Măscăriciul

ELOGIUL TEATRAL

Doina Papp (Revista 22, nr. 843)

 

Domnilor, linişte… Intră actorii… intră copiii de duminică ai societăţii… intră demiurgii”, spune Vasili Vasilici Svetlovidov evocându-l pe Stanislavski în Cântecul lebedei, un emoţionant monolog scris de Cehov pe vremea când actorul mai era considerat centrul universului scenei. Pe baza acestuia şi întregind scenariul cu alte câteva scrieri cu referiri la lumea teatrului şi la umanitatea lui de fundal, e clădit spectacolul Mascăriciul, de la Teatrul Bulandra, care se joacă de ceva vreme în admiraţia publicului, cu casa închisă.

 

Nici Niculae Urs, căruia i-a aparţinut se pare ideea, şi cu atât mai puţin Horaţiu MăIăele, care e şi regizorul, nu sunt la vârsta bătrânului actor din piesa lui Cehov care-şi examinează trecutul înaintea ultimei căderi de cortină. Prin inserturile amintite din schiţe ca Păcatul, Cântecul de sirenă, Dialogul între un om şi un câine, O noapte în cimitir, Criticul, din piesa scurtă Jubileul, spectacolul aspiră la mai mult, devenind un strălucit expozeu despre teatru şi oamenii lui, dar şi despre scena vieţii pe care suntem cu toţii actori. Lumea actorului Svetlovidov completată cu întâmplări din existenţa celorlalte personaje cehoviene, ca şi aceea a sufleurului Nikita Ivanîci, aşa cum rezultă din istorisirile sale, e cea comună, la îndemână. E meritul teatrului care-i descoperă semnificaţiile cu arta lui de a pătrunde înţelesurile tainice ale vieţii. Aceasta ar fi teza spectacolului. Dar ce generoasă ofertă pentru interpreţi! Care, trecând de la un rol la altul, de la o poveste la alta, ne vorbesc exact despre esenţa teatrului care e jocul. Histrion prin definiţie, Horaţiu MăIăele performează jucându-se pe sine. Chiar aşa, de ce n-ar fi actorul Svetlovidov MăIăele însuşi, care, deşi nu l-a jucat pe Timon din Atena sau pe Lopahin, pe Hamlet sau pe Cezar, roluri cu care se laudă confratele său, e actorul prin excelenţă, trăind aceleaşi emoţii şi angoase.

 

Nervii, nervii sunt importanţi”, exclamă personajul indicând combustia internă, trăirea de care arta actorului are nevoie. Iar Mălăele ilustrează acest adevăr. Face legătura dintre principii şi exprimarea lor în practica scenică, demonstrează, zeflemiseşte, cade pe gânduri. Ascultăm tirada lui Hamlet despre măsură (“Lasă-te călăuzit de bunul simţ. Potriveşte gestul după cuvânt şi cuvântul după gest, ţinând seama să nu întreci măsura lucrurilor fireşti”) şi asistăm la superba lecţie de actorie pe care Svetlovidov i-o ţine sufleurului reproducând o scenă din Iuliu Cezar. Mălăele, profesorul, şi Niculae Urs, elevul, sunt aici irezistibili. La fel în pantomima prin care se improvizează masa fără merinde, inspirată de schiţa Cântecul de sirenă.

 

Alcătuit inteligent, scenariul îmbogăţeşte pas cu pas portretele personajelor.

 

Svetlovidov boem, singuratec, dezabuzat, înecându-şi în alcool amărăciunea, e înzestrat, prin introducerea monologului lui Timon din Atena, cu trăsăturile morale ale acestuia: “Am crezut în evlavie, teamă, adevăr, dreptate, pace, tihnă, căsnicie, iubire de aproape, învăţătură, morală, datini… Azi, savantul se frânge-n două în faţa prostului poleit cu aur şi putere. Mi-e silă de oameni! Şi de mine!”. După patruzeci de ani de teatru, personajul din mica piesă a lui Cehov trăieşte sentimentul inutilităţii. Scena i se pare o groapă fără fund, iar viaţa lui pe scândura ei, ratare. Horaţiu Mălăele transformă acest lamento într-o invocare de o măreţie tragică, făcând ca pistolul din finalul spectacolului să răsune apoteotic. Cinic, lucid în ciuda aburilor alcoolului, actorul pe care-l reprezintă aspiră a fi imaginea generică, ilustrând măştile fundamentale ale teatrului. Una râde, cealaltă plânge. Pendulând între stări paradoxale, Mălăele e la fel de adevărat în comedie, ca şi în dramă. E, cum îl ştim, tragicomic. Jocul lui are fineţe chiar şi în scenele în care, jucând beţia, ar fi putut aluneca uşor în alte direcţii. “Suntem făcuţi din plămada viselor”, mai spune Shakespeare despre actori. Replică nerostită în acest spectacol, dar la care nu poţi să nu te gândeşti privindu-l pe Mălăele atât de realist şi atât de imaterial în acelaşi timp.

