D’ALE CARNAVALULUI LA TIMPUL PREZENT…LA TEATRUL BULANDRA

Ileana Perneş Dănălache (1 iunie 2021)

Caragiale a rămas în mentalul poporului român ca un geniu al comediei. Un maestru incontestabil al artei râsului. Ion Luca Caragiale cu cacofonia unanim acceptată ca un blazon de onoare, acordat unui autor de succes, obţinut întotdeauna indifferent de condiţii.

Mi-am pus întrebarea, după ce am participat la premiera “După D’ale” adaptare semnată de Cornel Scripcaru la Teatrul Bulandra, dacă lucrurile s-au petrecut la fel şi în epocă. Şi am răsfoit presa vremii … “D’ale carnavalului” reprezentată la 8 aprilie 1885 a fost un insucces, din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviţă Sfinx, redactor la România liberă. Dar şi reprezentanţii altor publicaţii, au fost aproape unanimi în negaţie, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. În acelaşi an 1885, când “D-ale Carnavalului” a fost fluierată, Maiorescu a scris şi publicat în Convorbiri literare studiul Comediile domnului Caragiale cu referiri la relaţia etic-estetic: “Există aceste tipuri în lumea noastră? sunt adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai să ni le prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie. Fără să fi reuşit o curmare a şirului de adversităţi faţă de opera lui Caragiale, acest studiu, ca şi cel din 1890 al lui Gherea (prima exegeză analitică a dramaturgiei lui Caragiale de până la “Năpasta”), au contribuit la consolidarea prestigiului scriitorului în viaţa literară”.

Ne aflăm în anul de graţie 2021, trăim de mai bine de un an şi jumătate în condiţii deosebite, orbiţi de frică, ascunşi sub măşti, chinuiţi de incertitudini. Păşim spre o altă viaţă care se vrea o continuare a celei dinainte de izbucnirea pandemiei sau, încercăm să clădim alta nouă ? Sunt întrebări la ordinea zilei, răspunsurile se înghesuie să ofere 24 h din 24 “echidistanta” noastră mass-media. Suntem mai înţelepţi şi mai maturi în a accepta ideea că hazardul joacă rolul destinului şi finalul vine mai repede decât ştiam? “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” scria, la 1884 Mihai Eminescu în oda lui în metru antic înrudită prin prozodie cu poezia clasică a lui Horaţiu şi prin ideatică şi cu marile texte din cultura universală.

Back în acest prezent în care arta spectacolului a fost în carantină multe luni de zile. Şi-a revenit, parţial, programul de relaxare a început şi arta păşeşte, din nou, sub lumina reflectoarelor. Spectacolul “După D’ale” vine să ne propună o versiune adaptată după capodopera lui I.L.Caragiale, “D’ale carnavalului”. Cornel Scripcaru care semnează regia şi ilustraţia muzicală doreşte să facă “un spectacol serios, presărat cu umor” care să-l apropie pe Caragiale de generaţia tânără. Cum procedează Cornel Scripcaru care este de profesie actor ? Programul de sală ne oferă explicaţia. “Porneşte de la textul lui Caragiele şi actualizează totul: limbaj, evenimente, acţiune ca să evidenţieze aceeaşi ipocrizie şi aceleaşi tare ale societăţii româneşti, moderne.” Cum şi în ce fel reuşeşte Cornel Scripcaru să pună în scenă acest spectacol? O luăm pe rând. Costumele şi decorul semnate de Nina Brumuşilă sunt în ton cu moda actuală. Frizerul Nae Girimea este hair stylist de succes, câştigă cupe la concursuri de gen, dansează pe ritm de fado, e un macho urmărit de “a ta adorantă” Miţa Baston o damă bine cu mobil şi geantă diplomat, în ton cu concubinul Crăcănel un fraier cu bani. Iordache şi Didina sunt îmbracaţi după ultimul fashion, trăiesc şi visează în ritmul valsului lui Sostakovici, sunt doi tipi cool care nu se amestecă cu nişte trendy flendy ca Pampon, băiat de cartier costumat în trening, veşnic “pe fază” să rezolve cu puterea pumnului, pardon a bâtei, conflicte reale sau născute din imaginaţia lui aburită. Apără onoarea lui de familist? Nici vorbă de aşa ceva. Familia tradiţională nu există ( a avut, încă o intuiţie genială, Ion Luca Caragile?) Relaţiile lor se bazează pe… nu ştiu cum să numesc sentimentele care îi leagă pe Miţa, Crăcănel, Pampon, Didina, Iordache, Nae Girimea.

