TREIMEA RĂSTURNATĂ LA RĂSPÂNTIA DINTRE “CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ”

Alina Epîngeac (3 februarie 2015)

Există momente, frânturi de întâmplări, când te întâlneşti cu tine însuţi. Conştiinţa ta materializată, parcă, te bate cu blândeţe pe umăr şi te priveşte în ochi. Şi când abia începi să te împrieteneşti cu tine, timpul o ia din nou la fugă şi năluca se pierde în mulţime. E greu de găsit acest eu profund. Nu are adresă, nici cont pe reţele de socializare. Şi nici în oglindă nu e foarte sigur că vei avea curajul să îl strigi şi să îl aştepţi. Poate când închizi ochii, înainte să înceapă visul, sau în rugăciune… Sau, poate, într-o sală de teatru.

“Crimă şi pedeapsă” de la Teatrul Bulandra face parte dintre acele experienţe care pot momi o astfel de întâlnire preţioasă. Şi chiar dacă acest miracol nu se petrece, cu siguranţă va modifica ceva în tine. Nu te va lăsa la fel de singur, de resemnat, de mulţumit, de apatic sau de plictisit precum ai intrat. Cu solemnitatea unui ritual sacru, acest spectacol dens şi tulburător vorbeşte simplu despre credinţă, păcat, morală, conştiinţă, vină, crimă, iubire şi iertare. Dramatizarea lui Yuri Kordonsky după romanul lui Dostoievski concentrează în cele aproape trei ore întregul calvar sufletesc al unui Raskolnikov unitar în acţiune şi întreit în fiinţă şi voinţă. Treimea sfântă revalorizată cu semn schimbat şi redusă la scara imperfecţiunii umane. O conştiinţă care ordonă, una care se îndoieşte şi o mână care loveşte. Omul fracturat la răscrucea propriilor dorinţe şi neputinţe, limitat de un liber arbitru pervers şi o inteligenţă trufaşă. Apoi reîntregit în actul suprem al neiubirii aproapelui, dezbinat în chinul vinovăţiei şi împlinit prin suferinţă în iubire.

Imaginile create de regizorul rus sunt iconice. Începând cu dispunearea publicului în sală şi concepţia concentrică a spaţiului şi până la mărgelele roşii care se împrăştie pe podeaua albă. Cercurile se strâng în jurul conştiinţei măcinate a protagonistului: Publicul aşezat de jur împrejur priveşte prin pereţii camerei imaculate, prin uşile căreia nu poate fugi. Lumea este cea care vine spre el, care îl forţează să acţioneze şi nu îi dă timp să rămână singur cu sine însuşi. Iar singur nu poate fi, căci glasul lui are trei voci. Fiecare nouă scenă are un crescendo atent construit, iar punctele culminante sunt adevărate explozii. Emoţia se acumulează, mintea leneşă şi amorţită a privitorului este trezită şi antrenată cu răbdare pentru un exerciţiu de conştiinţă, iar liniştea lungă cât să curgă o lacrimă pe obraz înaintea aplauzelor curge în suflet. “Crimă şi pedeapsă” este un spectacol care electrocutează mintea şi împacă sufletul.

Şi nu doar cei trei bărbaţi îmbărcaţi în paltoane negre sunt Raskolnikov. Toţi cei şase actori par a compune la unison portretul acestei conştiinţe crucificate. Nu asistăm la un spectacol obişnuit în care scenele îşi urmează cursul, iar noi primim o poveste. Locul acţiunii de tip cauză-efect e luat de o energie cu totul aparte. Întâmplările îşi văd firesc de înşiruirea lor logică, iar pe dedesubt tensiunea dospeşte şi se coagulează într-un personaj de sine stătător.

Iar un astfel de prea-plin nu îşi poate găsi împlinirea decât prin performanţă artistică. De la concepţia regizorală, la construcţia scenografică şi la interpretarea actorilor, totul stă sub semnul calităţii superioare. Rafianement, subtilitate, imaginaţie creatore, trăire autentică. Rodica Lazăr în rolul cămătăresei, prin ton şi postură face din Aliona un expozeu al răului concentrat de mintea lui Raskolnikov. Anca Andone, Sonia care inundă camera cu iubire şi sacrificiu şi purifică cu glasul său aerul când rosteşte pilda Învierii lui Lazăr. Marian Râlea este un Porfiri pefect; se joacă în aşa fel cu vocalele şi corpul său, cu sensurile vorbelor, face un veritabil recital al dedublării şi sub masca bufonului vezi constant ascuţimea minţii unui inchizitor pur-sânge. Un rol în care nicio virgulă nu este de prisos, nici un gest nu lipseşte, iar privirea are străluciri când diabolice, când angelice. Un torţionar cu suflet de copil sau un copil care se joacă de-a justiţia. Richard Bovnoczki, Marius Manole şi Vlad Logigan compun acest triptic al lui Raskolnikov şi reuşesc să înfăţişeze o singură fiinţă. Nu doar se completează, ci se pliază unul pe celălalt încât vezi trei actori care interpretează un singur rol, fără o delimitare clară; spaţiile fizice dintre ei dispar şi se încheagă într-o forţă de interpretare uluitoare. Fiecare, însă, îşi foloseşte la maxim mojloacele şi decupează momente de o intensitate palpabilă: Richard Bovnoczki în scena de interogatoriu când explică plin de tact aparent, universitare şi mpsurat teoria oamenilor extraordinari, Marius Manole în scenele pline de candoare şi fragilitate în care descoperă iubirea pentru Sonia, demonstrând mai bine ca oricând potenţialul său folosit stângaci de alţi regizori, iar Vlad Logigan, în scena uciderii căluţului, dezlănţuit, o forţă covârşitoare într-un corp longilin, o ardere interioară dublată de gând ascuţit. Şase actori în perfectă armonie.

“Crimă şi pedeapsă” în regia lui Yuri Kordonsky la Sala Space Studio a Teatrului Bulandra este mai mult decât un spectacol de teatru. Nu aplauzi cuminte efortul unor actori care îţi fac cadou o seară frumoasă. Iei parte la o comuniune. Cu tine, în primul rând. Îi priveşti în ochi, le admiri arta, dar la final mergi în tăcere spre casă şi gândurile aţâţate, acompaniate de un refren de cântec rusesc, roiesc peste liniştea aşezată în suflet. Tocmai ai aflat ceva în plus despre tine. Iar pentu asta merită să le mulţumeşti celor care au mijlocit această întâlnire: Artiştii.

http://yorick.ro/treimea-rasturnata-la-raspantia-dintre-crima-si-pedeapsa/

CRIMĂ, PEDEAPSĂ ŞI TOATĂ IUBIREA PE CARE-O PUTEM DĂRUI

Andreea Nanu (17 februarie 2020)

Dostoievski ne îndeamnă să nu lăsăm circumstanţele să decidă pentru noi. Totul depinde de liberul nostru arbitru.

