şi recîştige amantul.

În tiparul uşor recognoscibil, regizorul pune o minuţie de artizan. Doar că tot acolo se mai infiltrează şi o picătură de detaşare ludică, plus şansonetele cîntate de actori, care merg drept la inimă; apoi, veselie şi multă căldură. Cea din urmă sporeşte în progresie geometrică şi datorită interpretării – 50% firesc + 50% omenie – a lui Vlad Ivanov. Personajul său, Liliom, e plămădit după o linie infailibilă: îl înfurie nedreptatea şi, ori de cîte ori poate, sare în ajutorul celorlalţi. Decît să ucidă, preferă să se sinucidă. Om bun, dar slab, se lasă tîrît de deprinderile mahalalei. În caz că-i vine prea tare să-şi mîngîie iubita, îi aplică nişte scatoalce. Cu toată dragostea, desigur! Mai ales după ce pierde banii la joc. Dar are bunătate şi magnetism personal, cu care cîştigă publicul de bîlci, iar femeilor le rupe inima. Brînză bună în burduf de macho, Liliom atrage simpatia oricui. În interpretarea lui Vlad Ivanov, seducţia şi mitocănia fac casă bună cu poezia. Doar că entertainer-ul se lasă tîrît în diferite malversaţiuni de prietenul său, viermele răului, interpretat de Cătălin Babliuc, ultramalefic, dar vital, cu o spumă de detaşare jucăuşă care aduce seninătate şi savoare.

Aleasa lui Liliom, spălătoreasa plină de demnitate (Ana Ularu, cu o construcţie atent lucrată), săracă, dar morală, predispusă la sacrificiu mai întîi pentru soţ, apoi pentru copil, nu va ceda nici un centimetru din principii. Nici nu-şi va trăda dragostea pentru peţitorul neiubit (Şerban Gomoi, într-o apariţie nuanţată). În costumele cu linia gracilă, zveltă şi elegantă a Liei Manţoc, tripleta feminină continuă prin frumuseţea retro a Anei Covalciuc. Actriţa, care împrăştie un adevărat fluviu de magnetism scenic, captează necontenit atenţia în femeiuşca prostuţă, dar bună la suflet, de un comic luminos. Maria va avea noroc în căsnicia cu evreul prosper în afaceri, care avansează de la portar la proprietarul unui lanţ de cîrciumi. Jocul din poignet al lui Radu Iacoban nu face decît să întărească delectarea pe care o dă spectacolul: comic, radios, fără griji, cu nici un pic de întuneric.

Ei, întrebarea e cum faci să împrospătezi o schemă clasică, în care istoria genului consemnează de-a valma zeci de personaje. Probabil cu un incredibil instinct scenic şi o experienţă pe măsură. Cam de genul acesta de talent îl bănuiesc pe Andrei Şerban, care găseşte toate resorturile pentru un spectacol din cale afară de tonic. O sumedenie de detalii personalizează şi însufleţeşte schema, apropie personajele de spectatori şi le îndepărtează rezistenţa critică. Cel mai bun exemplu ar fi ludicul pe care se construieşte cuplul Maria – Linzmann. Felul în care cei doi, la orice vîrstă, se prostesc, se gîdilă, se înghiontesc ţese în jurul lor un întreg halou de familiaritate.

Linia contrastantă e asigurată de personajul principal feminin (Ana Ularu), prietenul malefic al lui Liliom (Cătălin Babliuc), plus scenele dedicate birocraţiei din administraţie, repetate întocmai, atît în cer cît şi pe pămînt. Cu sentimente aprige bine construite şi bine jucate, dar şi cu detaşări amuzante, dramoleta prinde spectatorul în mreje. Summum-ul detaşării e vocea regizorală, care anunţă, înaintea părţii a doua, tăietura în mentalul şi ethosul popular. Unde, ştim cu toţii, fantasticul se află în elementul lui. Accentele vesele în care cei ce triază în universul eschatologic se disting şi în scenele comisarilor de poliţie, interpretaţi de aceiaşi actori, cu acelaşi joc al ştampilelor, sinecdocă perfectă pentru birocraţia şi absurdul administrativ de oriunde. Iar îngerul emoţionat de cei ce, trimişi pe pămînt o dată la 16 ani, reuşesc să contabilizeze o faptă bună este de-a dreptul delicios. Ca şi pendularea între lume şi purgatoriu, demnă de Almodóvar. Uşor, uşor, spectacolul va cuprinde şi viaţa, dar şi planul eschatologic, într-un ethos care permeabilizează graniţa mundan / transmundan, culpă / redempţiune. Amplificînd perspectiva, regizorul adaugă fermentul ideatic, iar montarea cîştigă deopotrivă în consistenţă şi poezie, veselia musicalului (în agreabila viziune coregrafică a lui Arcadie Rusu) completîndu-se cu omenie şi cu un abur fantastic.

Să presupunem că acum aţi aterizat în teatrul românesc şi că nu ştiţi nimic despre Andrei Şerban. După cîte dintre producţiile marilor noştri regizori – repet, dacă nu i-aţi cunoaşte – aţi mai exclama: “Genial!“? După Carousel, sigur da!

https://www.observatorcultural.ro/articol/ingerii-din-scrinciob/

“CAR(O)USEL”, ARTA SUPREMĂ A LUI ANDREI ŞERBAN

Horia Ghibuţiu (18 octombrie 2015)

În premierele teatrelor bucureştene din această toamnă, destui regizori influenţi şi actori mari, dar şi muzica, elementele de scenografie sau luminile au confiscat, pe rând ori concomitent, spectacolul.

Musicalul “Car(o)usel”, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Andrei Şerban după piesa “Liliom” a lui Ferenc Molnar şi filmul omonim al lui Fritz Lang, confiscă stagiunea. Pentru marele teatru bucureştean, această premieră e un reper. Un Arc de Triumf al viziunii lui Andrei Şerban despre scenă şi lume. În egală măsură, show-ul încearcă – şi izbuteşte, chiar şi cu un public parcă prea crispat pentru a se lăsa purtat pe aripile unui fundal muzical însufleţitor şi eufonic – să-i ducă pe spectatori, pietoni ieşiţi la promenadă în jurul acestui Arc, cât mai aproape de esenţa teatrului. Îi suie pe spectatori pe o punte (replica uneia construită de Liviu Ciulei la debutul lui Andrei Şerban în acest teatru), îi plimbă prin bâlciul din foaier, îi îndeamnă să-şi facă selfie-uri cu actorii reprezentaţiei şi cu cei din distribuţia alternativă.

Publicul se va îndrepta spre casă fredonând “That’s Amore”, aşa cum contemporanii dramaturgului maghiar Molnar plecau de la vodeviluri conduşi de şlagărele epocii. Pentru cei care au venit numai pentru deconectare, musicalul e cea mai bună opţiune de divertisment existentă pe piaţă în acest moment – un regal în care actorii îşi pun în valoare atât vocile şi urechea muzicală, cât şi şlefuitul tezaur comic şi dramatic. Scena însăşi devine un carusel, precum şi obrajii actorilor, pe care putem vedea alternativ şi zâmbetul, şi lacrima trimiţând cu gândul la măştile simbolizând teatrul.

Dar şi spectatorul va suferi o transformare văzând acest spectacol. Va pleca mai bun, mai convins că poate înfrunta viaţa, aşa cum anticipă regizorul în programul “Car(o)usel”-ului: “Când privim ştirile la televizor sau pe net, ne umplem de frustrare ori de confuzie, de furie sau de teamă, dar la teatru avem uneori şansa de a depăşi aceste stări şi de a ieşi de acolo mai curajoşi, mai puternici şi mai încrezători că putem face faţă vieţii. Îmi amintesc de acest lucru (pe care l-am auzit des de la Peter Brook), de câte ori încep un spectacol”.

“Muzica e arta supremă”…

… aşa a spus, cu vocea voalată de emoţia prezenţei în foaierul teatrului unde debutase, regizorul Andrei Şerban, în pauza premierei de sâmbătă seara.

Şi a continuat: “Muzica este atât de uşor s-o-nţelegi, dar, în acelaşi timp, nu poţi s-o explici. De ce? Pentru că introduce toate emoţiile prin care trecem, dar fără să fie ancorate într-o realitate anume. Nietszche spunea că ascultăm muzica nu doar cu urechile, ci şi cu muşchii. Atunci când te uiţi la muşchii feţei acestor actori şi la întreaga poziţie a trupului, vezi că muzica e gravată în ei, iar noi vom simţi cu muşchii vibraţia muzicii”.

Aplauze la scenă deschisă pentru…

… Andrei Şerban, fără de care teatrul românesc n-ar fi avut o nemuritoare legătură cu teatrul universal. Îţi dai seama de asta chiar dacă eşti neiniţiat, nu cunoşti mijloacele de expresie ale lui Şerban şi nici actele sale demiurgice. E suficient să urmăreşti cum se învârte caruselul în scena în care mamă şi fiică stau la o masă a tăcerii, a osmozei, acompaniată de ping-pong-ul obsedant al lingurilor în farfuria de supă.

…Ducu Darie, care dirijează luminile alături de Şerban în acest spectacol şi care a produs atâta lumină în teatrul Bulandra, invitându-l pe prietenul său să pună în scenă reuşite de referinţă ale teatrului românesc, de la “Lear” şi “Ivanov” la “Omul cel bun din Seciuan”.

… întreaga distribuţie. Cum am văzut versiunea în care rolul principal feminin e al Alexandrei Fasolă (ca la “Omul cel bun…”, actriţa apare alternativ cu Ana Ularu), mă voi referi la aceasta. Cred cu tărie că la un asemenea tur de forţă actoricesc, evidenţierea cuiva e o greşeală. Vlad Ivanov şi Alexandra Fasolă mă obligă însă să încalc ceea ce tocmai am stabilit: cei doi actori alcătuiesc cel mai redutabil tandem din teatrul românesc.

