La Grande Magia
“LA GRANDE MAGIA”, CUTIA CU LEACURI ŞI VENIN
Dana Ionescu (20 mai 2013)
În ultimii ani, Teatrul Bulandra nu face vâlvă în jurul premierelor. Le ţine discret, poate prea discret, mergând împotriva curentului şi asumându-şi un risc major. Acela de a părea defazat, învăluit în aura lui de artă înaltă, într-o linişte de care creatorii au nevoie ca de aer şi care prin alte teatre a cam dispărut. O linişte şi mai ales un timp care poate dura. La Teatrul Bulandra, supravieţuieşte luxul de a repeta în tihnă şi de a scoate un număr mic de premiere în fiecare an. Criteriul cantităţii n-a viciat aerul ce pluteşte acolo de câteva decenii, cu toate dezavantajele şi reproşurile pe care le implică o asemenea opţiune.
În aceeaşi discreţie a avut loc săptămâna trecută premiera unui spectacol care-l readuce în atenţie pe Elie Malka, o cunoştinţă mai veche a teatrului de la noi, căci regizorul israelian a montat în mai multe oraşe din România. Şi spectacolul său “La Grande Magia” de Eduardo de Fillippo merge împotriva curentului: revizitarea şi dezvăluirea potenţialului pe care-l are dramaturgia de secol XX ce a rămas tangenţială cu canonul. De data aceasta, este vorba despre un modernist italian ce merită recitit şi în epoca electică a postmodernismului. Fostul director al Teatrului Naţional Habima din Israel a revenit în România pentru a monta un spectacol “în dulcele stil clasic”, realizând o construcţie scenică ce-şi permite, şi ea, luxul timpului, adresându-se spectatorului atent, răbdător şi dornic de nuanţe, capabil să empatizeze şi, în acelaşi timp, să se detaşeze pentru a vedea mai bine realitatea din poveste.
O poveste, de altfel, încâlcită în duh pirandellian, cu un schelet filosofic ce se însufleţeşte graţie unor prestaţii actoriceşti remarcabile. O poveste care începe într-un hotel de lux din Riviera italiană, în care facem cunoştinţă cu personajele iniţial lipsite de vlagă. Asta, până la sosirea magicianului, o pată de culoare aşteptată într-un deşert blazat. Iar magicianul (Virgil Ogăşanu, din nou într-un rol de forţă) e plătit de un amant înamorat (Vlad Zamfirescu) să contribuie înţelegător la fericirea îndrăgostiţilor clandestini prin dispariţia femeii iubite, anume frumoasa Marta di Spela (Anca Androne), soţia gelosului şi încornoratului Calogero di Spelta (Răzvan Vasilescu, într-un rol pe măsură, aşa cum n-a mai avut după cel din “Sfârşit de partidă”, spectacolul lui Alexandru Tocilescu). Magia îşi face efectul, totul e să manipulezi gândurile, cu alte cuvinte, totul e în mintea ta. Şi coşmarul începe încet, dar sigur, spre a lua proporţii monstruoase, căci “aşa este dacă vi se pare”.
Aflat sub puterea magicianului-şarlatan, stăpân pe arta persuasiunii însoţită cu lipsa de scrupule, Calogero di Spelta suferă o transformare spectaculoasă: soţul gelos, ridicol şi ursuz se transformă într-un lunatic cu privire de gheaţă, prins în mrejele iluziei luate în supradoză, fără reţetă şi fără discernământ. Iar spectacolul capătă ritm după prima jumătate de oră, personajele se dezvăluie în scene numeroase, unele accentuat filozofice, alte plonjând într-un univers casnic verosimil, toate mizând pe capacitatea actorilor de a reda nuanţe infinitezimale, misiune pe care o îndeplinesc în cele din urmă, deşi inegal. Dar spiritul de observaţie al spectatorului este solicitat în primul rând spre a desluşi iţele iluziei, nu spre a analiza instrumentele însufleţite prin care se spune povestea.