“Crimă şi pedeapsă” este un spectacol de referinţă în repertoriul Teatrului Bulandra. La ani buni de la premieră, conceptul propus de regizorul Yuri Kordonsky printr-o dramatizare originală a romanului lui Dostoievski, cu participarea unor actori de excepţie, Richard Bovnoczki, Marius Manole, Vlad Logigan, Marian Râlea, Rodica Lazăr şi Anca Androne, într-o scenografie sugestivă realizată de Tina Louise Jones şi John Carr, cu costume ce întregesc atmosfera, semnate de Nina Brumuşilă, toate acestea s-au coagulat într-o experienţă teatrală plurivalentă. Clasic prin structură şi modern în spirit, spectacolul evidenţiază actualitatea lui Dostoievski, pertinenţa mesajului cu care i se adresează spectatorului contemporan. Să pătrunzi în lumea atât de complicată lăuntric a lui Dostoievski cu mijloacele esenţializate, directe ale teatrului, pare o aventură riscantă. Yuri Kordonsky a pornit la drum cu o întrebare în jurul căreia dramatizarea creşte în tensiune întocmai ca într-un bun policier, se încarcă de nuanţe psihologice fine prin jocul actorilor de o complementaritate aproape alchimică, culminând într-o tulburătoare revelaţie: valoarea absolută a vieţii umane.

Poate fi justificată crima? Care e preţul vieţii? Există o linie de demarcaţie între oamenii aleşi, extraordinari şi făpturile de rând, indivizi fără personalitate, anonimi, destinaţi să fie conduşi, stăpâniţi, exploataţi, chiar exterminaţi pentru un ipotetic “bine suprem”? Răspunsurile par să fie mai uşor de găsit în teorie decât în practică. De aici şi drama studentului Rodion Raskolnikov şi a intelectualului rus în general. Ireconcilierea celor două planuri, gândirea abstractă şi acţiunea practică fac din Raskolnikov un nou Cain, insul blestemat al timpurilor moderne, inadaptatul social, prea ambiţios pentru propriile posibilităţi, prea slab să “depăşească obstacolele” unui sistem injust. Pornind de la un caz particular, Dostoievski coboară în abisul umanităţii alienate, în străfundurile patimilor omeneşti, în cea mai întunecată noapte a păcatului. Prin ce culori poţi zugrăvi o astfel de lume dezolantă, decrepită, decăzută din drepturile ei fireşti, de creaţie a lui Dumnezeu? Scenografia foloseşte doar trei culori, albul, negrul şi roşul – binele, răul şi viaţa – pe care o dăruieşti sau o furi. Viaţa ce luptă să-şi croiască drum între bine şi rău, atât de amestecate din cauza suferinţei, a sărăciei, a umilinţei şi a lipsei de speranţă. Scena dramei este o simplă cameră, pe a cărei podea imaculată se reflectă umbrele unor zăbrele de închisoare, ca un presentiment. Sau ca o pagină albă pe care vinovatul îşi va scrie sentinţa cu sângele victimei, “bătrâna scorpie” Aliona, cămătăreasa, interpretată de Anca Androne. Trei uşi, trei posibile ieşiri, care însă nu aduc nicio salvare. Nu există coloană sonoră, doar scârţâitul lugubru al balamalelor ca un plâns, o remuşcare permanentă a conştiinţei vinovate. Trei personaje intră în scenă ca într-o arenă a sufletului; purtând aceleaşi costume, făcând aceleaşi gesturi, cei trei sunt, de fapt, unul şi acelaşi Raskolnikov, omul însoţit de Înger şi Demon, deopotrivă disputat de conştiinţa care încearcă să-i salveze umanitatea şi de forţa instinctuală, care ascunde, sub masca unei pretinse dreptăţi universale, o îndreptăţire meschină. Cei trei încep prin a fi una. Dar pe măsură ce complotul progresează dinspre simpla idee spre faptă, cei trei acţionează şi gândesc divergent, lăsând în urmă un Raskolnikov sfâşiat lăuntric. Deşi jocul actorilor este de o admirabilă osmoză, fiecare construieşte un personaj memorabil, un caracter puternic, individualizat prin gesturi şi inflexiuni ale vocii, prin filigranul detaliului psihologic. Marius Manole este îngerul păzitor, care încearcă să pună stavilă crimei prin raţiune, prin morală. Vocea şi gesturile lui au o discreţie sugestivă pentru felul în care conştiinţa încearcă să dialogheze cu noi, punându-ne dinainte consecinţele ultime ale faptelor noastre. Conştiinţa bună e cea care-l leagă pe Raskolnikov de amintirile copilăriei, reactivându-i – chiar dacă pe fondul unor imagini violente – tandreţea sufletului pur, capabil să simtă compasiune şi milă, chiar şi faţă de un animal torturat. Tot el este cel care o întâmpină pe Sonia cu compasiune, încurajând ideea iertării finale prin iubire şi jertfă. De cealaltă parte, Vlad Logigan întruchipează un geniu al răului; e partea orgolioasă, egoistă, violentă, vanitoasă, care încurajează în tânărul Raskolnikov o falsă imagine despre sine, o superbie a ego-ului frustrat de neajunsuri, dar şi de propria slăbiciune de caracter. Acesta e Raskolnikovul care nu-şi asumă vina, ci se detaşează fără remuşcare de ideea de păcat, văzând în propria crimă doar reluarea, la scară măruntă, a marilor crime săvârşite de indivizi exemplari precum Napoleon, ce sfârşesc “în panteon”. Este şi cel care îi strecoară Soniei îndoiala cu privire la utilitatea sacrificiului ei, făcând-o să pună sub semnul întrebării până şi existenţa lui Dumnezeu. Stropeşte cu sânge uşile albe, făcând evadarea imposibilă, dispreţuieşte crucea în care nu crede, ignoră suferinţa. La final, în momentul confesiunii, el râde demonic, pradă agoniei.

