Conversaţie după înmormântare

“CONVERSAŢIE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE”, VĂZUT ŞI ÎN CULISE

Aura Clara Marinescu (25 octombrie 2015)

 

Acum un an, Alexandru Darie avea premiera cu spectacolul “Conversaţie după înmormântare”, piesa Yasminei Raza, una dintre cele mai jucate scriitoare din lume. Regizorul spunea atunci că a căutat un text care să-i pună în prim-plan pe actori (cei şase sunt Marius Chivu, Cornel Scripcaru, Ana Ioana Macaria, Dan Aştilean, Camelia Maxim şi Daniela Nane). Scenografia, o grădină verde şi doi pereţi de casă, a fost imaginată de Octavian Neculai, iar muzica este a lui Adrian Enescu. Astăzi, “Conversaţie după înmormântare” are o a doua reprezentaţie în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, la Studio Space (“Bulandra”) din strada Jean Loius Calderon nr.76A.

 

Darie a creat o atmosferă cehoviană, pe un text ofertant, cu actori în forţă, într-un spectacol pictat cu tensiuni familiale, aşa cum ar fi oricine după înmormântarea unei rude apropiate. Cele mai puternice sunt scena beţiei, cea erotică, una în care se curăţă legumele pentru o tocană sau cea a plecării Elizei şi a lui Nathan. În timp ce urmăream aceste scene, mă gândeam la cum i-a ghidat Darie pe actori, cum le-a spus să stea pe scenă, cum să rămână în loc atunci când celălalt îşi spune replica. Cred că i-a venit uşor, pentru că a avut nişte actori cărora le-a venit mănuşă fiecare replică.

 

Spectacol fără artificii

 

Norocul meu a fost că am avut loc pe primul scaun de lângă scenă, aşa că puteam vedea şi ce se întâmplă în spatele peretelui casei, acolo unde se refugiau actorii. Acolo, în întuneric, era aceeaşi tensiune ca pe scenă. Tăcerile, gesturile erau la fel de apăsătoare ca în lumina reflectorului. Marius Chivu şi Dan Aştilean aşteptând pe scaun, cuminţi, întrebându-se prin gesturi dacă sunt bine (cred că Marius Chivu era puţin răcit, a avut un acces de tuse), Cornel Scripcaru şi Daniela Nane îmbrăcându-se după scena de dragoste, dar şi Camelia Maxim şi Ioana Macaria au făcut pauze şi le-am văzut cum şi-au desfăcut părul, cum păşeau sfios pe scara ce scârţâia.

 

Povestea este simplă: şase personaje se întâlnesc după înmormântarea rudei lor şi discută despre ei, despre ce au fost şi ce au devenit, despre lumile lor, despre frustrări şi dorinţe neîmplinite. Un spectacol fără înflorituri, o montare care nu beneficiază de “artificii” moderne, în care acţiunea e fără amănunte, fără prea multe detalii. Un spectacol pe gustul celor tradiţionalişti, care se remarcă prin joc. În timpul reprezentaţiei au fost voci nemulţumite în public, alţii nu ştiau la ce au venit (sperau să râdă mult), dar toţi au aplaudat în final. Cunoscutul teatrolog şi profesor universitar George Banu a fost în primul rând, alături de Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român.

 

http://merg.in/bucuresti/de-povestit/cronici/conversatie-dupa-inmormantare-vazut-si-din-culise-4987.html

“CONVERSAŢII DUPĂ ÎNMORMÂNTARE” DE YASMINA REZA LA TEATRUL BULANDRA

Dinu Grigorescu (2014)

 

“Pe muzica halucinantă a lui Adrian Enescu, în conurile de lumină şi umbrele tăcute ale lui Darie, pe buzele şi lacrimile celor şase actori, textul Yasminei Reza a explodat, izbind cu forţa unui uragan în intestinele, creierele şi cordurilor celor prezenţi şi atenţi” (Mihai Brezeanu).

 

În sala cochetă, funcţională, de 100 de locuri, cocoţată ca un cuib de păsărele în vârful unui copac, spectatorii urcă (26 de trepte pe o scăriţă metalică) pentru a vedea şase vedete ale Teatrului Bulandra dând viaţă unui spectacol straniu, piesa de debut, scrisă în 1987, a faimoasei scriitoare din Hexagon. Yasmina Reza, laureată a două Premii Molière (Franţa), două Premii Laurence Olivier (Anglia) şi două Premii Tony (SUA), născută în anul 1959 (anul chinezesc al caprei), evreică (fiica unei violoniste din Ungaria şi a unui evreu de origine iraniană plecat din Rusia), se bucură de o notorietate şi autoritate dramaturgică mondială care nu putea scăpa exigenţelor repertoriale ale Teatrului Bulandra, unde autoarea este jucată, în prezent, simultan, cu două texte. La Sala Mare se aplaudă piesa Artă în regia lui Juncu. Le Dieu du carnaje, tradus sub titlul O, Doamne, ce măcel, a fost ecranizat triumfal de marele regizor Polanski, filmul fiind altă modalitate de a universaliza numele scenaristei care a debutat totuşi ca actriţă în lumea teatrului.

 

Am vizionat Înmormântarea focusat, volens-nolens, pe decesele victimelor atacului barbar de la Paris şi cu greu am intrat în conversaţie. Aş zice – altă epocă, alte înmormântări. Tematica cimitirului se regăseşte şi în comediile macabre ale lui Dario Fo, şi la alţi autori, inclusiv români contemporani (printre care mă număr). Piesa e o dramă de interior sufletesc, psihologică, din care este evacuată comedia, deşi sunt momente (groteşti) ce ar justifica-o punctual. Povestea se petrece într-o regiune pitorească a Franţei, la o fermă-conac. Îndoliaţi: Nathan, patruzeci şi opt de ani, interpretat excelent de Cornel Scripcaru, actor cu farmec, masculinitate pozitivă şi un mod special de a rosti replica, un fel de Orfeu orfan în infernul familiei care şi-a îngropat în acea zi tatăl. Evenimentul tragic coagulează familia care vine la “cimitir” − un colţ al grădinii unde s-a săpat groapa. Conversaţii şi iar conversaţii, dialoguri şi monologuri de un realism devastator; despre starea timpului, despre una şi alta, despre cum se prepară tocăniţa, despre sex, auto, se dezgroapă amintiri, apar la suprafaţă refulări, amoruri, uri, decepţii şi imediat gândul ne zboară la Cehov, la cele Trei surori.

 

În piesă sunt doi fraţi, un unchi şi o soră. Nu sunt dezvăluite profesiile, doar obsesiile. Alex, 43 de ani, interpretat cu multe nuanţe de Marius Chivu, e fratele labil, complexat de fosta autoritate paternă care s-a exercitat asupră-i − răposatul i-a cerut să aibă “stabilitate”. Actorul realizează momente expresive în conversaţia cu părintele aflat cu “pământul în nări” (aduce, la un moment dat, şi muzică de Beethoven, simfonia preferată a defunctului). Dependenţa, afecţiunea post-mortem faţă de tată este jucată de Chivu gradat şi foarte convingător. Trioul masculin e rotunjit de unchiul Pierre, 65 de ani, fratele mamei predecedate. În acest rol, pivot al conversaţiei halucinante, Dan Aştilean deţine controlul; brutalitate domestică în relaţiile cu soţia, treceri de la un calm aparent la tumult şi paranoia, de la înmormântare la scandal, atacă sexual, pigmentează conversaţia de salon mortuar cu răcnete şi beţii. E şi dominator. În rolul soţiei firave, Camelia Maxim joacă admirabil banalitatea existenţială, umilinţa, implicarea în durere, slăbiciunea femeii supusă terorii şi capacitatea de a face faţă neprevăzutului. Interpretarea e nuanţată, perfectă – o bijuterie. Sora băieţilor, Edith, e fantomă cenuşie, resemnarea absolută, gospodina obsedată de tocăniţe, de gospodărie şi curăţenia locaţiei. Ioana Macaria este exactă, sugestivă, contrapunctică. E o moartă vie. Băieţii ca băieţii: mănâncă, se îmbată, se bat, deapănă amintiri.

