Gigel
GIGEL
Alina Maer (17 mai 2021)
GIGEL este dezarmant de sincer. Spune lucruri grave şi profunde, zâmbind. GIGEL se joacă de-a bufonul, dar îi simţi dezamăgirea faţă de ingratitudinea publicului de astăzi şi de superficialitatea lui, public ce pune uşor etichete, fără a avea răgazul căutării şi al evaluării juste. GIGEL ştie ce greu se plămădeşte rolul comic, prea des catalogat neserios şi cât de multă prostie ascunde uneori drama artificială. GIGEL a făcut pace cu vremea trecută, dar şi cu prezentul. GIGEL simte nevoia rară şi sublimă de a fi recunoscător oamenilor cu care s-a intersectat în întâlniri esenţiale. GIGEL reuşeşte unul dintre cele mai frumoase omagii pe care le-am auzit aduse marelui Caragiu.
GIGEL este, de fapt, Mizincikov Ivan Ivanovici, Yvan, Ghiţă Pristanda, Hialmar Ekdal, Armand, Iunius Brutus, chiar dacă prea puţini spectatori ştiu sau nu-i interesează..
GIGEL este fericit pe scenă şi ne face şi pe noi să fim, privindu-l. Restul e talent.
GHEORGHE IFRIM ESTE GIGEL. LA BULANDRA.
Andreea Tănase
Am fost la Bulandra (Sala Liviu Ciulei) în cea mai îngheţată seară a lui 2019, respectiv sâmbătă, 26 ianuarie. Am ocolit copaci căzuţi, am patinat pe străzi îngheţate şi am ajuns la teatru într-o sală absolut plină de oameni care înfruntaseră aceeaşi vreme vitregă, doar ca să îl vedem cu toţii pe… Gigel.
Mărturisesc că de data aceasta, contrar obiceiului, nu mi-am făcut temele înainte. Nu ştiam mare lucru despre spectacol şi am căscat gura la scenă (chiar din primul rând), aşteptând să fiu surprinsă. După cum aveam să înţeleg până la final, nici nu era mare lucru de aflat în plus faţă de ce ştiam: Gigel este un one man show cu Gheorghe Ifrim în regia lui Vlad Zamfirescu.
Pentru românii care au televizor şi cablu, Gheorghe Ifrim este “primarul din Las Fierbinţi”. Pentru mine, care n-am nici televizor, nici cablu, nici măcar abonament la Voyo de câţiva ani – cam de când a început să câştige Vocea României doar cine trebuie, nu şi cine merită – Gheorghe Ifrim era doar o faţă cunoscută dintr-un cumul de roluri secundare în care l-am văzut la cinematograf, în filme româneşti (Restul e Tăcere, După Dealuri, Bacalaureat, Hawaii). Aşa că, neştiind la ce să mă aştept de la el, am urmărit cumva cu detaşare desfăşurarea de texte, improvizaţii, cântece şi proiecţii video pe care Gheorghe Ifrim le-a decartat pe scenă, aşteptând momentul în care le voi dibui conexiunea. Aşteptam să înţeleg cum se leagă anecdotele autobiografice cu micile tragi-comedii din lumea actorilor şi regizorilor de film, cu auto-ironia şi cu omagiul adus marilor actori români din generaţii pe cale de dispariţie.
Însă momentul revelaţiei nu a venit, iar toate cele enumerate mai sus nu s-au legat într-un tot unitar care să dea sens spectacolului. Asta dacă nu îl punem la socoteală pe Gigel însuşi, protagonistul anecdotelor adolescentine, auto-ironiei şi păţaniilor din lumea nu tocmai confortabilă a actorului român care aşteaptă să i se propună un rol. Cu toate acestea, el este şi un produs reuşit al unor profesori adulaţi de Gheorghe Ifrim la scenă deschisă şi admirator înlăcrimat (la propriu) al generaţiei marilor actori români, despre care chiar spune că dacă s-ar fi născut în America, ar fi câştigat Oscaruri şi milioane de dolari, şi în niciun caz nu ar fi avut soarta pe care au avut-o în România, scufundaţi în uitare şi stinşi în umbra unor pensii de mizerie.