Manuela Ciucur este Miţa Baston. Foarte bună în rolul care, a fost şi pentru ea o mare şi reală provocare! După o carieră de două decenii şi mai bine pe aceiaşi scenă pe care s-au urcat şi au obţinut ropote de aplauze o serie de actriţe celebre, jucând-o pe Miţa Baston, Manuela Ciucur propune propria ei variantă de interpretare! Din lojă au urmărit spectacolul actorii Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, interpreţi de neuitat ai textelor lui Caragiale… Manuela Ciucur o siluetă frumoasă, încalţată cu “o botină din cea mai fină”, trăieşte la intensitate maximă rolul. E o plăcere să-i urmăreşti frământările, schimbările de “mood”, trecerea bruscă de la dramă profundă, la melodramă şi, apoi, la comedie. Se mişcă cu agilitate, e sexy şi pătimaşă, “nebună de amor” cu “stecluţa de vitriol” ascunsă în căuşul palmelor transpirate. A “făurit” o Miţa Baston care va rămâne punct de referinţă.

Spectacolul “După D’ale” este gândit în ritmul în care tinerii şi foarte tinerii spectatori trăiesc zi de zi. Multe, uneori parcă nesfârşite tăceri, lipsa de comunicare verbală înlocuită cu body language şi muzica devenită “personaj, fiind multă acţiune în afara textului”. Un amestec de stiluri caracteristic perioadei de tranziţie, adolescenţi care încă nu au maturitatea adulţilor dar intră în concurenţă cu ei, le imită obiceiurile, dependenţi de lumea haotică a internetului cu amestecul de stiluri, muzica în schimbare, revenirea la ritmurile bunicilor. Iordache tace mult şi face puţin, idem Crăcănel, şi Didina. Activi şi agresivi sunt Miţa Baston şi Pampon.

Adrian Ciobanu Crăcănel, Constantin Dogioiu Pampon, Ioana Anastasia Anton Didina, Alin State Iordache iar Alex Călin Nae Girimea. Cinci actori care se achită conştiincioşi de partitura încredinţată. In economia spectacolului, fiecare are un moment numai al lui, bine gândit, bine realizat. Alex Călin face un splendid mini show pe muzică portugheză, Constantin Dogioiu “îşi decupează” personajul însoţindu-l de fidela bâtă, Alin State aduce ceva din misterul personajelor din filmele fără sonor, baletează cu abilitate, e mut cu sensibilitate. Ioana Anastasia Anton e o Didină modernă sută în sută, atentă să rezoneze cu partenerii fără să falseze. Adrian Ciobanu a gândit un personaj liniar şi indecis, terorizat de violenţa fizică, dornic să păstreze aparenţele. Are o prezenţă bună în momentul “tunsului” pe care îl potenţează, alături de dom Nae şi Iordache la maximum.

“După D’ale” un spectacol care poate fi intepretat şi ca o atenţionare legată de efectul internetului, nu asupra crăiţelor ci asupra oamenilor…. Suntem victime sau beneficiari ai tehnologiei de ultimă generaţie care schimbă, schimbă totul, cu o viteză uluitoare? Arta teatrului ne ajută să ne punem întrebări, uneori să primim răspunsuri. Îndemnul meu ca spectator şi cronicar este: Veniţi la teatru şi mai vorbim… pe internet.

https://magnanews.ro/2021/06/d-ale-carnavalului-la-timpul-prezent-la-teatrul-bulandra/

CARAGIALE, ALTFEL

Raluca Tulbure (Teatrul Azi, nr.7-9/2021)