 

Cu discreţia cerută de personaj, dar şi cu prestanţa prin care impune chiar şi în hainele ponosite ale sufleurului, Niculae Urs îi atribuie lui Nikita Ivanîci rol de partener egal. Şovăielnic la început, din ce în ce mai implicat în noua situaţie, lui îi revine sarcina de a ilustra comuniunea celor doi. Puţin posibilă la început, din cauza deferenţei faţă de actorul admirat, pe care Urs o ilustrează cu mare gingăşie, aceasta se instalează treptat, trecând printr-o bogăţie de reacţii. Felul cum prinde curaj umilul sufleur ţine de arta rafinată a lui Niculae Urs, ale cărui istorisiri din viaţă despre nevastă, despre efectele şampaniei, despre, despre… sunt, de o savoare rară, cum la fel de suculente sunt scenele când face pe actorul sau pe filozoful. “Omul nu valorează doi bani… Sunt o bestie, un calomniator, un fariseu, o Iuda!”, spune Nikita printre lacrimile de căinţă ale lui Nicolae Urs. Dar tot el crede că “viaţa e o poveste, un vis… o iluzie”, făcându-l pe Svetlovidov să observe că are o inimă de artist.

 

Acestor suflete generoase de artişti le este închinat Măscăriciul, o beţie a spiritului la care se toastează “pentru triumful artei şi al omenirii!”. În finalul neaşteptat, punctat de glonţul sinucigaş, Horaţiu MăIăele şi Niculae Urs ajung la tragicul apogeu al generoasei lor dăruiri.

 

Rămâne de neînţeles cum cei doi, care au realizat spectacolul dintr-un preaplin al trăirilor şi o înaltă conştiinţă a profesiei, n-au fost recompensaţi până acum cu premiile pe care le meritau cu prisosinţă.

UN MĂLĂELE DE ZILE MARI

Eugen Comarnescu (Cronica Română, 18 martie 2005)

 

Fără îndoială, Horaţiu Mălăele este un actor de mare complexitate, cu un talent şi o putere de invenţie rar întâlnite, de un profesionalism riguros şi un regizor de vocaţie, punând în scenă piese în care joacă sau în care nu joacă, dar îl tentează în mod deosebit. În această a doua ipostază a avut reuşite depline, altele parţiale, dar întotdeauna cu succes la public. Exemplul comediei “Puricele” de Feydeau este edificator în ce priveşte izbânda deopotrivă a actorului şi regizorului şi spectacolul s-ar fi jucat şi azi, după mulţi ani de la premieră, dacă relaţiile lui cu Teatrul “Nottara” nu s-ar fi întrerupt. La fel de concludente pentru regizor şi actor – au fost “Podul” de Paul Ioachim la Naţionalul bucureştean sau “Cafeneaua” care continuă să se joace la “Bulandra”. Iar recenta sa reuşită regizorală este cu spectacolul de la Teatrul de Comedie, “Nepoata”, de Adrian Lustig.

 

Acum, în sala “Toma Caragiu” a Teatrului “Bulandra”, Horaţiu Mălăele ne prezintă, în regie proprie, “Măscăriciul”, dramatizare şi adaptare după scrieri de A.P. Cehov, semnate de Nicolae Urs în colaborare cu el. Întregul spectacol este construit pe scheletul poate celei mai scurte piese a lui Cehov, “Cântecul lebedei”, având ca personaje un actor ajuns prematur la vârsta senectuţii, Vasili Vasilici Svetlovidov, şi un bătrân sufleur, Nikita Ivanici. Având de jucat rolul unui actor, cu succese răsunătoare, ajuns la final de carieră, Mălăele se află în propria sa piele.

 

Dar ce este actorul în concepţia lui Horaţiu Mălăele care, fără a-şi disimula umorul, scrie astfel: “E ştiută cerbicia actorilor de a primi roluri. Câtă luptă! Ce luări de poziţie, ce demersuri, ce meandre, câtă demagogie şi cât adevăr, apeluri la ordine nouă, la muncă şi disciplină, ce gimnastică fină, ce contorsionism gratuit, de grohotişuri, câte despărţiri esenţiale, joncţiuni, fanfare, inele, cercei, beteală. Şi asta numai pentru roluri. Dar când îl capeţi! Atunci ce căldură interioară iţi muşcă stomacul şi măruntaiele, plămânii şi capul, de nu mai poti să mergi, să gândeşti, să fii. Ce spaime, ce insomnii, ce nod în gât, ce «acuiacu», ce «nabeleaua», ce «ce», ce «cum?». Cum? Sunt actori care după ce au scos flăcări pe nări, s-au pus alături de predecesori iluştri în lupta lor pentru dreptate şi adevăr, la primirea rolului rămân consternaţi de faptul că le-a fost tăiat dreptul ce le justifica lupta, apoi încet-încet îşi înmoaie ochii în lacrima recunoştinţei, ochi ce se adună niţel spre rădăcina nasului, faţa devenind din ce în ce mai ovală, abordând un zâmbet forţat, ştrengăresc tâmp, pe un trup încovoiat peste propria neputinţă, o imagine dezolantă a mediocrităţii de natură să-i blocheze definitiv drumul spre luminile personajului”.

