Măsură pentru măsură
MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ SPARGE TIPARELE LA TEATRUL „BULANDRA”
Alexandra Ares (24 iunie 2023)
Teatrul „Bulandra” încheie stagiunea cu o montare fantastică, spectacolul Măsură pentru măsură, o adaptare foarte liberă de Cosmin Stănilă în regia genială a Dianei Mititelu.
Cu dramaturgul Cosmin Stănilă am făcut cunoştinţă artistică anul trecut în FNT, când spectacolul Pata oarbă, pe un text scris de el şi de Ionuţ Sociu, regizat de Andrei Măjeri şi montat la Teatrul Naţional din Novi Sad, mi s-a părut, cum am scris atunci, cea mai bună surpriză din festival – de departe – prin originalitate, prospeţime artistică şi relevanţă culturală, dar şi prin interpretarea de elită a sârbilor. Pata oarbă era şi ea o adaptare foarte liberă, de data asta după Sofocle şi alte texte antice, cu referinţe la pandemie şi multe alte problematici moderne integrate cu fler dramatic.
Cosmin Stănilă – aflu din Programul de sală – a absolvit actoria în 2017 la Cluj-Napoca. De atunci, este actor la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Experienţa lui de dramaturg a început în 2020 când a scris piesa Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, montată ulterior tot de Andrei Măjeri.
Privit strict ca o adaptare a textului shakespearian Măsură pentru măsură, textul lui Stănilă nu este ideal şi ar puteadetermina puriştii să iasă din sală sau să cadă într-o stare de bulversare. După cum se știe, nu există un public unic, ci multe tipuri de publicuri, iar gustul teatral, ca și cel uman, are un spectru larg.De aceea, e bine să existe teatre și săli specializate, mai ales pentru teatrul de avangardă, pentru ca cei care îl detestă sa îl evite, iar cei care îl iubesc să îl frecventeze. Sunt scoase multe elemente din piesa de 5 acte a lui William Shakespeare, iar unele relaţii dintre personaje sunt fie omise, fie comasate sau chiar neclare. Limbajul e uneori piperat, cu vulgarități care oglindesc discursul modern, la antipod cu cadența iambică elegantă a lui Shakespeare. Dar, privită ca o piesă originală, inspirată doar de motive shakespeariene, adaptarea lui Cosmin Stănilă este excepţională. (M-a captat mai mult decât adaptarea lui David Hare după Platonov, scuzaţi erezia, pentru că am găsit-o mult mai relevantă zilei de azi.) Textul său abundă în discuţii filosofice despre bine şi rău, dreptate şi tiranie, Dumnezeu şi necredincioşi, dezbateri politice şi momente poetice. Desigur, nu toate noi, dar foarte bine realizate şi integrate în piesa sursă.
Măsură pentru măsurăeste o comedie de moravuri „întunecată” scrisă de William Shakespeare în jurul anilor 1603 – 1604 şi publicată în Primul Folio din 1623, pe baza unui manuscris autograf. Piesa examinează interacţiunea complexă dintre milă şi justiţie. Shakespeare a adaptat povestea din Epitia, o tragedie a dramaturgului italian Giambattista Giraldi (cunoscut şi sub numele de Cinthio), şi în special dintr-o piesă în două părţi scrisă de George Whetstone, intitulată Promos and Cassandra (1578).
În textul original, povestea începe cu Vincentio, binevoitorul duce al Vienei, încredinţându-i adjunctului său, Angelo, guvernarea oraşului, în timp ce el călătoreşte în Polonia. În realitate, ducele rămâne în Viena deghizat într-un călugăr pentru a observa ce se întâmplă. Respectând cu stricteţe legea, Angelo pronunţă sentinţa de moarte asupra lui Claudio, un nobil acuzat că a însărcinat-o pe logodnica sa, Juliet. Sora lui Claudio, Isabela, o novice într-o mănăstire, pledează în favoarea lui Claudio în faţa lui Angelo. Acest nou conducător adjunct, un om cu un control sever şi riguros asupra sinelui, descoperă cu consternare şi uimire că este atras de Isabella; puritatea virginală a acesteia îi trezeşte o dorinţă puternică care intră în conflict cu legea dură pe care o pune în aplicare. Îi oferă Isabelei salvarea vieţii lui Claudio în schimbul unui act sexual. Ea refuză şi este şi mai indignată când fratele ei o roagă să reconsidere. La sfatul lui Vincentio, care este deghizat, Isabella stabileşte întâlnirea, dar aranjează în secret ca locul ei să fie luat de Mariana, femeia cu care Angelo era cândva logodită, dar pe care ulterior a renegat-o din cauza pierderii zestrei sale.