Ce ţi-e şi cu spectacolele astea online! “Alergi” dintr-un oraş în altul, agenda este mai organizată ca niciodată, încărcată, înroşită de însemnări. Avanpremiera spectacolului După D’ale, regizat de actorul Cornel Scripcaru la Teatrul “Bulandra” a avut loc online, în streaming, fiind primul eveniment de acest fel din istoria instituţiei bucureştene. Spectacolul de la “Bulandra” a fost precedat, în aceeaşi zi, de o altă premieră, la Timişoara. Pentru a ajunge la timp… pe canapeaua din sufragerie, a trebuit să împrumut umbrela lui Mary Poppins şi, purtată pe aripile vântului, am aterizat în faţa calculatorului.

Când este vorba despre un titlu extrem de jucat cum este D’ale carnavalului, când este vorba despre Caragiale, nu poţi evita întrebarea: ce mai poate fi nou? Ce se mai poate spune? Şi curiozitatea te împinge să te uiţi, conştient fiind că ceva nou tot va fi.

Cornel Scripcaru mărturisea despre viziunea sa asupra piesei lui Caragiale: “Va fi o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să-l apropii pe Caragiale de generaţia tânără. ( … ) Vreau să fie un spectacol foarte serios, presărat cu stropi de umor. Voi lăsa personajele să sufere până la capăt, să iubească până la capăt. ( … ) Cum s-a născut spectacolul ăsta în capul meu – capul unui actor – rămâne un mister, o surpriză, dar e o surpriză pe care doresc s-o împărtăşesc cu voi toţi.”

Păstrând textul lui Caragiale, dar operând şi tăieri, care să se plieze pe concepţia sa regizorală, Cornel Scripcaru a gândit un spectacol care nu şochează printr-un modernism dus la extrem, deranjant, ci a actualizat acţiunea, epoca, situaţiile, păstrând nealterată, neschimbată “masca” societăţii corupte, imorale, viciate, ipocrite din vremea lui Caragiale, perfect valabilă şi astăzi. Didina, Nae Girimea, Pampon, Crăcănel, Miţa pot fi întâlniţi lesne mai peste tot. Actorul Cornel Scripcaru pune accent pe personaje, pe întâlnirea lor, fiecare fiind caracterizat fie prin costum sau accesoriu, iar accentul cade pe detalii.

Sinceră să fiu, nu am râs de să mă prăpădesc, poate şi din cauza eliminărilor de text, poate şi pentru că nu prea mi-a venit să râd de una singură, dar de zâmbit am zâmbit. Când? La apariţia lui Nae Girimea (Alex Călin) pe post de rocker cu costum negru sau cu o haină aibă impecabilă, lanţuri la gât, inel pe deget, elegant, econom în gesturi, meloman, mai tot timpul cu căşti în urechi, nu atât de pasional pe cât îl ştiam din Caragiale, calm, stăpân pe situaţie. Un alt zâmbet m-a încercat la apariţia lui Iordache (Alin State), un ins înalt, slab, tatuat pe braţe, cu papion în picăţele, cămaşă la fel, machiat puternic în jurul ochilor. Actorul a creat un personaj extrem de vulnerabil, neîncrezător, gata să aplaneze orice stare conflictuală, meloman şi iubitor de filosofie, şovăitor şi care arată un suflet sensibil.

Şi apariţia lui Crăcănel (Adrian Ciobanu) este una interesantă. Un mototol, un fel de funcţionăraş umil, cu servietă, apoi cu o paporniţă, bolnăvior (are o pungă cu medicamente din care se tot serveşte), un hopa mitică, un “bibicu” atipic, sac de box care nu prea ripostează.