One-man-show-ul lui Gheorghe Ifrim a fost presărat şi cu momente de divertisment, menite să scoată spectatorul din letargia monologului, fie el şi unul pretins umoristic. Pe un ecran din spatele scenei au rulat imagini cu alţi Gheorghe şi George din istoria teatrului şi cinematografiei româneşti care, totuşi, nu au fost Gigei (Gheorghe Dinică, Gheorghe Ionescu-Gion, George Constantin); folosindu-se de o recuzită minimalistă (o pălărie şi o mânuşă şi o batistă albă), Gheorghe Ifrim i-a imitat pe Michael Jackson (extrem de bine!!), pe Luciano Pavarotti şi pe Dan Spătaru, ba chiar a încercat şi ritmuri de hip-hop. Însă în spectacol s-a simţit lipsa interacţiunii cu publicul, pentru care se crease o atmosferă ideală deja. Poate că un dialog între scenă şi sală ar fi apropiat genul show-ului de un stand-up comedy, dar cu siguranţă i-ar fi adăugat un ingredient care lipseşte în totalitate: spontaneitatea şi libertatea de improvizaţie a actorului.
Am tras des cu ochiul şi cu urechea în sală, în timpul spectacolului şi am ajuns, totuşi, la concluzia că s-ar putea să fiu eu prea critică sau prea exigentă. Cel puţin jumătate din public râdea cu gura până la urechi şi bătea din palme a desfătare şi admiraţie, aşa că public există pentru Gigel. Cu toate acestea, nu am putut să nu remarc şi faptul că jumătatea amuzată peste măsură din sală coincidea cu jumătatea masculină a publicului.
Concluziile mele: Dacă sunteţi bărbat, surprindeţi-vă gaşca cu bilete la teatru: piesa nu durează mult, aşa că vă rămâne timp berechet şi pentru o bere, după, la care să continuaţi să vă amuzaţi pe temele propuse de Gheorghe Ifrim. Dacă sunteţi femeie şi mergeţi să-l vedeţi pe Gigel la Bulandra, luaţi cu voi bărbaţii din anturaj. Dacă nu veţi râde cu sau de Gigel, aveţi toate şansele să râdeţi de râsul bărbaţilor care vă însoţesc şi tot ieşiţi vesele de la spectacol.
https://semnebune.ro/2019/gheorghe-ifrim-este-gigel-la-bulandra/#axzz6zMPqvGGJ
COMEDIA. ATUNCI CÂND RÂDEM…
Doru Mareş (31 octombrie 2017)
Am avut cândva (dă-dămult… mai dă-dămult…) o dispută cu Valentin Silvestru legată, ca să zic aşa, de procentul de hohot sănătos (ba chiar de prezenţa sau absenţa lui) la citirea/ascultarea unui text care s-ar revendica de la noţiunea de umor. Acum, peste timp, am senzaţia că amândoi aveam dreptate. Totuşi, la ce se aşteaptă cel ce cumpără un bilet la teatru, atunci când pe afiş stă scris: comedie? La un ceas sau două de bună-dispoziţie hotărâtă, cu urmări asupra drepţilor, oblicilor şi transverşilor abdominali (“Puricele” lui Mălăele, de acum vreo douăzeci şi patru de ani, de la Nottara, poate servi de exemplu), la tot atâta timp de zâmbete subţiri generate de rafinamente ale textului sau de complicităţi dinamice ale actorilor, consecinţe ale unor vesele şi subtile strategii regizorale, la plaje de râsu’-plânsu’, la scrâşnete care, de fapt, la sarcasm ar trimite şi tot aşa mai încolo?