Richard Bovnoczki îşi construieşte unul dintre cele mai complexe roluri, făcând din Raskolnikov o balanţă umană între forţele luminoase şi partea întunecoasă a sufletului. Adesea tace grăitor, reflectând prin gesturi şi expresie războiul de cuvinte al celorlalţi doi. Între conştiinţă şi demonul interior, el se luptă cu răul de-a fi, într-o lume ea însăşi atinsă de banalitatea răului. Deşi începe prin a fi fragil, dezarmat în faţa vieţii şi a celor care afişează, precum cămătăreasa Aliona, orgoliul puterii asupra ei, Raskolnikov cedează interior, permite să fie contaminat de puteri maligne, consimte să acţioneze în logica perversă a teoriilor pe care şi le elaborează cu plăcere sadică. Fără experienţă de viaţă, el suferă de boala celor care trăiesc în imaginaţie. Însă pe terenul suferinţei personale, al obstacolelor obiective ce se dovedesc a fi de nedepăşit, insul neajutorat cedează, îşi vinde sufletul, consimte la crimă, pe care o şi săvârşeşte, însă fără talent, incapabil să şi profite de pe urma ei. Aşa cum singur recunoaşte, crima se întoarce împotriva lui, fiindcă Raskolnikov sfârşeşte prin a-şi ucide cu sânge rece propriul suflet. Rămâne doar un mort viu, căruia poate tocmai de aceea îi sună familiar vocea Soniei, şi ea o victimă a propriilor alegeri. Însă cu o diferenţă majoră: dacă Raskolnikov ucide pentru un imaginar bine universal, Sonia se sacrifică lucid pentru mama şi surorile bolnave, se dăruieşte unor fiinţe concrete pe care vrea să le salveze de la moarte, chiar dacă trebuie să plătească cu propriul suflet. De aceea, ea singură ştie şi are capacitatea să ierte, ajutându-l şi pe Raskolnikov să se mărturisească, să-şi asume suferinţa şi, astfel, să spere într-o mântuire finală. Cei doi alcătuiesc o stranie făptură, în care suferinţa pare să-şi regăsească, prin masculin şi feminin, portretul deplin. Rodica Lazăr aduce o delicateţe de porţelan Soniei, suprapunând un nimb de fineţe peste acest suflet încremenit în suferinţe repetate, care îşi înţelege viaţa doar prin sacrificiu, neaşteptând altă răsplată decât dragostea semenilor şi, în veşnicie, a lui Hristos. Sonia e personificarea cotidianului răstignit pe crucea iubirii de aproapele; o iubire concretă, pentru care plăteşte cu întreaga ei făptură. Păcatele ei se rostogolesc ca mărgelele roşii pe podeaua albă, ca într-un joc inocent, ce contrastează cu roşul sângelui femeii ucise. Dragostea ei le crede şi le îndură pe toate. Deşi şoptită, istovită, vocea ei capătă forţă hristică atunci când vesteşte conştiinţei lui Raskolnikov învierea lui Lazăr. Îi dăruieşte vinovatului crucea ei vizibilă, oferindu-se să poarte crucea lui lăuntrică.

Cine judecă, aici pe pământ, o crimă? “Ce meserie comică aveţi”, îi spune Raskolnikov anchetatorului Porfiri, poposit ca din întâmplare în odaia defunctei Aliona, cu trucurile lui depăşite, cu întrebările piezişe şi comentariile divagante, menite să agreseze nervii fragili ai făptaşului. Marian Râlea, “magicianul” copilăriei mele, aduce în acest rol o prezenţă memorabilă, veridică, parcă desprinsă din vechea lume rusească. E un corespondent dostoievskian al “nebunului” shakespearian. Cu expresia de clovn, cu bonomia afişată ostentativ, cu manierismul caraghios al paiaţelor de bâlci, cu o modestie ce frizează ridicolul, cu o inadecvare a discursului, prea ludic în raport cu solemnitatea anchetei imaginate de tânărul Raskolnikov, Porfiri descumpăneşte. De fapt, el stăpâneşte perfect arta disimulării, prin care exploatează punctele slabe ale interlocutorului. Marian Râlea are farmecul expresiei în chip şi voce, fluiditatea jocului în care adună toate nuanţele psihologice ale unei inteligenţe ascuţite, mobilizată să descopere adevărul. Avantajul lui constă în lipsa de orgoliu, cu care poate să pareze eficient trufia ideologică a adversarului. El ştie, din experienţă, slăbiciunea unei conştiinţe chinuite, cunoaşte breşele unui suflet torturat, dublat de un caracter slab. Nu vei fugi, te vei întoarce la noi, nu vei putea trăi fără noi, îi spune lui Raskolnikov, a cărui vinovăţie o anticipează din ideile expuse într-un articol îndrăzneţ. Departe de a ilustra anchetatorul torţionar, Porfiri pare un dublu al bunei conştiinţe, încercând să-i inspire vinovatului speranţă, credinţă în salvarea ce va veni odată cu confesiunea crimei.

Dostoievski ne îndeamnă să nu lăsăm circumstanţele să decidă pentru noi. Dragostea şi binele nu există în sine, ci doar ca expresie a relaţiilor concrete cu omul din faţa noastră, căruia îi putem fi binefăcător sau călău. Depinde de liberul nostru arbitru. Deşi uşile din Crimă şi pedeapsă par să nu ducă nicăieri, există întotdeauna o ieşire: suferă şi salvează-ţi sufletul!

https://revista22.ro/cultura/crima-pedeapsa-si-toata-iubirea-pe-care-o-putem-darui?fbclid=IwAR2Z_UbRjplCftvEYd584x6cF95q15SumwPB4zQCNY5pB7DYJpfcEPSaC4Y

UN CAZ MODERN

Cristina Modreanu (Gândul, 23 octombrie 2006)

În fiecare dintre noi se află mai mulţi oameni. Ce e conştiinţa, dacă nu un forum de dezbatere interioară, în care noi înşine devenim şi mediatori?

Era firesc, deci, ca o fiinţă al cărei motor este conştiinţa, o fiinţă ca Raskolnikov, chinuită interior, sfâşiată şi contorsionată, să fie divizată în varianta dramatizată a romanului “Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski – opera care a marcat pentru totdeauna istoria literaturii universale.

