Furtuna
CE URECHI MARI ARE REGELE! – FURTUNA
Mihai Brezeanu (septembrie 2021)
Vorba din titlu îi aparţine lui Alexandru Paleologu şi a fost rostită cu voce tare în fragedă copilărie, în timpul unei ceremonii religioase la care participa şi Regele Ferdinand. Ea mi-a revenit în memorie la finalul Furtunii Adei Milea, înscenate în sala Toma Caragiu a Bulandrei. Cei 5 actori din distribuţie vin la aplauze vegheaţi de un portret construit din câteva tuşe, proiectat pe uriaşa cortină din spatele spaţiului de joc. La 43 de ani de la premiera legendarei sale montări, Liviu Ciulei priveşte o nouă Furtuna pe scena de la Grădina Icoanei.
O nouă Furtuna în stilul deja cunoscut (dar departe de a se fi clasicizat) al Adei Milea, care îşi întrerupe seria de premiere de la Naţionalul clujean pentru a deschide stagiunea 2021–2022 de la Bulandra cu o montare-adaptare tonică, zglobie, multicoloră şi entuziastă a faimosului text shakespearian.
Silvana Negruţiu e Miranda şi TrinCOOLa, Lucian Iftime e Prospero, Stephano şi Regele, Cătălin Babliuc e Caliban, Antonio şi Ferdinand, Anca Sigartău (ce revenire!) şi Maria Veronica Vârlan sunt Ariel (şi producătoare de sunete, care mai a cappella, care mai distorsionate, pe bază de voci şi felurite instrumente – versiuni muzicale electronice: Alin Teglaş).
În alte roluri, zeci de cabluri, multiple microfoane colorate, amplasate la diferite înălţimi, camere video puse ici-colo, proiectând live imagini pe cortina descrisă în primul paragraf, proiecţii video îmbăind cortina şi scena (scenografie & video & lumini: Andu Dumitrescu).
Actorii îşi schimbă costumele cel mai adesea la vedere, actorii îşi dau indicaţii de regie la vedere & auz, actorii sar din microfon în microfon, cântându-şi replicile pe tonuri, intonaţii, gesticulaţii felurite, actorii joacă, se joacă, se joacă de-a joaca. Insula e de sunete, scena e de jocuri. Motivele mari, personajele principale ale Furtunii sunt acolo, le regăsim, le privim, le auzim, şi tocmai pentru că le ştim, le căutăm, le aflăm, Ada Milea ne invităm să facem un pas mai departe, să ne jucăm cu ele, de-a ele, să ne transformăm, la rându-ne, în mici & temporari Prospero, montând, în propriile noastre imaginaţii, ce ştim despre Prospero, Miranda, Caliban, Ferdinand, Ariel şi ceilalţi cu ce vedem, cu ce auzim pe scenă.
Nu căutaţi substanţa filozofică ori aluzia tragică în proaspăta montare de la Bulandra. Cel puţin nu în forma cu care ne-au obişnuit montările de până acum ale Furtunii. Pe lângă ludic, Milea privilegiază relativismul graniţelor dintre vis şi realitate, dintre închipuire şi întâmplare, ba chiar dintre sentiment şi absenţa sa. Până la urmă, Miranda îl iubeşte pe Ferdinand sau Miranda e influenţată / manipulată de Ariel să îl iubească pe Ferdinand? Cât e sentiment genuin şi cât e sentiment indus? Şi cât contează, de fapt, împărţirea asta?
Spectacolele de la Cluj al Adei Milea aproape că umplu Sala Mare a Naţionalului (928 de locuri). La Bulandra, în condiţii pandemice, sala Toma Caragiu (aproximativ 200 de locuri) nu s-a umplut nici pe jumătate. A fost însă abia avanpremiera, e rost de creştere a interesului şi notorietăţii.
E rost de joacă şi bucurie, de postmodernă citire a miturilor dramaturgiei, de luare în (ne)serios pentru a căuta un alt / nou / nebătătorit drum spre serios. Odată cu eliberarea / plecarea (Ar)ielelor, cântecele tac, magia dispare. Asta vrem?
https://agenda.liternet.ro/articol/25774/Mihai-Brezeanu/Ce-urechi-mari-are-regele-Furtuna.html
VAI, ADA, “FURTUNA” ISCATĂ DE TINE LA BULANDRA E DE VIS!