 

Toate aceste frământări ale actorului se regăsesc în personajul cehovian Svetlovidov, care trece prin toate stările omeneşti posibile, de la sublim la ridicol. Făcut pentru a bucura sufletele tuturor categorii lor de spectatori, de la cei care l-au citit pe Cehov, până la cei care nici n-au auzit de el, construit pentru a stârni râsul copios dar şi lacrima, introducându-ne în tainica şi atât de atractiva pentru toţi lume a culiselor, “Măscăriciul” este o bijuterie artistică ce îmbină valoarea unei opere literare cu accesibilitatea. Totul porneşte de la o ambianţă scenografică inspirată şi încărcată de scrisuri, imaginată de Nina Brumuşilă: o scenă de teatru cu culisele la vedere, în care sunt adunate, într-o neorânduială deloc întâmplătoare, obiecte de recuzită, elemente de costum, o maşină de stârnit vânt, una de sunete, etc. La rândul lor, costumele concepute de Adriana Popa sunt de o mare varietate, în cele mai diverse culori, de la negru la roşu, menite să caracterizeze diferitele ipostaze ale interpretilor. Dramatizarea şi adaptarea au meritul de a reuni, într-un flux dramatic coerent şi seducător pentru cei din sală, scene memorabile din scrieri de Cehov.

 

Spectacolul “Măscăriciul” nu se poate (şi nici nu trebuie) povesti, dar câteva scene memorabile, mai cu seamă pentru măiestria, interpreţilor, se cuvin evocate. În toate acestea, ca şi în cele despre care nu vom vorbi, Horaţiu Mălăele, cu partitura cea mai consistentă, este secondat, de la egal la egal, cu rafinament şi iscusinţă profesională, de Niculae Urs, un actor cu multe izbânzi la activ. Din fumul ce se risipeşte uşor, apare Mălăele-Svetlovidov, care-şi povesteşte frânturi din cariera actoricească şi din viaţă. Uitat în teatru, după o reprezentaţie în care fusese sărbătorit, actorul se trezeşte din beţie şi, la un moment dat, îl aude pe suflerul Nikita, uitat şi el într-o cabină. Apoi, la câte un pahar de votcă, ambii îşi amintesc de viaţa lor trecută. Irezistibilă este scena în care Mălăele îşi invită tovarăşul de teatru la o masă copioasă. Fără nici un element concret, Mălăele imaginează, din vorbe şi gesturi, fel de fel de mâncăruri apetisante, descriind fiecare ingredient cu mare apetit. Mai este şi scena în care cei doi îşi bârfesc colegii. Parodiile la jocul unei actriţe care o juca pe Nina Zarecinaia din “Pescăruşul”, scena, de asemenea parodică, a balconului din “Romeo şi Julieta” sunt clipe de reverie artistică. În registru grav, Mălăele-Svetlovidov spune monologul triumfal al lui Lopahin din “Livada cu vişini”, evocând ascensiunea ţăranului ajuns să cumpere “cea mai frumoasă proprietate din lume”. Aici Mălăele se întrece pe sine, iar emoţia sa se transmite instantaneu publicului. Aşa cum este de neuitat scena în care Svetlovidov îl învaţă pe Nikita cum să interpreteze un text după indicaţiile din “Hamlet”. Textul shakespearian, rostit cu credinţă, se aliază, prin contrast, cu eforturile comice ale suflerului de a juca bine măsurat. Toate aceste clipe de mare artă, la care se adaugă evocarea unei mari iubiri de către Svetlovidov, sau cea în care Nikita vorbeşte despre traiul său trist lângă o nevastă slută şi beţivă, alcătuiesc un spectacol-eveniment, conceput şi jucat cu inegalabilă artă, aducându-ne pe scenă, în primul rând, un Mălăele de zile mari, ca regizor abil şi subtil, şi ca interpret de excepţie.

MĂSCĂRICIUL MĂLĂELE ÎŞI EXPUNE CREZUL ARTISTIC

Gabriela Hurezean (Naţional, 2 martie 2005)

 

Mălăele joacă din ce în ce mai rar şi regizează din ce în ce mai des. După “Poiana Boilor” de la Teatrul de Comedie, trece la înscenarea unei noi pagini cehoviene, în dublă ipostază: de actor şi regizor. Minipiesa lui Cehov (“Calhas” sau “Cîntecul lebedei”) este adaptată sub un nou titlu, “Măscăriciul”. Dacă te uiţi de la distanţă la afiş, vei vedea că jocul literelor formează “Măscăriciul Mălăele”, fapt care îndreptăţeşte bănuiala că această variantă a scrierii cehoviene reprezintă profesiunea de credinţă a artistului Horaţiu Mălăele.