Miţa Baston (Manuela Ciucur) este elegantă, are în geantă un săculeţ cu plante cu care “tămâiază” ca să-i meargă bine sau să alunge duhurile rele din frizeria lui Girimea. Actriţa creionează portretul femeii pasionale, vulnerabile, care iubeşte cu adevărat, care plânge, leşină, suferă. Pampon (Constantin Dogioiu) este o altă apariţie. Ceva între unul care aleargă dimineaţa în parc şi un golan, îmbrăcat în trening, încercând mai mereu să-şi ascundă faţa. Didina (Ioana Anastasia Anton) este “mută” (nu are replici), este serafică, dansează, se bucură de viaţă şi îţi dă impresia că se lasă în voia sorţii sau dusă de mână. Apare îmbrăcată tinereşte, cu un rucsac în spate, ca mai târziu să îmbrace o rochie de mireasă. Este alt personaj decât cel creat de Caragiale.

Scenografia Ninei Brumuşilă este bine gândită, integrându-se ideii regizorale de a da atenţie la detalii, la amănunte. Costumele actorilor, machiajul, accesoriile sunt elemente de caracterizare importante, la fel ca elementele de decor. Muzica aleasă de Cornel Scripcaru este un personaj şi are o pondere şi o însemnătate deosebite.

După D’ale este un exerciţiu în care ironia şi umorul caragialian sunt mai mult subînţelese, accentul căzând pe interpretare sau detaliile gândite pentru fiecare personaj, în aşa fel încât să poate fi lesne înţeles şi apropiat de tânăra generaţie.

CE LE SPUNEM TINERILOR DESPRE CARAGIALE

Horia Ghibuțiu (4 iulie 2021)

Ce le spunem tinerilor despre Caragiale ca să îi apropiem de acest umorist care pentru tânăra generație înseamnă, eventual, un nume de statuie sau de stradă? Sigur, putem să le transmitem ce-a scris Cioculescu, ca la Bac-ul din 2021. După cum se poate spune, trufaș, și că marele nostru scriitor nu e înțeles azi de către cei care îi montează opera – sfârșitul stagiunii a adus o premieră, “După D’ale” la Bulandra (regia Cornel Scripcaru), care a stârnit reacția “puriștilor”. Firește, aceștia știu mai bine decât oricine cum anume trebuie pusă în scenă opera dramaturgului. Doar că s-a mai tot pus. Și bine, și ca la carte. Or, oameni buni, e 2021.

La 1885, a fost contestat însuși autorul piesei despre ipocrizia din societatea românească. La 2021, a fost suficient ca autorul unei adaptări, Cornel Scripcaru, să spună că “este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără” și s-au sesizat destui apărători ai statuii să reclame că niște porumbei au lăsat urme nedemne pe pălăria dramaturgului.

Simt nevoia să apelez la scriitorul meu preferat, Mircea Cărtărescu, pentru a explica un pic contextul: “Dacă opera lui Caragiale este infernul literaturii române, “D-ale carnavalului” este Infernul operei lui Caragiale. Aici nu mai este nici o speranță. Aici Caragiale găsește și epuizează toposul fundamental al spațiului românesc, care nu mai este, în vremurile lui Carol I și de-atunci încoace, satul, ci mahalaua. Că aici era rana vie, rădăcina complexuală a societății românești, o dovedesc reacțiile publicului la reprezentare, scandalul stîrnit, cu ecouri serioase în presa epocii”. Ce vreau să spun prin acest citat – mă rog, ce pricep eu din el – este că sancționarea ipocriziei din societate nu rămâne nepedepsită, la noi și aiurea. Fix asta face Cornel Scripcaru în montarea de la Bulandra: denunță, pornind de la textul unui clasic, ipocrizia românească, asumându-și că va fi urecheat de critici.

De neiertat, în montarea “După D’ale” de la Bulandra, regizorul Cornel Scripcaru nu îl ia în serios pe Caragiale. După cum nu se ia în serios nici pe sine. Și bine face în ambele situații. Ia, în schimb, umorul în serios. Un umor cu care să ajungă și la cei tineri, pe care i-a vizat.

