CINĂ PENTRU PRIETENI SAU EPITAFUL UNEI PRIETENII

Alina Maer (23 ianuarie 2022)

Simți nevoia să întinzi mâna către fiecare dintre cei patru prieteni, prietenii tăi. Poate chiar ai vrea să îi îmbrățișezi, bătându-i simplu pe umăr. Cu siguranță ai simțit intransigența și determinarea lui Karen când este vorba de prieteni, de valori morale. De multe ori ai privit în gol, ai înghițit nemulțumiri ascunse, ai îngropat dorințe necuvenite, precum o face și Gabe. Te-ai simțit prins în capcana unei relații ce îți șubrezește creativitatea și visurile, ți-ai dorit o ușă secretă de scăpare spre care te-ai aruncat fără o analiză swot, de aceea accepți sinuozitatea sentimentală a lui Beth. Dar, mai ales, ți-ai dorit teribil de tare să o iei de la capăt, să te simți plin de viață, să atenuezi până la extincție acrul existenței, cu prețul oricăror remușcări sau suferințe colaterale. Oh, da, cât de aproape te simți și de Tom! Ei patru nu știu că la cina lor noi toți am șezut și-am plâns, oblojindu-ne proprile răni cu poveștile lor, găsindu-ne nouă scuze mai mult decât ei înșiși își vor găsi vreodată.

Așa a fost seara la o CINĂ PENTRU PRIETENI, piesă scrisă de Donald Margulies, câștigătoare a premiului Pulitzer pentru dramă (2000). Dacă ne gândim că Revista New York a catalogat-o având “Divertisment pe cât de suculent, pe atât de îngrijorător”, deja simțim complexitatea textului (excelent tradus de Irina Velcescu) sub masca unei comedii superficiale. La fel ca într-o altă piesă a lui Margulies jucată în două teatre bucureștene (Când timpul se va opri), Cina are ca teme căsătoria, prietenia, trădarea și efectele nefaste ale timpului și pune în oglindă două cupluri din Connecticut. Gabe și Karen, un cuplu de vârstă mijlocie, cu o căsnicie fericită sunt prieteni de mulți ani cu Tom și Beth, un alt cuplu căsătorit. În timp ce ia cina la casa lui Gabe și Karen, Beth informează într-un acces de plâns că Tom a părăsit-o pentru o altă femeie. Stupoarea și revolta dărâmă entuziasmul domol al întâlnirii, gazdele începând a analiza vestea șocantă a despărțirii prietenilor. Tom, care fusese plecat cu afaceri, află că Beth le-a spus prietenilor lor despre divorț în varianta ei subiectivă, astfel că dorește să prezinte propria versiune.

Efectul bulversant al veștii despre despărțirea celor doi prieteni asupra ordonatului cuplu Gabe-Karen este descris minuțios. Pentru mai multă înțelegere, dramaturgul se întoarce în timp, într-o casă de vacanță din Martha’s Vineyard, când Karen și Gabe o prezintă pe Beth lui Tom, ca apoi să ne poarte la câtea luni după despărțire. Vedem că “fugarii”, se se adaptează rapid la noua lor viață, în timp ce Gabe și Karen sunt cei care nu se mai regăsesc, simțindu-se trădați și poate invidioși pentru curajul celor ce au puterea să plece încălcând promisiunea “să îmbătrânim și să ne îngrășăm împreună, noi patru”.

Scenele în care Tom și Beth vorbesc despre relația lor distrusă nu au nici pe de parte dramatismul acelora în care prietenii se despart în paralel unul de celălalt. Când Beth la prânz anunță că are un nou amant, Karen o avertizează să o ia mai ușor, să aibă răbdare. Beth răspunde: “Nu poți controla totul. .. îți place când sunt o mizerie. Fiecare Karen are nevoie de un Beth”. Să mai fie loc de pretenie după această refulare ? Când Tom se laudă cu noua lui viață – jogging dimineața devreme și sex sub duș “Sunt o jucărie de băiat la 43 de ani”, Gabe nu poate să își ascundă durerea și dezamăgirea față de nestatornicia și superficialitatea prietenului său. Scena despărțirii masculine este cea mai frumoasă, mai sensibilă dintre toate, aproape că îți vine să mediezi această confruntare în care se încalcă toate principiile comunicării, pentru a salva ceea ce personajele aveau mai de preț, prietenia, prietenia contract, datorie morală, stâlp și ancoră. În opinia unor psihologi, prietenia se bazeaza, printre altele, pe un raport de asemanare. Suntem prieteni cu cei care au aceleași interese, pasiuni, principii ca și noi, care ne sunt un fel de alter ego. Și atunci cum să nu doară despărțirea de prieteni?

În piesă se vorbește extrem de mult despre gastronomie. Gabe și Karen cu siguranță trăiesc după credința că “mâncarea este dragoste”, tot ei par a ști care sunt ingredientele pentru o rețetă a prieteniei. Cinele fabuloase au fost principalele ocazii în care cuplurile s-au întâlnit. În timp ce Beth se străduiește să nu plângă, gazdele vorbesc despre recenta lor călătorie cu mâncare în Italia. Chiar și discursul lui Tom despre despărțire este întrerupt de intervenții gen “Ai mâncat? Lasă-mă să-ți aranjez o farfurie.” Să fi citit dramaturgul Cele cinci limbaje ale iubirii, unul din ele fiind hrana? Într-un mic univers în care încrederea, iubirea, prietenia mor, aluzia la colivă, desertul delicios cu arpacaș și nucă este un excelent artificiu regizoral, la fel ca dangătul de clopote ce acaparează la un moment dat scena.