 

Deşi piesa este profund marcată de tragism, replica şi atitudinea celor doi actori au un haz amărui care smulge ropote de aplauze din partea publicului pus, de la început la locul lui:

 

“Cireadă de lingăi!” Mălăele este, de data asta, Vasili Vasilici Svetlovidov, un actor aflat la apusul carierei, care, după bairamul prin care a fost sărbătorit la nu mai ştiu cîţi ani petrecuţi pe scenă, se trezeşte singur, noaptea, În teatrul pustiu. Sala este acum o gaură neagră, duşmănoasă… “Nimeni nu are atîţia duşmani cîţi au actorii!”, spune Svetlovidov. Deşi poartă în sine un univers întreg, populat cu personaje, actorul este ucigător de singur şi, în clipele de luciditate paroxistică, percepe dimensiunea reală a zădărniciei în tot ceea ce face. Uşor cherchelit, rătăcind abulic prin culise, Svetlovidov constată că are o companie neprevăzută: sufleurul Nikita care doarme pe şest în teatru de groaza huidumei beţive cu care s-a însurat şi de care nu poate scăpa decît dacă ar îneca-o!

 

Avem o revelaţie şi noi, cei din public: Nicolae Urs, interpretul lui Nikita Ivanîci este un actor de 24 de carate atunci când este prelucrat de un “bijutier” ca Mălăele, în stare să-i scoată la lumină toate resursele tainice de strălucire. N-o să vă vină să credeţi dar, în acest spectacol, Urs primeşte mai multe aplauze la scenă deschisă decît Mălăele! Asta, după ce a primit tot felul de rolişoare insipide în teatru sau în seriale TV submediocre.

 

Desigur, cei doi maeştri ai scenei şi-au înnodat un pic sinapsele şi au presărat nişte mirodenii personale prin textul lui Cehov: un hăhăit băsescian, un “Alo! linişte!” cu damf de ultim balcon dictatorial, o aluzie fină la veşnicul guvern care nu are bani pentru artişti şi pentru cultură, în general (“Domnilor, să vă fie ruşine!”, zice Svetlovidov iar noi nu avem nimic împotrivă). Avem, apoi, magnifice lecţii de actorie şi de simţ al umorului la scena cu personaje shakespeariene, ca să nu mai vorbim de scena (absolut antologică!) în care Urs citeşte cuvîntarea de pe hîrtia mototolită. Faţă de alte variante ale “Cîntecului de lebădă” – marcate fatal de patetismul situaţiei – versiunea Mălăele – Urs reuşeşte să scoată din înecăciunea lacrimogenă pînă şi finalul întru totul tragic. Felicitări “Măscăricilor”!

UN SPECTACOL DE NOTA ZECE

Ileana Lucaciu (România liberă, nr. 11 (286), 10–16 martie 2005)

 

Este aproape imposibil să descoperi în spectacolul “Măscăriciul” ceva ce nu te poate mulţumi. Indiferent de preferinţe, de educaţie, de pregătire culturală, orice spectator va aplauda cu entuziasm la sfârşitul reprezentaţiei întâlnirea cu teatrul adevărat, teatrul de calitate ce reuşeşte a mulţumi chiar şi pe cei obişnuiţi cu “Ciao, Darwin!”. Doar piesa, actorii, imaginea generală a spectacolului – decorul şi costumele –, cuceresc de obicei publicul care nu este cunoscător în ale teatrului şi nu mai acordă atenţia cuvenită regizorului, creatorul viziunii generale a reprezentaţiei. De astă dată, regizor este şi interpretul rolului central în jurul căruia s-a configurat spectacolul, Horaţiu Mălăele. Toate punctele de interes ale unei reprezentaţii teatrale sunt pe deplin satisfăcute de “Măscăriciul”.

 

Textul aparţine lui Cehov. Au reuşit un scenariu Niculae Urs şi Horaţiu Mălăele printr-o spectaculoasă dramatizare şi adaptare scenică a mai multor scrieri datorate lui Cehov, cu scopul clar de a dezvălui publicului ce poate presupune viaţa de actor, culisele ei. Cum astăzi, toată lumea e interesată de culise, tocate mărunt de mass- media, scenariul va fi bine primit. Numai că de astă dată, “culise” înseamnă viaţă, cu bucurii şi cu necazuri, dezvăluite cu mare artă de Cehov. Autorii selectării şi asamblării textelor cehoviene, după parcurgerea cu atenţie a pieselor, nuvelelor şi gândurilor lui Cehov despre teatru, reuşesc să-i respecte cu sfinţenie stilul şi să ofere o radiografie profundă a ceea ce înseamnă creatorul de teatru, actorul cu cele două măşti ale sale, una ce râde, alta ce plânge.

 

Spectacolul ne-a amintit de filmul celebru, “Cabinierul”. Alegerea repertorială este de nota zece, fiind un act cultural, dar şi o atractivă poveste pentru oricine, ce nu a auzit de Cehov sau îl confundă cu… un investitor străin! Actorii sunt cuceritori şi prin măiestria jocului lor ţin sala cu respiraţia tăiată de emoţie. Rar la un spectacol se poate simţi liniştea tensionată a sălii în care publicul ascultă atent replica, dar şi izbucnirea aplauzelor spontane la scenă deschisă, pentru a răsplăti unele secvenţe.