Ea curge preţ de două ore şi jumătate, dezvăluind tragismul jocului realitate-iluzie. Iluzia este salvatoare, însă exact atât cât pharmakon-ul grecesc, care e şi “leac”, şi “otravă”. Totul e cum îl foloseşti. Iar magicianul lui Eduardo de Filippo îl foloseşte machiavellic, speculând frica şi ducând astfel la extremă. O extremă tangenţială cu nebunia, dar nu nebunie. Pe această extremă face echilibristică fără greş Răzvan Vasilescu, victimă cu tâlc, captiv al iluziilor maladive pe care le-a acceptat şi le-a hrănit spre a ţine departe realitatea, care, fireşte, sfârşeşte prin a-i fi inaccesibilă.
Un joc rafinat de idei şi de stări propune regizorul împreună cu dramaturgul, un joc în care actorii sunt camarazi fideli puşi la încercare în numeroase scene de grup şi nu numai, în care se joacă banalitatea întruchipată, scene prozaice, şi, pe de altă parte, în secvenţe foarte solicitante, decupate din aerul abstract al ideilor, scene poetice în care se strecoară mereu un fir de umor. Nu ca un corp străin, ci ca o componentă ce asigură un contrapunct necesar. La crearea “magiei” contribuie semnificativ şi scenografia dinamică, generoasă, al lui Octavian Neculai, care vorbeşte aceeaşi limbă cu actorii şi regizorul.
Jocul de idei şi de stări, mereu la graniţa dintre ce pare şi ce este, se configurează, aşadar, scenă cu scenă, fiecare cu rolul ei în iconomia spectacolului, scene fără îndoială solicitante şi bulversante pentru spectatorul începător, căci “La Grande Magia” îi vorbeşte publicului interesat nu atât de idei, cât de firul ideilor, acelor spectatori care au plăcerea cufundării în cărţi şi în visuri labirintice. Ei (mai) există şi spectacolul îi va răsplăti, dacă nu se vor lăsa păcăliţi de aerul desuet ce pluteşte ca un fum în această magie scenică în care te prinzi dacă le acorzi răgaz propriilor gânduri şi celor expuse, extrem de teatral, pe scenă.
https://yorick.ro/la-grande-magia-cutia-cu-leacuri-si-venin/
“LA GRANDE MAGIA” DE EDUARDO DE FILIPPO – TEATRUL BULANDRA (SALA LIVIU CIULEI)
Ioan Big
Incontestabil, este cel mai complex şi ambiţios spectacol teatral (în opinia mea) aflat în repertoriul curent a unei instituţii de profil bucureştene pe care am avut ocazia să îl văd pe viu în acest sezon, prin combinaţia între scenografia lui Octavian Neculai (jocul décorului în décor), costumele realizate de Dada şi lighting-designul lui Ducu Darie (care urmăreşte pas cu pas protagoniştii simultan cu modificările cromatice ambientale), toate fenomenale prin calitate şi atenţia dată detaliilor (până la culorile naţional-socialiste a port-jartierelor Mirelei Gorea şi schimbarea drastică de abordare vestimentară dinspre final). Pe de altă parte însă, este o piesă mult mai dificil de consumat decât mă aşteptam, prin complexitate dar şi prin lungime (aproape trei ore), care îţi solicită la maximum atenţia şi concentrarea pentru a capta mesajele principale în defavoarea detaliilor cu caracter de susţinere estetică.
“La grande magia” este o tragicomedie care, utilizând ca pretext magia, vorbeşte despre pericolul trăit de fiecare în momentul în care iluziile personale, raportate la realitatea şi contextul cotidian, nu se împlinesc. Aparent, personajul lui Virgil Ogăşanu are dreptate: “Eu, care sunt de meserie magician, particip în experimentul unui alt magician, mult mai important decât mine şi tot aşa, şi tot aşa până la magia perfectă! Este încântătorul joc de iluzii!”, dar mintea principalei sale victime (Răzvan Vasilescu), pendulând anarhic cu trecerea timpului între iluzoria realitate şi reala iluzie autoindusă, începe să dea alt fel de semnale. Ogăşanu şi Vasilescu sunt memorabili, mai ales prin monologurile lor în faţa publicului, Mihai Bisericanu şi Gheorghe Ifrim imprimă câteva binevenite pure accente comice şi, totuşi, ai senzaţia că… există deseori momente în care toţi, distribuţie şi public, se găsesc prizonieri a unui spaţiu ultra-sofisticat în care este dificil de comunicat esenţialul, aşa cum l-a gândit Eduardo de Filippo. Poate, din acest punct de vedere, responsabilitatea îi aparţine regizorului israelian Eli Malka, dar eu nu am experienţa necesară să îmi definesc o opinie bine argumentată sau să îmi justific o simplă impresie. Oricum, un spectacol extrem de interesant ce merită cu siguranţă a fi văzut.