Scenografia concepută de NINA BRUMUȘILĂ crează o lume elegantă și sofisticată. Scena rotativă inteligentă ne permite să pătrundem în spații familiale sau generale, de la bucătărie de vară, la dormitoare sau camere de zi și chiar un bar din New York. Cea mai mare parte a acțiunii se petrece într-o bucătărie deschisă, cu mobilier modern, de bun gust, având ferestre și uși largi. Pare un spațiu incongruent cu orice secret, de aici mai mare mirarea la momentul dezvăluirii ascunzișurilor fiecărui personaj. Inspirată este și conceperea casei de vacanță, unde rolul principal îl au suntele și lumina. Aproape că auzi valurile și simți briza vântului, te inundă lumina, totul printr-un joc al luminilor și al sunetelor, elemente complementare ale atmosferei. Ingenioasă și inspirată ideea regizorală de a folosi persoane din segmentul tehnic al teatrului pe post de chelneri ce ajută la schimbarea pe viu a decorului, fără a rupe acțiunea sau a leza vizual spectatorul.

Distribuția acestei piese este de prim rang. ANDREEA BIBIRI (Beth) vine cu experiența rolurilor de femeie singură și vulnerabilă din piesele O relaţie deschisă și O femeie singură. Actrița surprinde superficialitatea și nestatornicia personajului, găsește resurse pentru a dovedi impvizibilitatea lui, o trăsătură ce pendulează între calitate și defect. În a doua parte a piesei prestația este mai bună, așa cum Beth se simte bine în noua ipostază a feminității, și actrița pare a se confunda cu personajul, reușind o exprimare directă și crudă a motivului pentru care prietenia a durat, ca o relație de dependență-codependență, “Fiecare Karen are nevoie de o Beth”.

Karen întruchipată de ANA IOANA MACARIA depășește, cred, cu mult intențiile dramaturgului. Despărțirea lui Tom și Beth o afectează pe Karen, care după ce alege tabăra în care se află, începe să pună la îndoială puterea propriei căsnicii aparent fără fisuri. Nu, Karen de pe scenă nu este o intransigentă inflexibilă! Jocul actriței este atât de cald, de profund, privirea pătrunzătoare către ceilalți, dar și către ea însăși, glasul grav, inconfundabil, mișcările reținute, aproape paralizate de atâtea gânduri și revelații emană multă dezamăgire. Karen percepe trădarea ca pe un pumn puternic, o doare, sângerează, îmbătrânește pe scenă sub ochii noștri. Când ea îi povestește lui Gabe despre un vis pe care l-a avut despre rolul diminuat al sexului în relația lor, nu cu Gabe vorbește, ci cu noi și cu propria tinerețe.

Gabe cel puternic, Gabe cel statornic și moral, Gabe cel principial și consecvent este jucat impecabil de ȘERBAN PAVLU. Filtrând trăiri interioare diverse, din situații extreme comice, actorul trece personajul în cele dramatice de revoltă, resemnare sau durere. Poate cel mai măcinat de îndoieli dintre toate personajele, cu tăceri lungi și priviri pierdute, Gabe nu se abate de la țelul său, el răspunde că emoțiile erotice sunt secundare rutinei zilnice de plată a faptelor, gătit, treburi și îngrijire de copii – “treburile practice depășesc abandonul”. Câtă suferință se scurge din privirea și din vocea sa când simte că și-a pierdut prietenul pentru totdeauna și că singura lui ancoră va fi familia!

Tom, VLAD ZAMFIRESCU, era în tinerețe un fel de Podkolesin nehotărât care vede în căsătorie oportunitatea umanizării sale, fără prea multe detalii. Jocul actorului este intensiv, cu mult adevăr, într-o rafinată și lucidă expresie. După ce minează cu riscul asumat al exploziei relația cu soția, prietenii și copiii, personajul nu își poate anula remușcările. Durerea din vocea lui când îi spune lui Gabe “Sper să nu experimentezi niciodată singurătatea pe care am simțit-o” te face să îi acorzi toate circumstanțele atenuante, pentru că fuga, evadarea au fost opțiuni, fie doar onirice, ale fiecărui om prins în relații defecte.

Pe regizorul CRISTI JUNCU nu îl simți nicăieri, dovadă clară că există în fiecare particulă a piesei. Dialogul dintre personaje este condus cu atenție, ritmul reprezentației adună tensiune, linia jocului se preumblă între comic, satiric și dramatic, nimic la întâmplare, totul convergând spre un spectacol profund și viu.

S-a întâmplat ceva straniu pe timpul acestor două ore. Oricât de captivă am fost în povestea celor patru prieteni, asta nu m-a împiedicat să sper că Marc și Serge vor trece din nou testul prieteniei, să mă emoționez de privirea credincioasă a lui Cominius către Coriolanus, să mă enerveze superficialitatea lui Mariano d’Albino, să-mi reamintesc blazarea Elenei Andreevna, să înțeleg dezamăgirile Soniei, dar și fricile Agafiei Tihonovna. De ce s-a țesut în mintea mea această pânză fragilă a amintirilor? Să fie vinovat de inflorescența aducerilor-aminte spațiul magic tutelat de Liviu Ciulei? Sau poate chimia teribilă dintre cei patru actori a făcut posibilă trecerea fugară prin scene bine ferecate în depozitul memoriei? Cina cu prieteni este o oglindă a relațiilor care explorează dependența oamenilor de oameni, ale cărei urmări nu trebuie să ne ia prin surprindere. Uneori rezervorul afectiv se golește. Doar noi suntem răspunzători cu ce și dacă îl vom umple mai departe. Doar destinul este răspunzător dacă vom întâlni persoana 120% acolo pentru noi.