 

Daniela Nane e Daniela Nane − nufărul alb în balta mortuară, un fel de stea fără nume, care aterizează la bocet şi scandal cu gândul să plece cât mai repede, dar defecţiunea automobilului o împiedică să dispară. Actriţa de excepţie aduce culoare, sărbătoare, trezeşte instinctele, pasiunile îndoliaţilor şi la un moment dat gelozia ponositelor, cedează impulsului erotic al fostului amant. Sexul pe mormânt e jucat cu prudenţă. Costumele bărbaţilor sunt colorate, dungate şi ne aduc în minte mai degrabă comedia dell’arte decât sobrietatea funerară, nasturii sunt din garderoba grotescului. Muzica e personaj, coloana sonoră, curcubeul de sunete însoţeşte armonic conversaţia şi se situează la înălţimea semnatarului ei: Adrian Enescu, laureat al Premiului Academiei Române în 2012.

 

Abundenţa detaliilor psihologice şi absenţa unei spiralate acţiuni dramatice, tenta contemplativă şi lungimea piesei (durează cât o finală de cupă europeană dusă până la prelungiri − 120 minute) oferă actorilor şansa de a-şi re-etala valoarea bine cunoscută publicului bucureştean. Regia este meticuloasă şi tacticoasă în developarea imaginilor. Regizorul cehovian construieşte predilect atmosfera. Unicitatea! Alexandru Darie face spectacol şi din curăţatul legumelor, şi din scena beţiei la supărare, din scenele erotice, din circulaţia şi staţionarea actorilor pe acea pajişte unde se află şi mormântul. Regia e punctul forte. Şi scenografia lui Octavian Neculai este neaşteptată, extraordinară. Un spaţiu verde adus parcă din Herăstrău. Lovitura de teatru nu vine din text, oricât de premiat este el, ci din decor. Doi pereţi laterali se înclină brusc şi pe neaşteptate lasă la vedere pietre funerare sub care încremenesc personajele. Legăturile de familie − bune, rele − nu se pot rupe, în ciuda diversităţii; autoarea semnalizează, printre altele şi tragedia efemerului. Familia e şi caracatiţă.

 

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5191&editie=197

YASMIN, DUCU, NECULAI, ENESCU

Luminiţa Batali (18 decembrie 2014)

 

“Conversaţie după înmormântare”, piesa Yasminei Reza în regia lui Alexandru Darie, premiera de la Bulandra, este nu doar o realizare regizorală şi actoricească plină de vitalitate şi adevăr artistic ci şi o partitură scenografică – Octavian Neculai, de lighting design – Alexandru Darie şi muzicală – Adrian Enescu, care se desfăşoară cu aşa o înaltă ştiinţă şi înţelepciune artistică şi care se contopesc aşa de viu şi insesizabil (întocmai ca viaţa) cu curgerea firească a dramei, încât perceperea distinctă a fiecăreia din aceste creaţii nu e decât o operaţie intelectuală oarecum artificială.

 

Pentru a nu dezvălui prea mult din piesa la care vă invităm să participaţi, vom spune doar că este vorba de o comedie neagră din creaţia unei scriitoare franceze din opera căreia Bulandra a mai reprezentat recent minunata “Artă” – Yasmin Reza.  De asemenea, pentru  că ne propunem să punctăm ceva despre scenografie şi designul de lumini, nu vom spune aici prea mult despre regie sau despre jocul minunaţilor Marius Chivu, Cornel Scripcaru, Dan Aştilean, Daniela Nane, Ioana Macarie şi Camelia Maxim. Şi nici nu dorim să descoperim mai mult decât trebuie despre piesă vorbind despre scenografie, pentru a nu răpi nimănui plăcerea de a o vedea.

 

În sala Studio Space, un loc excelent, care ne apare, ca să-l parafrazăm pe Le Corbusier, ca o adevărată “machine a jouer” şi care transmite din plin sentimentul prezentului, de ceva strict contemporan, de aici şi acum, spectatorii, amplasaţi pe laturile lungi ale dreptunghiului paralelipipedic al scenei, de o parte şi de alta, se regăsesc în faţa unui decor care imaginează în mijloc un câmp cu iarbă înaltă, necosită şi câteva răzleţe şi voit modeste vizual, flori de câmp. De o parte şi de alta a câmpului-dreptunghi, se află două alte dreptunghiuri verticale dar uşor înclinate spre interior, cu deschideri libere – spaţii de trecere. Elemente plurivalente, ele sunt citibile fie ca zid lucrat de vreme, fie ca (datorită tratării cromatice a suprafeţelor ca o pictură abstractă) orizont, cer cu ploaie şi pete de lumină.

 

Ideea scenografică cea mai puternică şi sugestivă, care situează de la început spectatorul în contextul ideii generale a piesei, este situarea nivelului de joc la nivelul privirii celor din rândul întâi, deci privirea este la nivelul sau chiar puţin sub nivelul firelor de iarbă, înalte (care ocultează ceva din vederea către spaţiul de joc).

 

Efectul pe care-l obţine această amplasare a spectatorului la un nivel care pare să-l conducă spre a privi, prin raportare la spaţiul de joc, vag de sub pământ, este formidabil. Emoţie, tulburare, uşoară nelinişte, care nu afectează însă recunoştinţa interioară pe care orice spectator de teatru o resimte faţă de aşa o experienţă de amplasare într-un context spaţial neaşteptat, recunoştinţa faţă de o surpriză inţială profund ludică şi reuşită care deschide calea celorlalte surprize: ale desfăşurărilor dramatice, ale regiei, ale jocului şi scenografiei. Această poziţionare necovenţională a spectatorului ţine de un autentic gest scenografic, pentru care, oarecum, prin titlul-enunţ al piesei, acesta este pregătit.

 

Să mai spunem că neverticalitatea, înclinarea panourilor care închid într-un fel la capete dreptunghiul spaţiului de joc, are legătură, credem şi cu ceva din învăţămintele scenografice ale expresionismului, zidurile înclinate având, aşa cum au arătat exegeţi reputaţi precum Denis Bablet, rolul de a crea nelinişte, de a perturba sentimentul de ordine (Mihaly Czsikszentmihalyi).

 

La capitolul costume citim că e vorba de o colaborare cu Edita Studio and Trends by Adina Buzatu. Ele sunt relativ împlinite formal şi cromatic dar nu am avut sentimentul necesităţii estetice în cazul lor precum în cel al scenografiei. Oarecum în cheie pitorească, ele evită, poate voit, sentimentul eleganţei şi aduc la costumele bărbăteşti nişte note de nepotrivire, poate dorite, care încarcă mult discursul vizual – de exemplu în acelaşi costum, model floral şi carouri, pantaloni scurţi – elemente potrivite cu zone exotice, aşadar costume pe baza cărora nu poţi situa geografic sau cultural personajele. Dar actorii le-au adoptat firesc şi au lucrat bine cu aceste costume şi acesta e lucrul cel mai  important.