Castigat ridendo mores, credeau străbunii latini, explicaţia gogoliană adăugându-se cu necesitate: De cine râdeţi? De voi râdeţi. Nu e de uitat, însă, că există şi un râs “fără motiv”, produs, aş zice, de un “gâdilat plăcut al urechilor” ce ţine mai degrabă de arta pentru artă, efect oarecum similar cu cel al alcoolului pentru inhibitorii cerebrali. În definitiv, ar fi culmea stupidităţii să cerem o acţiune morală şi pătrunsă de patos social podgoriilor, livezilor de pruni, anasonului, pelinului sau fenicului. La fel şi nu mai puţin nevoii definitoriu omeneşti de a râde. Restul chiar că e literatură…
În orice caz, în ultimii ani, râsul în teatru trăieşte cam acelaşi destin cu al bancurilor de care era plină ţara până în ’89: e rar şi, de cele mai multe ori, când e, e fie forţat, fie instrumentat vulgar şi trimis în ograda kitschului. Să fi râs prea mult înainte? Să nu putem face haz decât de/în necaz? Să fie o reacţie generaţională firească, deci căreia i se va răspunde în următorii zece-douăzeci de ani? Cert e că noile promoţii de creatori de teatru nu par limpede preocupate de subiect dincolo de Alexandru Mâzgăreanu şi Ada Milea. Încă o dată: este vorba despre comedia la care se râde de-a binelea şi care, desigur, poate deschide ulterior şi alte planuri şi niveluri de înţelegere. Şi nu mă refer aici la faptul că “îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”, cu tot dragul meu de Titu Maiorescu. Fiindcă reciproca e valabilă şi, prin urmare, cercul e vicios (în pofida aparenţei lui de perfecţiune), iar locul comun. E de analizat de ce generaţiile mature sunt autoare de comedii varii, de la cele cu tentă medieval-mitologică, precum “Pilaf şi parfumuri de măgar” sau “Cumnata lui Pantagruel”, ale lui Silviu Purcărete, la cele cu filon în secolul XIX românesc sondat de Alexandru Dabija, la comediile după texte shakespeariene ori caragialeşti ale lui Victor Ioan Frunză. Obligatoriu de notat excepţionalele spectacole după “O noapte furtunoasă” şi “Conu Leonida faţă cu reacţiunea” semnate de Anton Tauf, unele spectacole ale lui Cristi Juncu, umorul postmodern şi hazul baroc ale lui Radu Afrim sau hohotul în răspăr al lui Teo Herghelegiu (“Cu mâna pe ciocan”, “Cum se face”).
Lipsa preocupării/magnetismului la nivel regizoral (nu mă refer aici, încă o dată, la succesul bazat pe vulgaritate sau efecte ieftine şi la o primă mână, abundente în special la televiziuni – vezi genul de umor Bendeac sau Gabriel Fătu de pe vremea răposatului OTV – pe scândură, propriu-zis, cred că am avut, în general, flerul necesar pentru a le evita) nu înseamnă că teatrul românesc duce lipsă de actori de comedie excepţionali. “Nu mai avem noi actori de comedie ca…” (exemplele merg de la Birlic la Toma Caragiu, de la Jean Constantin la Constantin Tănase ş.a.m.d.) e o sintagmă la care nu mă mai opresc, o simplă prostie paseistă. Sentimentul epigonismului fiind poveste veche…
În context, demonstraţiile scenice de virtuozitate ale lui Vlad Zamfirescu trebuie neapărat amintite şi luate cât se poate de în serios. Am văzut, anul acesta, două dintre creaţiile sale, “Gigel”, de la Bulandra, şi “Numitorul comun” care a avut recent premiera la Comedie. De observat, în primul rând, suportul textual foarte bine lucrat de Alexandru Popa, dramaturg cam de o vârstă cu regizorul şi cu o excelentă ştiinţă a dozajului, a logicii narative şi a construcţiei personajelor. Apoi, economia funcţională a decorului, de la spaţiul gol din “Gigel” la fundalul de-a dreptul frumos propus de Cristina Florea şi Georgiana Stoica în “Numitorul comun”. În sfârşit, ultima, dar în niciun fel cea din urmă, inteligenţa stabilirii distribuţiei.