… decorul lui Octavian Neculai. În “Car(o)usel”, scenografia ameţitoare e un personaj pe care Puiu Neculai îl pune să interpreteze o partitură dificilă, de care însă decorul se achită cu succes, rotindu-se majestuos ca în “Balul” lui Ettore Scola.

…acompaniamentul muzical, compus şi interpretat de Raul Kusak. Am avut şansa să mă aşez chiar lângă acest mare interpret şi compozitor şi am savurat fiecare frază muzicală iscată de clapele orgii şi armonicii sale.

… coregrafia cântecelor, realizată de Arcadie Rusu. Scena în care se dansează pe cântecul de leagăn se întipăreşte adânc în memoria afectivă.

În loc de epilog

“Car(o)usel” e doar cea mai nouă expresie a artei supreme a regizorului de elită mondială Andrei Şerban. E un musical de Broadway despre Mitteleuropa, cu menţiunea că lectura românului care predă la universitatea newyorkeză Columbia e copios mai fidelă spiritului şi literei maghiarului Molnar decât faimoasele montări americane.

“Car(o)usel” te poartă prin lumea de aici şi prin cea de dincolo, într-o călătorie la sfârşitul căreia îţi vei descoperi cu surprindere sufletul, pe care Andrei Şerban ţi l-a dezgolit, aproape brutal, în public. Dar în loc să-ţi fie ruşine de asta, îi vei fi recunoscător, întrucât tocmai ai aflat că mâna care loveşte poate uneori să mângâie.

http://horiaghibutiu.ro/carousel-arta-suprema-a-lui-andrei-serban/

MAGIA TEATRULUI!

Ileana Lucaciu (22 octombrie 2015)

Comentariile despre “Carusel” se pot rezuma şi la un singur cuvânt – “magie” pentru că echipa de realizatori ai spectacolului întreprind un autentic exemplu de ce presupune inovaţia teatrală astăzi.

“Cred că venim la teatru ca să fim atinşi de emoţie (…) şi pentru a intra în contact cu o altă realitate”, îşi argumentează conceptul regizoral aplicat spectacolului “Carusel”, Andrei Şerban. Într-adevăr ne poartă într-o altă realitate, cu ecou emoţional pentru oricine merge la acest spectacol.

Andrei Şerban şi Daniela Dima propun o reuşită adaptare după piesa maghiarului Ferenc Molnar, scrisă în 1909, cât şi după ecranizările ei, în special cea a lui Fritz Lang. Spectacolul este un musical original pe scenariul unei tragicomedi ce se fereşte de stilul musicalului jucat pe Broadway. Acţiunea propriu-zisă a dragostei dintre Liliom şi Iulia, oameni săraci de la periferia societăţii, se dezvoltă de la o scenă la alta, trecând de la realism spre suprarealism, până la oniric, cu motivarea în paradoxul existenţei personajelor. Regizorul Andrei Şerban ia publicul drept partener la un “carusel” special al vieţii. Porneşte debutul reprezentaţiei în holul sălii “Liviu Ciulei” cu provocarea comică la distracţie, ca apoi pe scenă să foreze sensurile dramatice ale acţiunii şi să asocieze inventiv ca un magician, replica, muzica, dansul, vizualizarea situaţiilor, cu rezultatul provocator de a privi altfel lumea. Aparent dragostea dintre Liliom şi Iulia pare subiect de telenovelă, dar regizorul îi dă dimensiuni tragicomice profunde. Eşecurile existenţei într-o societate mereu dominată de forţa banilor, afectează şi conştiinţa lui Liliom pentru care viaţa devine un carusel al sentimentelor.

Regizorul urmăreşte ca fiecare moment conflictual pornit din realitate, să aibă rezonanţă şi în planul doi al subconştientului eroilor. Spectacolul său este perfect construit pornind de la realism spre suprarealism şi chiar onoric, cu motivare pentru a provoca emoţie prin îmbinarea lirismului cu satira socială. Coerent, logic, conceptul regizoral nu apelează la artificii teatrale pentru “îmbogăţirea” derizorie a imaginii reprezentaţiei, practică metafore cu motivare în situaţii pentru a sublinia substratul lor. Nimic nu este gratuit în acest spectacol, pornind de la execiţiile de magie cu o sfoară, practicate de Liliom sau scena dinaintea jafului plănuit de Albert unde Liliom se va întâlni cu un tocilar care îi solicită să îşi ascută cuţitul; momentul pare real, dar în susidiar imaginea tocilarului e metafora morţii. Andrei Şerban colaborează excelent cu fiecare ARTIST implicat în proiect, de la actori până la cei ce susţin imaginea şi atmosfera spectacolului – scenografie, muzică, coregrafie, proiecţiile video ce apar în partea a doua. Toţi se dovedesc creatori desăvârşiţi.

Originalitatea musicalului “Carusel” se materializează prin “acompaniamentul muzical compus şi interpretat de Raul Kusak” care devine un personaj mereu activ. Cunoscut şi din trupa “Iris”, Raul Kusak apelează la diverse şlagăre italieneşti sau franţuzeşti a căror veselie din debutul reprezentaţiei o prelucrează apoi pentru a puncta suferinţele intime ale personajelor. Intervine de asemenea la fiecare “secvenţă” cu acorduri sonore bogate în trimiteri pentru situaţia scenică. Viziunea regizorală îmbină mereu iscusit, comicul cu tragicul, muzica fiind sprijin de bază. La rândul lor actorii servesc ca adevăraţi profesionişti momentele muzicale, cântă fie solistic, fie în cor. Prologul muzical susţinut de Liliom şi interpretat de Vlad Ivanov, stârneşte spontan aplauzele asistenţei pentru modul meritoriu în care e prezentat. Acesta ar fi doar un exemplu, din multele aplauze la scenă deschisă ce se ivesc pe parcursul reprezentaţiei.

Aspectul general vizual al spectacolului este condus de Andrei Şerban ca pentru un film, fiind susţinut substanţial prin scenografie şi manevrarea luminilor. Decorul creat inspirat de arhitectul Octavian Neculai, foloseşte cu fantezie, toate posibilităţile tehnice ale scenei. Cum acţiunea presupune mai multe spaţii de joc, arhitectul apelează la rotativa scenei ce este împărţită în o serie de compartimente, fiecare loc fiind definit prin detalii bine alese şi în accente diverse de culoare generală.

Prin manevrarea continuă a rotativei, spaţiile se schimbă,surprind prin imagine, mişcarea decorului fiind de fapt, un montaj filmic pentru “caruselul” vieţii. Decorul prin diversitatea construcţiei, se transformă într-un personaj metaforic, un argument subtil al conceptului regizoral. Aprecieri deosebite merită şi echipa tehnică, mânuitorul din umbră al decorului. Spectatorii sunt întegraţi acţiunii şi prin puntea ce străbate mijlocul sălii, un loc activ al conflictului. Este o “punte simbolică”, iar Andrei Şerban îi atribuie o valenţă în plus, considerând-o şi “un omagiu in memoriam Liviu Ciulei”, adus astăzi marelui om de teatru care în 1968 i-a acordat aceiaşi sală pentru debutul regizoral cu “Iulius Cezar”.

Imaginea reprezentaţiei îşi sporeşte atractivitatea şi prin costumele create de Lia Manţoc pe linia unei epoci trecute, cu atenţie pentru a sprijini definirea personajelor prin completare cu amănuntul accesoriilor. Un rol esenţial pentru rostul imaginii în funcţie de situaţiile dictate de acţiune, îl are manevrarea luminii de către Alexandru Darie şi Andrei Şerban. Coloritul şi jocul intensităţii luminii, devin argumente de atenţionare asupra stărilor interioare ce macină personajele centrale. Schimbarea luminilor devine şi sprijin pentru evidenţierea mişcării scenice. Regizorul dirijează prin mişcarea scenică şi ritmul alert al spectacolului, dar ca într-un film intervin şi pauze în unele momente semnificative când se transmite emoţie în absenţa replicii, doar prin atitudinea şi expresia actorilor. În unele “secvenţe” din acest film teatral, mai intervin şi acţiuni discret plaste în planul de fundal pentru a spori tensiunea şi atmosfera momentului dramatic. Mişcarea scenică se completează prin coregrafia cântecelor realizată de Arcadie Rusu, marcată de accente satirice.