În adaptarea lui Stănilă, cele 18 personaje au devenit 8. Mariana (Maria Moroşan) este o prostituată care discută filosofia vaginului într-o scenă memorabilă cu călugăriţa Isabella, Mariana fiind un personaj combinat cu prostituata lui Lucio. Personajele răufăcătoare din lumea interlopă (bătrâna desfrânată Mistress Overdone, proxenetul Pompey şi clientul Froth), care au profitat de libertatea sexuală a Vienei, au dispărut. Escalus este reconfigurat ca o moderatoare de televiziune (personaj se pare la modă în dramaturgia contemporană). De asemenea, pentru cine nu-şi aminteşte piesa-sursă, este cam neclar că ducele Vincentio plecat în călătorie este chiar călugărul.
Din toată această poveste, dramaturgul Cosmin Stănilă şi regizoarea Diana Mititelu au pus accentul pe problema #MeToo, iată, la fel de relevantă în 2023 ca şi în 1623, în ciuda avansului tehnologic. De asemenea, pe chestiunea corupţiei celor care sunt la putere, în orice capacitate, şi de care depinde soarta celorlalţi. Şi, nu în ultimul rând, pe problema dreptului fiecărui om asupra propriului corp, care, aşa cum am constatat în timpul pandemiei, nu trebuie confiscat de niciun guvern. Pe lângă aceste trei mari teme, există multe subteme şi idei artistice care înfrumuseţează fiecare scenă, toate animate de o sensibilitate lirică.
Montarea Dianei Mititelu se distinge prin acest suflu poetic autentic şi ultra modern, redat în cheie distopică. Viziunea ei este o combinaţie de Shakespeare şi Hunger Games, unde foamea e înlocuită de sex. De la prima scenă, surprinzătoare, vedem că suntem la un spectacol cu totul altfel decât ne-am aşteptat, că avem de-a face cu o regizoare care sparge tiparele, cu o estetică specială. Diana Mititelu foloseşte scena cu o inventivitate regizorală debordantă, cum nu am văzut, recent, decât la Radu Afrim şi Andrei Măjeri. Regizoarea dezvoltă şi zăboveşte asupra scenelor cu atenţie de filigran şi scoate din pălărie, unul după unul, momente de magician. Este un teatru atmosferic, de artă, cu nimic mai prejos decât un spectacol făcut de regretatul Alexandru Darie, dar cu un plus de modernitate. Singurul neajuns este că uneori, datorită acestei emfaze asupra poeticului vizual, de tip distopic, ritmul spectacolului trenează, ca într-o reprezentaţie de performance art, iar apetitul spectatorilor pentru acest gen este inegal.
Diana Mititelu a absolvit Regia la Iaşi în 2015 şi a făcut şi un master la UNATC la clasa lui Alexandru Darie. Măsură pentru măsură este primul spectacol al Dianei la Teatrul „Bulandra” şi, judecat după calitatea producţiei, în mod cert nu este ultimul.
Trupa asamblată de Diana e plină de prospeţime şi mi-a dat senzaţia unei renaşteri a Teatrului „Bulandra”. Actorii au o chimie perfectă, care a lipsit premierei anterioare cu Platonov, unde vedetele de la „Bulandra” au colaborat cu masteranzii de la UNATC (cu care acel spectacol a fost coprodus).