“Gigel” este un text scris ţintit pentru Gheorghe Ifrim, actor complet de comedie, posesor al unei ingenuităţi substanţiale, conştientizate şi, deci, puse la treabă de fiecare dată cu o ingeniozitate specială. Multiplele puncte de suspensie propuse de Alexandru Popa generează prin actor un firesc dubitativ, pătruns de parapon şi de omenesc, transformând personajul într-un navigator neprofesionist (întrucât cine e trăitor profesionist al propriei vieţi?) pe ape agitate, atât cât să te pună pe gânduri şi să amorseze întrebări existenţiale benigne şi de efect pentru martorul spectator. Căci această doamnă Bovary, în care se poate citi inclusiv primarul Vasile din “Las Fierbinţi”, e fiecare dintre cei aşezaţi comod în scaunele Studioului Space de la Bulandra şi, mai apoi, mai toţi ceilalţi de pe strada Calderon, din oraşul-capitală, de pe bătrânul continent etc. Trimiterile culturale din spaţiul teatral sau din afara lui, prin paradox nominal, şarja polemică a succesului prin plâns, poveştile personale (ale actorului, ale dramaturgului – fireşte, nu asta contează) şi toate celelalte conduc, pe nesimţite şi pe hohotite (de râs, nu de plâns) către contrapunctul galeriei maeştrilor. Fiindcă da, respectând cu dozaj farmaceutic “lacrima”, abia atunci aceasta adună în sine întreaga energie necesară. Drum omenesc prin text ce salvează pateticul de ridicol: “Unii oameni… puţini… pot fi statui… rămânând oameni… pentru că altfel n-ar fi putut niciodată să ajungă statui…”
La Comedie, trei actori, asumându-şi până la cel mai mic gest povestea (Nadiana Sălăgean, Marius Florea Vizante şi Alexandru Ion), susţin, la rândul lor, ştiinţa şi apetenţa întru comedie a lui Vlad Zamfirescu. O secvenţă “office”, un concurs de angajare, lasă liberă prezenţa aproape integrală a problematicii relaţionale umane de acum şi de aici (nu cred că numele personajelor era nevoie să trimită către un spaţiu anglofon).
Biroul serviciului personal se găseşte, probabil, într-o vilă veche, pe ferestrele căreia se vede o curte contemporană clădirii, în plină iarnă urbană. Un prim paradox printre încă multe altele ce se dovedesc, rând pe rând, în economia poveştii, iritante, suportabile, de uitat imediat, ba chiar tandre pe alocuri, într-un poligon al ipocriziei tehnicilor PR, într-un turnir de şiretenii comice încheiate, aş zice, aproape ionescian. Căci şi acest concurs de angajare e o “Lecţie”, dar altfel şi, totodată, plauzibilă, în care fiecare personaj se străduie să “tragă preşul” de sub tălpile celorlalte două. Şi aici detaliul gestual şi utilizarea punctelor de suspensie sunt de o matematică ingeniozitate. “Virusul” candidat Mike provoacă/descoperă probleme care, până la urmă, sunt ale sistemului, dar să nu uităm că sistemul însemnăm oameni cu opţiunile lor sexuale, financiare, existenţiale, cu back-ground-ul lor cultural. Numitul virus e şi aglutinant, provocator de civism şi solidaritate de conjunctură, nu degeaba constată Eugene: “El ne-a făcut noi”. Pe măsură ce povestea se îndreaptă către final, iţele se încurcă vesel, pentru a evita soluţii cumplite, nu mai ştim cine e homo şi cine e hetero, cine e apt de a rămâne în serviciu şi cine nu, cine cu cine e frate, amant, amic din copilărie etc.
Ce voiam să spun e că am fost la Bulandra şi la Comedie, la spectacolele montate de Vlad Zamfirescu şi am râs. Şi am ieşit simţindu-mă teribil de bine. Răzbunat. Pregătit să fac faţă cotidienilor numitori comuni, cum ar veni. Să fie asta o reacţie greşită? Un defect de constituţie? Ale mele? Ale regizorului? Ale dramaturgului? Ale actorilor?