Mă tot uit, în ultima vreme, la desene animate (nu prea am timp decât pentru niște episoade scurte, la cafea sau înainte de culcare). În sitcomul “Big Mouth”, am descoperit personajul Jay Bilzerian, un adolescent cu o bizară atracție sexuală pentru obiecte statice – perne, ca să risipesc repede misterul. El vrea să scrie o carte, iar pentru asta citește alte cărți și când găsește, des, cuvinte pe care nu le înțelege, exclamă: “Asta nu știu ce e”. Imediat mi-a fugit gândul la un adolescent român, nici prea-prea, nici foarte-foarte – dar nu un analfabet funcțional, în tot cazul – care citește “D’ale carnavalului” și dă peste cuvinte ca alișveriș, spițer, pecete. E incult că nu le știe? Posibil, dar nu neapărat. Însă are nevoie de ele pentru a se putea exprima într-o limbă inteligibilă ceea ce gândește în 2021? Îndoi-m-aș. Sigur – atenție, urmează un truism care vă poate afecta emoțional  –  e bine să citești. Bunăoară, Kevin Murphy, alt adolescent, dar din sitcomul “F is for Family”, tot pe Netflix, are o trupă de rock progresiv intitulată Comitatul lui Frodo și cântă despre gnomi. Cînd Kevin o întâlnește pe Alice Goldman, o ochelaristă care îl place instantaneu pe rebel, aceasta îi dă o carte intitulată “Stăpânul inelelor”, din care puștiul află cu stupoare că există cineva care a scris mai mult și mai bine despre gnomi și alte alea, pentru că domnul Tolkien nu era doar un autor ce a inventat lumi minunate, ci și un savant al limbii.

Deci ajungi greu la tineri cu autori vechi. Nu însă și dacă izbutești să adaptezi opera acestora la contemporaneitate. Este ceea ce face Cornel Scripcaru într-un spectacol demn de Teatrul Bulandra. E o montare provocatoare, care le dă cu tifla precedentelor, și care ancorează ipocrizia în societatea modernă. E un spectacol serios, presărat cu umor – zice regizorul. Mi-aș îngădui să merg chiar un pic mai departe și să reiau ideea potrivit căreia Scripcaru face umor cu toată seriozitatea. Regizorul are o mecanică specială a umorului, pe care-l creează cu încetinitorul, la ralanti. Practic, ia modul în care textul lui Caragiale provoacă râsul și-l pune sub lupă. Iar lentila deformează. În loc să strice însă, te ajută să identifici noi surse de satiră, sarcasm, exagerare, confuzie, ambiguitate – componente ale morfologiei umorului caragialean.

Iat-o pe Mița (minunată Manuela Ciucur) într-o scenă tragicomică în care meditează pe seama îmbătrânirii și în care își ia pielea la pălmuțe, cum știm că se face de pe contul de YouTube al doamnei noastre Irina Loghin. Iată-l pe Nae Girimea (rol mănușă pentru Alex Călin), frizerul cu alură de latin lover ahtiat după trofee de breaslă, în transa epuizantă a celui care a efectuat un efort creativ demiurgic, după ce l-a tuns/ operat pe Crăcănel (Adrian Ciobanu, prinț al burlescului din teatrul nostru). Iată-l pe Iordache (Alin State, ce revelație!), calfă devenită stilist de sexualitate incertă. Iată-l pe Pampon (regal Constantin Dogioiu, actorul care execută cu maximă seriozitate scvențe de umor nebun), o brută de tip cocalar, în timp ce-i impune lui Crăcănel o relație ce amintește de Sindromul Stockholm. Iată structura spiralată, perfectă, a gagului fizic (scena în care se tot varsă carafa cu apă din cauza mâinilor tremurânde). Și iată ce efect comic ucigător au niște programe de radio pentru simplul fapt că sunt în norevegiană și în japoneză (tot Cornel Scripcaru este cel care semnează ilustrația muzicală, căreia îi conferă veleități de actant).

Cred că e bine ca în 2021 să le spunem tinerilor despre Caragiale, pe un ton serios, că are un umor beton. E bestial de ilar. Depinde doar de unde privești. Regizorul Cornel Scripcaru, întâmplător și un mare actor al celui mai bun teatru din oraș, s-a uitat la Caragiale și a făcut “După D’ale” din unghiul potrivit. Am râs tare, pe mutește.

http://horiaghibutiu.ro/ce-le-spunem-tinerilor-despre-caragiale/