 

Înainte de a ne întoarce la scenografie dorim să punctăm excelenta partitură a lighting designului care a acompaniat imperceptibil situaţiile dramatice, într-o suită de schimbări care au făcut trup şi suflet cu jocul actorilor, imperceptibil în pofida schimbărilor de tonalitate de la strălucirea naturală a luminii de zi la inundarea într-o mare violet a întregului spaţiu de joc. Nu ştim dacă “acompaniat” e cuvântul potrivit: poate ar trebui să spunem că lumina a îmbrăţişat, a sus-ţinut, adică a purtat pe sus înţelesuri teatrale fără absolut nici o stridenţă, fără nici o suprasolicitare şi captare de atenţie, cam în sensul în care definea Dieter Rams ideea de “good design”. Eleganţă şi spirit, asta a fost gândirea designului de lumini.

 

La fel şi muzica excepţionalului creator Adrian Enescu. Nu ştim când apărea, nu ştim când se insinua între voci, între linişti, era de acelaşi firesc ca un fenomen al naturii. La fel şi elementele melodice a căror originalitate şi rafinament poartă o semnătură unică, creatoare a unei atmosfere perfecte pentru teatru. Şi nu a fost niciodată în exces. Muzică reflexivă cu prezenţă perfectă.

 

Întorcându-ne la scenografie vom mai observa  mobilierul de grădină, sugerând uitare şi părăsire: un dulăpior rustic, câteva scaune, o măsuţă, neutre dar picturale, evocatoare … Un decor caracterizat cromatic şi formal de o  parcimonie inteligentă. Şi rafinament de gândire. De formaţie arhitect, Octavian Neculai ne prilejuieşte adesea întâlniri speciale cu gândirea sa profesională. Scenografia îi permite să aducă dinamism în structuri arhitecturale altfel imobile şi am mai observat această propensiune a sa şi în remarcabilul “Hamlet” semnat de Liviu Ciulei cam acum un deceniu, când o colonadă de elemente aurii de o acuzată verticalitate se modifica, se reconfigura, sub ochii noştri. Acum, la final, panourile înclinate se răstoarnă spre interiorul scenei, purtând deasupra nişte modeste pietre de mormânt, verticale. Între ele, la mijlocul scenei, personajele stau pe scaune, ca într-un cerc static.

 

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/yasmin-ducu-neculai-enescu-de-luminita-batali-13728962

MIROSUL ŞI CULORILE PASIUNII

Marina Constantinescu (2014)

 

Yasmina Reza a apărut în viaţa mea brusc prin 1996, la Paris, după ce i se pusese în scenă cu un an înainte L’homme du hasard, Omul hazardului, la Théâtre Hébertot.

 

Era o vîlvă sofisticată în jurul acestei autoare franceze şi a familiei Reza, o familie de evrei din Samarkand, la origine, tatăl născut la Moscova, iar mama, la Budapesta. Tatăl inginer, mama violonistă, sora ei este psiholog, iar fratele ei, muzician. O familie cu straturi complexe şi complicate de relaţii, de amintiri, de limbă, de stări şi nelinişti, cu psihologii frumos dozate în toate piesele Yasminei Reza, toate axate pe tipologii, pe un soi de dialog ce pare simplu, banal, imediat – se poate discuta despre cum se face o supă de legume, cum şi unde se atîrnă un tablou, cum o femeie poate să meargă într-un tren fără să citească un rînd – un dialog, însă, care are o deviere în text, într-o replică, într-un cuvînt şi totul devine apăsător, tensionat, dramatic, profund, filosofic. În cîteva fraze. Ca o cădere din spaţiu, din timp, din povestea în derulare. Apoi, se întoarce. Şi, din cînd în cînd, evadează iar în straturile unei psihologii, ale unor acte ratate – iubire, scris – care definesc personajele ei. Parcă niciodată pînă la capăt. Meandrele astea sînt neliniştitoare şi provocatoare, în acelaşi timp. Sînt ieşiri din sinele personajului şi din propriul sine, cad măşti şi voaluri şi rămîi exact aşa cum eşti. Vulnerabil. Ros de ceva. Rămîi învîrtind morişca lui “ce-ar fi dacă ar fi”, anulînd prezentul. Citind-o, am mereu senzaţia că îmi pune în braţe un personaj sau altul şi mă constrînge, astfel, să fac un final, să manipulez sentimente, să intervin, concret. Ea însăşi cred că manipulează cu multă voluptate, se joacă cu ea însăşi, întîi de toate, cu rezonanţele numelui ei musulman, cu senzualitatea ei specială, cu histrionismul actriţei cu şcoala lui Lecoq, cu spontaneitatea stărilor lăsate libere, prinse doar în cuvînt, uneori, cu ludicul ce o însoţeşte fidel. Îmi amintesc cum se discuta că Omul hazardului are ca sîmbure o stare admirativă. Poate să nu-i spunem chiar pasională. Ideea piesei pleacă, se pare, de la un amănunt concret. Emil Cioran locuia oarecum în apropiere, o fascina, ca pe atîţia, nu doar prin scris, ci şi prin felul aerian, desprins, în care mergea, observa ceva, o vitrină, un acoperiş, un om, bombănea, se oprea. Yasmina Reza i-a fost, un timp, umbră pe Rue de l’Odéon, dar niciodată nu l-a oprit, n-a îndrăznit şi n-au vorbit. Deşi, ar fi vrut asta mai mult ca orice. Se întîlnesc, însă, într-un tren imaginar, unde Bărbatul, scriitor, nu pricepe cum Femeia din compartimentul său stă ore în şir fără să deschidă o carte. Şi bărbat, şi scriitor... Femeia stătea în faţa lui, braţ la braţ cu propria- i admiraţie şi, în poşetă, cu o carte de-a lui.

 

Prin 1995, la Paris, Yasmina Reza era deja o scriitoare, un dramaturg ce avea patru piese solide publicate, intrate în circuit, puse în scenă, la radio, jucate cu nume mari. Am citit şi am recitit piesele ei, am văzut cîteva montări afară, prea puţine la noi, am citit cronici despre acele spectacole la care nu am ajuns, mi-a plăcut cum a negociat cu Polanski pentru film, mi-am imaginat cum a jucat Harold Pinter însuşi într-o piesă a ei. De la distanţă cumva, Yasmina Reza poate să fie un dramaturg bun, cu ştiinţa replicii şi cu puterea cuvîntului. De multe ori s-a întîmplat să se rămînă, într-o montare sau alta, într-o interpretare sau alta, pe stratul prim, mai facil, mai cu umor, mai comercial sau, dimpotrivă, straniu. Nu ştiu de ce, coborîrile în adîncurile textului nu au fost neapărat atracţia unor regizori de la noi sau de aiurea. Acum, sigur, şi supralicitarea unei piese doar ca să nu dea senzaţia unei scriituri “minore” nu cred că ar fi o soluţie şi nu ar folosi nimănui. Poate doar propriilor vanităţi.