 “CINĂ CU PRIETENI” LA TEATRUL “BULANDRA”: O RADIOGRAFIE  NECRUȚĂTOARE, DAR NECESARĂ

Mariana Ciolan (3 februarie 2022)

Pentru cea dintâi premieră a anului, Teatrul “Bulandra” din București ne dă întâlnire cu un autor contemporan aflat la o largă prețuire în America și nu doar acolo, Donald Margulies, și, din dramaturgia sa ce numără vreo 20 de titluri, cu piesa intitulată Cină cu prieteni, încununată în 2000 cu un Pulitzer, după ce scriitorul (totodată profesor de scriere dramatică și scenaristică) mai fusese nominalizat la acest premiu de două ori. Și iată că prin piesa aceasta, montată și acum vreo zece ani la ARCUB, dar și grație alteia, Când timpul stă pe loc, cu mai multe versiuni scenice mai recente, autorul atașat de tradiția teatrală new-yorkeză își clădește un bun nume și în fața publicului de la noi. Universalitatea subiectului, lejeritatea dialogului, construcția simplă dar solidă a celor două piese înrudite prin tema ofertantă a cuplului raportat la provocările vieții contemporane și la scurgerea timpului sunt argumente deloc de neglijat în acest sens.

Cină cu prieteni spune povestea încrucișată a două familii atât de unite încât erau aproape nedespărțite în weekenduri, își făceau chiar concediile împreună și visau “să se îngrașe și să îmbătrânească laolaltă” alături de copiii care li s-au născut. Până într-o zi – moment declanșator de criză, în care debutează piesa, când divorțul iminent și apoi consumat al unuia dintre cupluri va face ca totul să fie diferit pentru fiecare dintre cele patru personaje. Să necesite o reconsiderare, o “recalibrare” a tuturor raporturilor dintre ele și fiecare va simți nevoia să stea de vorbă cu sine însuși, ceea ce îmbracă nu o dată forma unei dezbateri sau mai degrabă a unei zbateri cu glas tare în prezența partenerului de viață sau al unuia dintre prieteni. La Teatrul “Bulandra”, în sala de la Izvor, am asistat la un spectacol foarte puternic, cu replici care sună bine în traducerea Irinei Velcescu și au ecou emoțional vibrant în spectatorul căruia îi oferă materia unor tulburătoare reflecții. Posibil că ele îl vor urmări și după ce părăsește sala de teatru. Unde s-ar putea să-și dorească să revină pentru acest demers scenic lucrat și înfățișat cu rară finețe până la cele mai mici detalii de psihologie individuală și tensiune relațională, traduse în gest și mimică, inflexiuni vocale pertinente sau chiar tăceri… grăitoare, în ritm dinamic și antrenant. Un discurs scenic concentrat și complex, în care fiecare componentă are greutate și valoare pentru armonia și împlinirea întregului, de la jocul convingător și empatic al interpreților, la  sugestiile eclerajului, la detaliul vestimentar și la decorul (scenografia Nina Brumușilă) care configurează ingenios răsturnările de situație, de atitudine, de perspectivă prin “vioiciunea” cu care este manipulat la vedere de mașiniști reinventați ca un soi de personaje mute (regia tehnică: Daniel Constantinescu).

Spectacolul prilejuiește fuziunea creatoare, la un moment de grație, între o “garnitură interpretativă de aur” a “Bulandrei” de astăzi – îi numesc pe actorii Andreea Bibiri, Șerban Pavlu, Ana Ioana Macaria, Vlad Zamfirescu – și directorul de scenă Cristi Juncu, remarcabil prin felul în care reușește și aici cu brio să impună sublimat, la modul discret și rafinat, gândul său limpede și de generoasă umanitate în armonia ansamblului. Donald Margulies este în acest text un observator rafinat al gesturilor cotidiene, iar regizorul izbutește prin acești minunați actori, să traducă într-un discurs omogen, oferindu-le cu o exemplară bogăție a gramaticii spectaculare, semnificațiile lor profunde, grele de consecințe pentru interiorul și sensibilitatea fiecărui personaj, pentru ceea ce se naște sau moare în ele și între ele, în scene casnice, prozaice, de o copleșitoare familiaritate, dar atât de edificatoare pentru natura umană, în general. Deplina maturitate actoricească a interpreților și talentul lor deosebit fac ca sinceritatea rostirii și a răspunsului pe care replicile îl provoacă în partener să contribuie la închegarea în spectacol a unui univers uman în combustie, copleșitor de convingător, de veridic, unde replicile curg firesc pe o cale directă spre cugetul sau inima spectatorului. În bucătăria lui Gabe (Șerban Pavlu) și Karen (Ana Ioana Macaria), în dormitorul sau în grădina lor, în intimitatea celeilalte locuințe unde Tom (Vlad Zamfirescu), prin infidelitatea lui declanșează îndepărtarea și ostilitatea soției sale Beth (Andreea Bibiri), zigzagăm prin cele mai fragile cotloane ale trăirii acestor personaje în fața cărora se deschide, ademenitoare sau înspământătoare, profund devastatoare ori salvatoare pe moment, alternativa unui altceva față de obișnuința cotidiană. Personajele sunt focusate rând pe rând, dându-i-se fiecăruia “dreptul la replică”, prin vibrația scriiturii reverberată cu mare impact în ritmul bine stăpânit al spectacolului. Este înțeleaptă, oare, calea împăcării cu rutina casnică și lupta împotriva oboselii sentimentelor? Așa cum, în grade și nivele diferite, vor experimenta Gabe și Karen “puterea de a îndura”. Sau este mai “profitabilă” evadarea, repornirea de la zero, cu “alte glasuri, alte încăperi”, refacerea vieții fiecăruia alături de alt partener, cum vor decide Tom și Beth? În câteva tablouri, piesa parcurge prezentul personajelor marcat de crize existențiale conjugate, ne oferă o “coborâre” în timp, la momentul zero al chiar formării cuplurilor, legată indisolubil de strânsa legătură afectivă dintre cei patru oameni, și configurează  pulverizarea acelei coeziuni care îi făcea invulnerabili ca indivizi, în relația de familie, cumva întărită, susținută de această plasă de mare siguranță care era prietenia lor de-o viață.