Tot ce se petrece pe scenă şi pe “puntea” din sală, surprinde mereu spectatorul şi îl apropie mai mult de relaţia emoţională cu actorii care indiferent de amploarea rolui, realizează performaţe meritorii. Andrei Şerban a cizelat în timp o echipă, amintim şi de “Omul cel bun din Seciuan”, dăruită proiectelor sale. Personajul central Liliom şi partenerii săi primesc publicul în holul sălii “Liviu Ciulei”. Liliom este plin de vervă ca un animator al caruselului dintr-un bâlci şi Vlad Ivanov continuă şi în primul moment scenic această stare specifică unui claun minunat. Încet, încet, de la o “secvenţă” la alta, cu măestrie Vlad Ivanov începe să dezvăluie caracterul interior al acestui om simplu, mândru, orgolios, dur, ce practică un limbaj rudimentar. Actorul arată gradat cum lui Liliom îi lipsesc cuvintele şi conştiinţa pentru a îşi exprima atitudinile şi sentimentele. Senzaţional, ca un mare actor, Vlad Ivanov trăieşte intensiv cele două planuri ale vieţii lui Liliom, cel exterior şi cel interior aparent străin lui şi relaţiei cu Iulia. Eşecurile, orgoliu îi frânează sentimentele şi îl duc la un final tragic. Vlad Ivanov prin Liliom adaugă o nouă creaţie biografiei sale artistice, arătând că profesia de actor presupune pe lângă har, inteligenţă pentru asimilarea şi trăirea scenică a unor personaje diverse tipologic. Al doilea personaj Iulia este pilon al demonstraţiei că existenţa este un “carusel” ce manevrează şi conştiinţa individului spre rău sau bine. Rolul beneficiază de o dublă distribuţie, într-o seară este atribuit Alexandrei Fasolă, în alta, Anei Ularu. Ambele actriţe sunt excelente în Iulia prin interpretări personale ce nu ştirbesc prin nimic desenul personajului propus de demersul regizoral. Candoarea Iuliei o impune cu sensibilitate Alexandra Fasolă, ca apoi să nuanţeze amprenta dramatică lăsată în sufletul femeii iubirea pentru Liliom, după mulţi ani de la dispariţia sa. Cu fineţe marchează Alexandra Fasolă maturizarea Iuliei, interpretarea acestei tinere actriţe fiind impresionantă. La rândul său, Ana Ularu, minunat dezvoltă trecerea Iuliei de la naivitate, la disperarea şi revolta femeii mature înfrânte de vârtejurile vieţii. Actriţa fructifică în profunzime caracterizarea Iuliei prin accente de expresie proprii personalităţii sale. Cele două actriţe, vârfuri de lance ale tinerei generaţii, sunt exemple rare de percepere în nuanţe diferite a aceluiaşi personaj dramatic şi dificil.

În jurul lui Liliom şi Iuliei, mişună numeroase personaje care completează povestea lor tragică, jonglând pe muchie de cuţit cu intervenţii dramatice, dar şi comice, în funcţie de situaţie. O echipă bine sudată de actori prezintă un alt exemplu al calităţilor ce le presupune talentul autentic. Mulţi din echipă au de interpretat mai multe personaje. În Doamna Muskat şi Comisarul sunt distribuite în seri diferite, Rodica Lazăr şi Maria Obretin. De la comic la dramatic, cele două actriţe impun tipologiile acordate, fiecare reuşind momente performante în arătarea lui Muskat patroana caruselului ca femeie autoritară, cucerită de farmecul lui Liliom, fie în rolul unui Comisar simbolic pentru o societate măcinată de interese. În Albert cel rău amicul lui Liliom, ca şi în Ştefan Kadar, marchează cu inventivitate cele două tipologii, Cătălin Babliuc. Prietena Iuliei, Maria, o femeie pragmatică, prezentată la început ca o fată prostuţă, prinde înfăţişări deosebite, credibil susţinute cu umor prin interpretările marcate cu personalitate într-o seară de Ana Covalciuc, în alta, de Silvana Negruţiu. Admirabil este Radu Iacoban în Wolf prin modul în care dezvoltă satiric evoluţia în timp a personajului, dar şi cum tratează în paralel cel de al doile rol ce îi revine, Inspectorul Linzmann. Din nou Mirela Gorea aplică remarcabil capacităţile sale speciale în două partituri diferite, Mătuşa Fotografă şi Dr.Reich. În Luiza fata Iuliei şi a lui Liliom, în Ascuţitorul de cuţite şi în un Poliţist din cer, apariţiile tinerei actriţe Adela Bengescu sunt lăudabile prin modul în care desenează cu pricepere fiecare profil al personajului. Apariţiile unor alte personaje-argument sunt ireproşabil realizate de Andrada Corlat / Simona Pop (Nepoata fotografei şi un Poliţist din cer) şi Şerban Gomoi (Hozlinger, Poliţist pe pământ şi în cer, Strungarul). Foarte rare sunt întâlnirile cu o echipă a talentelor, a celor pentru care teatru înseamnă dăruire scenică indiferent de amploarea partiturii şi adevăr de viaţă transmis publicului prin jocul dificil al îmbinării comicului cu tragicul.

“Carusel” este un eveniment teatral ce ne poartă cu emoţie în realitate mirifică a vieţii unor oameni afectaţi de demersurile societăţii în care trăiesc, o tragicomedie impresionantă despre noi şi semenii noştri. Andrei Şerban şi echipa sa strălucit coordonată, se dovedesc din nou adevăraţi artişti creatori care dau actului teatral emoţie, dar şi inovaţie în expresie, rezultatul fiind valoarea culturală, firească menirii Thaliei.

P.S. Teatrul “Bulandra” a deschis porţiile stagiunii cu premiere de excepţie, arătând că mişcarea teatrală poate fi marcată de căutări moderne a stilului teatral, respectând însă, rostul cultural pe care trebuie să le deţină.

http://www.ileanalucaciu.blogspot.ro/2015/10/carusel-teatrul-bulandra-sala-liviu.html?m=1

ÎN CAR(O)USEL

Iulia Popovici (23 octombrie 2015)

Liliom, piesa de început de secol XX a lui Ferenc Molnár, e un text foarte bizar şi atipic din multe puncte de vedere – la urma urmei, e unul în care o parte a acţiunii se petrece pe o lume de apoi care nu are nimic transcedental în ea şi stele de pe cer sînt date cadou. La vremea lui, a fost un eşec de public şi, la fel ca Woyzeck al lui Büchner (Max Reinhardt le-a montat, de altfel, pe amîndouă în perioada interbelică şi a contribuit, probabil, la posteritatea lor), şi-a atins faima mult după moartea autorului. În România, cel mai atras de Liliom a fost Victor Ioan Frunză, care a pus piesa în scenă şi în maghiară, şi în română (la Brăila), dar în mod cert Andrei Șerban abordează textul lui Molnár dintr-o cu totul altă perspectivă: cea a unui spectacol muzical (nu neapărat un musical) cu o puternică dimensiune comică. Și nu comicul subtil pe care l-ar aştepta unii spectatori, ci cel mai pur popular comic fizic şi caricatural, pînă la şuturi în fundul, supradimensionat artificial, al personajului Marie (Ana Covalciuc, în reprezentaţia văzută de mine). Alimentată concomitent de piesa originală, de musicalul de Broadway de unde îşi ia şi titlul şi de ecranizarea legendarului Fritz Lang, cea mai recentă premieră semnată de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra din Capitală, Carousel, e un fel de feerie bogată vizual şi plină de şlagăre italiene şi franţuzeşti (impecabil cîntate live), despre Liliom (Vlad Ivanov) cel bun, dar care nu ştia să se poarte bine.

Cafeaua, ştampila, păcatul

Într-un decor de bîlci de altădată, spectacolul începe în foaier, cu Liliom dînd o adevărată reprezentaţie muzicală şi o serie întreagă de angajaţi ai bîlciului antrenînd spectatorii să profite de amuzamentele oferite.

Liliom, Zadowski pe numele lui real, e cel mai popular (printre bone şi coafeze) dintre aceşti angajaţi de la caruselul doamnei Muskat, cu care, aflăm nu mult după intrarea în sala propriu-zisă, are şi o afacere sentimentală. Ceea ce devine problematic atunci cînd doamna Muskat (jucată, în reprezentaţia văzută de mine, de Maria Obretin) face o criză de gelozie faţă de două biete fete, Marie şi Iulia (Ana Ularu, pe dublu rol cu Alexandra Fasolă), şi sfîrşeşte prin a-l concedia pe Liliom. Doamna Muskat e total opusul discretei, modestei Iulia, e flamboaiantă şi, în interpretarea de faţă (în condiţiile în care toţi actori poartă lavaliere care le amplifică vocea chiar şi atunci cînd nu cîntă), uşor isterică. De altfel, vom vedea, odată cu intrarea celorlalte personaje, că Liliom şi Iulia sînt singurii trataţi realist, ceilalţi actori apelînd la chei interpretative comice uneori aproape de commedia dell’arte, alteori de grotesc şi tot aşa – ajutaţi de costume care le modifică sensibil corporalitatea, de machiajul de circ (grimajul justificat “profesional“ doar în cazul lui Liliom), mai exact, gura redesenată cu roşu, de peruci şi bărbi postişe.

Iniţial, concedierea e doar o ameninţare, însă, aşa cum vom afla mai profund mai tîrziu, Liliom (Vlad Ivanov joacă mereu la Andrei Șerban personaje inevitabil ataşante) e un om foarte orgolios, iar faptul că o ceartă minoră escaladează e prima manifestare a naturii comportamentale a lui Zadowski. O idilă cu Iulia (spălătoreasă de meserie) se înfiripează şi cei doi ajung să locuiască împreună, într-o sărăcie lucie, acasă la o mătuşă a lui Liliom (Mirela Gorea), proprietară a unui atelier de fotografie (nepoata care o ajută pare un personaj uşor superfluu în economia spectacolului). Pînă în acest punct, s-a dovedit deja că Liliom nu e doar un maestru în trucuri şi iluzionisme, ci şi un cetăţean beneficiind de atenţia nedisimulată a poliţiei (prima apariţie a jandarmilor, în parpalace şi cu ochelari de soare, e un fel de parodie de film noir). De care beneficiază în continuare, trebuind să viziteze comisariatul pentru o declaraţie, în urma unei altercaţii cu urmaşul lui de la caruselul doamnei Muskat, ocazie, pentru Molnár, de abordare a (sub)temei birocraţiei administrative şi a clasismului care-l plasează inevitabil pe Liliom pe poziţia unui perdant.

Intermezzo.Cum se pot întîmpla atîtea lucruri într-un interval de timp atît de scurt, pe o singură scenă? Scena de la Izvor a Teatrului Bulandra are turnantă, ceea ce permite alternarea mai multor spaţii de joc – căluţii caruselului, locuinţa precară a cuplului Liliom-Iulia, atelierul fotografic al gazdei lor, comisariatul de poliţie – într-un mod ingenios, rotirea turnantei întîlnindu-se sugestiv cu ideea de rotire a caruselului. De altfel, decorul arhitectural, naturalist, al lui Octavian Neculai este absolut impresionant, impecabil.