OMUL CU DESTINUL ÎN CUTIE
Răzvana Niţă (20 februarie 2017)
Ai zice că întâmplarea îl aduce pe Calogero di Spelta în pragul nebuniei. Întâlnirea într-un cadru relaxat, estival, cu magicianul Otto Marvuglia – cel care îi face soţia să dispară – este, de fapt, rodul unui aranjament meschin. Sătulă de gelozia soţului ei, doamna Marta di Spelta fuge la Veneţia împreună cu amantul. “Mentalistul” nostru, un individ pentru care nevoile se confundă cu păcatele, inventează o poveste pe care o livrează cu multă putere de convingere bărbatului înşelat: doamna Marta nu a dispărut, ea se găseşte într-o cutiuţă care se află din acel moment în posesia soţului. Cutia ar face proba încrederii domnului di Spelta în virtutea soţiei sale. Dacă încrederea e deplină, la deschiderea cutiei femeia va reapărea. Dacă dimpotrivă, ea va rămâne pe veci departe.
4 ani de zile Calogero di Spelta nu are curajul să deschidă cutia. 4 ani de zile e convins că trăieşte într-un spaţiu magic, intermediar. 4 ani de zile face imposibilul pentru a nu sparge vraja. Şi când soţia sa se întoarce, ca prin miracol, totul este degeaba. Eroul nostru e incapabil să accepte realitatea, preferă iluzia.
Textul lui Eduardo de Filippo propune aşadar o temă majoră: condiţia umană care pendulează în permanenţă între certitudine şi dubiu, între adevăr şi iluzie, protagonist şi victimă a unui scenariu gândit de Marele Magician – creatorul tuturor celor care sunt şi al celor care doar par a fi.
Elie Malka îşi sprijină montarea pe doi actori cu personalitate artistică foarte puternică: Răzvan Vasilescu şi Virgil Ogăşanu. Sunt cei care îşi asumă cu onestitate, curaj şi bune intenţii două partituri complicate: iluzionistul şi cel iluzionat. E reconfortant să îi priveşti desfăşurându-se, alternanţa de comic şi accente grave, orchestrarea marii nebunii şi a cumplitei lucidităţi. Celor doi li se adaugă Camelia Maxim într-un personaj desprins parcă din neo-realismul italian dar şi Gigi Ifrim şi Adrian Ciobanu în două secvenţe comice, care se pot constitui oricând în două mini-show-uri de sine stătătoare.
Totuşi, în cadrul scenografic destul de interesant creat de Octavian Neculai, spectacolul demarează destul de greu iar spre final chiar pierde din dinamică, desfăşurându-se mai curând pe orizontală. Ar fi fost nevoie de o mai consistentă şi mai fermă coordonare a acestei presupuse ajungeri la paroxism cu valoare de act purificator. Totul se menţine în zona descriptivă, montarea nu coagulează suficient sau acumulează strâmb, deficient. Se poate să fie vorba şi de o chestiune de dozaj, de raportul între momentele comice de grup şi secvenţele cu protagoniştii. Poate secretul ar fi constat în reducerea la esenţial, la simplitate a concepţiei regizorale, sau, dimpotrivă, ar fi putut exista varianta unei spectaculozităţi evidente, o construcţie care să-ţi taie respiraţia, asemenea unui salt în gol.