Ruptura dintre Tom și Beth are un efect destabilizator și asupra lui Gabe și Karen și declanșează în tulburătoare progresie eforturile lor de a regăsi pulsul, echilibrul, rațiunea de a rămâne pe mai departe alături unul de celălalt. În interpretarea lui Vlad Zamfirescu, Tom este un hedonist iremediabil, vulcanic, expansiv, declarând cu detașare disponibilitatea de a trece peste orice pentru a-și alimenta imensa lui poftă de viață. Așa încât Beth, soția de care se desprinde de parcă cei 14 ani împreună au fost ca nimic, pare o ființă și mai fragilă și vulnerabilă, neajutorată, cumva de pe altă lume, întrupată uneori cu umor sau amară ironie de Andreea Bibiri, într-o fină gradație de mijloace seducătoare, marcând subtile treceri pe o largă gamă de stări de  spirit. Actrița  reușește apoi să ofere surprinzătoarea imagine a unei Beth care află resursele de a depăși frustrările căsniciei nefericite cu Tom și a îmbrățișa cu convingere un nou început alături de un fost coleg. Răsturnare comportamentală și de emotivitate ce poate să o lase efectiv interzisă într-un moment al confidențelor pe prietena ei Karen, înfățișată cu minuțiozitate și luxurianță de Ana Ioana Macaria drept gospodina desăvârșită, mama grijulie, soția plină de solicitudine. Dar nimic nu este perfect alb sau perfect negru aici. Iar umbra  incertitudinilor o va învălui și pe cea din urmă într-o târzie clipă de revelație. Așa cum raționalul, caldul, prevenitorul Gabe, cel plin de idei sănătoase despre familie și de comprehensiune până la suferință față de prietenii lui, încarnat de Șerban Pavlu cu un fabulos dozaj infinitezimal în conturarea bogăției de trăiri a personajului, va cocheta fie și numai cât o respirație cu gândul unei schimbări în propria sa viață.

Cină cu prieteni este un spectacol despre nevoia de adevăr din viața fiecăruia, un spectacol care nu judecă, nu dă verdicte și nici soluții, dar care aduce cu pertinență aminte că teatrul are menirea și are puterea – când este făcut cu dăruire și înalt profesionalism ca în acest caz – de a ne pune oamenilor oglinda în față. Un spectacol cu atât mai binevenit acum când cu toții rămânem încă marcați de criza planetară care ne-a forțat să privim mai atent și mai îndelung în noi înșine.

https://leviathan.ro/cina-cu-prieteni-la-teatrul-bulandra-o-radiografie-necrutatoare-dar-necesara-cronica-de-mariana-ciolan/

O REUȘITĂ DEPLINĂ … ÎN PANDEMIE!

Ileana Lucaciu (25 ianuarie 2022)

Pandemia declanșată de doi ani de blestematul virus covid a afectat grav și zona culturală din care face parte și mișcarea teatrală. Sălile de spectacol și-au redus locurile la 30%, finanțarea teatrelor este la pământ, se încropesc repertoriile cu mare greutate, dar Marele Public rămâne fidel și biletele la orice spectacol se epuizează rapid. Restricțiile dictate de pandemie sunt administrate haotic în domeniul artei spectacolului de către guvernanții care nu au călcat în vreun teatru, dar dau ordonanțe și legi.

La început de an Teatrul “Bulandra” reușește totuși, să propună un spectacol deosebit și de mare succes – “Cină cu prieteni” de Donald Margulies. Este realizat de o echipă de profesioniști de valoare, începând de la scenografa Nina Brumușilă, la actorii de marcă ai teatrului – Șerban Pavlu, Ana Ioana Macaria, Andreea Bibiri, Vlad Zamfirescu și Cristi Juncu, regizorul coordonator al proiectului. Teatrul include în repertoriu piesa americanului Donald Margulies, premiată în 2000 cu distincția Pulitzer, bine scrisă prin conflict și replică pe o temă veșnic actuală – relația de cuplu. Două cupluri prietene din tinerețe, poartă în timp dialogul uneori amuzant, dar alteori amar, despre relația soț – soție. Un soț își înșeală soția și de aici se declanșează acțiunea. Traducerea textului de către Irina Velcescu este ireproșabilă. Pare simplu subiectul, apropiat chiar de o piesă bulevardieră, dar are miez și în prezent când mai ales pandemia declanșează și divorțuri.