Revenind, sînt două momente-cheie în povestea lui Liliom, indiferent că e vorba de piesa lui Molnár, de filmul lui Lang sau de Car(o)uselul de acum: să le numim scena cu cafeaua şi scena cu ştampila. Scena, de la comisariat, cu ştampila (aplicată în van pînă apare ideea unei tuşiere proaspete) este chintesenţa birocraţiei incompetente în chingile căreia Liliom şi cei ca el n-au nici o şansă – şi care se reproduce identic pe lumea cealaltă. Scena cu cafeaua (mai puţin explicită aici decît în filmul lui Fritz Lang – unde e marcat faptul că Iulia îi toarnă iubitului ei toată cafeaua, atîta cît îşi pot permite, iar el e total neatent şi aparent neconştient de sărăcia lor comună) este, de fapt, cea în care Liliom o loveşte pe Iulia. Iar violenţa explicită, asociată agresivităţii cu care o tratează de faţă cu alţii, devine, astfel, o temă importantă, expusă critic în succesive momente ulterioare.

Asta, în ciuda faptului că unghiul de abordare preferat de Andrei Șerban privilegiază relegarea comentariului social din piesa lui Ferenc Molnár în domeniul comicului de personaj. De altfel, e foarte interesant cum modul în care e pronunţată o singură replică poate cuprinde o întreagă raportare “ideologică“ la o situaţie socială dată: în filmul lui Lang, propoziţia cu care doamna Muskat, venită să-i mai dea o şansă fostului angajat-iubit, îl opreşte pe Liliom s-o lovească pe Iulia, “Nu în faţa mea!“, e spusă autoritar şi critic, marcînd opoziţia ei faţă de violenţa domestică. În spectacolul lui Andrei Șerban, Maria Obretin spune aceeaşi replică pe un ton jucăuş şi perfect frivol. Diferenţa constă pur şi simplu în preocupările divergente ale celor doi artişti – Liliom e filmul expresionist al autorului distopiei Metropolis, reprezentant de seamă al culturii Republicii de la Weimar, Car(o)usel e un spectacol care-şi propune să amuze şi să binedispună fără prea multe complicaţii sociopolitice (rezolvate, de pildă, prin prezentarea unei Marie măritate şi devenite mic-burgheze, împreună cu soţul ei, fost portar de hotel, cu proteze corporale care-i fac foarte graşi şi mişcîndu-se ridicol).

Problema lui Liliom e în acelaşi timp una de clasă şi una de temperament, iar ele sfîrşesc prin a se întîlni în mod dramatic. Cît pe ce s-o abandoneze pe Iulia pentru viaţa dulce de la carusel, Liliom află că iubita lui e însărcinată şi, ca să facă rost de bani, se lasă angrenat de un amic (jucat de Cătălin Babliuc) într-o întreprindere de tîlhărie la drumul mare. Care sfîrşeşte, evident, prost, iar Liliom se sinucide. De aici începe… nebunia (pe care, totuşi, Șerban simte nevoia s-o explice, sugerat, realist, ca o reverie a Iuliei): pe lumea cealaltă, copie fidelă a celei de aici, Liliom ajunge în faţa copiei exacte a comisarului pămîntesc de poliţie şi i se explică, în sfîrşit, unde a greşit transformîndu-şi în violenţă sentimentele de vinovăţie, refuzînd să fie tandru şi să-şi arate afecţiunea (scena cu cafeaua e aici proba fundamentală). Liliom are la dispoziţie o zi pe Pămînt, în care să-şi repare greşelile şi deşi alege să se întoarcă după 16 ani de Purgatoriu, şi deşi îi aduce fiicei sale, acum adolescentă, o stea, tot nu ştie ce să spună, cum să spună – interacţiunea cu fiica Luiza şi cu Iulia e tensionată, misterioasă, încărcată de energii nelămurite (şi cam melodramatică). Iubirea îl salvează pe Liliom, în final, de el însuşi.

Teatrul popular şi intertextualităţile lui

Referinţa – prezentă explicit în prezentarea Carouselului – la filmul lui Fritz Lang din 1934, Liliom (cu Charles Boyer în rolul jucat acum de Vlad Ivanov) funcţionează pe mai multe planuri, cu precădere cel vizual – plasarea acţiunii în anii ’30-’40, costumul personajului principal (tricoul “de marinar“ şi pantalonii cu talie înaltă), look-ul/uniformele poliţiştilor (de gendarme nemurit, ulterior, pe marile ecrane de personajele lui Louis de Funès), “biroul“ comisarului celest etc., dar şi la nivelul unor opţiuni dramaturgice (tovarăşul de fărădelegi ratate al lui Liliom, numit Ficsur în textul lui Molnár, e rebotezat Alfred).

Iar straturile intertextualităţii la nivel de imagine merg şi mai departe. În textul publicat în caietul-program al spectacolului, Andrei Șerban declară că puntea care traversează sala, unind scena cu una dintre ieşirile spectatorilor, e un omagiu adus memoriei lui Liviu Ciulei, ea trimiţînd la puntea din Iulius Cezar, debutul lui Șerban, în 1968, la Bulandra, la invitaţia directorului de atunci al teatrului, Liviu Ciulei însuşi. Cum funcţionează această referinţă e greu de spus – singurele fotografii din spectacol pe care le-am găsit sînt prim-planuri ale actorilor. Alte referinţe vizuale sînt însă mult mai accesibile – firma luminoasă a Carouselului sau mişcările à la Nosferatu al lui Murnau ale unuia dintre jandarmii de pe lumea cealaltă. Nu e prima oară cînd Andrei Șerban lucrează cu sisteme referenţiale, la nivelul imaginii scenice, de origini diverse (şi cinematografic eclectice), ceea ce e interesant de urmărit ca fenomen.

Felul în care acest univers vizual se întîlneşte cu ideea tratării piesei lui Molnár parţial ca un spectacol de bîlci (ştiu că termenul e conotat negativ, dar aici e vorba pur şi simplu de o specie de teatru popular) funcţionează în logica în care a vrut Andrei Șerban să-şi plaseze montarea, iar faptul că o parte dintre actori joacă roluri multiple (Radu Iacoban e şi poliţist, şi iubitul cam tălîmb al lui Marie, şi victima potenţială a tîlhăriei, Șerban Gomoi e şi jandarm, şi succesorul lui Liliom la carusel, şi pretendent al Iuliei etc.) ţine de aceeaşi convenţie. O problemă ar fi că nu toţi actorii sînt antrenaţi să joace non-realist, într-o convenţie în care totul e declarat postiş şi îngroşat, şi nici să-şi adapteze vocea la amplificare, aşa că drumul de la comicul popular la stridenţă e parcurs uneori extrem de repede.

Dar toată lumea cîntă şi dansează foarte bine.

http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-In-Car%28o%29usel*articleID_32579-articles_details.html

CAROUSEL – O PIESĂ DE TEATRU CUM N-AŢI MAI VĂZUT!

Maria Timuc (6 iulie 2015)

Duminică seara am ieşit de la Teatrul Bulandra, Sala Izvor, cu sentimentul că n-am mai văzut niciodată o piesă de teatru precum este ”Carusel”, în regia lui Andrei Şerban! M-a copleşit sentimentul că m-am dus la teatru o fiinţă şi m-am întors de acolo alta… Nu mi s-a mai întâmplat una ca asta la o piesă de teatru. Parcă n-am mai văzut o piesă transformatoare, vizionară, amplă, psihologică, filozofică, presărată cu umor, dramatică, plină de poezie, ba aş spune că-i un poem dramatic, mai degrabă sugerat prin jocul de lumini şi de umbre, îmbinat spectacolos, genial chiar, cu jocul actorilor, cu ingeniozitatea şi măreţia unei super scene, a Caruselului, ce se învârte mereu, ca-n viaţă.

”Carusel” nu e o piesă care poate fi povestită; cred că cei doi ”designeri de lumini”, Alexandru Darie şi Andrei Şerban, au creat o capodoperă din şi cu jocul fantastic de lumini, reproducând imaginile holografice ale lumii spirituale (şi ştiu exact ce spun acum, căci lumea noastră interioară e o lume în care imaginea holografică spune singură o întreagă poveste). Să reproduci lumea spirituală, lumea interioară, s-o materializezi într-o piesă de teatru, să arăţi sufletul şi să-l deschizi pe o scenă de teatru: iată genialitatea unui regizor şi ceea ce face din piesa ”Carusel” o capodoperă.

Am trăit sentimentul că totul este inedit în această piesă! E o piesă în care spectatorii înşişi devin actori, căci Caruselul începe încă din holul teatrului, spectatorii intră direct în el şi devin ei înşişi personaje. Aici, în holul teatrului, e un moment, unicul moment în care spectatorii stau în Carusel şi relaţionează direct cu animatorul(Liliom – Vlad Ivanov), a cărui poveste continuă apoi pe scenă. Scena devine cumva întreaga sală, slectatorii şi actorii se confundă, cad peste toţi florile de salcâm, se învârt luminile caruselului, lumea fizică se contopeşte cu lumea spirituală, spiritele celor morţi sunt legate indisolubil de cei vii, iar moartea însăşi este posibilă doar atunci când omul ”este uitat”!

”Poliţia de dincolo”, nişte poliţişti cu aripi de îngeri, e o imagine care m-a cucerit complet, e un simbol tulburător al contopirii lumilor, iar imaginile care se învârt pe scenă, în acest Carusel fantastic, sunt adevărate poeme, culese parcă din tulburătoarele lumi interioare.