Horia Ghibuțiu (13 octombrie 2021)
Spectacolul “Furtuna” de la Teatrul Bulandra, scris și regizat de Ada Milea după William Shakespeare, e muzicalul anului. O bucurie!
Ada Milea e o artistă unică. Îi mulțumesc pentru că e așa în numele cronicarilor scutiți astfel de comparații mai mult sau mai puțin adecvate. Că era simplu să spun că “Furtuna” – regie, muzică și versuri: Ada Milea, scenografie / video / light design: Andu Dumitrescu, versiuni muzicale electronice: Alin Teglaș, cu: Cătălin Babliuc (Caliban, Antonio, Ferdinand), Anca Sigartău (Ariel), Lucian Iftime (Prospero, Regele, Stephano), Silvana Negruțiu (Miranda, Trincoola), Maria Veronica Vârlan (Ariel) – e fix ca un muzical star al stagiunii de pe Broadway. Dar fiindcă e vorba de Ada, era de la sine înțeles că, dacă a pus în scenă ceva la Bulandra – știți, cel mai bun teatru din țară, după opinia mea, formată în patru decenii – va fi ceva ieșit din comun de frumos.
Ada e regina parodiei din muzica românească. A burlescului. Și-a pantalonadei. A comicăriei groase și a satirei fine. E un om-orchestră, cu un univers sonor ravisant de inteligent, în care intră versuri sardonice și fraze muzicale duioase, răspăr și fantezie, imitație și contrapunct, regionalisme și universalități.
Ada Milea a făcut din “Furtuna” lui Shakespeare un spectacol impecabil de imperfect. Că perfect, nu-i așa?, știm să facem doar noi, spectatorii presupus avizați, cei care avem înțelegerea profundă a modului în care trebuie rescris, montat, jucat și cântat domnul nostru William Shakespeare pe scena unui mare teatru contemporan.
La Bulandra, Ada a făcut ce-a tăiat-o capul.
Și a tăiat-o mult! Adică a rescris “Furtuna” ca să poată fi cântată – nu ca să se compare, Doamne feri, cu bardul: pur și simplu, așa sună Shakespeare în lectura Adei Milea. De fapt, oameni buni, chiar așa îl citește Ada Milea pe William Shakespeare. A compus, firește, și muzica – 100% inconfundabilă. Și a găsit o distribuție foarte bună în general și excepțională în particular. Aș fi ipocrit să mă mir de talentul muzical al Ancăi Sigartău sau de expresivitatea umorului la Silvana Negruțiu. În schimb, abia acum am descoperit comicul mistuitor din timbrul inegalabil al lui Lucian Iftime. Iar de Maria Veronica Vârlan, să fiu iertat, îmi place și când nu face aproape nimic pe scenă. Dar ce fain nu face nimic (glumesc, firește, Maria are un rol foarte important în economia spectacolului!).
Ei bine, mi-au mai rămas superlative și pentru excelentul artist Cătălin Babliuc. Știam că e fiert pe muzică, îi știam chiar și abilitățile muzicale – habar n-aveți, a fost solist la The Lefters, da? – îl știu și pe el, așa, cum ar veni, în civil. În “Furtuna”, Cătălin Babliuc dă măsura mirobolantă a clocotitorului său talent comic. E foarte bun și chiar bun, poftim!
Când am ieșit de la avanpremiera spectacolului “Furtuna” de la Bulandra, ploua și eram în pandemie. Cu toate astea, am fredonat până acasă frânturi de versuri (“viseeeeez și piseeeez”). Am fredonat cam cum am citit că ieșea lumea, pe vremuri îndepărtate, de la premierele de la Operetă, înveselită și sedusă. N-am prins vremurile alea, poate am o perspectivă idilică asupra lor. Dar mă bucur că sunt contemporan cu Ada Milea și cu “Furtuna” ei. Pe bune, e de vis!
“O INSULĂ DE SUNETE”
Ion Parhon (Scrisul românesc, nr.12/2021)
Acesta este spațiul… “shakespearian” creat surprinzător de furtunoasa Ada Milea pentru Prospero, Caliban, Ariel și nu numai ei, în versiunea “muzicală” a Furtunii pe care Teatrul “Bulandra” ne-a prezentat-o acolo unde, cu ani în urmă, copleșiți de emoția incendiară a momentului, îl auzeam pe marele și regretatul George Constantin (Prospero) implorându-l pe Ariel să ne aducă “prinos de spirit”.