Chiar dacă spectacolul nu este împlinit în proporţie de sută la sută, rămânem cu satisfacţia de a fi văzut nişte actori minunaţi şi de a fi făcut cunoştiinţă cu un text teribil de interesant, cu parfum de eseu filosofic. Cine ştie, cu puţină magie sau un dram de noroc, producţia Teatrului Bulandra poate avea succes.
https://razvananita.wordpress.com/2017/02/20/omul-cu-destinul-in-cutie/
VIAŢA CA ILUZIE, LA TEATRUL “BULANDRA”
Victoria Anghelescu (15 mai 2013)
Grădina unui hotel, într-o staţiune de vilegiatură, la malul mării. În prim plan, valuri, o barcă. Chelnerii aranjează în grabă decorul, coborât din tavan la pocnetul din degete al unui personaj. Madame Locascio (Valeria Ogăşanu) şi Madam Zampe (Bogdana Darie), aşezate la o masă, joacă cărţi şi bârfesc oaspeţii, mai ales cuplul Di Spelta: Marta (Anca Androne), foarte frumoasă, şi Calogero (Răzvan Vasilescu), foarte gelos.
Aşa începe spectacolul “La Grande Magia”, de Eduardo De Filippo, pus în scenă de renumitul regizor Elie Malka la Sala “Liviu Ciulei” a Teatrului “Bulandra”.
Anunţul sosirii unui mare magician bucură pe toată lumea. Şi odată cu seara spectacolului, în care personajul anunţat cu surle şi trâmbiţe oferă prima reprezentaţie, începe vârtejul nebun al dansului între realitate şi iluzie, între comedie şi dramă, între lumea ca joc al iluziei creat de artistul ratat, Otto Marvuglia (Virgil Ogăşanu), şi intrarea în convenţie a nefericitului Calogero Di Spelta.
Unde se sfârşeşte realitatea? Unde începe iluzia? Până la ce punct Calogero şi, în ultimă instanţă, noi toţi suntem gata să ne legănăm în iluziile noastre pentru a oculta o realitate care ne deranjează?
Otto îi explică lui Calogero că lumea întreagă este un joc ale cărui reguli nu le cunoaşte, că jocul duce la alt joc. Dispărută în timpul unui număr de magie, de care profită pentru a fugi cu iubitul ei, Marino d’Albino (Vlad Zamfirescu), Marta există în continuare într-o cutie în care magicianul îi sugerează lui Calogero că aceasta s-ar afla, atât timp cât este sigur de fidelitatea ei şi nu va deschide caseta. “Sunteţi sigur că o veţi găsi pe soţia dumneavoastră în această cutie? Ascultaţi: dacă nu credeţi asta, n-o veţi vedea. E limpede? Dacă nu sunteţi convins, nu deschideţi”, avertizează magicianul.
Şi farsa durează patru ani, în care, deşi ajunge să-şi recunoască gelozia şi spiritul posesiv, să înţeleagă că îşi pierduse soţia încă dinaintea spectacolului din grădina Hotelului Metropol, Calogero păstrează cu gelozie caseta conţinând iluzia.
Prins în jocul magicianului, pe care nu numai că îl acceptă, dar îl şi dezvoltă, îl interiorizează, personajul sfârşeşte tragic.
Construit, în prima parte, ca un teatru în teatru, în care protagoniştii devin pe rând când actori, când spectatori, spectacolul de la “Bulandra” se desfăşoară într-un decor ingenios, semnat de Octavian Neculai, cu fundalul de arhitectură pictată flou, cu valurile “mişcătoare” ale mării, cu barca menită să-i ducă pe Marta Di Spelta şi pe Mariano d’Albino în aventura lor ce ar fi trebuit să ţină cât un tur de magie, dar care durează câţiva ani. Spaţiul devine rând pe rând casă a magicianului, loc de petrecere, promenadă, având între ele graniţe subţiri, ce pot fi depăşite miraculos, ca în “trecerea prin zid” a magicianului şi a lui Calogero. “Asta crezi tu, dar prin zidul ăsta nu vezi marea? Dă-mi mâna. Vino cu mine. Ai văzut? Dacă aici ar fi fost un zid, ne-am fi rănit în el, dar noi l-am trecut cu uşurinţă. Ce e un zid? Ce înseamnă un zid, doar o iluzie? Trebuie să fii de acord cu mine că el nu există”, proclamă Otto.