Sunt trei bărbaţi pe scena de la Bulandra – unul năvalnic şi impetuos, gata de răzvrătire (Vlad Logigan), cel de al doilea mai slab, timid şi laş, gata să verse o lacrimă mai degrabă decât sânge (Relu Poalelungi), iar cel de al treilea echilibrat şi profund, parcă mai matur şi mai înţelept decât ceilalţi (Richard Bovnoczki). Toţi trei se supun tentaţiei de a aduce în practică utopia, şi toţi, ca unul, după ce comit crima, îşi ispăşesc pedeapsa. Asumându-şi sarcina de a aduce în scenă “Crimă şi pedeapsă”, regizorul rus (trăitor în Statele Unite şi “naturalizat” în teatrul românesc) Yuriy Kordonskiy a dat dovadă de mult curaj şi a ştiut să scoată la iveală esenţa romanului. Kordonskiy propune o lectură foarte personală, decupând din “Crimă şi pedeapsă” tot ceea ce este relevant pentru omul de azi. Cei trei Raskolnikov sunt prinşi încă de la început într-o închisoare imaginară. Gratii luminoase sunt imprimate pe podeaua încăperii în care se află ei.

Spaţiul de joc este, de fapt, o singură cameră, instalată în mijlocul scenei, cu pereţii sparţi astfel încât publicul, aşezat pe cele patru laturi, să vadă totul. Albul imaculat al resturilor de pereţi va fi mânjit cu sânge de un roşu în contrast nemilos, doar câteva dâre picurate simbolic imediat după crimă, persistente ca amintirea gestului fatal. Camera are trei uşi, adesea deschise simultan de cei trei, cu un unic gest. Spectacolul are o arhitectură fragilă, dar puternică, de parcă pe umerii celor câţiva tineri, două perechi de câte trei (personajele secundare fiind şi ele reduse la acest număr, sugerând Sfânta Treime) s-ar fi strâns toate greutăţile lumii, despre care ei vor să ne vorbească şi nouă. ,”Bolnavi, nevrotici şi surescitaţi”, oamenii moderni – atât de asemănători lui Raskolnikov – îşi duc existenţa febril, într-un ritm accelerat, făcându-se zilnic vinovaţi de crima de a-şi ucide, sinele vorbitor”, care le atrage atenţia asupra a ceea ce sunt şi asupra lumii din jur.

Aşa ratează şansele de a face parte din categoria, oamenilor adevăraţi”, “stăpânii viitorului”, cum îi numeşte Dostoievski, cei care, împing lumea înainte şi o conduc spre un ţel”. Raskolnikov nu vrea să rămână “un om inferior”, aşa încât încearcă să-şi găsească drumul afară din această categorie ucigând, provocându-şi singur tortura, închizându-se apoi în carcera propriei conştiinţe vinovate. Cei care nu vor neapărat “să spună ceva nou”, mai au o cale, pe care Porfiri (Sorin Leoveanu) i-o descrie simplu lui Raskolnikov: “Dăruieşte-te pe tine vieţii, fii un soare şi atunci vei lumina”. Dar trebuie să treci multe praguri până când să înţelegi că numai fiind tu însuţi ai şansa de a fi “un om adevărat”, fiindcă aceasta este cea mai dificilă şi mai curajoasă dintre faptele omului. Mai există o cale de “a fi un soare”, iar Sonia (Anca Androne) i-o va arăta torturatului ei prieten: este calea credinţei, pe care tânăra femeie ne face să o întrevedem ca într-o vrajă, povestind simplu “Învierea lui Lazăr”, cu o Biblie uzată în mână şi cu o lumânare alături. Stă pe un scaun de lemn, de pe care se ridică mereu însufleţită, cu lacrimi în ochi, imagine a fericitului care nu se îndoieşte, ci se sprijină pe credinţă cu toată fiinţa lui, oricât de chinuită. Sunt cu adevărat minunaţi tinerii actori aleşi de regizor pentru a duce la capăt o sarcină extrem de grea, trăirile condensate şi exprimate de ei fac posibilă traversarea unei vieţi în trei ore şi încarcă spectatorul cu gânduri pentru o existenţă întreagă.

De aceea, spectacolul, greu de sensuri, nu e uşor de suportat pentru cel din sală care, extrem de aproape de spaţiul de joc, simte fiecare încordare nervoasă trecând prin propriul corp. Violenţa senzorială pe care o imprimă unele scene face ca experienţa acestui spectacol să rămână imprimată în memoria corporală a celui care a asistat la ea: biciul pocnind pe duşumea, când se povesteşte moartea căluţului, mărgelele roşii ale Soniei, rostogolindu-se pe jos, într-un moment atât de intens încât ţi se pare că ea şi-a sfâşiat singură carnea, imaginea celor trei Raskolnikovi în jurul femeii ucise (Rodica Lazăr), o compoziţie perfectă dominată de mâinile înălţate spre cer ţinând un topor. Spectacolul e un permanent război al simţurilor, controlat cu rafinament şi exaltare de creatorul său, ceea ce îl face demn de a fi consemnat într-o istorie a teatrului modern.

REVENIREA ÎN REPERTORIU A UNUI SPECTACOL TULBURĂTOR

Ileana Lucaciu (17 octombrie 2013)

În 16 octombrie, 2006, la Sala “Toma Caragiu”, a avut loc premiera acestui spectacol unicat, ieşit din zona convenţiei obişnuite. Astăzi, este programat în noua sală Studio Space, într-o nouă distribuţie, după ce Yuriy Kordonskiy a revenit din America şi a lucrat adaptarea la noul spaţiu şi lansarea lui Marian Râlea în rolul Profiri. Am comentat pe larg, la data premierii, dramatizarea lui Yuriy Kordonskiy după romanul lui Dostoievski şi conceptul său regizoral de excepţie, ce propune un “altfel de teatru”.

Amintim că dramatizarea şi regia tratează cu originalitate procesul de conştiinţă al vinovăţiei crimei lui Raskolnikov prin prezentarea sa scenică sub chipul a trei personaje; fiecare va ilustra o latură caracterială a lui Raskolnikov. Richard Bovnoczki, Vlad Logigan şi Marius Manole reuşesc o performanţă actoricească în… studentul ce încearcă să îşi motiveze crima. O contribuţie substanţială pentru susţinerea demonstraţiei lui Raskolnikov oferă şi tinerele actriţe Rodica Lazăr, Anca Androne în Sonia şi Aliona.