Eu mărturisesc că n-am mai văzut o asemenea piesă de teatru. Încă am inima plină de ea şi parcă îmi doresc s-o mai văd o dată, să-i gust esenţa frumoasă, incredibilă, ascunsă în imagini, în muzică( e şi o piesă muzicală), în costume, în lumini, în umbre, în replici, dar – mai ales – în poezia ei. E un ”superpoem” această piesă, e ceva care m-a întregit parcă şi m-a transportat într-o dimensiune pe care o văd numai în meditaţii, în acele momente în care fiinţa se trezeşte spontan şi de la sine în tărâmurile interioare, în care dispar graniţele dintre fizic şi non fizic, în care timpul şi spaţiul nu mai au consistenţă, iar fiinţa e cuprinsă de graţie şi liberă de materialitate.

Da, Caruselul e însăşi viaţa noastră, care se învârte comic, dramatic, urât, frumos, straniu, în adevăr şi pe lângă el, cu iubire, cu minciună, cu speranţă, cu lipsă de speranţă, cu graţie şi fără de ea, la nesfârşit… Haideţi la Carousel!

http://mariatimuc.blogspot.ro/2015/07/carousel-o-piesa-de-teatru-cum-n-ati.html

FABULOS!

Mircea Morariu (20 octombrie 2015)

Asemenea romanului “Băieţii din strada Pál“, piesa Liliom înseamnă una dintre scrierile cult ale literaturii maghiare din secolul al XX lea.

Precum romanul, “Liliom“ a depăşit repede frontierele Ungariei, ţara în care s-a născut autorul ei, Molnár Ferenc. Aşa încât piesa a fost adesea înscenată în felurite teatre din Europa, dar şi de peste Ocean.

A reprezentat, de repetate ori, o tentaţie pentru regizorii de film, producţiile cele mai semnificative în domeniu fiind filmele realizate de Frank Borzage în 1930 şi de Fritz Lang în 1934, acesta din urmă ajungând să fie considera de un număr semnificativ de critici de film o adevărată capodoperă. De unde oare fascinaţia scrierii lui Molnár Ferenc?

În primul rând din felul în care dramaturgul a ştiut să surprindă o lume. Aceea a oamenilor simpli, a tinerilor ajunşi cine ştie cum, oricum în căutarea unei vieţi mai bune, într-un mare oraş şi care încearcă acum să-şi afle un rost acolo. Care trudesc pentru aceasta o săptămână încheiată, care îşi drămuiesc cu grijă puţinii bani cu care le e răsplătită munca spre a petrece o jumătate de zi la Carusel, în cazul de faţă la Carouselul doamnei Muskat. Şi care se iluzionează că viaţa lor a devenit în acest chip mai bună, că e frumoasă sau, oricum, mai lipsită de griji. Mai cu seamă dacă luxului de a ieşi duminica în oraş i-l mai adaugă şi pe acela de a-şi cumpăra o dată pe săptămână o îngheţată. Din acelea ieftine. Tineri care se bucură de un flirt real sau imaginar cu cineva de aceeaşi condiţie socială cu ei, a cărui ocupaţie nu le este încă foarte clară fiindcă acesta, venit înaintea lor în “marele oraş” a prins un pic de cheag, chiar dacă aceasta înseamnă şi că şi-a mai pierdut din inocenţă ori din puritate.

Nu e deloc greu să identifici aici, în atmosfera fără aparent fără griji şi fără identităţi precise a Carouselului, celebra metaforă a “lumii pe dos”. Metaforă cu mare impact în literatura medievală şi în cea a Renaşterii, atent analizată într-o carte de referinţă de binecunoscutul formalist rus Mihail Bahtin.

Avem în piesa lui Molnár Ferenc o remarcabilă fotografie a unei lumi ambivalente. Lume de început de secol al XX lea, surprinsă cu mijloacele expresionismului temperat, oricum mult mai temperat decât cel din Kasimir şi Karoline, piesa lui Ödön von Horvath, dar şi cu cele ale realismului diluat, controlat, nu ştiu dacă neapărat tocmai sans rivavages, aşa cum şi-l imagina Roger Garaudy într-o carte din 1963, repede devenită bibliografie universitară obligatorie. Carte ce a fascinat nu doar Franţa profund marxizată a vremii, ci şi Europa de Est, de abia ieşită din chingile realismului socialist.

Oricum, un realism superior, de care nu poate face abstracţie aproape nici o scriere de calitate. Avem deopotrivă imaginea lumii şi a omenirii care îşi trăieşte ultimii ani frumoşi, ani fără gânduri negre sau aparent fără griji de dinaintea Marelui Război. După care nimic nu a mai putut fi la fel. Poate şi fiindcă în felul în care s-a încheiat se aflau deja germenii unei viitoare conflagraţii încă şi mai devastatoare.

În al doilea rând, scrierea lui Molnár Ferenc interesează datorită complexităţii şi farmecului personajului principal. Datorită lui Liliom, artist de cabaret, unicul animator al Carouselului, “băiatul care nu poate să spună îmi pare rău”. Băiat şi bun, şi rău, şi orgolios, şi cu suflet tandru, şi cald, şi violent, anunţându-i prin felul său de a fi, prin încurcăturile în care intră pe neaşteptate, prin sfârşitul tragic ce îi este hărăzit pe viitorii mari rebeli ai secolului.

Cercetată cu atenţie, Liliom e exact aşa cum o defineşte cel de-al doilea titlu al ei- Viaţa şi moartea unui vagabond. Aşa sau chiar ceva mai mult decât atât căci găsim în Liliom câte ceva din savoarea misterelor medievale, a fabliaux-urilor ori a exemplarelor moralités, a reprezentaţiilor teatrale din Evul de Mijloc, ieşite de sub tutela bisericii. Reprezentaţii cu decoruri fabuloase, mai toate ilustrând celebra formula theatrum mundi.

Aceste calităţi şi încă multe altele l-au determinat, cred, pe marele regizor Andrei Şerban să se aplece asupra piesei Liliom. Să o supună, împreună cu fidela lui colaboratoare, Daniela Dima, unei importante operaţiuni de rescriere întru definitivarea căreia un rol aparte i-a revenit inteligentei combinări a textului dramatic iniţial cu scenariul filmului lui Fritz Lang menţionat mai sus.

La începutul părţii a doua a spectacolului ne e dat să auzim însăşi vocea scenaristului şi regizorului, vorbindu-ne, cred, în calitate de mandatar al creaţiei predecesorilor lui, dar şi în aceea “îmbogăţitor” al creaţiei acestora.

Scenariul sau, mă rog, textul de spectacol astfel rezultat pune întreaga reprezentaţie sub semnul toposului caruselului şi al neaşteptatelor răsturnări de situaţie. Dar şi sub cel al ruperii graniţelor dintre teatru şi film, aceasta nu doar datorită inserturilor din diverse pelicule, ci, îndeosebi, graţie unor citate ce nu se poate să nu te ducă cu gândul la vremea “marelui mut”, la anii proiecţiilor cinematografice de la începutul veacului trecut care nu puteau fi imaginate fără acompaniament de pian.

Contribuie la aceasta aranjamentul muzical compus şi interpretat live de Raul Kusak ca şi scurtele momente chaplineşti din jocul policrom, copleşitor, de autentic actor total al lui Vlad Ivanov. Unul dintre puţinii “actori totali” cu care se poate mândri azi teatrul românesc. Care s-a manifestat ca atare în urmă cu câţiva ani în Elizaveta Bam, extraordinară producţie datorată regretatului regizor Alexandru Tocilescu, din păcate fie minimalizată, fie neînţeleasă de o bună parte din critica teatrală românească, iar, în cursul stagiunii trecute, în Omul cel bun din Seciuan, tot un spectacol al “Bulandrei” datorat de astă dată lui Andrei Şerban. Nici el primit aşa cum s-ar fi cuvenit, chiar dacă nominalizat la multe premii UNITER.

Acum, cu ocazia spectacolului Carousel, Andrei Şerban continuă ceea ce a început odată cu spectacolul după piesa lui Brecht, cerându-le să se manifesta în calitate de actori totali şi celorlaltor componenţi ai distribuţiei. E vorba despre Ana Ularu, rafinata interpretă a sensibilei, înţeleptei şi fidelei Iulia, despre Maria Obretin, distribuită în rolul doamnei Muskat, patroana acaparatoare, vulgară, nechibzuită a Carouselului, despre Cătălin Babliuc, în dublu rol şi în ceea ce mi se pare cea mai consistentă dintre creaţiile lui actoriceşti de până acum, despre Ana Covalciuc, surprinzând excelent metamorfozele Mariei explicabile prin schimbările de statut social, despre Radu Iacoban şi Şerban Gomoi, amândoi fără cusur, despre senzaţionala Mirela Gorea cu totul şi cu totul admirabilă în rolul Mătusei Fotograf, despre Adela Bengescu şi despre Simona Pop.

Pretenţios cum îl ştim. Andrei Şerban se ilustrează ca atare şi faţă de noi, spectatorii. Pe care, încă de la prologul cu rol de spaţiu de instalare jucat în foaierul Teatrului, îi îndeamnă să fie cu mult mai mult decât simpli spectatori.

Şerban ne vrea oameni ai Carousellului, clienţi ai acestuia, contemporani ai lui, iar exigenţele lui se întăresc pe toată durata reprezentaţiei. Având drept garant al reuşitei nepreţuitul ajutor al arhitectului Octavian Neculai. Care a imaginat un decor multiplu valorat de scenotehnica absolut remarcabilă de care dispune la ora actuală Teatrul “Bulandra”. În special de turnantă. Totul completat cu un imens pod care despică sala. Un al doilea garant al succesului e reprezentat de costumele purtând semnătura Liei Manţoc, cel de-al treilea fiind light designul făcut de regizor ajutat de Alexandru Darie, iar al patrulea dansurile create de Arcadie Rusu.