Regizorul Cristi Juncu intuiește în profunzime ca un psiholog relațiile dintre cele patru personaje în ilustrarea lor teatrală. Rezultatul scenic reușit al analizei sale, sunt clipe de viață în care se poate regăsi orice spectator. Actorii sunt conduși dibaci în prim planul acțiunii și interpretarea lor nu e stânjenită de efectele teatrale cunoscute în numeroase alte spectacole – proiecții video, artificii de lumină, fum, etc. Regizorul are un sprijin major pentru conceptul său, în scenografia Ninei Brumușilă care îmbracă admirabil reprezentația.

Acțiunea cuprinde secvențe de dialog prezente, dar și din tinerețea cuplurilor, în diverse locuri. Nina Brumușilă construiește un decor pentru fiecare secvență, cu inspirație și dexteritate în folosirea ofertei tehnice a scenei sălii “Liviu Ciulei”. Elementele de mobilier sunt predominant albe, iar spațiile de joc sunt manipulate mereu de … chelneri eleganți, că doar ne aflăm la … o cină. Această idee scenografică și evident regizorală, dă spectaculozitate reprezentației, susține suspansul și substratul subiectului. Costumele sprijină caracterizarea personajelor în fiecare secvență. Nina Brumușilă dovedește din nou, importanța scenografului pentru un spectacol de teatru adevărat prin atmosfera vizuală solicitată de text.

Iată că în pandemie, cu necazurile ei, se poate prezenta un spectacol captivant prin colaborarea actorilor din plutonul de frunte al teatrului nostru cu regizorul și scenograful. Șerban Pavlu și Ana Ioana Macaria, dau viață scenică acelui cuplu a cărui căsnicie a rezistat armonios în timp – Gabe și Karen și actorii o fac excelent, cu sensibilitate la situațiile prin care trec prietenii lor. Șerban Pavlu își conduce personajul sugerând că ar fi posibilă și trădarea lui Gabe a relației cu Karen, care însă, nu a avut loc, familia fiind unită mereu. Ana Ioana Macaria definește cu finețe portretul femeii devotate mariajului, uimită de mărturiile prietenei Beth cea înșelată de soț și apoi de cum rezolvă ea situația.

Revenirea într-o premieră a actriței Andreea Bibiri este bine venită, actrița fiind minunată prin modul în care caracterizează esența lui Beth. Femeia este o pictoriță cu probleme în cariera artistică, iar ele se răsfrâng și în relația lui Beth cu soțul Tom, avocat. Andreea Bibiri punctează abil substratul divers al nefericirilor personale prin care trece Beth. Caracterul superficial al lui Tom, este ilustrat în amănunțit prin expresie și ținută de Vlad Zamfirescu, atent la consistența replicii celui care trădează un mariaj, având și motivațiile sale personale. Șerban Pavlu, Ana Ioana Macaria, Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu sunt răsplătiți de aplauzele entuziaste ale publicului pentru modul plauzibil în care arată pe scenă personaje din viața reală.

“Cină cu prieteni” demonstrează cum valori ale teatrului pot înfrânge condițiile restrictive dictate de pandemie spre bucuria publicului vaccinat și permis să ocupe doar … 30% din locurile sălii “Liviu Ciulei”.

https://ileanalucaciu.blogspot.com/2022/01/cina-cu-prieteni-teatrul-bulandra-sala.html?fbclid=IwAR3CJX2RtmSlYHoIcJFoMKYlcWz24YsfEGhhFwDzfq1uyahotrwyPMZAWFA

CÂND ARGUMENTELE SUNT FAPTA, TALENTUL ȘI MĂIESTRIA

Mircea Morariu (10 fenruarie 2022)

Karen și Beth s-au cunoscut încă de pe vremea studenției sau, cel mai târziu, în vremea începuturilor fiecăruia în profesii cu caracter mai mult sau mai puțin artistic. S-au plăcut, au realizat că au foarte multe lucruri în comun, că se completează cum nu se poate mai fericit unul pe celălalt și, firesc, și-au oficializat relația. Lucrurile dintre ei merg cum nu se poate mai bine, viața le e perfect metronomizată, muncesc, pot să își achite fără mari probleme noianul de facturi și taxe din care e alcătuită viața cotidiană a americanilor de condiție medie. Pentru care o zi e egală cu alta, iar vacanțele petrecute pe alte meleaguri de domeniul și al normalului, dar și al obligtoriului. Nu sunt ceea ce se cheamă oameni bogați, poate că nu fac parte din ceea ce sociologii de peste Ocean definesc ceva mai riguros decât în Europa middle class, însă nici nu au în nici un caz grija zilei de mâine. Își pot permite, cum spuneam, riguros planificate vacanțe în străinătate ori mese în restaurante de bună condiție. Sunt și unul, și altul pasionați de arta culinară așa că nu le este nicidecum greu să-și invite regulat prietenii la cină. Se entuziasmează povestind despre ce au făcut în week end ori în vilegiatură.

De ani buni de zile oaspeți le sunt Beth și Tom. O pictoriță cu talent și reușite rămase pentru moment incerte și un avocat nicidecum fără procese. Gabe și Tom se cunosc și ei încă din studenție, au fost și sunt demult cei mai buni prieteni, iar Tom, în mod evident băiat simpatic și cum nu se poate mai sigur conștient de asta, a ajuns să fie încă de pe vremea când era celibatar și încă zbura din floare în floare pe placul lui Kate. Iar cum Kate crede nedezmințit în instituția căsătoriei a pus la cale aducerea pe calea cea bună a prietenului lui Gabe în care a văzut șansa unei partide reușite pentru cea mai bună prietenă a ei. Nimeni alta decât Beth.