Surpriza revenirii acestui spectacol în repertoriul curent al teatrului, într-o nouă sală, este însă, Marian Râlea în rolul lui Porfiri, interpretat la premieră de Sorin Leoveanu. Maturitate creativă demonstrează acest mare actor, prezentând un alt chip al lui Porfiri, anchetatorul crimei; aparent acesta este un “bufon” neglijent cu subiectul cunoaşterii lui Raskolnikov. Marian Râlea prezintă excelent feţele procurorului ce apelează la pavăza “bufonului” pentru a scoate la iveală argumentele acuzării. Trece de la o stare la alta a expresiei mereu cu gândul interior al provocării mărturisirii adevărului.

Şi la noua sală, spectacolul se derulează în imediata apropiere a publicului, iar datorită decorului reuşit creat de Tina Louise Jones, spectatorii par a privi prin gaura cheii destăinuirile lui Raskolnikov.

Rar puteţi descoperi în programul teatrelor, un astfel de spectacol tulburător, ce transmite emoţie şi surprinde de la o scenă la alta prin originalitate. Vizionarea spectacolului admirabil conceput de Yuriy Kordonskiy, oferă bucuria cunoaşterii lui Dostoievski şi generaţiei tinere pentru care “lectura” astăzi, presupune numai ofertele Internetului. Spectacolul “Crimă şi pedeapsă” poate fi considerat un act teatral cultural.

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2013/10/crima-si-pedeapsa-teatrul-bulandra-sala.html

O VIVISECŢIE MARCA YURI KORDONSKY

Nicolae Prelipceanu (6 ianuarie 2007)

Un spectacol de o rară forţă a ideilor şi a credinţei în ele a făcut regizorul rus Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra. Ideea vivisecţiei personajului principal din “Crimă şi pedeapsă”, aici nici măcar numit Raskolnikov, ci doar Primul, Al doilea, Al treilea, a fost una fecundă, generând un dramatism aparte, interior, pe care spectatorul nu-l întâlneşte chiar pe toate scenele, ca să nu zic drumurile.

Nici cele două figuri feminine din spectacolul de la Sala “Toma Caragiu” (de la Grădina Icoanei) nu sunt foarte clar separate, fiind interpretate de aceleaşi actriţe, Rodica Lazăr şi Anca Androne, fiecare, pe rând, fiind şi una şi cealaltă. E drept, nu în acelaşi spectacol. Yuri Kordonsky a creat astfel numai nişte tipuri umane, fără ostentaţie însă, printr-un procedeu subtil şi simplu, la urma urmelor, ca oul lui Columb.

Spectacolul devine astfel o demonstraţie a profunzimii umane, o sondă aruncată în abisurile sufletului omenesc, încercând astfel să transpună pe scenă toată tragedia dostoievskiană, cu implicaţiile ei religioase şi sociale. În decorul semnat de Tina Louise Jones, cu costumele sobre ale Ninei Brumuşilă, personajele se mişcă şi se zvârcolesc fără nici o urmă de ostentaţie, traducând în faţa spectatorului evoluţia sinuoasă a studentului sărac Raskolnikov, cu o personalitate divizată, la propriu pe scenă, până la hotărârea de a o ucide pe bătrâna cămătăreasă Aliona. Yuri Kordonsky a concentrat în numai câteva personaje – cei trei Raskolnikov, fata căzută din cauza mizeriei familiei sale, cămătăreasa şi procurorul care investighează în cele din urmă crima – un întreg univers de trăiri şi simţiri de la limitele umanului şi ale credinţei, aşa cum numai Dostoievski a fost în stare să-l înfăţişeze în această operă teribilă a sa. Mi-ar fi greu să declar că unul dintre actori a fost mai bun decât celălalt, cei trei, interpretaţi de Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki şi Vlad Logigan, cel dintâi alternând cu Marius Manole, cele două tinere interprete deja anunţate şi, finalmente, Sorin Leoveanu, care este, ca-ntotdeauna, original şi neaşteptat în fiecare rol pe care-l abordează.

Operaţia pe care a întreprins-o tânărul şi originalul regizor a reuşit. Dar reuşita ei se datorează şi acestor tineri actori care au abordat punerea în scenă cu maximă seriozitate şi convingere. Convingere care trece, seară de seară, asupra spectatorilor, dovadă ca spectacolele sunt asigurate până prin martie, cum îmi spunea directorul adjunct al Teatrului Bulandra, Emil Banea. Dacă maestrul lui Yuri Kordonsky, Lev Dodin, a creat acel spectacol greu de uitat, care rezistă la Malîi Teatr de 16 ani, de ce n-ar fi această “Crimă şi pedeapsă” a ucenicului un “Cevengur” al său?

https://romanialibera.ro/cultura/arte/o-vivisectie-marca-iuriy-kordonskiy–82850

BEING RODION RASKOLNIKOV

Oana Stoica (noiembrie 2006)

Se zice că visele sunt în alb şi negru. Rareori visăm colorat. Rareori gîndim colorat. Coşmarurile, mai ales, nu au culoare. Au doar dualitatea extremelor perfecţiunii. Alb. Negru. În mintea lui Raskolnikov gîndurile viermuiesc agitat, consecutivitatea lor este fracturată uneori de boală, alteori de prea multă luciditate. În mintea lui Raskolnikov se coace crima. Sufletul lui Raskolnikov este mîncat de îndoială. Conştiinţa lui Raskolnikov este bolnavă.

Spectacolul Crimă şi pedeapsă regizat de Yuriy Kordonskiy la Teatrul Bulandra este un pseudo-eseu despre crimă. În fapt, primordial în acest spectacol este Raskolnikov, tipologic primul criminal modern, dar privit aici din chiar interiorul minţii sale. Raskolnikov, bolnav, genial, frustrat de sărăcie şi neputinţă, nesigur, se defragmentează. Ca un calculator virusat, Raskolnikov suferă o operaţie de curăţare totală. Riscul e major, trecerea e dureroasă, iar personalitatea complexă (ceea care îi dă şi genialitatea) se sparge în trei. Cei trei Raskolnikovi alcătuiesc împreună un singur om cu mai multe conştiinţe, dar fiecare îl conţine pe celălalt, unul se reflectă în altul, se potenţează unul prin altul. Un gînd îi succede altuia, iar aparenta contradicţie dintre ele nu este decît expresia unui interior complex şi complexat care îşi face din asta caracteristica predominantă.