Şi pentru ca totul să fie perfect, spectacolul mai are atuul unor superbe melodii, cele mai multe italieneşti, altele franţuzeşti, altele de pe alte meridiane cântate live de actori. Care cu toţii ne transmit energie şi ne împărtăşesc bucuria lor de a juca într-un spectacol de excepţie. Un spectacol fabulos. O fac în aşa fel încât bucuria lor devine a noastră.

http://adevarul.ro/cultura/teatru/fabulos-1_562602c8f5eaafab2cd7ed2e/index.html

DRAGOSTEA BATE FEMINISMUL ÎN “CAROUSEL”

Monica Andronescu (27 octombrie 2015)

Într-un context social şi teatral care pare să fi descoperit pe “repede înainte” mişcări feministe la modă, Andrei Şerban montează la Teatrul Bulandra, de data asta la Sala Liviu Ciulei, unde se întoarce după multe vreme, un spectacol care vorbeşte – altfel – despre femeie, feminitate, violenţă, agresiune, dragoste. “Carousel”, după “Liliom” de Ferenc Molnar, o adaptare de Andrei Şerban şi Dana Dima care are la baza şi piesa dramaturgului maghiar, şi filmul lui Fritz Lang, este o poveste care cu siguranţă poate fi taxată drept anacronică într-o lume teatrală care se străduieşte din răsputeri să se updateze şi să fie “pe val”. “Liliom”, un text celebru, scris în 1909, la început de secol trecut, nu e la prima montare pe scenele din România. De curând l-a pus în scenă Victor Ioan Frunză la Brăila, iar în urmă cu câţiva ani, tot el, într-o variantă în limba maghiară, la teatrul din Miercurea Ciuc.

Andrei Şerban creează însă un scenariu nou şi propune un spectacol mai puţin obişnuit pe scenele din Bucureşti, un fel de musical, dar care nu preia muzica din cel de pe Broadway, ci foloseşte în cea mai mare parte canţonete italiene. De altfel, întreaga poveste este plasată într-un fel de Italie de niciunde, cu irizări felliniene, în care îşi face loc în acelaşi timp un aer din lumea lui Chaplin.

Da, montarea lui Andrei Şerban e de-a dreptul scandaloasă în societatea noastră de început de secol 21, care îndeamnă femeia la emancipare de toate felurile. Ei bine, în cazul “Carousel”, vorbim despre violenţă. Un bărbat fermecător loveşte o femeie. Şi femeia îl iubeşte până dincolo de moarte. Şi-şi loveşte, după ce se întoarce din purgatoriu, şi fetiţa. Şi totuşi, nicio lovitură nu doare şi fiecare lovitură are gust de mângâiere. Dar, dincolo de acest strat subţire, amăgitor şi atât de uşor de atacat din această perspectivă, Andrei Şerban propune o poveste fabuloasă despre dragoste şi mecanismele ei neînţelese şi de neînţeles. Şi un spectacol complex, foarte puternic, viu, construit impecabil, care are ca scop evident să placă publicului. Oricărui tip de public. Iar asta e din ce în ce mai rar în teatrul nostru, atât de preocupat de propriile obsesii, încât uită adesea că scopul principal este să umple sălile, confundând adesea o sală goală sau o sală din care publicul iese cu un aşa-zis experiment reuşit, desigur, doar pentru iniţiaţi…

“Carousel”, în schimb, e o montare care îşi propune încă de la început să seducă şi nu lasă deoparte nimic. Intri în foaierul de la Sala Liviu Ciulei – acolo unde, în urmă cu ceva ani, înainte să plece din ţară, Andrei Şerban monta un scandalos “Iulius Cezar”, la invitaţia lui Liviu Ciulei… –, iar foaierul este deja primul pas în poveste. Urci pe un fel de pod aşezat chiar la intrare şi te trezeşti într-o altă lume. Un fel de bâlci din alt secol unde în curând va începe spectacolul. Regizorul ştie bine impactul pe care-l are acest început abrupt, intens, plin de viaţă, doar l-a folosit, dar în alt fel, în “Trilogie”. Urcat pe un fel de podium colorat, în mijlocul mulţimii, Vlad Ivanov – în rolul lui Liliom, animatorul de la Carousel – începe să cânte. E cel mai firesc lucru din lume, eşti în inima Carouselului, începi să-i simţi energia, viaţa, fascinaţia, culorile sunt tari, lumea începe să danseze, sunt cântecele italieneşti şi franţuzeşti, toată distribuţia e acolo, te invită să intri în poveste. Şi de-abia peste două ore şi jumătate, când povestea se va fi încheiat, vei simţi acel moment vesel, frumos, luminos, ca dintr-o altă lume. Şi de-abia atunci îi vei simţi sensurile ascunse. Cu adrenalina deja la un alt nivel, după acest început în care entuziasmul devine molipsitor – cum spuneam, Andrei Şerban cunoaşte bine mecanismul grupului în care energia de un fel sau altul se transmite chiar fără voie –, intri în sală şi povestea propriu-zisă începe la Carousel. Şi da, e o poveste de dragoste periculos de emoţionantă, o dragoste cum lumii noastre nu-i mai place, pentru că nu e de plastic. E o dragoste cu sânge, cu suferinţă, cu furie, cu legături tainice şi de neînţeles, cu patimi care trec dincolo de mormânt, cu legături până în lumea cealaltă, la modul propriu.

Într-o seară, la Carousel, Liliom, seductorul de mahala, se îndrăgosteşte de o fată. Se îndrăgosteşte cu o duioşie brutală, care-l ia şi pe el pe nepregătite, şi din acel moment viaţa se întoarce pe dos. Şi pentru ea, şi pentru el. Iulia şi Liliom se iubesc parcă forţaţi de ceva absurd şi dintr-o altă lume şi rămân împreună să se chinuiască unul pe altul. El, clovnul cel sensibil şi dur, bărbatul care poartă o mască şi faţă de el însuşi şi care merge cu ea şi în lumea de dincolo, “băiatul care nu ştie să spună îmi pare rău”, aşa cum îl descrie Ferenc Molnar, e luat pe neaşteptate de valul acestui sentiment inexplicabil. Scena întâlnirii dintre ei doi este construită subtil, cu mare atenţie la detaliul psihologic. Pe o bancă, seara, târziu, după ce Carouselul s-a închis, Liliom, care a fost dat afară pentru că n-a vrut s-o alunge pe fata care acum stă timidă, pe bancă, lângă el, încearcă să afle de la ea dacă e prima dată cu un bărbat. Iar Vlad Ivanov îi dă personajului toate nuanţele: e seducător şi în aceeaşi măsură respingător, e plin de masculinitate şi în acelaşi timp mitocan, se joacă puţin cu gândurile şi inima femeii de lângă el şi treptat îşi dă seama de inocenţa ei, absolut absurdă în context. Şi tocmai această inocenţă e lovitura de graţie, e momentul în care cei doi intră în aceeaşi poveste. În rolul Iuliei – Alexandra Fasolă şi Ana Ularu. Alexandra Fasolă, cu o dulceaţă şi o sensibilitate aproape angelice, cu o fineţe în spatele căreia se ghiceşte deja iubirea aia tainică, dusă până la jertfa absolută, care avea s-o mistuie pentru totdeauna. Ana Ularu, ceva mai telurică, mai curioasă, mai nărăvaşă, sfârşind însă şi ea prin a se supune unei iubiri inexplicabile, care o va face să-l urmeze în ciuda furiei, care izbucneşte adesea în ea. Două interpretări atât de subtil diferite şi valoroase în aceeaşi măsură.

Din acest moment în care destinul îi aduce faţă în faţă povestea curge spre finalul inevitabil, conturând în acelaşi timp, pe tot parcursul primei părţi, o lume puţin strâmbă şi caraghioasă, extrem de actuală în falsa ei inactualitate, pentru că reţine tocmai caracteristicile general valabile în orice spaţiu şi în orice timp. Totul, diluat cu cântece italieneşti, într-un stil aproape brechtian, care caricaturizează, dar fără să spargă convenţia, ci, dimpotrivă, alimentând emoţia.

Toate celelalte personaje, de la madame Muskat, în ambele variante de interpretare – Rodica Lazăr, mai rece şi mai acidă, Maria Obretin, plină de pasiune şi vulgaritate bine controlată –, la Albert, cel care-l duce pe Liliom spre moarte – Cătălin Babliuc, plin de umor – sunt construite în aceeaşi zonă, pe muchie de cuţit între ironie şi autoironie, între caricatură şi adevăr asumat.

Motiv pentru care scene patetice prin însăşi natura lor, precum cea în care cele două femei, madame Muskat, patroana de la Carousel, şi Iulia, femeia care-i poartă copilul, şi-l dispută pe Liliom mort, sunt extrem de puternice şi de lipsite de patetism. Doar emoţie bine controlată. Greu de uitat scena în care Iulia (în ambele interpretări) refuză prietenia şi banii lui madame Muskat şi greu de uitat acel “Nu” spus simplu, ca răspuns la replica lui madam Muskat: “Atunci nu l-ai iubit ca mine”.

La fel, celelalte partituri, Maria şi Wolf, superb portret al felului în care burghezia îmburghezeşte… Radu Iacoban şi Silvana Negruţiu sau, în cealaltă variantă de distribuţie, Ana Covalciuc, surprind în detaliu şi cu o ironie fină transformările de la momentul primelor întâlnirii, la cel în care, deja patroni de cafenea şi părinţi a vreo 7 copii, îşi vorbesc cu “dumneavoastră”… Iar Mirela Gorea, în rolul mătuşii fotograf, dar şi în cel al lui Dr. Reich jonglează în aceeaşi măsură cu nuanţele, mereu la limita dintre asumare şi portretizare a propriului personaj, un exerciţiu scenic extrem de complex.