 

Cînd am aflat că Alexandru Darie a montat Conversaţie după înmormîntare la Teatrul “Bulandra”, am fost surprinsă. Nu este un text din literatura dramatică de prim nivel, nu este nici o noutate, nu are filonul ludic, care i se potriveşte mănuşă regizorului, este prima piesă a Yasminei Reza scrisă, din cîte ştiu, în 1987, exact la douăzeci de ani. Am recitit-o în traducerea subtilă şi minunată a lui Alex Leo Şerban, cea pe care o foloseşte şi regizorul. Leo îmi spunea, uneori, cînd lucra la text, că i se pare ceva foarte solid şi filosofic pe dedesubt, ceva erotic mai puternic decît se simte la început. Era fascinat de anumite pasaje ale lui Alex, din final, în care defineşte scrisul, de stările bizare ale lui Nathan, oarecum înţeleptul aici, fratele cel mare care are control absolut, mental, asupra tuturor. Şi a poveştii. Alexandru Darie merge exact în aceste sensuri, profunde, stranii, nu la prima mînă neapărat, cu accente din Ibsen sau din Cehov, construind stări sau gesturi pe care le lasă suspendate în Muzica lui Adrian Enescu, un personaj esenţial în acest spectacol. Sunete puternice, o muzică ce se alcătuieşte din tensiunile de pe scenă şi din ce nu se rosteşte. Sonorităţile duc mult mai sus, mai înalt spiritual, sensurile ce umblă în spaţiul scenic şi în neliniştile personajelor. Autoarea dă cîteva indicaţii scurte, precise, despre locul întîmplărilor: “O proprietate a familiei în Loiret. Fără realism. Un unic spaţiu deschis. Sînt doar sugerate prin elemente succesive pădurea, luminişul şi casa.” Într-adevăr, pe sugestie se merge mult aici. De la spaţiul lui Octavian Neculai, la compoziţia sofisticată a luminilor, un comentariu vizual remarcabil, pînă la priviri, gesturi strecurate pe furiş, la prelungirea tăcerilor, la ce mai este, încă, dincolo de cuvînt. STUDIO SPACE ce aparţine de Sala “Toma Caragiu” pare ideal pentru intenţiile lui Alexandru Darie şi ale echipei sale. E adevărat că spectatorii mai puţin de-ai casei nu ştiu să nu-şi lase haina la garderobă şi tremură de-a binelea traversînd curtea interioară, aşteptînd parcurgerea scărilor exterioare. Dar la vară, nu-i aşa, nu va mai fi ca în toiul iernii.

 

O limbă mare din lemn, parte dintr-o pădure, este spaţiul de joc, aşezînd publicul de-o parte şi de alta. Actorii sînt foarte aproape de spectatori, le auzi şi le simţi foşnetul paşilor prin iarbă, printre obiectele, cîteva, patinate, parte din identitatea lor, se creează un plus de intimitate, de mister, care se strecoară uşor, în sală, în mintea fiecăruia, te simţi părtaş la structura complicată, stratificată a relaţiilor dintr-o familie reunită într-un context concret, la înmormîntarea Tatălui. Concretul şi abstractul. Iubirea. Trădarea. Amintiri, obsesii, frustrări, suferinţe sugrumate, înecate în singurătăţi cărora le stă bine aşa. Aducerea împreună a personajelor, în grupuri mici, în doi, în trei, amplifică neîmplinirea, ratarea, durerea. Devine greu, apăsător. Atunci, o schimbare de cadru, o mişcare pur cinematografică, o piruetă a lui Nathan, o isterie a lui Alex, o mimică de clovn trist a lui Edith, sora lor fără de viaţă. Împietrită. Moartă de vie. Sau?

 

Această Conversaţie după înmormîntare este un spectacol solid al lui Alexandru Darie şi al trupei sale. Chiar dacă în atmosfera construcţiei spectacolul devine puţin prea sofisticat, prea pretenţios, pe alocuri, rafinamentul estompează excesele. Iar armonia vine din jocul actorilor. Aici este, cred, cheia montării. Aici este miza tuturor, aici sînt căutările fiecăruia prin sertare nedeschise, prin lumini şi umbre interioare, ele însele stranii, necunoscute, adormite. Senzualitatea lui Cornel Scripcaru în Nathan poate că nu am cunoscut-o. Despre vibraţia aceasta vorbeam cu Leo şi ne miram că nu ţîşneşte. Ca acum! Forţa şi hipersensibilitatea acestui Actor mare, cu mii de nuanţe, cu piste neumblate pe care aleargă cu voluptate şi cu bucurie, cu ţinută majestuoasă, însoţit de seducţii, de filosofii, de ştiinţa muzicii, de o masculinitate purtată conştient, graţios în gesturi, mici, în forfota de colodincolo, în ce nu spune. Ioana Macaria, Edith – sora celor doi fraţi ce-şi dispută aceeaşi amantă – este impecabilă în acest personaj! În această “apariţie” apăsat stranie, oarecum rătăcită pe drumuri neparcurse este personajul fără de care nu se face şi nu se desface, este femeia anulată, ratată, cu ochii proptiţi mereu în destinul celorlalţi, moartă înainte de vreme, înainte să fie femeie, determinată de subconştient să-i contamineze pe ceilalţi cu propria-i ratare. Marius Chivu, Alex, fratele cel mic. Cred că acest rol i se cuvenea acestui actor. Şi găsesc că îl face într-o cheie extraordinară, oarecum imprevizibilă, extrem de sigur pe fiecare detaliu. Maturitatea lui Marius Chivu, vibraţiile rebele, non-conformiste în rostire, în mişcări, apucăturile tumultoase ale lui Alex, un scriitor ratat în propriul prezent, năucit de realitatea imediată şi nu de iluzie m-au fascinat. Deşi, ca desen, personajul Julienne i se potriveşte Cameliei Maxim, îl prinde doar în partea a doua, cînd renunţă la o voce greu de urmărit, la o tonalitate falsă. Pe urmă, cînd personajul ei se topeşte în “familie”, tonul devine normal, cald, replicile pline de autoironie, de o tristeţe tulburătoare. Foarte just cred că este pusă în circuitul scenic Elisa, iubita celor doi fraţi, miezul stricat al mărului ispititor. Daniela Nane urmăreşte extrem de atent traseele din poveste şi de pe scenă ale acestei femei, la fel de nefericită ca şi ceilalţi, deşi mizează enorm pe aparenţe şi pe hazard ca o cale de evadare spre fericire. Mărturisesc că eu, din păcate pentru mine, evident, nu am înţeles nici ce a vrut regizorul Darie, şi dacă a vrut, nici ce a dorit actorul Dan Aştilean, dacă a dorit, de la personajul Pierre, unchiul fraţilor din partea mamei. Şi nici de ce, prea devoalat, coboară, la sfîrşit, cele două “capace”, pline de cruci şi de cripte, închizînd, prea demonstrativ, prea realist, povestea despre moarte în moarte.

 

În aceşti trei actori, Cornel Scripcaru, Ioana Macaria şi Marius Chivu stă, puternic, solid, serios, consistent spectacolul Conversaţie după înmormîntare al lui Alexandru Darie. Ca şi în universul puternic al sonorităţilor lui Adrian Enescu. Ca şi în respiraţia “nerealistă” a spaţiului lui Octavian Neculai.

 

http://www.romlit.ro/mirosul_i_culorile_pasiunii

CÂT TE-AM AŞTEPTAT, DUCULE! – CONVERSAŢIE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

Mihai Brezeanu (decembrie 2014)

 

La finele anilor ’90, într-una dintre cele două pauze ale legendarului Trei surori (cu, printre altele şi alţii, Oana Pellea, Marcel Iureş şi răvăşitoarea lor întâlnire printre spectatori, la flacăra unei lumânări ce pâlpâie încă), publicul era invitat, pentru un fum de ţigară şi/sau o gură de aer proaspăt, într-o curte interioară. Ascuns privirii trecătorilor de pe strada Calderon de un gard înalt, patio-ul readucea în memorie istorii vechi, de pe vremea când spaţiul de joc din Grădina Icoanei al Bulandrei era sala de festivităţi a Şcolii Centrale. Construită în 1900, clădirea a avut parte de o istorie aventuroasă, ce a culminat, la mijlocul anilor ’50, cu transformarea ei în cel mai modern spaţiu teatral al Bucureştiului. Responsabil pentru această revoluţionară transformare a fost, la vremea respectivă, un tânăr arhitect pe nume Liviu Ciulei, cel care avea să devină, peste decenii, figura-emblemă a teatrului-emblemă al oraşului.