S-au distins Marius Chivu, în rolul ducelui plecat/călugărul Vicenţio, expresiv, blând, ironic, cu prim-planuri video puternic expresive proiectate pe fundal; Andi Vasluianu, în rolul tiranului Angelo (un rol ingrat, dar nuanţat şi excelent creionat, personificare albă a binelui care, dus în exces, se transformă în opusul lui), şi Vlad Brumaru, un Lucio cinic, rebelul care sfidează autoritatea şi în final chiar viaţa. La doamne, Ioana Brumar a creat o ingenuă perfectă în rolul călugăriţei Isabella care încerca să-şi salveze fratele (jucat de foarte tânărul Adrian Ban, uneori cam şters, din punct de vedere vocal, dar firesc şi sensibil ca victima inocentă a decretului abuziv şi ca iubit al Juliettei). Mariana Moroşan (prostituata) a fost „coautoarea” scenelor cele mai pregnante, discuţia despre vagin şi cea din metrou, o actriţă expresivă şi versatilă (care din păcate nu are o fotografie reprezentativă pe site-ul spectacolului), şi Ioana Niculae, o Juliettă sensibilă care crede în iubirea liberă, deşi un pic generică.
Montarea este secondată strălucit de scenografia Ninei Brumuşilă, care fuzionează interesant şi evocativ anticul şi modernul, de arta video a Dilmanei Yordanova (care se distinge prin feel-ul de performance art) şi de mişcarea scenică a lui Ştefan Lupu care deschide spectacolul cu un moment coregrafiat ca un videoclip de Pink Floyd pentru The Wall, unde supuşii regatului sunt văzuţi ca nişte elevi (sau tineri funcţionari) la meselor lor. De fapt, întregul spectacol are ecouri anti-establishment şi anti–thought and life control. Mi-a plăcut foarte mult şi micuţa scenă din metrou, sugestiv evocat cu imagine şi sunet.
În concluzie, este o mare reuşită a Dianei Mititelu, a Teatrului „Bulandra” şi a directorului Vlad Zamfirescu, printre cele mai bune şi curajos-inovative trei spectacole pe care le-am văzut în această stagiune, cu rezerva că este un spectacol de artă, nu un spectacol pentru un public convenţional. Poate că ar fi trebuit totuşi să se numească Măsură pentru măsură redux sau ceva de acest gen?
https://revistarinocerul.ro/masura-pentru-masura-sparge-tiparele-la-teatrul-bulandra/
#METOO DE LA SHAKESPEARE CITIRE
Oana Stoica (Dilema veche, nr. 1012 / 31 august – 6 septembrie 2023)
Texte clasice în formule contemporane constituie una dintre direcțiile de succes ale teatrului european. Sînt instituții teatrale care și-au creat un renume din contemporaneizarea clasicilor precum Schaubühne Berlin sub conducerea lui Thomas Ostermeier (în Hamlet, Claudius și Gertrude erau reprezentări caricaturale ale cuplului prezidențial francez de la vremea respectivă, Nikolas Sarkozy – Carla Bruni; Richard al III-lea investiga efectele excluderii sociale din cauza neîncadrării într-un tipar fizic, pornind de la diformitatea lui Richard) sau Internaational Theater Amsterdam / ITA sub conducerea lui Ivo van Hove (Tragediile romane / Coriolan, Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra vizează relația dintre putere și media, spectacolul fiind plasat într-un studio de știri TV; Regii războiului / Henric V, Henric VI, Richard III reliefează caracteristicile liderilor autocrați contemporani). Ce unește formate estetice și formule dramaturgice total diferite este modul în care textul clasic este înșurubat în lumea contemporană. Temele sînt explorate prin filtrele actualității, de multe ori printr-o rescriere integrală a textului original. Versatilitatea textelor clasice constă în capacitatea lor de a surprinde esențe ale umanității astfel încît problemele pe care le abordează rămîn actuale în timp. Nu e suficient ca Nina Zarecinaia să se îmbrace în blugi pentru a fi o actriță contemporană, însă relația ei cu teatrul, așa cum o descrie Cehov în Pescărușul, are multe în comun cu speranțele, temerile și dezamăgirile unui tînăr actor de astăzi.