Iată însă că la una dintre cinele demult planificate Tom strălucește prin absență. Obligații profesionale neprevăzute ce nu suferă nici cea mai mică amânare. Astfel îi motivează Beth absența. Așa că Gabe și Kate trebuie să se mulțumească doar cu prezența lui Beth care numai se face că ascultă cum și-au petrecut cei doi cea mai recentă vacanță în Italia.

Iată însă că, de la un moment dat încolo, convenția se rupe, Beth nu își mai poate stăpâni nervii și le dezvăluie vechilor ei prieteni că Tom a decis să o părăsească. Încălcând astfel înțelegerea cu soțul adulterin, înțelegere în conformitate cu care anunțul despărțirii trebuie făcut de ambii componenți ai cuplului aflat pe calea destrămării.

Din acest moment-cheie, lucrurile se precipită, apar la iveală  o suită întreagă de lucruri neprevăzute printre care anularea din motive meteorologice a zborului lui Tom, revenirea acestuia pe neașteptate la domiciliu, discuții,controverse, o partidă de sex și descinderea bărbatului în casa vechilor lui prieteni care trebuie să știe și varianta lui. Cutia Pandorei fiind astfel deschisă, alte și alte întîmplări se adaugă poveștii. Aceasta devenind una despre cum reușesc sau nu cuplurile să traverseze proba timpului, despre relația dintre iubire și conveniență socială în rezistența căsătoriilor, despre cât de real dezinteresate sunt sau nu sunt prieteniile, despre cât altruism și cât egoism se amestecă în ele. Netinsă nu poate să rămână nici relația dintre cele două cupluri și nici prietenia dintre Tom și Gabe, respectiv dintre Kate și Beth.

O succesiune aparent banală de mici istorii conjugale constituie așadar substanța piesei Cină cu prieteni pe care am încercat să o rezum în prima parte a acestei cronici. Numai că piesa respectivă nu este nicidecum una oarecare. Poartă semnătura lui Donald Margulies, un rafinat observator al relațiilor inter-umane și un desăvârșit expert al replicii. E clar, nu degeaba a primit el în anul 2000, tocmai pentru Cină cu prieteni, premiul Pulitzer. Cină cu prieteni e din categoria acelor texte scrise pentru distribuții alcătuite obligatoriu din mari actori. Îndeosebi pentru vedete americane ale filmului care între două mari producții revin pe scenele de pe Broadway.

Încrezător în scrierea lui Margulies căruia i-a mai montat, de altfel, pe scenele din București și alte texte, având la îndemână o foarte bună traducere datorată Irinei Velcescu, regizorul Cristi Juncu a dat la Teatrul  L.S.Bulandra  ceea ce aș numi un spectacol de nota 10. Nu, directorul de scenă nu a fost defel preocupat să emită tot felul de semne ale prezenței sale. Nici vorbă, nici cea mai mică urmă de egolatrie. Asta neînsemnând că Cristi Juncu nu și-ar fi pus pe montare amprenta. Aceea a unui profesionist de bună calitate. Prezența lui, cum nu se poate mai elegantă și mai discretă, se face așadar simțită în organicitatea distribuției, în relația fără cusur dintre actori și în felul în care aceștia dozează energiile personajelor, între actori și un decor învestit și el nu doar cu misiunea de a delimita spații. Decor care se schimbă aproape la fiecare scenă. Și îl mai înrewzărim pe Cristi Juncu și în calitatea ilustrației muzicale, una, cum se spune în limbaj curent, de acolo.

Ana Ioana Macaria și Șerban Pavlu sunt interpreții fără cusur ai cuplului care trece relativ fără probleme proba timpului. Existența lui perfect reglată resimte cele câteva seisme- anunțul despărțirii lui Tom și Beth. Percepuți dar și voiți până atunci asemenea unui cuplu-oglindă. Cei doi privesc și comentează sincer uimiți repeziciunea cu care vechii lor prieteni ajung să își refacă viețile. La un moment dat înțleg că sunt cumva de modă veche. Sunt de relevat momentele de clarificare scrise de Donald Margulies cu mână de maestru, impecabil aduse pe scenă, ca și acelea în care este vorba despre iminența și conștientizarea uzurii și a îmbătrânirii.

Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu îi joacă și ei la nivelul excelenței pe Beth și Tom. Cei doi trec cu ușurință peste o schimbare care, la urma urmei, era în firea lucrurilor. L’ordre des choses, cum spun francezii. Sigur, Beth plânge nițeluș pentru că așa se cuvine, Tom se întrece în a găsi explicații, scuze, motivații. Totul rămâne însă la nivelul epidermic, iar cei doi actori au și știința, și simțul măsurii pentru a transmite asta. Pentru personajele lor totul trece.

Scenografa Nina Brumușilă a imaginat o suită întreagă de decoruri aflate în relație de complementaritate. Mobile de bucătărie întodeauna albe, farfurii, instrumentar de camping. Costume în specificul timpurilor în care se petrec secvențele din care e alcătuit spectacolul. Unul care reamintește de vremurile în care marele Liviu Ciulei introducea în repertoriul Bulandrei piese americane în care străluceau vedetele trupei.