 

Uşa din foaier care îngăduia accesul în acea curte interioară a rămas închisă în anii care au urmat surorilor. Şi odată cu acea uşă, pare că s-a închis şi drumul ascendent al carierei lui Alexandru Darie, regizorul celor Trei surori şi al altor mari spectacole care au marcat epoca de glorie a Bulandrei de la finele secolului trecut. Director al teatrului încă din 2002, Darie a făcut titluri bune în presa culturală a ultimilor ani mai degrabă datorită performanţelor manageriale decât a celor regizorale. Totul până în decembrie 2014, într-o seară rece şi umedă, când uşa aceea s-a deschis din nou.

 

Aproape o sută cincizeci de oameni i-au trecut pragul. Printre ei, Ducu Darie şi Andrei Şerban. Pe o cărare străjuită de lumânări aşezate în recipiente de sticlă, oamenii au făcut câţiva paşi în tăcere şi apoi s-au prins a urca o lungă scară metalică. La capătul ei, dincolo de crengile unui copac ce amintea de Capul de răţoi, îi aşteptau o sală (Space Studio), o scenă (îmbrăcată, de scenograful Octavian Neculai, în iarba sălbăticită a unei grădini prost îngrijite) şi şase actori (Cornel Scripcaru, Marius Chivu, Daniela Nane, Ioana Macaria, Dan Aştilean, Camelia Maxim). Şerban s-a aşezat în mijlocul uneia dintre cele două gradene, Darie la capăt de rând. Luminile şi-au preschimbat textura şi spectacolul a început.

 

Pe muzica halucinantă a lui Adrian Enescu, în conurile de lumină şi umbrele tăcute ale lui Darie, pe buzele şi lacrimile celor şase actori, textul Yasminei Reza a explodat, izbind cu forţa unui uragan în intestinele, creierele şi cordurilor celor prezenţi şi atenţi.

 

Ce e, de fapt, Conversaţie după înmormântare?

 

O amintire transformată în proză a fratelui mai mic Alex (pe care Marius Chivu, aflat la cel mai bun rol al carierei, îl plimbă într-un carusel ireal de stări şi emoţii, stârnind deopotrivă râsul, plânsul şi, mai ales, gândul)?

 

O nălucire a aceluiaşi Alex?

 

O redare fidelă a unui priveghi ratat, al cărui final virează brusc în fantastic? În absurd? În nebunie? În ironie?

 

Goana a şase personaje printr-o viaţă din care tatăl-autor a ales să-şi ia tălpăşiţa, pretinzând, totuşi, să fie îngropat în ceea ce cândva era o grădină paradisiacă?

 

O aducere la zi a spiritului cehovian, ceva în stilul Kis uykusu / Winter Sleep, cu Edith (entuziasmantă Ioana Macaria!) ca o nouă Sonie căutând disperată împăcarea fraţilor dragi, părând că zăreşte o umbră a iubirii la a cărei împlinire nici nu îndrăzneşte să viseze, acceptând cu resemnare non-sens-ul vieţii în vasta preerie americană, versiunea 2.0 a stepei rurale ruseşti?

 

O nu mai puţin cehoviană poveste de dragoste între fratele cel mare, Nathan (Cornel Scripcaru este vedeta absolută a unei distribuţii ce funcţionează excepţional), şi fosta amantă a lui Alex, Edith (priviţi ochii Danielei Nane atunci când nu are replică, priviţi-o cum se ascunde, luând forma spinării bărbatului iubit, şi veţi înţelege unul dintre superlativele actoriei!), cei care, în clipa regăsirii, în prelungirea unei sonate de pian beethoveniene ale cărei acorduri Scripcaru le desenează în aer cu uluitoare minuţie, produc o scenă de dragoste pentru istoria teatrului românesc?

 

O reîntrupare a clasicului triunghi amoros cu trei pierzători însângeraţi de cioburi de fericire prea rare şi prea ascuţite?

 

Radiografia eşecului ideii de familie, atât în versiunea rurală, întruchipată de cei trei fraţi, cât şi în cea urbană, oferită de Pierre (Dan Aştilean, jucându-se cu imensa plăcere de a fi actor) şi Julienne (Camelia Maxim, clovnizând existenţa de pisi, dar şi lăsând în urmă tristeţea din replicile aruncate în siajul mărturisirilor celorlalte două personaje feminine despre pasiunile lor clocotitoare: “Eu n-am avut niciodată o Noapte! Eu am avut doar nopţi”)?

 

Pesemne că toate sunt de găsit în spaţiul de două ceasuri al unui spectacol pe care mintea, imaginaţia, talentul şi răbdarea lui Alexandru Darie l-au produs la înălţimea la care, cândva, respirau, iubeau şi pierdeau cele trei surori. În secvenţa desfrâului bahic, în scenele când privirile şi palmele lui Nathan şi Edith se întâlnesc, în dialogul muzicii cu reflectoarele şi cu elementele de decor, în jocul infinit de complex, de variat, de studiat, de asumat, de interiorizat al fiecărui actor, în privirile lor ce transformă panourile laterale ale decorului când în pereţi, când în ferestre, când în oglinzi, când în spaţii fără de sfârşit şi în timp fără de clepsidră, se simte pofta de a gândi sensurile unui text şi de a face teatru a unui om ce şi-a regăsit drumul.

 

De-a lungul piesei, ros de emoţie, Darie se agita continuu pe scaunul său izolat la margine de sală, căutându-i privirea lui Andrei Şerban. La final, chipul îmbujorat al acestuia, radiind fericire, a fost, pesemne, cel mai frumos dintre complimentele care i se puteau face omului care şi-a învins căderea.

 

Acolo, în privirile luminoase ale acestor doi bărbaţi, în Omul cel bun din Seciuan şi în Conversaţie după înmormântare, în bucuria pe care actorii acestor două spectacole încântătoare o aşază în fiecare replică, în fiecare gest, în fiecare tăcere, acolo se găseşte un capital de valoare culturală şi de fericire umană care e pesemne cel mai frumos cadou de Crăciun pe care un teatru îl poate oferi spectatorilor săi. Bulandra is back in business and the business is better than ever!

 

http://agenda.liternet.ro/articol/19162/Mihai-Brezeanu/Cat-te-am-asteptat-Ducule-Conversatie-dupa-inmormantare.html

ADEVĂRATUL GODOT

Mircea Morariu (24 februarie 2015)

 

Astăzi cu siguranţă nu mai există om de teatru sau spectator român care să nu fi auzit de numele “dulce-acrişor” al Yasminei Reza. Cum îl definea cândva, prin anul 2000, Marina Constantinescu. Unora dintre ei poate că deja li s-a şi acrit de el, piesa Zeul măcelului fiind destul de des, chiar prea des prezentă în repertorii, tratată cel mai adesea sumar, ca o comedie burlescă şi nimic mai mult.