Într-o scenografie creată de Octavian Neculai, care foloseşte excelent spaţiul de la Sala Liviu Ciulei, cu o turnantă ce permite modificări spectaculoase, treceri rapide, în care atmosfera de la Carousel se stinge brusc în cămăruţa din atelierul de fotografie, în care pereţi cenuşii iau brusc locul căluşeilor luminoşi, în care actorii folosesc un pod care traversează sala, creând o apropiere în plus faţă de spectatori, povestea lui Molnar îşi păstrează ritmul. Nimic nu trenează, totul se transformă, rapid, şi mai rapid, exact ca-n vârtejul caruselului. Deloc întâmplătoare nu sunt nici firma, deci nici titlul spectacolului. “Carousel”, scrie mare, cu becuri luminoase, deasupra cortinei. Dar, cum literele “C” şi “L” sunt alunecate într-o parte, spectatorii citesc cuvântul “AROUSE”, plin de atâtea sensuri. Se ascund în el şi dorinţa sexuală, şi trezirea, şi provocările de toate felurile…

Cu totul neaşteptat, după ce prima parte se încheie cu Iulia citind “Fericirile” la capul lui Liliom, care-şi începe călătoria spre lumea cealaltă, Andrei Şerban schimbă total registrul. A doua parte nu are nimic de-a face cu misticismul. Absolut nimic. Dimpotrivă. Lumea de dincolo este o superbă caricatură a lumii de aici, cu toată birocraţia ei, cu toate lucrurile ei strâmbe. Singura diferenţă… acolo există timp! Şi acolo se citesc gândurile. Iar Liliom, bărbatul care-şi lovea iubita pentru că nu ştia cum să-i spună c-o iubeşte, nu se mai poate ascunde. Însă e incorigibil… După 16 ani de Purgatoriu, atunci când se întoarce pe pământ îşi loveşte fetiţa pe care n-a apucat s-o vadă, pentru că nu ştie ce lucru frumos să facă pentru ea. Şi se devoalează cu multă sensibilitate ce anume se ascundea în spatele violenţei lui de neînţeles. Şi felul cum iubirea citeşte dincolo de gestul concret, primind mesajul corect de la rola cu gânduri nerostite. În fapt, aceasta este mesajul spectacolului lui Andrei Şerban. Şi de aceea, într-o astfel de lume care lucrează, aşa cum îi place lui să spună, “pe verticală, nu pe orizontală”, o abordare feministă nu şi-ar avea niciodată locul. În “Carouselul” lui Andrei Şerban, dragostea are adâncimile versetelor din “Epistola întâi către Corinteni”: “Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

http://yorick.ro/dragostea-bate-feminismul-in-carousel/

E PUR SI MUOVE

Răzvana Niţă (2 decembrie 2015)

Piesa Liliom de Ferenc Molnár a avut premiera mondială la Budapesta, în 1909. Textul a parcurs o impresionantă carieră internaţională: Fritz Lang, Max Reinhardt, Michael Thalheimer, Schilling Árpád s-au apropiat de această capodoperă iar cinematograful american i-a dedicat opt ecranizări. De asemenea, spectacolul s-a jucat ani de-a rândul pe Broadway, ca musical cu titlul Carusel, semnat de Richard Rodgers (muzică) şi Oscar Hammerstein (versuri). În teatrul european al ultimilor cinci ani, textul lui Molnár a fost interpretat scenic în teatre din Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie. În România, Victor Ioan Frunză a mai montat la Brăila textul lui Molnár.

Regizorul Fritz Lang (1890–1976) a făcut filmul Liliom în 1934. Extrem de influent în artă în perioada cunoscută ca expresionismul german, Lang a devenit ulterior unul dintre cei mai cunoscuţi émigrés din Germania în Statele Unite. Fritz Lang a fost proclamat de către British Film Institute drept Maestru al întunericului (în original, „Master of Darkness”).

Spectacolul lui Andrei Şerban (realizat în remarcabilă măsură cu sprijinul unor profesionişti de top: Alexandru Darie – light design, Raul Kusak – muzica, Lia Manţoc – costume, Octavian Neculai – scenografia) reprezintă o parabolă a lumii ca bâlci, un theatrum mundi în care ridicolul şi sublimul aproape că se suprapun, o producţie cu un puternic impact şi forţă de transfigurare care vorbeşte mai ales despre fragilitate.

Liliom, enterteinerul absolut, şarmant, volubil, stăpân pe situaţie, idolul fetelor inocente atrase de caruselul cu lumini strălucitoare şi magia iluziei unei fericiri posibile, ajunge să îşi rateze existenţa şi talentul, să îşi compromită nu numai moartea, ci şi revenirea la viaţă. Este omul care „nu poate spune îmi pare rău”, care loveşte atunci când ar dori să mângâie, un afemeiat cu vise de tenor ratat, un suflet de artist sedus de succes şi condamnat la singurătate, un maestru de ceremonii care a uitat ritualul. Disputat de două femei: una candidă, generoasă, gata de sacrificiu, cealaltă activă, mândră, întreprinzătoare, Liliom, animatorul şi atracţia Caruselului, iese din propria viaţă stupid, ridicol, grotesc.

Urmează 16 ani în Purgatoriul cu zei funcţionari, urmaţi de şansa de a reveni pe pământ şi a repara totul. Numai că şi de această dată, eroul nostru rămâne captiv între zidurile unor false opţiuni. Răneşte din nou. Rămâne el însuşi.

Spectacolul lui Andrei Şerban se coagulează în jurul personalităţii unui actor „total”, un incredibil de în formă Vlad Ivanov – un claun violent şi patetic, tulburător şi agresiv, ludic şi blazat, o sumă de contradicţii gestionate impecabil, un fascinant exerciţiu al tehnicii contrapunctului. Publicul e parte din această lume răsturnată a nebunilor şi pagliacci-lor, un univers în care măştile sunt scoase rareori iau duelurile nu recuperează onoare şi statut, o lume marginală dar o periferie bogată, terifiantă, spectaculoasă.

Dincolo de veselia cântecelor italiene şi franţuzeşti, de râsetele de operetă şi zâmbetele desenate cu var, lumea de pe maidanul acestui circ vital, e lumea noastră. Noi suntem cei care ne urcăm zilnic în acest carusel ce reprezintă deopotrivă iluzia eternităţii şi fascinaţia sfârşitului intempestiv. În ciuda părerilor de rău, a regretelor, a şanselor ratate muzica nu se opreşte niciodată, tobele bat, luminile rămân aprinse. E pur si muove…

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/?p=26716

STRIPTEASE SPIRITUAL LA BULANDRA

Sabina Bălan (24 iulie 2015)

Să spun că cel mai nou spectacol al regizorului Andrei Şerban – Carousel – începe din foaier ar fi incomplet. Practic, spectacolul este deja început atunci când spectatorul intră în teatru (în teatru, nu în sală!), astfel că publicul nu are timp să absoarbă nici decor, nici chip de actor, pentru că el însuşi este instant absorbit de cele două de mai sus, refuzându-i-se privilegiul oricărei pregătiri. Altfel spus, într-o deplină influenţă brechtiană, îmbrăţişată de altfel pe tot parcursul piesei, ritualul spectatorului de a se aşeza în scaun, a trece prin cortina de heblu şi a se integra în lumea de pe scenă este înlocuit de o convenţie teatrală în continuă mişcare – când învăluitoare, purtând cu sine atmosfera felliniană, tragicomică a circului, când spulberată de cântece (song-uri) preluate din repertoriul italian şi francez al bâlciurilor, când contrapunctică, îndepărtând şi apropiind spectatorul de empatia emoţională cu personajul, în decursul aceleiaşi scene. Sună pompos, dar nu pot să rezum un astfel de performance fără a face referire la câteva chingi teatrale pe care se bazează receptarea lui ca întreg. Până la urmă, purtând amprenta unui maestru ca Andrei Şerban, Carousel e un spectacol făcut cu foarte mult cap şi referinţe artistice, livrate totuşi nepretenţios.

Textul e o adaptare liberă a lui Andrei Şerban şi a Danielei Dima după piesa Liliom a lui Ferenc Molnár şi a filmului regizat de Fritz Lang în 1934, pornind de la aceeaşi sursă. Povestea urmăreşte destinul tragic al lui Liliom Zadowski, artist de circ adulat în special de tinerele domniţe care vin să se dea în carusel, dar şi de patroana bâlciului, Madam Muscat, forţată de împrejurări să-l concedieze, de aici pornind o serie de evenimente nefericite. Spun “tragic” referindu-mă chiar la eroul tragic al Antichităţii greceşti, cu tot parcursul lui marcat de aroganţă, imposibilitatea de a-şi depăşi barierele şi catharsis-ul prilejuit spectatorului. Această interpretare funcţionează precum nota de bază a unui parfum, fără să forţeze spectatorul să vadă această latură, ci doar contrabalansând veselia debordantă şi dolce far niente-le oamenilor de periferie, aspirând către superficialităţile burgheziei.