ACTORUL GHEORGHE IFRIM A CAPTIVAT PUBLICUL, VINERI SEARA, CU SPECTACOLUL “GIGEL – ONE MAN SHOW”
Florina Oprea (4 martie 2017)
Într-o sală plină până la ultimul scaun, în hohotele explozive de râs, jonglând cu glume inteligente şi multă autoironie, Gheorghe Ifrim, unul dintre cei mai iubiţi actori ai generaţiei actuale, ni l-a prezentat pe “Gigel – one man show”, piesa care a deschis aseară “Luna de Teatru la Mioveni”.
Spectatorii care au umplut sala mare a Centrului Cultural, veniţi în număr mare, l-au răsplătit pe actor cu aplauze îndelungate.
UN ADMIRABIL ONE-MAN SHOW
Ileana Lucaciu (7 mai 2016)
“One-man show” este un recital care solicită calităţi multiple, iar reuşita sa presupune pe lângă personalitatea actorului şi alegerea unui text deosebit, o regie concentrată pentru a evidenţia calităţile interpretului de a transmite publicului un mesaj consistent. “GiGel” serveşte admirabil cerinţele unui astfel de recital.
Monologul conceput de Alexandru Popa, foloseşte drept pretext date din biografia interpretului Gheorghe Ifrim pentru a ţese inspirat un text cu umor savuros, dar şi sensibil în omagierea marilor noştri actori care au dat şi dau valoare actului teatral. Alexandru Popa deţine un simţ al replicii bogate în substrat şi abilitatea definirii complexe a personajului. Este un dramaturg mai puţin întâlnit pe scenele noastre, dar care promite a se alătura celor câteva personalităţi de astăzi din domeniul atât de sărac în valori al dramaturgiei. “GiGel” e un titlu pornit de la prenumele lui Gheorghe Ifrim. Acest actor remarcabil al Teatrului “Bulandra” surprinde întodeauna în personajele interpretate, fie că sunt din comedii, fie din drame. Se transpune întodeauna în personaj, îl abordează credibil, cu naturaleţe. Prezenţa sa pe micul ecran în singurul serial de comedie excelent realizat de la scenariu până la interpretare, “Las Fierbinţi”, în rolul primarului Vasile, i-a adus o popularitate meritată. Acum, singur pe o scenă cu un bar sugerat într-un colţ, Gheorghe Ifrim destăinuie cu umor, dar şi cu multă sensibilitate, amintiri din copilărie şi apoi de la începutul carierei sale de actor. Tema nu este dezvăluirea biografiei personale, arată surprinzător cum marii artişti pot influlenţa din umbră un tânăr aflat în căutarea unui drum în viaţă. Generos acest monolog omagiază subtil pe “Marii artişti care nu se uită niciodată” cum precizează şi replica din final rostită de interpret. Publicul în unele momente, rămâne copleşit de emoţie cu respiraţia tăiată şi apoi, continuă să se amuze copios. Gheorghe Ifrim îşi prezintă personajul în relaţie directă mereu cu spectatorii, îi provoacă în a deveni partenerii săi în relatarea unor “clipe de viaţă”, evocate fie cu un umor involuntar, fie cu tristeţe. Evocă ironic amintiri din timpul amar al trecutului, străin tinerilor de astăzi, cântă melodii celebre, cu atitudinea celor care le-au lansat cândva, cucereşte prin farmecul special atribuit fiecărei destăinuiri. Gheorghe Ifrim, ca un mare actor, îşi pune sufletul pe tavă în faţa prietenului său publicul.