 

Puţini sunt însă cei ce îşi mai amintesc care a fost punctul zero al intrării Yasminei Reza în atenţia teatrokraţiei româneşti. Nu mulţi sunt cei ce îşi mai aduc aminte că în 1998, pe vremea când editura Unitext era încă o prezenţă vie, apărea aici un elegant volum prefaţat de Dan C. Mihăilescu, conţinând trei piese, traduse de Violeta Popa, Elena Drăguşin-Popescu şi Alex Leo Şerban. Era încă vremea în care repertoriul teatral românesc se înnoia cu greu, funcţiona încă acea “fugă de prezent” diagnosticată exact de criticul Marian Popescu. Firesc ar fi fost ca asupra pieselor cu pricina să se exercite un veritabil asalt, toată lumea să dorească să le monteze. Nu a fost chiar aşa, nu a fost deloc aşa. Însuşi omniprezentul text Zeul măcelului a avut ceva de aşteptat până să intre în repertorii. Alte două piese – Artă şi Conversaţie după înmormântare – au aşteptat ceva mai puţin, însă acum sunt mult mai rar prezente pe afiş decât surata lor mai favorizată, mai plină de succes. Artă, bunăoară, a fost jucată pentru prima oară în 2002 la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Adrian Roman, în 2008 a revenit în repertorii graţie unui spectacol de la Teatrul de Comedie, în 2010 l-au montat două teatre (Teatrul 74 din Târgu Mureş şi Bulandra), în 2014 şi l-a readjudecat Godot Cafe Theatre. Soarta cea mai proastă a împărtăşit-o Conversaţie după înmormântare. Definită de autoare, ca şi suratele sale deja amintite, ca şi alte piese ale Yasminei Reza, tot comedie, care chiar este comedie, dar o comedie altfel. Una ce, la rigoare, ar putea fi definită drept post-dramatică sau post-post-dramatică. Oricum sintagmele în cauză suportă orice. Piesa a fost jucată pentru întâia oară în anul 2000, în regia lui Cristi Juncu, la efemerul teatru Hanul cu tei, gândit, cred, de teatrologul Lucian Sabados, pe atunci director al Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti, ca o prelungire bucureşteană a acestuia. În 2014, a redescoperit Conversaţia…regizorul Alexandru Darie care a înscenat-o la Teatrul “Bulandra” în sala Studio Space.

 

Spectacolul, dincolo de valoarea lui, incontestabilă, fireşte, dincolo de impactul său la public, ceva mai problematic, şi de viitorul său dificil de previzionat, e unul eveniment. Şi aceasta fiindcă e semnat de Alexandru Darie, copil hiper-talentat şi super-teribil al regiei anilor 80 (Jolly Joker, Porţile, Amadeus, Zece hohote de râs) şi personalitate dominatoare a anilor 90–2000 (Trei surori, Poveste de iarnă, Iluzia comică). Ceva mai încolo lucrurile s-au mai schimbat, premierele purtând această semnătură au devenit mai rare, succesele incontestabile încă şi mai şi. Oricum, a trecut ceva timp, vreo patru ani, cred, de la Însemnările unui necunoscut, aşa că aşteptarea era mai mult decât justificată. Acesta să fi fost oare motivul pentru care Alexandru Darie a optat pentru un text despre aşteptare? O aşteptare cam fără obiect, oricum nu a unui miraculos, indefinit domn Godot, ci a zilei de mâine, ori a zilei de luni, atunci când grupul celor şase personaje, reunite ad hoc pentru înmormântarea lui Jean, se va fi risipit. O aşteptare în răstimpul căreia nu se întâmplă mare lucru. În care cele şase personaje, dintre care cinci trecute de 40 de ani nu fac mai nimic. Stau pe scaune, faţă în faţă, într-un spaţiu delimitat de ierburi, de buruieni, de ciulini. Doar vorbesc, îşi amintesc întâmplări şi trădări din trecut, se rănesc reciproc, fac sex, se încaieră ori se împacă, se fac că pleacă şi mai apoi revin. Unicul lucru concret făcut de cei şase e o imensă tocană, terminată prea devreme sau prea târziu, opiniile lor în privinţa aceasta fiind împărţite. Tocana aceasta franţuzească, cu multe legume, e leit-motivul piesei, despre ea se face vorbire în ultima replică din piesă, până la urmă ea e Godot-ul celor şase. Un Godot care, totuşi, vine. Când anume, în vremea vieţii ori în cea a morţii, o face e mai greu de spus fiindcă spectacolul lui Alexandru Darie şi scenografia semnată de Octavian Neculai, aşa cum se arată ea în secvenţa finală, ne îndreptăţesc să credem că Pierre, Nathan, Alex, Edith, Julienne, Elisa ar fi trecut şi ei în lumea de dincolo. Sigur e doar că până la venirea lui cei şase se toacă reciproc. Se fierb la foc mic. Preţ de aproape două ore cât durează spectacolul suntem martorii fierberii cu pricina.

 

Montarea lui Alexandru Darie nu e lipsită de comic. Un comic născut îndeosebi din grotescul personajelor, fiecare dintre ele având momentul în care şi-l etalează, şi-l exhibă, în care joacă teatru, se dă cu patimă în spectacol. Comicul celor şase e însă unul cu totul special. Aminteşte de cel atât de dureros al personajelor cehoviene, de cel al cvartetului tragic din Cui îi e frică de Virginia Woolf, de comicul non-eroilor din Aniversarea (Serată neprevăzută) de Harold Pinter. Alexandru Darie trimite Conversaţie după înmormântare undeva în zona teatrului absurd, iar operaţia îi e facilitată de muzica de scenă stranie, cu sonuri jazzistice, compusă de Adrian Enescu. Fantomele vii de pe scenă au parte de interpreţi excelenţi. De actori de mâna întâi precum Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Aştilean, Marius Chivu. Care nu pot fi decât lăudaţi, cărora cu greu li s-ar putea face vreun reproş. L-am regăsit, aşadar, pe acel Alexandru Darie pe care îl ştiam încă din tinereţea noastră comună ca imbatabil alcătuitor de distribuţii, ca artist minuţios preocupat de lucrul cu actorii. Am avut, aşadar, toate motivele să fiu bucuros.

 

Însă nu aş putea spune că am părăsit sala Studio Space chiar atât de bucuros pe cât mi-aş fi dorit. Fără doar şi poate, Converaţie după înmormântare e un spectacol bun. Unul elitist. Dacă aş reintra în jocul pe care îl jucam cândva, acela al acordatului de stele, i-aş da fără nici un fel de reţinere patru. Patru şi nu cinci, aşa cum m-aş fi aşteptat. Cum mi-aş fi dorit. Aş face-o dintr-un motiv cât se poate de subiectiv. Altfel, mult mai spectaculoasă, mult mai somptuoasă aş fi vrut să fie revenirea în lumea creatorilor de teatru a lui Alexandru Darie. Şi fiindcă tot l-am invocat în această cronică pe Godot, o închei spunând că pentru mine adevăratul Godot e Alexandru Darie însuşi. Un Godot pe care îl aştept în continuare. Neuitând că îi datorez atâtea în formarea mea ca (posibil) critic de teatru.

 

http://adevarul.ro/cultura/teatru/adevaratul-godot-1_54ec6c76448e03c0fdf0df49/index.html

DUPĂ ÎNMORMÂNTARE… CONVERSAŢIE DESPRE TEATRU ŞI MORMINTELE LUI

Monica Andronescu (9 decembrie 2014)

 

Texte spumoase, comedii negre, cu tentă bulevardieră, piesele Yasminei Reza aduc în discuţie probleme cotidiene, mai mult sau mai puţin general-umane, care pun în dezbatare subiecte “mici”, dar de mare interes public. Nici “Conversaţie după înmormântare”, montat în premieră de Alexandru Darie la Studio Space de la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, nu face excepţie. E o poveste simplă, despre şase oameni care se întâlnesc după o înmormântare, undeva, într-o casă de la ţară, şi discută la marginea absurdului. O mie de lucruri ies la iveală, se dezvăluie taine mai mari sau mai mici, drame de familie, întâmplări nespuse, într-un tăvălug al conversaţiei, foarte bine condus de scriitoare, aşa încât să nu rămână prea multe ascunzişuri.