 

Maeştrii acestei performanţe sunt Horaţiu Mălăele şi Niculae Urs. În orice rol îl întâlneşti pe Horaţiu Mălăele, nu poţi decât să-l admiri. De astă dată însă, el s-a întrecut pe sine. A jonglat cu abilitate accentele comice cu cele dramatice, trecând dezinvolt de la râs la tristeţea lacrimii şi a conceput în complexitate personajul său, actorul Vasili Vasilici Svetlovidov, nefericit după 40 de ani de carieră.

 

Descoperim în acest spectacol şi valoarea unui alt interpret, un actor senzaţional, Niculae Urs, în rolul sufleorului de o viaţă a lui Vasili. Delicateţea manifestată în protejarea de necazuri a lui Vasili, necesitatea de a-l acompania mereu, timida încercare de a testa cum e să încerci a fi actor, toate sunt cu rafinament, naturaleţe, sensibilitate arătate de Niculae Urs în personajul Nikita Ivanici. Sunt scene greu de uitat: discursul ţinut de Nikita pentru sărbătorirea celor 40 de ani de carieră ai lui Vasili, construit ca un filigran de Niculae Urs prin bâlbele emoţiei fireşti pentru situaţie sau jocul cu o muscă imaginară atunci când rămâne singur în scenă pentru că Vasili s-a dus după băutură.

 

Relaţia dintre cei doi este migălos studiată, cu momente teatrale memorabile. Horaţiu Mălăele şi Niculae Urs creează adevărate scene antologice, ca de pildă improvizarea unei mese copioase, dar lipsite de bucate ori comentarea, bârfirea colegilor de teatru sau momentul Romeo şi Julieta. Sala amuţeşte când Horaţiu Mălăele îl joacă pe Lopahin după ce a cumpărat livada de vişini, acesta fiind un alt moment antologic. Pentru creaţiile celor doi, nota zece pare prea mică.

 

Spectacolul îi aminteşte publicului şi de rolul regizorului, când Vasili încearcă să-l înveţe pe Nikita cum ar trebui rostite replicile lui Shakespeare, o altă scenă memorabilă. Pentru că am amintit acest moment, trebuie să atenţionăm că în spatele reuşitei depline a spectacolului se află regizorul Horaţiu Mălăele care intră astfel în plutonul de frunte, destul de restrâns numeric, al regizorilor noştri. Viziunea sa regizorală, ritmată, mereu atentă la nuanţe, cu o ilustrare teatrală profundă a fiecărei replici, merită pe deplin nota zece, râvnită de mulţi.

 

Spectacolul are un aspect general filmic, scenele sunt construite din imagini parcă desprinse din tablouri celebre, prin decorul funcţional, de excepţie al Ninei Brumuşilă şi costumele Adrianei Popa. Sălii “Toma Caragiu”, Nina Brumuşilă i-a acoperit ostentativul veşmânt roşu ce îngrădea cele două părţi ale spaţiului central de joc şi a propus o scenă de teatru cu un podium central, în jurul căruia stau răvăşite obiecte de recuzită, rămăşţie de costume, într-o învălmăşeală cu tâlc desfăşurată. Podiumul şi peretele din spate sunt din lemn ca în teatrele de demult, într-un colţ al podiumului, două cupe aşezate pe o cămaşă albă, reţin interesul prin lumina specială ce le evidenţiază.

 

Spectacolul debutează cu un prolog tăcut, în care doar lumina joacă, arătând ieşirea din peretele ce străjuieşte scena prin care încet, încet se prelinge fumul… vieţii celor ce îşi vor invoca existenţa. Costumele, cu migală lucrate, au multe accesorii semnificative, de exemplu, mitenele lui Nikita, pantalonii lui Vasili, etc. Şi pentru imaginea scenografică remarcată de public prin plastica sa desăvârşită, nota zece pare prea mică.

 

“Măscăriciul” este un eveniment teatral de suflet pentru orice spectator, chiar şi pentru acela care calcă rar prin teatre. Nu îl va putea uita multă vreme, îl va amuza copios, dar şi impresiona, privind altfel actorii şi viaţa lor. Din nou, Teatrul “Bulandra” ne arată că… teatrul presupune creaţie culturală cu sens major pentru toate gusturile şi nu doar explozie de imaginaţie fără substanţă şi motivare în scriere. “Măscăriciul” rămâne o bijuterie de preţ a actualei stagiuni, ce în mod sigur, în timp, va depăşi suta de reprezentaţii.