Nu în ultimul rînd, este referinţa biblică la Sfînta Treime ca simbol al perfecţiunii divine. Şi Raskolnikov va începe drumul spre mîntuire prin mărturisirea crimei la o răscruce. Cei trei Raskolnikovi devin atunci o unică conştiinţă.

În mintea lui Raskolnikov

Să îndrăzneşti. Aceasta este speranţa lui Raskolnikov. Să treci peste. Să faci un pas mai mult. Să îţi depăşeşti condiţia de om ordinar. Să fii extraordinar, un Napoleon sau un Mahomed. Sau un… Raskolnikov. Să treci peste o crimă “măruntă” ca să înfăptuieşti lucruri măreţe. Teoria lui Raskolnikov este şubredă întîi în mintea lui înainte de a fi de condamnat de către ceilalţi. Şi aici apare îndoiala, aici intervine neputinţa de a ucide propria umanitate, adică propria slăbiciune.

Raskolnikov se frînge întru sine ca să îndrăznească. Cei trei funcţionează separat unul de altul şi în acelaşi timp împreună, trei părţi ale unui întreg fragmentat în secţiune. Principiul lor de funcţionare este mai puţin conflictual şi mai mult alternant, necesitatea spargerii personalităţii lui Raskolnikov apare ca expresie a complexităţii ei, manifestată prin nehotărîre ca efect al îndoielii.

Un R, Richard Bovnoczki, este reflexiv nehotărît, are ambiguitatea celui ce se teme că ar putea crede, presimte temător eşecul conştiinţei, nu al faptei. Bovnoczki dă profunzime îndoielii dublate de boală, are febra care naşte crima, funcţionează intens la nivel senzitiv, fără o exteriorizare grosieră. Alt R, Vlad Logigan este diabolic în neputinţa sa, are mai mult curaj, trăieşte criza paroxistic, reprezintă acea a doua faţă a lui Dumnezeu, cea diavolească (Lucifer a decăzut din înger). El este cel care acţionează, el inventează argumentele justificative, el crede cel mai mult în crima motivată. Pentru Vlad Logigan, tînăr actor extrem de talentat, acest rol este un prilej foarte bun de a-şi dovedi excelentele calităţi ludice. Şi Logigan face acest lucru cu brio, arătînd forţă, dar şi inteligenţă scenică şi o bună coordonare cu ceilalţi parteneri.

Şi pentru ca echilibrul să se menţină totuşi, un alt R contrabalansează prin bunătate excesivă. Acest R – Marius Manole / Relu Poalelungi vede în Sonia suferinţa umană în cea mai pură stare, căreia i se închină umil aşa cum R – Bovnoczki recunoştea în Sonia accesele de schizofrenie care le sunt comune. Marius Manole are un fel de fragilitate agresivă, el sărută umil picioarele Soniei, dar nu poate vorbi despre asta, replica lui este dură. Râsul lui Manole este atins uşor de nebunie, de febra minţii. Diferenţele dintre cei trei sunt însă delicat exprimate, trecerile dintr-o zonă în alta sunt de mare fineţe, iar Raskolnikovii sunt mai mult o singură personalitate complexă decît o triplă identitate.

A îţi dovedi genialitatea prin crimă, iată ce pariu înfricoşător face Raskolnikov. El se confruntă de la început cu ideea că orice crimă se plăteşte. Asta se vede în coşmarul care prefigurează detenţia. Bolnav, Raskolnikov se zvîrcoleşte printre gratii de lumină. Mîntuirea prin închisoare este însă altă poveste, spectacolul lui Yuriy Kordonskiy se termină la asumarea faptei. Am ucis, spune R pentru el însuşi şi pentru Dumnezeu. Raskolnikov, al cărui nume este rostit o singură dată pe scenă, devine un no name de fapt, un R aşa cum era K în Procesul lui Kafka. Procesul lui R se derulează însă doar în interior.

Coşmarurile lui Raskolnikov

Pilonul spectacolului şi călcîiul lui Ahile în teoria lui Raskolnikov este coşmarul în care copil fiind, vede cum este omorît un cal. Zvîntat în bătaie de mujici beţi, căluţul simte în copilul Rodea singura fiinţă care îl compătimeşte. Coşmarul trăit intens senzorial se derulează ameţitor, copilul Raskolnikov se strînge înfricoşat lîngă tatăl său, ţăranii îşi descătuşează patimile amplificate de alcool, violenţa izbucneşte absurdă, nemotivată, primitivă însoţită de un cîntec de petrecere. Moartea nu are măreţie, doar durere. Nu întîmplător căluţul apare lui R cu chipul Alionei, al cămătăresei pe care el însuşi o va ucide. Într-un alt coşmar, scena întîlnirii cu Sonia este visată identic cu realitatea, dar cu o substituire de personaj. Sonia-tîrfă este Aliona. Ambele coşmaruri sunt generate de îndoiala crimei. Subconştientul îi trimite lui R semnale că teoria este greşită. Ceea ce ucide este o fiinţă, nu “un păduche scârbos”. Ciocănitul ritmic în uşă al Alionei moartă se aude direct în creierul lui R.

Oglinzi corespondente

Este bogat în simboluri acest spectacol în care personajele îşi corespund unul altuia din prima pînă la ultima scenă, în care unul e mai mulţi şi mai mulţi sunt unul. Identităţile se schimbă sau se reflectă una în alta, alternează în realitate sau în coşmar, gesturile au reflexe dintr-o scenă în alta.

Cei trei Raskolnikovi au identitate de mişcare, dar mai ales au o identitate senzitivă. Boala se manifestă, chiar diferit, la toţi, îndoiala, ura, frica, credinţa şi speranţa iau expresii diferite, dar sunt citibile în toţi trei. Uneori mai există încă un Raskolnikov, comisarul Porfiri Petrovici. Sub cabotinismul lui atent jucat, Porfiri ascunde admiraţia faţă de R şi de teoria acestuia, chiar mai mult, faţă de fapta lui.

În coşmarul mujicilor, Aliona este căluţul-victimă, presimţire a crimei, iar Sonia este tatăl lui Raskolnikov, pandant la scena mărturisirii cînd aceeaşi Sonia îl îmbrăţişează tandru-patern pe R. Şi tot în Sonia se prefigurează destinul tragic al Katerinei Ivanovna cînd se dă cu capul de pereţi de disperare. Aliona cămătăreasa este Sonia într-un coşmar, iar Sonia devine Iisus pentru un Raskolnikov mort în conştiinţă aşa cum Lazăr din Biblie era mort fizic într-o parabolă generată de lectura Învierii lui Lazăr.