În a doua parte, acţiunea se mută în casa lui Calogero Di Spelta, interior bogat, lăsat însă în părăsire, în care familia acestuia încearcă, la insistenţele lui Gregorio di Spelta (Radu Amzulescu), să-l declare nebun, pentru a profita de averea lui.
Este locul în care, intrat definitiv în jocul magicianului, convins că cei patru ani au durat numai câtea minute, că foamea, setea, nevoile fiziologice sunt, ca şi timpul, o iluzie, Calogero va refuza definitiv realitatea, nerecunoscându-şi soţia revenită din escapadă.
Regizorul a aliniat la rampă o echipă redutabilă, dominată autoritar de Virgil Ogăşanu şi de Răzvan Vasilescu. Primul joacă cu un firesc extraordinar şi cu economie de mijloace personajul artistului decăzut, cinic, lucid, rând pe rând patetic şi grandilocvent, persuasiv şi ingenios. Gesturile sunt măsurate, vocea are onctuozităţi alternate cu accente autoritare, expresia feţei este controlată riguros.
Al doilea evoluează convingător de la personajul antipatic al primelor scene la nebunia din final, singura lui ieşire din dramatica farsă existenţială. Răzvan Vasilescu, care devine treptat personajul principal uzurpând cumva locul magicianului, se transformă sub ochii spectatorului, îşi modifică privirea, mersul, vocea. Gesturile cu care poartă pretutindeni cutia care îi asigură existenţa şi fidelitatea Martei sunt posesive, obsedate. Furia, încrederea, dubiul, intrarea în universul iluziei se succed până la afirmaţia “Eu sunt un magician mai mare ca tine! Să continuăm jocul, profesore!”. Alunecarea în nebunie este savant gradată, cu o ştiinţă a gesticii şi a mimicii remarcabilă.
Întreaga echipă întreţine ritmul alert al montării, începând cu Camelia Maxim în rolul Zairei, soţia şi asistenta de scenă a lui Otto, împărţită între marea ei dragoste pentru soţ şi grijile cotidiene, între resemnare şi tandreţe, continuând cu Adrian Ciobanu, în rolul Gennarino, cu Mihai Bisericanu în Gervasio. A smuls râsete şi aplauze Gheorghe Ifrim, în rolul incapabilului Ofiţer de poliţie, prins între furia lui Calogero şi ingeniozitatea lui Marvuglia.
Piesa lui Eduardo De Filippo se desfăşoară ca plasă fină, ţesută din amuzament şi gravitate, din farse şi emoţii, din paiete şi introspecţii profunde. Eduardo de Filippo împleteşte cu artă situaţii bufe şi drame personale, farsa cu tragedia.
Spectacolul de la “Bulandra” urmează viziunea compozită a autorului, reuşind “corespondeţa ideală între viaţă şi spectacol, fuziunea când armonioasă, când scrâşnită între râs şi lacrimi, între grotesc şi sublim”, aşa cum dorea însuşi De Filippo.
Regizorul ştie să evidenţieze umorul ca un contrapunct al dramaticei propuneri auctoriale, potrivit căreia, viaţa este făcută numai din miciuni şi înşelătorie, din deziluzii, iar oamenii sunt în mâna întâmplării. “Eu, care sunt de meserie magician, particip în experimentul unui alt magician, mult mai important decât mine, şi tot aşa, şi tot aşa până la magia perfectă! Este încântătorul joc de iluzii”, explică la un moment dat Otto Marvuglia.
Iar spectacolul inteligent montat şi excelent susţinut actoriceşte de la Teatrul “Bulandra” antrenează spectatorul în dansul, absurd şi ademenitor totodată, al realităţii cu iluzia, cu “Marea Magie”.
https://www.cotidianul.ro/viata-ca-iluzie-la-teatrul-bulandra/