În afara întâlnirii cu un dramaturg destoinic, Alexandru Popa, Gheorghe Ifrim a avut şansa colaborării cu un coleg de generaţie, actorul Vlad Zamfirescu, în rolul regizorului, ireproşabil înfăptuit. Vlad Zamfirescu urmăreşte atent să valorifice atât talentul colegului, cât şi subtextul replicii şi impune ritm, tensiune, evocărilor. Regizorul completează imaginea reprezentaţiei prin proiecţii cu chipuri de Mari Actori, argumente pentru amintirile unui Om simplu, obişnuit pe care aceştia l-au emoţionat întodeauna şi i-au fost exemple preţuite în profesie.
Godot Café-Teatru oferă de obicei spectacole facile publicului său tânăr, de astă dată îi prezintă o “bijuterie” de teatru adevărat şi cunoaşterea în direct a unui actor preţuit. Gheorghe Ifrim prin acest one-man show încântător, ridică ştacheta interesului pentru calitatea teatrului independent de club sau cafenea şi dă o lecţie ambiţioşilor care îşi doresc un recital.
http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2016/05/gigel-godot-cafe-teatru.html
“GIGEL” DE ALEXANDRU POPA – ONE MAN SHOW LA TEATRUL BULANDRA
Magdalena Brătescu (4 aprilie 2020)
Spectacolul mi-a trezit interesul graţie celor trei artişti care au contribuit la realizarea lui. Gheorghe Ifrim, interpretul show-ului, este un actor pe care l-am admirat în roluri de comedie. Ca apoi să mă surprindă, pe scena Teatrului Bulandra, prin excepţionala sa interpretare ca protagonist în “Raţa sălbatică” de Ibsen unde-şi dezvăluie valenţele dramatice.
În “Gigel”, singur pe scena goală lângă o masă, un scaun şi două pahare, la doi paşi de public, îşi dezvăluie biografia, aspiraţiile, dezamăgirile, destinul artistic! Sincer, modest, transmiţând emoţie, stârnind râsul prin umorul său şi nostalgia publicului prin evocarea, cu recunoştinţă, a marilor actori ai scenei româneşti pe care-i respectă toţi iubitorii teatrului.
Cititorii îl cunosc desigur pe Gheorghe Ifrim din serialele comice care rulează actualmente în reluare pe canalul PROTV “La bloc” (2002) unde îl interpretează pe Fane Oxford şi “Las Fierbinţi” (2011) în postura primarului Vasile, ambele roluri fiind reuşite. Menţionez că Gheorghe Ifrim a jucat în douăzeci de filme şi seriale fiind nominalizat pentru Premiile Gopo la categoria “Cel mai bun actor într-un rol principal”. Precizez deasemenea că, încă de la absolvirea Universităţii de Teatru din Bucureşti, UNATC, Ifrim este angajatul permanent al Teatrului Bulandra unde a interpretat roluri de referinţă.
Al doilea nume care mi-a atras atenţia a fost cel al autorului textului, Alexandru Popa. La Cinemateca din Tel Aviv, în cadrul “Festivalului filmului românesc” am vizionat reuşitul lungmetraj “Secretul fericirii” al cărui scenariu a fost scris de Alexandru Popa cu umor, nuanţat subit dramatic şi cu neaşteptate răsturnări de situaţii. Filmul este regizat de un alt exponent al triadei de succes, talentatul actor – drag inimii mele – Vlad Zamfirescu care şi interpretează pe unul dintre protagonişti. Cititorii noştri îl cunosc desigur şi din serialul “Inimă de ţigan” (acum din nou pe micile noastre ecrane) unde joacă rolul lui Luca. Precizez că Ifrim şi Zamfirescu au fost colegi la Facultatea de Teatru şi continuă să colaboreze împreună cu Popa (vezi piesele “Efecte colaterale” la Nottara, sau “All inclusive” la Teatrul Tineretului).
Gigel este un apelativ familiar al prenumelui Gheorghe, iar în spectacol Gigel şi Gheorghe simbolizează cele două aspecte ale omului şi artistului Ifrim. Cu autoironia care însoţeşte întreaga sa evoluţie în show, diminutivarea “Gigel” e folosită pentru a evoca perioada copilăriei, sau unele momente jenante, de umilinţă, decepţie, sau nedreaptă desconsiderare a realelor sale calităţi. Mi-a plăcut declaraţia sa de sinceră consideraţie pentru purtătorii prenumelui românesc cu o puternică rezonanţă Gheorghe/George, Cozorici, Constantin, Dinică, Hagi ale căror fotografii au fost proiectate pe un ecran din fundalul scenei.