Mi se întâmplă relativ adesea să aud deznădăjduiți care anunță că nu mai avem actori mari, așa cum aveam odinioară. Ana Ioana Macaria, Andreea Bibiri, Șerban Pavlu și Vlad Zamfirescu îi contrazic. Cu argumentele faptei, ale talentului și ale măiestriei.

https://www.contributors.ro/cand-argumentele-sunt-fapta-talentul-si-maiestria/?fbclid=IwAR1Hn-q7Si9mPv8k-Mkht34a7TDZZ-nyl1aPdLFTC2jz78_Qd6jNokhYWD0

O NOUĂ DIRECȚIE LA TEATRUL BULANDRA – CINĂ CU PRIETENI

Alexandra Ares (februarie 2022)

Una din primele premiere ale Teatrului Bulandra la început de an 2022 și sub noul directorat al lui Vlad Zamfirescu, un actor care a excelat în multe piese contemporane, americane și nu numai, deschide o direcție nouă și cred eu, proaspătă și binevenită, în acest teatru care a fost orientat, cu puține excepții (e.g. piesele lui Yasmina Reza) în actualizări moderne ale clasicilor sub directoratul regretatului Alexandru Darie.

Dar, așa cum o demonstrează marele succes al Netflixului, publicul este flămând de noutate și de opere care să reflecteze și să interpreteze multiplele fațete ale experienței umane pe care o trăiește, cu cât mai surprinzător, mai original, mai incorect din punct de vedere politic și mai profund, cu atât mai bine. De ce să vorbim despre prezent doar indirect, din spatele unor măști, adaptând la nesfârșit piesele lui Shakespeare, Cehov sau Caragiale la ziua de azi, și să nu mergem, din când în când, cu curaj, direct la sursă?

Cină cu prieteni este, în esență, o tragi-comedie domestică, despre căsătorie, divorț și ce impact are acesta asupra prieteniei dintre cupluri. O temă veche de când lumea, presupus minoră, dar care afectează, de fapt, întreaga populație a planetei. Putem să o privim de sus? Cine nu este sau nu a făcut parte dintr-un cuplu? Cine nu are sau nu a avut prietenii complicate?

Originalitatea autorului Donald Margulies, care a fost recompensat cu premiul Pulitzer în anul 2000 pentru această piesă, este că ia piesa de bulevard, sau, în cazul new yorkez, de Broadway, cu tematică presupus minoră, și o face altfel. Contrar tehnicii clasice de spunere a unei povești, nu avem un suspans dramatic care culminează cu un climax neașteptat și nici nu avem o evoluție clasică a personajelor, ci doar o sondare în profunzime a unor tipuri umane. Piesa începe cu deznodământul, vestea divorțului cuplului carismatic Tom și Beth (Vlad Zamfirescu și Andreea Bibiri), în casa cuplului solid dar mai nesărat care le-a făcut cunoștință, Karen și Gabe (Ana Ioana Macaria și Șerban Pavlu), și continuă cu o serie de scene care explorează anatomia acestor relații, atât în trecut, cât și în viitor, dezvăluind, ca niște straturi arheologice, profunzimea și complexitatea sentimentelor și trăirilor din spatele trăncănelii despre verzi și uscate dintre cupluri.

Căsătoria este o vocație, pare a fi mesajul lui Donald Margulies, pe care nu o au toți cei care se căsătoresc. Sunt oameni care prețuiesc stabilitatea și profunzimea relațiilor ce cresc ca niște rădăcini în pământul rutinei, și oameni care tânjesc după sentimente și sex intens dar de scurtă durată, după schimbare și noutate. Tipuri umane primordiale, the hunters and gatherers, exploratorii și colonizatorii. Cele două tipuri nu se schimbă, oricât ar încerca să se conformeze presiunilor sociale, și mai devreme sau mai târziu natura umană iese la suprafață. Nu există o evoluție a personajelor la Margulies, ci o reconfirmare a esenței acestora. Desigur, majoritatea oamenilor poartă în ei aceste două tendințe contrarii, dar în viața fiecăruia apare mereu momentul adevărului când trebuie să alegem una sau alta, când de fapt ne definim ca persoană. O altă temă a piesei, care din nou ne afectează pe toți, este înaintarea în vârstă, îmbătrânirea și toată tristețea pe care ne-o provoacă. Curajul cu care trebuie să o traversăm, singuri sau în cuplu. Șerban Pavlu și Ana Ioana Macaria încheie Cina cu prieteni cu o scenă memorabilă, de mare sensibilitate și virtuozitate artistică care se petrece în patul conjugal, disecând tocmai acest lucru.

Regizorul Cristi Juncu semnează un spectacol atât profund și emoționant, cât și plin de umor și delectabil care merită neapărat să fie văzut. Un spectacol calibrat perfect și fără stridențe, bazat pe traducerea excelentă a Irinei Velcescu. De remarcat în mod special scenografia inventivă a Ninei Brumușilă care a creat cele șapte spații de joc din fiecare scenă cu ajutorul unor platforme circulare mobile. Cei patru actori au fost la înălțime, fiecare în cheia lui, atât comică, cât și tragică. Totuși, Vlad Zamfirescu a venit pe scenă cu ceva în plus, un voltaj și o carismă de adevărat star, convingându-mă că este un Ion Caramitru al generației sale, și actor, și regizor, și director de mare teatru.

De fapt, după moartea lui Alexandru Darie și a lui Ion Caramitru, doi titani ai scenelor noastre, teatrul bucureștean este într-un moment de ajustare și reinventare. Așa cum spunea noul director interimar al TNB, un alt mare actor, Mircea Rusu, la conferința de presă de luni, 7 februarie 2022, există oameni care sunt de neînlocuit, mari personalități care definesc o eră și nu pot fi clonate de succesori, și atunci singurul drum deschis este înainte, spre altceva. În cazul Bulandrei, cred că ar fi o idee bună să dedice o scenă pieselor contemporane și o alta pieselor clasice, pentru ca spectatorii să aibă de ales, în funcție de preferințe, între vechi și nou.