Alternanţele funcţionează şi la lumini. Scenele se termină una într-alta, au succesiunea nerăbdătoare a gîndurilor astfel că în timp ce Sonia iese pe o uşă cu lumînarea aprinsă în mînă, Porfiri intră pe alta aprinzîndu-şi ţigara. Între ei, Raskolnikov rămîne în scenă cu un psihic torturat de febră.

Spaţiul alb

Alb, simplu, prăbuşit, decorul excelent al Tinei Louise Jones reprezintă o cameră cu pereţi căzînd, o cameră de spital, dar şi un creier curat în care informaţiile se scriu sub ochii noştri. Este ca şi cum am asista la o operaţie pe creier. Toată recuzita este în scenă. Unealta crimei, toporul este înfipt într-un butuc de lemn aşteptînd parcă să fie folosit, îmbiind la asta. Minunată de altfel odihna îngîndurată a lui Raskolnikov-Logigan lîngă topor dînd imaginea unei icoane pîngărite. Cele trei uşi pe care intră personajele scîrţîie coşmaresc ca porţile infernului. Costumele în alb şi negru ale Ninei Brumuşilă accentuează austeritatea decorului.

Lumina, difuză, rece, neprietenoasă se schimbă radical în scenele de la poliţie, în care devine clară, caldă, umană. La început şi la sfîrşit gratiile de lumină marchează presentimentul închisorii, dar şi potenţează sugestia că Raskolnikov este prizonier în propria minte. Încă o dată se dovedeşte cu acest spectacol cît de importantă este lumina, excelent aranjată în cazul de faţă de un light designer, John Carr.

De altfel, tot spectacolul este construit pe dublul alb – negru, singurele pete de culoare sunt sîngele Alionei împroşcat pe pereţi şi mărgelele Soniei, roşii ca păcatul. Sonia le şi aruncă într-o scenă cu furie de parcă ar vrea să se dezică de ea însăşi, de viaţa pe care o duce.

Sonia lui Lazăr

Fiinţă fragilă, bună şi simplă pînă la rudiment, Sonia are accese de bucurie blîndă. Momentele de fericire capătă uneori fervenţa religioasă (cînd citeşte Învierea lui Lazăr din Evanghelie şi reacţionează isteric ca şi cum ar asista la eveniment), alteori credulitatea speranţei (cînd, îmbrăţişîndu-l strîns, părinteşte pe Raskolnikov după ce acesta mărturiseşte crede totuşi în nevinovăţia lui). În aceste momente de fericire intensă, nemotivată Raskolnikov intuieşte în ea dublul lui. Asta pentru că amîndoi se suspectează de demenţă. Anca Androne dă Soniei o anume fragilitate, o vulnerabilitate bolnăvicioasă care generează credulitatea şi credinţa deopotrivă. De altfel, şi cînd o interpretează pe Aliona, Anca Androne îi conferă acesteia o doză de teamă conţinută în aroganţă.

Rodica Lazăr construieşte o Sonia mai puternică, chiar dacă doar aparent. Căderea e cu atît mai mare, iar strigătul ei plin de speranţă Ridică-te, Lazăre! cutremură. Sonia simte nevoia de a crede ca unică motivaţie pentru viaţă. Disperarea absolută determină siguranţa absurdă a declaraţiei Dumnezeu nu va îngădui una ca asta. Raskolnikov simte că asta e salvarea lui, să creadă necondiţionat, total, nebuneşte ca Sonia că Dumnezeu nu va îngădui una ca asta. În Aliona, Rodica Lazăr mizează pe siguranţa detestabilă a animalului de pradă care îşi simte victima. Are dispreţul banilor şi acreala nepăsătoare a bătrîneţii.

De altfel, folosirea alternativă a celor două actriţe atît de diferite în ambele roluri este una dintre cele mai puternice corespondenţe între personaje. Chiar dacă spectatorul nu vede asta, faptul că ele joacă alternativ se încadrează perfect în rama spectacolului, mintea lui Raskolnikov unde toţi sunt toate.

Porfiri. Al patrulea Raskolnikov

Comisarul Porfiri Petrovici apare ca un alter ego inactiv al lui Raskolnikov. Sedus de teoria omul extraordinar căruia i se permite pînă şi crima, Porfiri este un martor inteligent al chinurilor lui R. Întîlnirile lor seamănă cumva cu o vînătoare mascată, comisarul îl provoacă pe vinovat ca un toreador taurul (sugestia este într-o scenă în care Porfiri agită haina în faţa lui R reuşind să îi provoace un acces nervos, nervozitatea fiind ceea ce transformă un suspect în vinovat). Porfiri este un mare actor, cabotinismul lui este intenţionat o formă de încolţire a criminalului. El ţese în jurul lui Raskolnikov plasa în care acesta va cădea singur. Abilităţile lui sunt nenumărate, inteligenţa vizibilă, silogismele perfecte, dar şi admiraţia faţă de R deschisă.

Sorin Leoveanu construieşte cu maximă subtilitate un personaj complex, care ascunde delicat propria degradare (sunt terminat, recunoaşte Porfiri în ultima scenă cînd lasă masca jos) şi îşi stăpîneşte cu greu admiraţia faţă de teoria crimei justificate. Zîmbetele fals binevoitoare, ospitalitatea exagerată, glumele groteşti (dictează cîntînd declaraţia lui Raskolnikov sau îşi pune o pălărie de hîrtie napoleoniană ca sugestie derizorie a teoriei omului superior, Napoleon-ul care se crede!) sunt subtile cu măsură, metaforizează explicit destul cît să îl înfricoşeze pe R. Îşi îmbată intenţionat suspectul pentru a-l prinde slab cu tehnica lui, se alintă maimuţărindu-se singur cînd îşi vede ciorapii rupţi, dar devine brusc serios, ba chiar violent cînd realizează că Raskolnikov este un adversar redutabil (momentul în care acesta îi povesteşte, ipotetic, cum ar fi făcut crima). Profită de nervii slabi ai lui R şi îi speculează temerile (ciocăne ameninţător, acelaşi ciocănit care îl obsedează pe R, bătaia în uşă a Alionei moartă). Face un trandafir alb (nu se putea altfel într-un spectacol al contrastelor) din hîrtie şi îl oferă într-un gest aproape erotic lui Raskolnikov, face de asemenea din hîrtie un fluture alb pentru o superbă demonstraţie de tehnică poliţienească a prinderii criminalului şi îl devoră. Sunt dovezi ale complexităţii acestui personaj. Porfiri ştie că Raskolnikov e vinovatul, Raskolnikov ştie că Porfiri ştie. Atunci o să ne cunoaştem în sfîrşit, spune sigur comisarul. Atunci cînd R va mărturisi. Oare şi comisarul are ceva de mărturisit?