A urmat un episod de imitaţii parodistice în care Gheorghe Ifrim îşi dezvăluie şi calităţile de cântăreţ şi dansator. Cu elemente simple, pălărie, sacou, barbă şi o batistă, el se transformă cameleonic în Michael Jackson, Luciano Pavarotti (cu celebra arie “Nessun dorma” din Turandot!), sau românii Dan Spătaru şi Aurelian Andreescu cu şlagărele lor.
Firul narativ al show-ului trece de la copilăria fără jucării din “Epoca de Aur”, la adolescenţa bântuită de obsesii sexuale. Nu din puritanism, la acest din urmă punct, îi reproşez că prin insistenţa pe tema intimităţilor cedează gustului unui anumit public. Destăinurile continuă cu alegerea profesiunii, sau mai bine zis cu abandonarea Facultăţii de Ştiinţe Economice şi înflorirea lui ca artist sub oblăduirea regizorului Cătălin Naum. Avându-i ca profesori la UNATC pe regretaţii Mircea Albulescu şi Dem. Rădulescu, unde au predat şi alţi galactici precum Olga Tudorache, sau Adrian Pintea. După absolvire, a fost angajat la Bulandra de directorul Victor Rebengiuc care a identificat în Gheorghe Ifrim un talent autentic, confirmat în fiecare spectacol.
Cu deplină şi cuceritoare francheţe, cu o modestie rară la un artist, cu autoironie şi mult umor recompensat cu aplauze la fiecare replică, Gheorghe Ifrim vorbeşte de izbânzi şi înfrângeri, de aşteptările şi decepţiile din cariera sa. Agreabilul show se încheie, în semn de omagiu, cu proiecţiile fotografiilor unor mari actori ai scenei româneşti care au rămas modele şi au schimbat destine.
https://www.totpal.ro/magdalena-bratescu-gigel-de-alexandru-popa-one-man-show-la-teatrul-bulandra/
DESTINUL GLORIOS AL UNUI NUME: GIGEL ONE MAN SHOW GHEORGHE IFRIM
MyMagazine (29 aprilie 2017)
Am văzut zilele astea un spectacol formidabil, despre care e musai sa scriu câteva rânduri. Nu de alta, dar se joacă destul de rar, iar atunci când e posibil să daţi de el, nu trebuie ratat.
Se numeşte “Gigel” şi este un one-man-show Gheorghe Ifrim. Este un spectacol al Teatrului Catharsis.
La prima vedere ai putea crede, când auzi că este un one-man-show, de un spectacol de tip stand-up. “Aaaa, îl ştiu pe ăla, mai. E primarul din Las Fierbinţi. De joacă cu Giani, cu Bobonete, ştii… Caterincos omu’. Îmi place! “
Total greşit!
GIGEL One man show Gheorghe Ifrim
“Gigel” este un spectacol cu suflet, de înaltă interpretare, în care actorul îşi pune sufletul pe tavă şi graţie textului impecabil, scris de Alexandru Popa. Regia îi aparţine lui Vlad Zamfirescu.
Show-ul lasă să descoperim un alt fel de Gheorghe Ifrim, fermecător, dar ALTFEL decât îl ştiam până acum.
Leit-motivul este Gigel. Nume de alint din care ar trebui să iasă un om MARE, poate chiar o STATUIE, cândva, dar care acum este minimizat. Pentru că, ni se explică la un moment dat, nimeni nu i-a zis vreodată Gigel maestrului Gheorghe Cozorici sau lui Gică Hagi.
Şi atunci – este greu ca lumea să te ia în serios atunci când ţi se spune Gigel.