Legitimată regizoral de o replică autentică rostită de Caliban, potrivit căreia “insula e plină de zgomote, ecouri, armonii, dar nu fac rău, fac bine”, scenografia lui Andu Dumitrescu configurează o mulțime de microfoane, instrumente, camere video și proiecții prin care personajele își deapănă gândul și fapta, potrivit celor mai semnificative evenimente din celebrul text. Este mai degrabă o versiune “repovestită”, decât reinventată, după Furtuna, în care muzicalitatea partiturilor, bine “orchestrate” de regizoarea-compozitoare, sinceritatea, umorul delicat sau tensiunea dialogului și împletirea armonioasă a imaginilor de pe ecran cu o mișcare scenică redusă la esențial alcătuiesc o ambianță propice contopirii realității cu visul, îndemnând privitorul către libertatea propriei sale imaginații interpretative. Meritele pentru împlinirea acestui discurs artistic încheiat sub semnul creștinesc al iertării și generozității, le revin deopotrivă celor cinci actori, capabili de a da chip și glas muzical eroilor piesei: Cătălin Babliuc, Lucian Iftime, Silvana Negruțiu, Anca Sigartău și Maria Veronica Vârlan.
Și în acest spectacol interpreții au șansa de a întrupa mai multe partituri prin jocul lor minimalist, susținut în chip inspirat de muzică și de expresivitatea binevenită a imaginilor video. Ele ne poartă fie pe acea mare torturată de furtună, întrunind capriciile adeseori răuvoitoare ale naturii, fie la confruntarea intimă cu numeroase prim-planuri, edificatoare pentru trăirile personajelor și, în egală măsură, semnificative pentru seismele naturii umane. Când dinspre talazurile înspumate ce amenință cu pieirea corabia viitorilor musafiri ai insulei se aud în mod regulat strigătele lor disperate “Ajutor, ajutor, ne scufundăm, ne scufundăm”, nu puțini dintre spectatorii vaccinați și distanțați din sala “Toma Caragiu” se vor fi confruntat involuntar cu sentimentul unor jurnale de actualități, de pe micile noastre ecrane, unde criza sanitară, criza politică și criza economică, plus perspectiva acelei mult trâmbițate crize mondiale de energie ne fac să trăim sentimentul că ne aflăm și noi pe o corabie în derivă sau pe o insulă unde suntem ultimii, adică cei care trebuie să stingă lumina…
O INSULĂ DE SUNETE
Oana Stoica (Dilema veche, nr. 915, 21–27 octombrie 2021)
Cu spectacole-concert în care mixează muzica, teatrul, poezia cu un umor absurd, nu de puține ori negru, dar nu mai puțin jucăuș, Ada Milea și-a creat un stil artistic ușor de recunoscut și greu de imitat. Teatralitatea ei este puternică, fără să fie ostentativă, mizează pe text, adesea absurd ori suprarealist, pe o muzică cu inflexiuni folk, jazz și cu tușe rock, pe conexiunea cu lumea copilăriei (multe din instrumentele pe care le folosește sînt destinate copiilor) și o interpretare austeră, în contrapunct cu bogăția verbală și muzicală. Universul artistic al Adei Milea are ceva în comun cu cel al unui copil, combinația de umor și absurd, seriozitatea cu care tratează temele „mici” și un anume chef de joacă gravă, molipsitor de comică altfel. Unii regizori au intuit beneficiile pe care muzica ei, întotdeauna cîntată live, ar aduce-o în spectacole lor. Aș aminti numai de Alexandru Dabija, al cărui umor ascuțit face joncțiune cu cel al Adei Milea și care știe să îi ofere libertatea și spațiul de care ea are nevoie pentru a se exprima. Unii directori de teatru au intuit și că Ada Milea are nevoie, de la un moment încolo, să își creeze singură spectacolele, să își desfășoare spiritul ludic într-un concept propriu și într-un produs artistic pe care să-l controleze integral. A făcut spectacole-concert în mai multe teatre printre care Teatrul Național din Cluj, Teatrul Odeon, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu texte adaptate după operele lui Gellu Naum, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lewis Carroll sau Ian McEwan. Cea mai recentă premieră a sa a fost la Teatrul Bulandra cu Furtuna după William Shakespeare.