De altfel, Porfiri se luptă cu o natură contradictorie. Ar trebui să îl facă pe Raskolnikov să mărturisească şi să îl închidă. Dar el îl va ajuta pe R să aibă cea mai mică pedeapsă şi asta dintr-o uriaşă înţelegere că omul acesta ispăşeşte o altă pedeapsă, mult mai dură, a conştiinţei. Porfiri este un Raskolnikov care nu a îndrăznit. Sorin Leoveanu este cu acest rol un candidat serios la premiul Uniter pentru rol secundar.

Şi la final….

Crimă şi pedeapsă este un delicat spectacol al ideilor. El se adresează cu precădere celor ce cred, celor ce nu cred şi celor ce se tem să creadă. În rest, vorba lui Porfiri, “vă doresc gînduri frumoase şi întîmplări bune”.

https://agenda.liternet.ro/articol/3431/Oana-Stoica/Being-Rodion-Raskolnikov-Crima-si-pedeapsa.html

RASKOLNIKOV LA A TREIA

Silvia Dumitrache (16 februarie 2016)

În 2016 se împlinesc zece ani de reprezentaţii ale unuia dintre cele mai longevive spectacole de la noi, Crimă şi pedeapsă, la Teatrul Bulandra. În regia şi dramatizarea lui Yuri Kordonsky şi cu o distribuţie stabilizată acum la Marian Râlea, Marius Manole, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, Rodica Lazăr şi Anca Androne, spectacolul se joacă la Sala Toma Caragiu – Studio Space şi propune o perspectivă inedită, modernă asupra bine-cunoscutei poveşti despre vinovăţie şi încercarea de justificare a unei crime.

Stufosul roman al lui Dostoievski este concentrat, în două ore şi jumătate, pe cîteva momente-cheie ale evoluţiei personajului central, Raskolnikov, cu accent pe procesele de conştiinţă premergătoare comiterii crimei căreia încearcă să-i găsească o justificare aproape ontologică: o crimă măruntă, în aparenţă, dar care, în the big picture, ar duce, poate paradoxal, la un bine general.

Scenografia minimalistă, marca Tina Louise Jones, oferă cadrul ideal pentru frămîntările interioare ale personajului: un spaţiu claustrant, mărginit de pereţi iniţial albi, inegali, colţuroşi, cu uşi în cele patru colţuri, şi în interiorul căruia se regăsesc elemente specifice unui stil de viaţă sărăcăcios – două scaune, o măsuţă rotundă,  o banchetă şi, cehovian, un topor înfipt într-un buştean. În acest spaţiu unic asistăm la procesele de conştiinţă ale lui Raskolnikov, la întîlnirile lui cu prostituata Sonia, cu anchetatorul, dar şi la visul-coşmar al personajului central, care îl transportă în copilărie, într-un moment în care copilul Rodion îşi pierde, practic, inocenţa şi încrederea în bunătatea oamenilor: este momentul în care vede cum este omorît în bătaie o iapă, din pură răutate, nejustificată. Albul decorului şi lumina rece dau o senzaţie de puritate dureroasă, în plin contrast cu subconştientul mîlos, tulbure al personajului.

Genialitatea montării lui Kordonsky constă în dezvoltarea crizei de conştiinţă a lui Raskolnikov pe trei niveluri, întruchipate concret de trei personaje, în fapt trei voci ale aceleiaşi drame: Raskolnikov (în lista cu distribuţia nefiind numit astfel, ci prezentat sub forma celor trei voci ale sale: Primul, Al doilea, Al treilea) este jucat de trei actori, Marius Manole, Richard Bovnoczki şi Vlad Logigan, fiecare dublînd sau continuînd ideile exprimate de celălalt, într-un schimb viu şi tensionat.

Astfel, ceea ce, în acest spectacol ce s-ar încadra teatrului psihologic, ar fi putut să fie prea greoi şi încărcat devine alert, crud, de o concreteţe dureroasă. Deşi viziunea lui Kordonsky este de a împărţi egal tensiunile dramatice între cei trei actori (întrucît, după cum am precizat, povestea nu e concepută ca avînd un personaj central – Raskolnikov –, plus două voci ale sale, ci trei voci ale aceleiaşi drame, transpuse, astfel, într-un plan abstract), pare că Richard Bovnoczki ar fi, de fapt, Raskolnikov, căruia îi vedem, la propriu, gîndurile contradictorii, contorsionate, prin replicile lui Marius Manole şi Vlad Logigan.

Foarte bine aleasă cheia de interpretare a lui Porfiri (jucat la începuturi de Sorin Leoveanu, acum de Marian Râlea): anchetatorul, cu stilul său asumat jovial şi condescendent, aparent înţelegător şi empatic, extrem de comic, adînceşte suferinţa lui Raskolnikov, care vede în atitudinea lui un joc psihologic, menit a-l determina să recunoască uciderea cămătăresei, Aliona (Anca Androne / Rodica Lazăr). Rodica Lazăr face din Aliona un personaj rece, deşi fără a stîrni antipatie (aruncînd astfel o ambiguitate şi mai pronunţată asupra actului uciderii), pe cînd Anca Androne, în rolul Soniei, aduce – uneori pe o notă cam prea apăsată – dramatismul tipic rusesc, sfîşietor al personajelor etern damnate.

Crimă şi pedeapsă este un spectacol din care Kordonsky a ales, potrivit, partea psihologică, de conflict de idei, în detrimentul acţiunii – foarte inspirată mi s-a părut şi rezolvarea momentului crimei, mai degrabă sugerată decît arătată violent: după ridicarea toporului, cei trei Raskolnikov încep să mînjească cu roşu uşile pînă atunci de un alb imaculat. Violentă rămîne criza de conştiinţă, violent este chinul personajului care încearcă să ducă ideea de bine şi de rău la un nivel abstract, dar care nu poate să ducă povara propriilor argumente.

https://www.bookaholic.ro/raskolnikov-la-a-treia-crima-si-pedeapsa-teatrul-bulandra.html