Spectacolul Cină cu prieteni mi-a adus aminte de o piesă românească cu o tematică similară scrisă cu 20 de ani înainte și jucată la Teatrul de Comedie din București în stagiunile 1977-80, preț de 108 spectacole, cu Iurie Darie, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Ștefan Tapalagă, Iuliana Țicău și Valentin Plătăreanu, și anume Ciripit de păsărele, scrisă de Dinu Grigorescu, tatăl meu. Așa cum sugerează titlul, și acea piesă explora dramele și sentimentele din spatele ciripitului dintre oameni (actualul Twitter) și punea față în față două cupluri, unul în divorț, celălalt în pragul divorțului dar reușind să se salveze în extremis, numai că în acea piesă apăreau pe scenă și personajul amantei și al avocatului despre care doar se vorbește în Cina cu prieteni. Din păcate, criticii români ai epocii au fost mai refractari la nou decât cei americani, și au privit de sus subiectul intim din care lipsea un comentariu politic sau o mare tragedie în final. Când locuiam la New York, un alt dramaturg român, Saviana Stănescu, mi-a mărturisit că nu s-ar fi lansat niciodată dacă rămânea la București, tocmai din cauza marii rezistențe la noutate și experiment. La urma urmei, fiecare autor contemporan este ca un muzician care vine cu propriul lui sound.

Notă: Pentru fanii lui Donald Margulies din România, recomand și The Eastern Standard (de Richard Greenberg), pe care am citit-o în timp ce studiam pentru doctoratul în teatru american contemporan, o piesă care explorează tot dinamica dintre cupluri și care mi-a plăcut chiar mai mult.

https://agenda.liternet.ro/articol/26074/Alexandra-Ares/O-noua-directie-la-Teatrul-Bulandra-Cina-cu-prieteni.html

O SĂȚIOASĂ “CINĂ CU PRIETENI” LA BULANDRA

Horia Ghibuțiu (Zile și nopți, februarie 2022)

Şerban Pavlu, Andreea Bibiri, Ana Ioana Macaria şi Vlad Zamfirescu gătesc cu pricepere reţeta unui preparat scenic bine conceput de Cristi Juncu.

În familia mea, mâncarea a fost întotdeauna o metaforă pentru dragoste. Mâncarea ne-a strâns în jurul ei cum strânge în debutul spectacolului Cină cu prieteni personajele interpretate de Șerban Pavlu, Andreea Bibiri, Ana Ioana Macaria – lipseşte infidelul, căruia îi dă viaţă Vlad Zamfirescu, acesta e judecat şi condamnat în contumacie la început. Iar tabloul cu pricina (nu “expresionist neopsihotic” aşa cum clasifică un personaj lucrările pe care nu le înţelege) e şi scena mea favorită din acest spectacol, întâia premieră a anului 2022 la Teatrul Bulandra: un straşnic dialog culinar, în care doi soţi se completează reciproc preparând la foc mare, prin cadenţă, mimică, ton, gestică, un delicios ospăţ verbal ce reface bucatele savurate de un cuplu de americani într-o călătorie în Italia.

S-ar fi cuvenit, ne încredinţează dramaturgul american Donald Margulies, laureat cu Pulitzer, ca aceste două cupluri de prieteni să îmbătrânească şi să se îngraşe împreună, tuspatru. Doi dintre ei rămân împreună, doi se despart.

Piesa Cină cu prieteni pusă în scenă la Teatrul Bulandra cu eleganţă şi delicateţe de regizorul bucureştean Cristi Juncu, pe un text de Donald Margulies, în decorul ce devine actant, creat pe scena Sălii Liviu Ciulei de scenografa Nina Brumuşilă, e o delicatesă pentru cei din generaţia mea. Actori excelenţi, ce întruchipează nişte oameni obişnuiţi, puşi în situaţii aşijderea, dau viaţă unor teme precum viaţa în doi, căsnicia, durata acesteia, despărţirea, refacerea vieţii. Ceea ce e neobişnuit e simplitatea prin care autorul reuşeşte să ne facă să ne gândim la aceste teme în timpul spectacolului şi, mai ales, după.

Viaţa în doi poate însemna un fel de mâncare cu care ne obişnuim şi la care nu renunţăm, pentru că îl credem vital. Nici nu concepem că am putea să trăim fără el. Poate că nu mai e condimentat sau poate doar unul dintre noi l-ar mai dori, aşa, din când în când. Dar îl consumăm în continuare, cu duioşie, cu nostalgie, cu resemnare, dar şi cu tristeţea că nu mai e atât de crocant ca la început. Viaţa în doi poate însemna însă şi un fel de mâncare pe care unul dintre noi să îl găsească în altă parte mai proaspăt, mai apetisant. Care să ne facă să ne gândim la ai noştri, care au trăit cincizeci de ani cu un fel de mâncare fără să aibă opţiunea socială de a alege altul, potrivit.

Când mi-am pus, înaintea spectacolului, o poză pe Facebook care să ateste că şi în restricţiile anului trei de pandemie merg la teatru, am menţionat că vin la Sala Izvor de la Bulandra de patruzeci de ani. O fac cu aceeaşi poftă, când văd un fel nu premeditat flamboaiant, nici din gastronomia moleculară, ci pur şi simplu obişnuit de bun.