TEATRU SAU CALE FERATĂ

Marina Constantinescu (România literară, nr. 11, 23–29 martie 2005)

 

Dacă am întreba de ce este nevoie mai tare pe lume, probabil că cei mai mulţi semeni ar răspunde, fără tresăriri majore, că de cale ferată. Cu ajutorul ei sint transportate de ici, colo, mărfuri vitale, petrol, grîne, corespondenţe de tot felul, fiinţe de tot felul, gînduri de tot felul. Cu ajutorul ei, chiar şi în acest secol, oamenii se deplasează, merg unii către alţii, călătoresc cu diferite interese, cu diferite viteze, străbat distanţe pe care le vizualizează, intră în posesia pămîntului pe care trăiesc. Teatrul? Ce face el? Nici nu poate intra într-o asemenea competiţie, ar zice unii. Oare? Nu ne duce el peste tot, şi în noi înşine, ca vîntul şi ca gîndul, nu ne trezeşte şi ne întreţine iluzia că totul este posibil, că poţi parcurge în cîteva ore poveşti tulburătoare care sînt sau pot deveni, cîndva, şi ale tale? Nu ne seduce cu misterul alcătuirii lui, cu forţa cu care ne spune că cea mai sublimă relaţie între oameni este dialogul, aproape alungat azi din cetate, călător in exilul prelungit al vremurilor noastre? Nu ne sucesc minţile actorii, proiecţia carnală a histrionismului din noi, a eu-lui, a ludicului, a putinţelor şi neputinţelor, nu ne poartă teatrul sufletele spre regăsire, spre bucurie, spre uitare, spre visare… ca vîntul şi ca gîndul… nu e teatrul şi suferinţă, şi durere, şi frumosul absolut…

 

Am văzut la Teatrul Bulandra un spectacol care m-a tulburat. Pentru că perspectiva facerii lui este cea dinspre om spre profesiune, dinspre viaţă spre scenă, cu masca dată de-o parte. Pentru că afară era frig, nu mai ştiam ce cojoace să pun pe mine, deşi înaintam în martie, iar la sfirşit mi-a fost cald, teribil de cald. Am avut senzaţia, în acea noapte rece, clară, cu stele, că sînt, brusc, în iulie. Şi, oricum, în alt timp. Măscăriciul. Un spectacol de cameră, delicat, fragil şi, totuşi, puternic. Un spectacol fără dorinţe pătimaşe, ca cele mai multe dintre dorinţele contemporane, de a demonstra ceva cu orice preţ. Deşi este construit cu patimă. Am văzut un spectacol confesiune, în care şoaptele şi strigătul interior se amestecă ca să definească, emoţionant şi subiectiv, o artă – teatrul – şi o profesiune – actoria. Un spectacol în care rîsul şi plînsul cehovian, în care tăcerile, nu doar ruseşti, în care umorul – şi slav, patetic, şi negru, sec, englezesc, şi hohotul devastator à la italienne cu iz de Vlad Mugur – sînt suportul dramatic, şi dramaturgic, pentru o călătorie nocturnă în vieţi de actori, în alcătuirile palimpsestice ale acestor fiinţe. Se zgîrie cu degetul pojghita subţire, suprafaţa unui destin, pentru ca apoi, năvalnic, protagonistul să se năpustească tot mai adînc in interiorul său, în cercurile concentrice ale existenţei sale – sumă de personaje, de roluri, de amintiri, de aplauze, de singurătăţi. Ce este, la urma urmelor, actorul? O vulnerabilă alcătuire, o structură labilă care nu-şi mai aparţine, care este în fiecare seară altcineva, care duce poverile şi cuvintele altcuiva, care rîde de bucuria altora, care poartă costumele şi înfăţişările tuturor şi care se îndepărtează, seară de seară, de el însuşi. Atît de sigur pe sine, de puternic, de cuceritor pe scenă, atît de singur, de bîntuit, de temător în culise, în cabină, acasă.

 

Piesa lui Cehov Cîntecul de lebădă este luată de Horaţiu Mălăele – regizor şi protagonist – drept pretext pentru o mărturisire foarte personală, în fond. Vasili Vasilici Svetlovidov sînt eu! poate să sune confesiunea lui Horaţiu Mălăele. Fără suprapuneri, neapărat, cu similitudini, lucrate dincolo de piesă, sugerate, cu accente şi tuşe recognoscibile, cu ipostaze, cel puţin în zona emoţiei, noi. Cotrobăie în izbînzile şi în tristeţea lui Svetlovidov căutînd vocile interioare ale comedianului din el. Este un exerciţiu dificil, riscant, dar admirabil. Spectatorul este însoţitorul care preia confesiunea şi, analizînd-o, se analizează pe sine. Tocmai în această relaţie fundamentală actor-teatru-spectator, în care, deseori, cel din urmă din ecuaţie este mai degrabă egoist, posesiv, suficient. Şi cine mai este însoţitorul tainic al actorului, omul din umbră, martorul direct al succeselor şi insucceselor, al triumfului şi al degradării lui? SUFLEORUL. Doi parteneri, actorul şi sufleorul, care îşi întorc faţa unul către celălalt, care-şi răstoamă carul cu poveşti, cu amintiri, cu lacrimi, unul în braţele celuilalt, pe aceeaşi scenă, la vedere, cam cît durează golirea unei-unor sticlă-sticle de votcă. Cumpărată-cumpărate cu reducere, pentru artişti. În acest caz, Horaţiu Mălăele şi Nicolae Urs.