 

În schimb, ceea ce face Alexandru Darie cu textul Yasminei Reza este operaţie pe cord. Şi recunosc că încă de când am aflat că Alexandru Darie, regizorul celebrului spectacol “Trei surori”, al la fel de celebrului “Poveste de iarnă”, al “Iluziei comice”, regizorul care cam prin toate montările lui a refuzat să se îndepărteze de zona teatrului de artă, m-am temut de întâlnirea lui cu textul Yasminei Reza. Şi m-am temut pentru că, urmărindu-i cu pasiune traseul regizoral, mi se pare evidentă tentaţia de a căuta adâncimi, de a miza mult pe zona de extratext, de a construi atent şi încet o mie de vieţi în spatele personajului, de a-i da carne, cât mai multă carne fiecărui personaj pe care-l aduce pe scenă, de a elabora psihologii ţesute strâns, de a sonda cât mai adânc, de a vedea uneori şi ce nu e şi a face să existe (cu mirajul unui Don Quijote fascinant). Ceea ce e esenţial la un regizor, mai ales într-o lume teatrală în care regia îşi are crizele ei… Şi, mai ales, într-o lume teatrală în care, în numele “noului” şi al “originalului”, se ajunge la o formă de superficialitate în care se copiază idei şi schelete de idei. Da, am s-o spun răspicat, spectacolul lui Alexandru Darie are meritul că e anti-trend. Şi în acelaşi timp suferă de vina că vede mai mult decât e de văzut, că vede adâncimi şi profunzimi cehoviene într-un text, aşa cum Don Quijote vedea castele… Şi că din păcate multe dintre sensuri, cu încărcătură teribilă, scapă înţelegerii publicului.

 

Aşa cum îl pune Alexandru Darie în scenă, textul Yasminei Reza e un amestec de Cehov şi Shakespeare, care nu e… şi rezistă doar pe alocuri interpretării lui. Într-un decor, creat de Octavian Neculai – o grădină verde, plină cu iarbă şi cu obiecte uitate în peisaj, aşezată între două uşi ce dau spre altă existenţă, un spaţiu scenic frumos şi la fel de antitrend, pentru că în mare frumuseţea îi este “în sine” –, regizorul îşi introduce personajele care încă din prima scenă intră ca din altă lume. Aduc cu ei un aer straniu, subliniat şi de muzica lui Adrian Enescu, uşor previzibilă în accente tenebroase, un fel de jazz amar şi angoasant. Sunt şase oameni, blocaţi într-un spaţiu în care tocmai a avut loc o înmormântare. Pământul e proaspăt şi ei au un aer al morţii, pretutindeni adie un aer de film horror, ceva din romanele lui Stephen King. Totul în grădina lui Octavian Neculai e lipsit de viaţă, rostirea personajelor pare că ascunde secrete de pe altă lume, nimic din aerul obişnuit al Yasminei Reza.

 

Extrem de static, spectacolul nu compensează decât parţial prin ritmul interior pe care Alexandru Darie reuşeşte să-l imprime personajelor. E în ritmul tuturor ceva din aşteptarea celor trei surori ale lui Cehov, dintr-un spectacol de acum mulţi ani, dar povestea din spate, oricâte straturi de haine groase i-ar fi adăugat regizorul, îşi păstrează subţirimea. E o dramă amoroasă, o femeie care se întoarce după mulţi ani la această înmormântare şi dă ochii cu iubitul ei de atunci, pe care nu-l mai iubeşte de mult şi nici nu l-a iubit vreodată şi în schimb îi mărturiseşte dragostea fratelui lui. Şi femeia rămâne blocată aici, în casa familiei care tocmai şi-a înmormântat tatăl; un unchi răsărit acum de niciunde, împreună cu soţia lui, amândoi stranii, amândoi cu un picior în două lumi, amândoi trăind din amintiri, care însă puse cap la cap nu prea dau un puzzle complet; şi doi fraţi şi-o soră, izolaţi de lume, care tocmai şi-au înmormântat tatăl pentru care fiecare avea, în felul lui, un cult. Nu se întâmplă nimic. Doar vorbesc… Sau, dacă se întâmplă ceva, e o falsă poveste de dragoste între Nathan şi Elisa, o dragoste ce pare să fi existat dintotdeauna, dar în acelaşi timp parcă se naşte acum, ciudat, şi se concretizează într-o partidă de amor pe mormântul proaspăt al tatălui lui… În rest, nimic. Fiecare scoate la iveală resentimente, respiră şi vorbeşte. Ce şanse are un astfel de spectacol în lumea noastră treatrală în care se caută acţiunea şi personajele cât mai schematice? “Conversaţie după înmormântare” parcă plăteşte tribut unei alte epoci teatrale, de care, da, uneori ţi se face dor… chiar dacă ritmul şchioapătă adesea, chiar dacă psihologizarea e uneori în exces, chiar dacă povestea trenează, chiar dacă actorii se lasă şi ei adesea furaţi de val.

 

Cornel Scripcaru, Ana Ioana Macaria, Marius Chivu, Dan Aştilean, Camelia Maxim şi Daniela Nane se avântă cu toţii în partituri complicate, bine mobilate interior, dar cumva, undeva, lipsite de miză. Cumva, undeva, căutând ei înşişi sensul şi sensuri ce parcă nu există. Cornel Scripcaru, cu siguranţă unul dintre cei mai valoroşi actori de la noi, construieşte probabil cel mai echilibrat rol din întregul spectacol – Nathan. O linişte în care zac o mie de poveşti, forţa simplă şi adevărată a masculinităţii ce poate trage cu ea până dincolo de moarte… iubirea, o precizie a gestului, a privirii, transparente la fiecare scenă, un umor cald şi uşor absurd, atât de potrivite în context. Ana Ioana Macaria, la fel, una dintre acele actriţe a cărei simplă prezenţă modifică spaţiul, combină în rolul lui Edith o doză de umor cu una de tragism absurd, din care iese un cocktail delicios. Iar Daniela Nane, în Elisa, găseşte o formă de fineţe şi de simplitate amestecată cu o feminitate ucigătoare. Se potriveşte perfect în anumite scene cu stranietatea lui Nathan, tocmai pentru că o contrabalansează. Dar, una peste alta, deşi spectacolul îşi propune mult mai mult decât o poveste de dragoste, scenele de dragoste dintre ei doi sunt cele mai puternice. De rămas, rămâne imaginea mâinilor lor încleştate cu putere una de alta.

 

Dan Aştilean, în Pierre, găseşte şi el tonul potrivit, jonglând între absurd şi realism frust şi grosolan, într-un rol oarecum criptic în economia spectacolului, la fel şi cel al Cameliei Maxim (soţia lui, Julienne), care altminteri alunecă uneori în patetism. La fel şi Marius Chivu, care îngroaşă prea mult şi nejustificat în anumite scene, în rolul lui Alex, fratele mai mic al lui Nathan.