Liliom este interpretat magistral de Vlad Ivanov, care creează un rol aproape de “the man you love to hate” al lui Eric Von Stroheim, atât rigid şi uşor inflamabil, predispus spre violenţă, cât şi scânteietor de carismatic şi fragil în relaţia sa de dragoste cu Iulia, o fată simplă pe care o întâlneşte la bâlci. Spectacolul se joacă cu mai multe distribuţii, dintre care am asistat la performaţele actoriceşti ale actorilor Alexandra Fasolă, Rodica Lazăr, Silvana Negruţiu, Radu Iacoban şi Cătălin Babliuc, a căror vizionare o recomand cu căldură pentru calitatea gag-urilor (e greu, să recunoaştem, să mai vezi pe scena de teatru un moment comic pieptănat de irezistibila “cioacă” şi lucrat la timing – Cătălin Babliuc în rolul lui Alfred), precum şi pentru intensitatea dramatică, debarasată de melodramatism ieftin – Alexandra Fasolă în rolul Iuliei. Cu siguranţă însă şi celelalte distribuţii se ridică la nivelul aşteptărilor.

Montarea lui Andrei Şerban este o adevărată desfăşurare de forţe, de la conceptul de lumini, ingenios puse în slujba sugestiei regizorale – rezolvând situaţii de schimbare a spaţiului sau timpului în aceeaşi secvenţă ori urmărind actorii cu halouri imitând spectacolele de music-hall de pe Broadway – până la muzica interpretată live, cu acompaniament, de actorii de pe scenă, şi inserturile cinematografice proiectate pe ecranul din spatele scenei. Aici amintesc proiecţia unor imagini alb-negru, prim-planul unui actor italian în faţa unei cortine, peste care este montată vocea lui Andrei Şerban, adresându-se direct publicului, cerându-i clemenţă pentru sufletele care se perindă pe scenă şi explicându-i crezul artistic al piesei – cu alte cuvinte, ce a vrut autorul să zică. În altă formulă, acest insert ar fi fost privit ca un miez de umplutură. În mod ciudat însă, această rupere de ritm şi tensiune, funcţionează perfect pentru partea a doua a spectacolului, e un soi de emoţie specială, care nu mai vine de la actorul care interpretează pe scenă şi cu care empatizezi, ci de undeva din răşina spectacolului. E un fel de striptease spiritual, care te debusolează (“demiurgul vorbeşte cu mine?!”) şi te încarcă cu energie. Contrapunctul e, fără îndoială, marca spectacolului, la fel ca într-o mască a teatrului, în care un ochi plânge şi altul râde, metaforă a cărei bătaie se întinde asupra vieţii de artist în general.

http://www.viata-medicala.ro/Striptease-spiritual-la-Bulandra.html*articleID_10513-dArt.html

MUSICALUL ŞI ÎNCHISOAREA-HETEROTOPIE

Silvia Dumitrache (11 martie 2016)

Cele două premiere de la finalul anului 2015 la Teatrul Bulandra, Car(o)usel şi Marmură, au completat repertoriul teatrului cu două genuri de spectacole destul de puţin reprezentate la noi: musicalul, pe de o parte, şi teatrul intelectualist, de idei, pe de altă parte. Car(o)usel, în regia lui Andrei Şerban, este o montare flamboaiantă, care, pe fundalul înşelător de veselie dat de canţonete şi de umorul buf al unor scene, transpune o dramă profundă a imposibilităţii comunicării şi a oportunităţilor ratate de salvare; Marmură, în regia lui Yuri Kordonsky, merge pe o altă linie, a dramei construite din schimbul de replici inteligente, spumoase între doi actori pe care regizorul i-a văzut în ipostaza ideală de a filtra raţionalul şi intelectul prin emoţie şi poezie: Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, angajaţi într-un dialog despre relativitatea ideii de libertate.

Prin Car(o)usel-ul şanselor ratate

Adaptare de Andrei Şerban şi Daniela Dima după un celebru musical de pe Broadway, pornind de la piesa Liliom de Ferenc Molnár (pusă pentru prima oară în scenă în 1909, în Budapesta), spectacolul Car(o)usel, în regia lui Andrei Şerban, se îndepărtează de ceea ce regizorul numeşte “feerie pur americană“ şi tratează la un nivel general uman o serie de teme universale, precum iubirea necondiţionată, prin mijloace artistice variate, de la actorie la dans, pantomimă şi cînt. Un spectacol cu tentă artaudiană – nu întîmplător Andrei Şerban a păstrat personajul Antonin Artaud din ecranizarea lui Lang, după piesa Liliom –, Car(o)usel se foloseşte de toate mijloacele de expresie pentru a dezvălui substanţa tragică a unei poveşti ce doar pare născută din banalul vieţii de zi cu zi. “Scenariul nostru contrabalansează duritatea subiectului cu o tramă aparent uşoară, fluidă, cu accente naive, incluzînd şlagăre italieneşti cu iz fermecător şi lejer, care comunică în acelaşi timp o tristeţe, o melancolie şi chiar o suferinţă care nu e specifică unei colectivităţi, ci universal valabilă.“

Intrarea în caruselul deţinut de madam Muscat (Rodica Lazăr / Maria Obretin) şi unde Liliom este animator se face încă din foaierul teatrului. O captatio benevolentiae menită să şteargă graniţele dintre actori şi spectatori, pentru ca senzaţia să fie că sînt cu toţii vizitatori în acest carusel, metonimie a vieţii. Vlad Ivanov şi ceilalţi actori întîmpină publicul cîntînd şansonete vesele şi invitînd la o imersiune cît mai credibilă în lumea bîlciului: poţi să dansezi, să bei şampanie alături de ei, să faci poze.

În decorul marca Octavian Neculai şi pe muzica interpretată şi compusă de Raul Kusak, se conturează o poveste în care se distinge trioul Liliom (Vlad Ivanov) – madame Muskat – spălătoreasa Iulia (Alexandra Fasolă / Ana Ularu): ambele femei, deşi firi total opuse, sînt îndrăgostite de acelaşi bărbat: Liliom, bărbatul care, din cauza neputinţei de a se exprima şi conştientizînd micimea propriei persoane, se manifestă în singurul mod pe care îl ştie: mascînd, prin agresivitate şi ironie, toate intenţiile bune. Impresionantă versatilitatea lui Vlad Ivanov care marchează subtil trecerea de la momentele dramatice la cele uşoare, vesele, ce frizează uneori comicul buf. Ivanov este şi clovnul, bufonul charismatic de la bîlci, dar şi bărbatul introspectiv, ale cărui gînduri şi sentimente adevărate nu se traduc niciodată prin vorbă sau gesturi. În jurul acestor personaje, se învîrte o lume pestriţă şi comică de figuri caricaturale, ce accentuează tragismul la care singurelele personaje complexe, Liliom şi Iulia, sînt condamnate. Astfel, Maria (Ana Covalciuc/Silvana Negruţiu) şi Wolf (Radu Iacoban) sînt cuplul simpluţ, amuzant, reprezentanţi ai celor “ajunşi“, dar care nu îşi pot acoperi niciodată pe deplin lipsa de graţie. Albert (Cătălin Babliuc), amicul lui Liliom, bufonul suprem, este doar un instrument prin care se testează tăria de caracter a lui Liliom. Mătuşa fotografă (Mirela Gorea) şi nepoata ei (Andrada Corlat) aduc o notă de excentricitate, prin care însă transpare şi mai mult lumea de carton în care trăiesc Iulia şi Liliom.

De remarcat faptul că, în ceea ce priveşte rolurile principale, dubla distribuţie dă tente uşor diferite raporturilor între personaje: Liliom pare şi mai întunecat, mai dur atunci cînd joacă alături de Alexandra Fasolă în rolul Iuliei, întrucît actriţa dozează supunerea şi forţa interioară astfel încît să pară că acceptă orice de la soţul ei, cînd, de fapt, personajul cu adevărat puternic este ea; în schimb, Ana Ularu nu îşi poate ascunde acea îndrăzneală a privirii, a vorbei, care stabileşte un alt raport de forţe între personaje, incompatibil cu tiparul de construcţie al personajului Iulia. La rîndul său, Rodica Lazăr, în rolul patroanei caruselului, aduce o notă de eleganţă, manifestîndu-şi atracţia faţă de Liliom pe o notă de discreţie care nu se observă la Maria Obretin, a cărei madame Muskat este mai puţin senzuală, împingînd-o în registrul vulgarităţii. Ceea ce îşi doresc, de fapt, toate aceste personaje este mai asemănător decît discrepanţele aparent de netrecut între ele: ceea ce le uneşte este nevoia de a fi înţelese şi iubite, chiar dacă îşi manifestă această nevoie direct sau prin gesturi contradictorii. Vorbind despre sentimente general umane şi fără a plasa personajele într-un spaţiu şi timp clar delimitate, spectacolul lui Andrei Şerban nu îşi propune să fie corect politic. Ar fi uşor de catalogat replica Iuliei despre palma dată de Liliom care se simte ca o mîngîiere drept un mesaj antifeminist, dar este clar că adevăratul raport de forţe înclină în favoarea personajului feminin: Iulia este înzestrată cu răbdare, înţelepciune, iubire necondiţionată, dar şi cu forţa de a merge mai departe, cu forţa de a fi ea însăşi şi de a comunica, de a se comunica indiferent de consecinţe. Aş spune chiar că este un spectacol feminist, întrucît Iulia este singurul personaj ce pare fără greşeală, singurul personaj care îmbină sensibilitatea şi forţa interioară pentru a face bine.

Car(o)usel este un spectacol ce vorbeşte despre nevoia de iubire, dar şi despre şanse, care trebuie înţelese şi apreciate atunci cînd apar, aici, în această realitate, fără a aştepta un dincolo în care, aşa cum se înfăţişează în registrul ironic al lui Andrei Şerban, lucrurile nu stau deloc altfel. Aceeaşi birocraţie, aceeaşi nedreptate, aceleaşi subiectivisme. Pe acest tipar repetitiv, pare că Liliom este mai damnat decît Faust, căci greşelile făcute pe pămînt riscă să se repete într-un limb al aşteptării şi al neputinţei.

https://www.observatorcultural.ro/articol/musicalul-si-inchisoarea-heterotopie-2/