 

La început, o imagine cumva apocaliptică, dezordinea aceea de după o reprezentaţie. Elemente de recuzită, costume, din spectacolul tocmai încheiat. Şi nu numai. Singure, în liniştea stranie, costumele cheamă alte costume, replicile se rostogolesc spre altele, din alte spectacole, se amestecă, îşi amestecă mirosurile, consistenţele, transpiraţia, recuzita însumează frînturi din alte decoruri. Se compun şi se recompun lumi, spectacole. Spaţiul scenografei Nina Brumuşilă de la Sala “Toma Caragiu” vorbeşte, prin fiecare obiect şi prin tăcerea lui, despre lumea din memoria unui actor, a unui teatru, a unui interval, a noastră. Sîntem, din toate punctele de vedere, în spatele iluziilor, într-o realitate ciudată, alcătuită din fragmente de iluzii, de texte, de personaje, ce par, aşa împrăştiate şi abandonate, terne, moarte, devitalizate. Minute în şir, mi-a plăcut teribil momentul acesta de aşteptare prelungită, pare că nu se întîmplă nimic. Ni se dă timp să ne obişnuim cu scena goală, cu imaginile de după plecarea spectatorilor, să ne reglăm ritmurile, să căutăm, aproape prin întuneric, obiecte, să le descifrăm siluetele, să ne închipuim poveşti, taine. O scenă înclinată, cu scîndura patinată, un fel de podium este instalat pe spaţiul propriu-zis de joc, aşa cum făceau trupele ambulante în pieţele publice. Şi peste tot numai obiecte. O lumină firavă pătrunde de sus, pieziş, printr-o ferăstruică mică, ca de chilie, scobită pe peretele din lemn, din spate. Lemnul acesta încălzeşte atmosfera, tonurile, orice fel de asprimi. De undeva de jos, dintr-o laterală, printr-o despicătură arcuită, dintr-o baie de lumină ireală urcă cineva. Mahmur, bolovănos, Svetlovidov. În costumul Oracolului din Iliada se plimbă prin teatrul gol şi întunecat. Reprezentaţia s-a terminat de mult. Nici votcă nu mai este prea multă în sticlă. A adormit fără să se lepede de costumul lui Calhas, este iritat, suspendat între lumi, între beţie şi trezie, între ficţiune şi realitatea pe care o străbate singur, încercînd să descopere cine şi unde este. Un spectacol s-a terminat, altul, tocmai a început… Ştie oare Calhas mai multe, poate profeţi Oracolul mai mult despre Vasili Vasilici Svetlovidov? Ce ştiu personajele despre actorii care le însufleţesc? Lumile spectacolelor, amestecate, plutesc în amintiri. Teatrul, scena, locuri misterioase devin pentru o noapte refugiul ultimei confesiuni.

 

Minunat fiecare, minunaţi ca parteneri unul pentru celălalt, Horaţiu Mălăele – într-o ipostază a vulnerabilităţii artistice mai puţin cunoscută – şi Nicolae Urs – care face un rol de o mare delicateţe şi sensibilitate – Actorul şi Sufleorul, Svetlovidov şi Nikita Ivanîci privesc înapoi cînd cu mînie, cînd cu mîndrie, cînd cu melancolie. Şi beau. După ce prologul apropierii dintre ei s-a încheiat şi Vasili Vasilici s-a liniştit că Nikituşka va rămîne pînă la sfîrşit – care sfîrşit? al sticlei?, al lui? – se intră treptat şi tot mai emoţionant în noapte. În amintiri, în roluri, în personaje, în iubiri, se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bîrfeşte, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate şi interpretate cu mijloacele sensibilităţii, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare şi Cehov, între Lopahin şi Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăseşte pe Svetlovidov. Nici o clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfîrşit de lume şi început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adînc, pînă în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, rîsu’-plînsu’, iritare, gesturi de artişti, gesturi de beţivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilităţii ca artist şi om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă. Nu poate juca. Cu cît bea mai mult, cu atît protagonistul pare că devine din ce în ce mai treaz. Cei doi deschid o trapă. Scormonesc în măruntaiele scenei şi, totodată în măruntaiele lor, ale trecutului lui Svetlovidov. Scot ca din jobenul unui iluzionist, pălării, costume, mantii, replici, roluri, durere, bucurie, suferinţă, renunţări, dezamăgiri, succese, neîmpliniri, clipe de teatru, clipe de viaţă. Plîng, rîd, plîng. Beau. “Nu trebuie să plîngi, Nikituşka!… Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrîneţe, nici singurătate, nici boală! Pînă şi moartea-i ceva relativ…!”

 

În toate drumurile mele infinit de multe şi infinit de lungi cu trenul port cu mine imagini din spectacole, întîlniri cu regizori, cu actori, cu prieteni, cu artişti, senzaţii, văd şi revăd scene întregi, costume, lumini. Confesiunea lui Horaţiu Mălăele este risipită în toate acestea. Delicat şi nobil. Pentru că Svetlovidov este, de fapt, unul din însoţitorii mei. În teatru şi pe calea ferată.