Amintirile lui Gigel sunt haioase. Micile mari problem ale copilăriei sunt private cu o oarecare candoare şi infinit umor. Vecina de deasupra este motivul pentru care eroul nostrum vrea să se facă, totuşi contabil însă după mai multe încercări nereuşite, merge şi UATC-ul.
Viaţa sau să spunem devenirea lui Gigel nu este decât un motiv pentru, ceea ce o să vedem în final, este un tribute adus teatrului. Şi acelor maeştrii, mulţi dintre ei deveniţi între timp statui.
“Gheorghe Ifrim îşi prezintă personajul în relaţie directă mereu cu spectatorii, îi provoacă în a deveni partenerii săi în relatarea unor “clipe de viaţă”, evocate fie cu un umor involuntar, fie cu tristeţe. Evocă ironic amintiri din timpul amar al trecutului, străin tinerilor de astăzi, cântă melodii celebre, cu atitudinea celor care le-au lansat cândva, cucereşte prin farmecul special atribuit fiecărei destăinuiri. Gheorghe Ifrim, ca un mare actor, îşi pune sufletul pe tavă în faţa prietenului său publicul.”, scrie Ileana Lucaciu pe blogul său.
Duceţi-vă să vedeţi “Gigel”, când reuşiţi. Şi staţi cu un ochi pe ce face Teatrul Catharsis.
Miercuri, 3 mai, la Godot Café Teatru ne întâlnim cu “Secretul fericirii”. Textul îi aparţine tot lui Alexandru Popa, iar regia tot lui Vlad Zamfirescu. Din distribuţie fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Dan Bordeianu.
http://mymagazine.ro/2017/04/29/gigel-one-man-show-gheorghe-ifrim-cronica/
GIGEL ŞI TRIBUTUL ADUS TEATRULUI
Raluca Cojocaru (28 aprilie 2017)
Aseară l-am cunoscut pe Gigel.
Adică l-am cunoscut mai bine pe actorul Gheorghe Ifrim, renumit şi pentru una dintre cele mai tonice reprezentanţii din serialul Las Fierbinţi. Şi l-am găsit cam supărat pentru faptul că mai toată viaţa lui a fost “luat în neserios”, din cauza poreclei.
Dar îl înţeleg. De ce marile personalităţi cu numele Gheorghe au fost strigate Gigi, Gheorghe, Gicu, dar niciodată Gigel? Numai el, săracu’, a pătimit din cauza poreclei, pentru că e, de fel, un om vesel, simpatic, mereu gata de distracţie.
La prima vedere, aşa începe povestea savuroasă a actorului Gheorghe Ifrim, dar în spatele ei se ascund zeci de legende.
Acest one man show este un tribut adus celor mai mari nume din teatru. E o trecere în revistă a personalităţilor care l-au ajutat pe actor să ajungă în teatru, să devină un nume printre milioane de nume şi să-şi clădească drumul către a deveni o statuie.
Pentru că omul, ca să ajungă statuie, a fost mai întâi om şi după aia statuie.
O comedie despre omenie, şansă, dar mai ales despre sute de talente care au făcut ca teatrul să merite statui prin ţări şi oraşe.
Un carusel de emoţii împachetat cu personalitatea aparte a actorului, textul savuros al lui Alexandru Popa şi regia magică a lui Vlad Zamfirescu.
Lângă o sticlă de vin, Gheorghe Ifrim trece în revistă cu naturaleţe şi umor momentele culminante din viaţa lui care au făcut ca azi să stea în lumina reflectoarelor, în viaţa noastră. Se foloseşte de melodii celebre, figuri iconice şi farmecul trecutului pentru a scoate în evidenţă tezaurul pe care, spre norocul nostru, încă-l mai avem.
E una dintre piesele la care vreau să-mi duc părinţii, pe de o parte, şi pe toţi cei care vor să urmeze o carieră în această lume specială, pe de altă parte.
Vă mulţumim, actorilor, pentru toate emoţiile pe care ni le-aţi ştampilat în suflet!