 

Spectacolul lui Alexandru Darie caută o poartă spre altă lume. Iar scena finală se doreşte revelatoare. Câţiva dintre cei prezenţi sunt şi ei morţi deja… care şi cum veţi descoperi în sala de la Teatrul Bulandra. Numai că mesajul devine cu adevărat transparent de-abia în final. Indiciile pe care regia le lasă până atunci sunt vagi, fiindcă textul în sine e ambiguu. Lui Alexandru Darie nu i-a surâs să monteze o comedioară bulevardieră, ci a vrut să-i afle sensurile metafizice, iar dacă nu există să le inventeze. În mare parte, reuşeşte. Finalul însă, cu pietrele de mormânt ivite din neant, din păcate diluează efectul scenei anterioare, fiind cumva prea brutal şi lipsit de subtilitatea pe care întregul spectacol a căutat-o…

 

http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

LA VIE EN .... RATATOUILLE

Răzvana Niţă (11 noiembrie 2014)

 

Ratatouille – tocană tradiţională de legume, din regiunea Provance a Franţei. Este compusă în principal din legume fierte: vinete, ceapă, dovlecei, ardei. Există două metode de a prepara legumele: prin fierbere separată sau împreună.

 

Nathan, Edith şi Alex sunt fraţi. La înmormântarea uşor atipică a tatălui lor mai participă unchiul Pierre cu soţia Julienne şi fosta amantă a lui Alex, îndrăgostită de Nathan, Elisa. Pe fondul dispariţiei tragice a celui care a fost pater familias, vitalitatea tuturor dă în clocot. Parfumul lasciv al morţii trezeşte în fiecare personaj orgolii, frustrări, patimi – într-un cuvânt, pofta de viaţă. Toate acestea sunt preparate cu răbdare, la foc iute şi sunt servite, fără formalisme, ca la orice masă în familie.

 

Nathan, Edith şi Alex au toţi trei peste 40 de ani – au trăit destule, au acumulat câte ceva, au ratat nu puţine. Raporturile între ei oscilează echilibristic între cinism infantil, admiraţie, invidie şi complicitate. Fiecare în parte demonstrează fragilitatea unui animal hăituit dar şi duritatea implacabilă a unei lespezi de mormânt neîngrijit – construcţii complexe, măşti cehoviene care se autotransportă prin propria viaţă ca printr-un deşert fără margini, spleen, retorică şi din când în când o răbufnire, semn că au sărit siguranţele. Mânia dă pe dinafară, se rostesc adevăruri dureroase. Şi apoi, din nou, focul se face mai mic, se mai toarnă puţină apă peste şi tocăniţa noastră fierbe în parametri obişnuiţi. Fiecare legumă în parte lasă miresme, arome, gusturi. Da, o familie poate fi comparată cu un preparat culinar simplu în aparenţă, clasic, tradiţional, tipic dar a cărui calitate finală depinde şi de generozitatea cu care personalitatea fiecărui ingredient se dăruieşte zeului omogenitaţii.

 

Liviu Ciulei spunea că o condiţie obligatorie în reuşita unui spectacol este “să circule gândul” prin scenă şi sală. În montarea lui Alexandru Darie (una din cele mai dense, mai coagulate şi mai emoţionante pe care le-a semnat până acum) bântuie mai multe “fantome” care ţin de natura umană: sexul, complexul eşecului, al ratării, relaţia cu părinţii, conflictul între generaţii, incestul, bătrâneţea, moartea uitarea. Regizorul impresionează prin felul în care a ştiut să dea relief poveştilor, dimensiune fiecărui personaj în parte dar şi cum a valorificat pauzele, tăcerile, “necuvintele” (să nu uităm că Darie este autorul unei variante memorabile cu “Trei surori”). Într-un decor (Octavian Neculai) în care publicul se simte inspirat, pe acordurile intra şi extra senzoriale ale compozitorului Adrian Enescu, trei actori şi trei actriţe “conversează” pe diverse tonuri dar cu o constantă intensitate. O fac cu relaxare, cu împăcare, cu resemnare, când nu cu autoironie sau cinism. Am putea spune la fel de bine că nu conversează, ci glosează.

 

Dan Aştilean în Pierre e un teluric blazat, când erotic, când eretic, când grobian, când liric – o personalitate ce se dezvăluie cu fiecare gest sau ton. Camelia Maxim – aeriană, o inocenţă neforţată, în adolescenţă destinată mănăstirii, azi interogând retoric pe tema iluziilor spulberate, îşi consumă dorul de aventură în jocuri pentru copii. Actriţei îi reuşesc toate volutele pe muchia subţire dintre sublimul fiinţei umane şi vocaţia pentru ridicol. Ana Ioana Macaria (un chip expresiv ca o mărturie vie) e Edith – o suferinţă cristalizată, în lipsa unui Cineva pentru care să merite să iasă din propria cochilie. Pe Elisa o invidiază, o detestă şi o compătimeşte simultan. Cornel Scripcaru în Nathan întruchipează cel mai atipic personaj din poveste, sub aura de câştigător al potului cel mare (un soi de “obraznicul mănâncă praznicul”) se află un spirit captiv propriei naturi şi condiţiei de frate mai mare. Sec, eliptic, pragmatic. Extrem de inspirată intuiţia regizorului de a crea un argument la revenirea lui Nathan şi a Elisei în ultima scenă a spectacolului. Întâlnirea cu moartea, accidentul, şocul – plonjonul în mijlocul celorlalţi. Evadarea a fost anulată. Elisa (Daniela Nane) – muză şi ispită, outsiderul, personificarea dezbinării, catalizator al fustrărilor şi care potenţează dorinţa de a avea,  a poseda, a fi. O interpretare curată, sinceră, închegată. Marius Chivu este Alex. Nu se putea găsi o mai valoroasă combinaţie de inocenţă, capriciu, dezamăgire, disperare, abandon. Alex e un copil mare, unul care nu se fereşte de suferinţă, nu se menajează. În copilărie tatăl l-a pedepsit pentru că nu mânca cum se cuvine. L-a surprins cu o plmă, fără explicaţii sau atenţionări prealabile. Azi, Nathan îi suflă fosta iubită. Între aceste coperţi istoria unei vieţi care s-ar putea transforma într-o carte. Numai că Alex nu crede că are ce povesti şi nici talent. O întâlnire binecuvântată cu Marius Chivu, un actor cu un interior plin de comori prin care prea puţin s-a cotrobăit până acum.

 

La finalul spectacolului cei şase sunt faţă în faţă (ca la o şedinţă de terapie în grup), pereţii se lasă şi ne dezvăluie golgote în miniatură pe care se află morminte, cruci de piatră. O imagine foarte sugestivă, cutremurătoare. Închipuiţi- vă lumea noastră ca un living cu pereţi subţiri. Către interior pe pereţi sunt bătute cuie în care sunt aşezate tablouri, fotografii de familie. Dar dacă am putea vedea dincolo de zid, aceleaşi cuie se prelungesc în piroane care susţin căpătăiuri de cruci. Moartea e elementul constant din viaţa noastră. De o parte atârnăm fragmente de amintiri, piedici în calea uitării, imagini ale fericirilor la minut, de partea cealalaltă veşnicia pândeşte. Cu tenacitate şi răbdare.

 

Acest joc al vieţii care se potenţează în prezenţa morţii e unul dintre cele mai teatrale din câte există şi e perfect exploatat în spectacolul de la Bulandra. O explozie de simţuri, un cocktail de miresme şi culori – un miraculos ratatouille pe care Creatorul, singurul Masterchef adevărat ni l-a gătit şi pregătit. Să aveţi poftă bună!!!

 

http://port.ro/article/34395