Fiind considerată ultima piesă a lui Shakespeare, deci avînd caracter testamentar, Furtuna este mai mereu tratată în cheie gravă, chiar dacă are ingrediente de feerie: un spirit care creează iluzii (Ariel), o ființă primitivă, monstruos-comică (mai ales prin bogăția înjurăturilor și a blestemelor – Caliban), personaje care practică magia (Prospero, Sycorax), tot felul de spirite, jucăușe sau bosumflate, și desigur o poveste de dragoste. Ce reușește Ada Milea este să surprindă feeria și să facă accesibilă povestea, fără a pierde straturile profunde ale textului.
Dacă Shakespeare a lăsat în Furtuna vreo concluzie privind, hai să zicem cu vorbe mari, înțelesul vieții, aceasta ar fi că viața este o iluzie, că sîntem cu toții pioni în piesa unui spirit universal care ne mînuiește ca pe niște marionete. În spectacolul Adei Milea sînt trei niveluri de iluzie. Unul este cel al narațiunii: Prospero, ajutat de Ariel, produce o furtună iluzorie care provoacă naufragiul uzurpatorului său Antonio și al anturajului acestuia. Ariel mai provoacă și alte magii, de mai mică anvergură, de-a lungul poveștii. Alt nivel este cel filosofic: sîntem morți sau sîntem vii? se întreabă Prospero/Regele de Napoli și Caliban/Antonio. Furtuna lui Prospero și Ariel este magică nu doar pentru că aduce uzurpatorul la uzurpat, ci și pentru că face ca aceia care păreau să fi murit să fie în viață, de fapt, adică creează iluzia morții. Dar oare moartea este o iluzie sau viața pe care (ni se pare că) o trăim? Al treilea nivel al iluziei este cel al teatrului. Scena este aparent goală, zic „aparent” pentru că, dincolo de arsenalul de microfoane, camere de filmat și ustensile de cîntat, există o aglomerare de cabluri a căror funcție este, pe lîngă cea practică, de a conecta sculele de cîntat și de vorbit (care se puteau conecta, probabil, și fără harababura de fire), de a arăta cum se produce „magia” teatrului. Ariel susține asta, indicațiile pe care le dă celorlalți cînd îi vrăjește sînt, de fapt, anunțurile regizorului tehnic de intrare/ieșire din scenă. Practic, Furtuna este un spectacol eviscerat, cu interiorul la vedere, o formă de magie în care mecanismul producerii iluziei este vizibil. Scenograful Andu Dumitrescu are partea lui de merit în vizibilizarea iluziei teatrale ca promotor al scenografiei tehnice, digitalizate și funcționale în detrimentul calofiliei. Prin urmare, valurile izbind țărmul, proiectate peste cabluri și microfoane, este o imagine care îl reprezintă.
Melancolia pe plajă (deloc turistică), privind în zare marea, pe care ne-o induce scena din deschiderea concertului, urmată de descompunerea angrenajului teatral în paralel cu cel narativ, dublată de inserțiile filozofice, tăiate muzical și comic, este un cocteil care trebuie susținut actoricește. Și Ada Milea reușește ca de obicei să provoace actorii să iasă din rolurile standard. Cei cinci actori joacă mai multe personaje sau asigură tehnic partea audio. Cătălin Babliuc este cameleonic actoricește – trece rapid de la îmbufnatul Caliban la etern entuziastul îndrăgostit Ferdinand – și foarte bun muzical, cu o ușurință de a cînta în felurile stiluri. Lucian Iftime, unul dintre actorii cu o voce remarcabilă – mă aștept mereu să strige „Bravo, Silva” precum basul-cîntăreț de cor bisericesc invocat de arendașul Șamraev în Pescărușul lui Cehov –, este neașteptat de maleabil, inclusiv muzical. Silvana Negruțiu face o Miranda standard feminină, cu o perucă blondă, de sub care se ițesc cîteodată răbufniri de personalitate (de asta îl joacă bine și pe bufonul regelui, Trincoola). „Ariel e două femei”, zice Caliban, adică una, Anca Sigartău, care dă indicațiile și, sub aspectul copilăresc-inofensiv, ascunde o autoritate incontestabilă, alta, Maria-Veronica Vârlan, care manevrează audio vocile (prin looper) și produce tehnic iluziile create de prima. Căci insula lui Prospero este „o insulă de sunete” așa că magia e auditivă, iar tehnica care dezvrăjește iluzia este vizuală.
Furtuna este un spectacol care amintește de suferința acestui timp, dar și de partea luminoasă a vieții pe care, deși vremurile ne apasă, ne-am face un bine să ne-o amintim.