LECŢIA DE TEATRU

Mircea Ghiţulescu (Cuvântul, nr. 3 (333), martie 2005)

 

Un actor de provincie la sfârşit de carieră (Svetlovidov), “uitat” după spectacol, acompaniat de sufleorul Nichita Ivanici, îşi plânge, în toiul nopţii, viaţa sclipitoare şi nedreaptă. Nici unul, nici celălat nu se îndeamnă spre casă: primul, pentru că acasă nu îl aşteaptă nimeni, celălalt pentru că s-a săturat de o nevastă beţivă şi urâtă. Pretexte doar: şi unul, şi altul sunt imagini ale singurătăţii iremediabile a omului în univers. Este o sinucidere amânată pentru că nefericitul Svetlovidov poartă în suflet o singurătate ucigaşă şi o decepţie mai mari decât lasă să se vadă, astfel că focul de revolver din final (puşca lui Cehov, nu?) ne ia totuşi prin surprindere. Horaţiu Mălăele face din cele câteva pagini de text ale lui Cehov un spectacol halucinant de aproape două ore, o “lecţie de teatru” în care declamaţia şi antideclamaţia, retorismul şi “simţirea”, comicul de toate tipurile şi din toate epocile nu pot risipi tragicul de substanţă al acestor două singurătăţi unite pentru o clipă iluzorie de afecţiunea provocată de alcool, care se risipeşte o dată cu focul de revolver din final. Nu este exclus ca singurătatea supravieţuitorului Nichita să descopere, cândva, aceeaşi soluţie.

 

Scenaristul Horaţiu Mălăele amplifică scrierea lui Cehov, adăugând numeroase texte, alogene, dar solidare din Shakespeare (Romeo şi Julieta, Shylock, Iulius Cesar, Richard al III-lea) dar şi celebrele sfaturi pentru actori din Hamlet (ale lui Vasile Alecsandri din Scrisoarea către Ion Ghica, deşi nu atât de cunoscute, nu erau mai puţin amuzante), dar şi din Gogol (Revizorul) sau din Cehov însuşi (Pescăruşul, Trei surori, Livada de vişini) şi, dacă nu ne înşelăm, chiar un cuplet al lui Constantin Tănase, reprezentativ pentru comicul gros de cabaret. O istorie ilustrată a teatrului sau o istorie a stilurilor artei actorului, aflată mereu pe acea margine imperceptibilă (pe care Horaţiu Mălăele ştie atât de bine să o pipăie) dintre tragedie şi parodia ei, dintre comedie şi caricatura ei, dintre geniu şi cabotin. Deoarece acest Svetlovidov este în interpretarea lui Mălăele un actor tot atât de mare pe cât este de cabotin. De ce? Pentru că o delicateţe înnăscută îl împiedică să fie sigur pe sine şi îl sileşte să se ia în râs. El este măscăriciul, adevăratul actor, iar cântecul său de lebădă este o arie a măscăriciului. Dar şi o lecţie de actorie pentru că Sufleorul, interpretat de Nicolae Urs (pe care Horaţiu Mălăele l-a atras într-o aventură a creaţiei de o mare coerenţă, într-o reprezentare pitorească, mizerabilă şi înduioşătoare a deosebirii dintre artist şi omul de rând), care ştie pe dinafară nenumărate roluri, încălzit de vodcă, încearcă să le şi interpreteze. “Lecţia de teatru” pe care Actorul o administrează cu infinită răbdare şi cu efecte comice bine studiate aminteşte de irezistibila scenă de teatru în teatru cu Pyram şi Thisbe din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, interpretată de meşteşugarii din Atena. Sunt numeroase teorii asupra teatrului care se întâlnesc, se exclud şi se completează în această fulgerătoare trecere a lui Mălăele prin marile roluri ale teatrului universal.

 

Există, repetăm, un substrat teoretic foarte temeinic, spectacolul fiind, la acest nivel, echivalent cu un program estetic al omului de teatru care este Horaţiu Mălăele. Dar este atât de bine exprimat prin mijloacele actorului, încât ne aflăm în punctul unde teoria se transformă în artă. Arta nu înseamnă imitaţia vieţii, ci expresia ei, spune, printre multe altele, actorul Svetlovidov. Exact acest lucru se întâmplă în spectacolul de la Bulandra. O platformă cu obiecte desperecheate din recuzita unui teatru, aruncate la întâmplare. Nici urmă de mobilier pe scena din scenă. Un fundal cu o intrare slab luminată spre culise. Cu toate acestea, decorul Ninei Brumuşilă serveşte cum nu se poate mai exact spaţiul indicat de Cehov: singurătatea unică a unei săli de teatru după ce a fost părăsită de spectatori şi, în această singurătate, o a doua, mai emoţionantă, a Actorului părăsit şi el de iluzia vieţii.

Dragi spectatori, pentru a fi primii care află informații despre programul Teatrului Bulandra, despre repetiții, viitoarele premiere sau alte evenimente speciale, vă invităm să vă abonați la newsletterul nostru.