În premiera de la finalul stagiunii trecute la Teatrul Bulandra, regizoarea Diana Mititelu și dramaturgul Cosmin Stănilă reimaginează astăzi povestea din Măsură pentru măsură de Shakespeare și se axează pe abuzul de putere și hărțuirea sexuală în siajul #metoo. Textul original este rescris. Narativ, relațiile dintre personaje sînt parțial schimbate (logodnica lui Angelo devine lucrătoare sexuală care face videochat și pe care, presupunem, acesta o frecventează, Escalus este moderator TV). Personajele sînt reduse numeric, limbajul este colocvial, uneori trivial, dar cu pasaje lirico-filozofice. Povestea rămîne în esență aceeași. Conducătorul unui oraș (Viena în original), Vicențio (Marius Chivu), îl lasă temporar la conducere pe adjunctul său, Angelo (Andi Vasluianu). Deghizat în călugăr, el urmărește modul în care Angelo, un conservator radical, transformă orașul într-o autocrație. Sub pretextul moralei creștine, Angelo interzice relațiile sexuale în afara căsătoriei, încălcarea legii pedepsindu-se cu moartea. El schimbă astfel sistemul juridic al comunității pentru că modifică valorile pe care se bazează acesta. Într-un text din caietul-program, Cosmin Stănilă face conexiunea cu actualitatea, cu referire la noua lege din Indonezia (încă inaplicabilă) care interzice sexul în afara căsătoriei. Aș zice că și interzicerea avortului în Polonia și SUA sînt în aceeași zonă a interferenței statului în viața intimă a individului. Statul care decide asupra corpului unei persoane este unul abuziv. În spectacol, cînd un cuplu de îndrăgostiți încalcă legea, bărbatul este condamnat la pedeapsa capitală. Doar că legea nu se aplică pentru toți – Angelo îi propune Isabelei (Maria Veronica Vârlan), sora condamnatului, să-i elibereze fratele în schimbul unei act sexual (de unde acuzele de indecență pe care textul le-a primit de-a lungul vremii). De aici, lucrurile se complică, dar în esență se reduc la expunerea abuzului de putere și dezbateri despre morală. În aceste explorări filozofice ale mecanismului nociv al puterii și al moralei ca normă socială, creatorii spectacolului plasează idei care frămîntă lumea contemporană. Poate statul să decidă asupra corpului unei persoane? Sînt cei aflați în poziții de putere deasupra moralei?
Se pune accentul pe abuzul de putere – Angelo face, fără consecințe, un lucru pentru care un om obișnuit va plăti cu viața –, dar se trece prea ușor peste faptul că situațiile nu sînt echivalente. O relație de dragoste care include sex nu este similară cu constrîngerea sexuală. Întruchipare a masculinității toxice, Angelo forțează o relație sexuală – practic, pune la cale un viol, asta fiind infracțiune în orice cod penal, nu doar în legea creată de el însuși.
Spectacolul este minimalist, cu tușe poetice și pop, cu un spațiu gol, în penumbră (relele se petrec în întuneric), cu marcaje simple pentru locul acțiunii – un M pentru metrou, o cruce pentru biserică (ironic, același tip de afișaj luminos ca M), un grilaj pentru închisoare. Deghizat în călugăr, Vicențio poartă haine negre, în timp ce Angelo afișează un imaculat costum alb, astfel că stereotipurile reprezentării bun/rău sînt anulate. Este o estetică funcțională, descărcată de mucavale și metafore, care se axează mai mult pe investigarea puterii abuzatoare decît pe tribulațiile victimei. Actul sexual devine explicit politic, așa că Mariana (Maria Moroșan), lucrătoare sexuală, și Isabela, călugăriță, au o discuție consistentă despre sex, morală și politică, iar Vicențio are cîteva monoloage cu dileme etice creștine. Spectacolul chestionează relația dintre stat și intimitate în paradigma abuzului, dar e și despre avansul autocrațiilor (o nouă variantă a expresiei „statul sînt eu” – în cîteva imagini create de Dilmana Yordanova, liderul este redus la o gură imensă care tronează vocal asupra populației), despre morala conservatoare și religia care (re)devin normă.
Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale, printr-o rescriere ingenioasă și curajoasă, deși nu este perfect (relațiile dintre personaje par uneori absconse, plecarea ducelui și interimatul lui Angelo sînt neclare, intro-ul – o scenă coregrafică ce trimite la Pink Floyd și Another Brick In The Wall – nu se conectează concret cu nimic din ce urmează). În plus, spectacolul aduce pe scena Teatrului Bulandra cîțiva actori foarte tineri, ceea ce nu e puțin lucru.
ÎNTRE LEGE ȘI MORALĂ, ÎNTRE DRAGOSTE ȘI PĂCAT. TABLOUL UNUI SPECTACOL MEMORABIL. „MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ” LA TEATRUL BULANDRA
Tudor Sicomaș (6 martie 2024)
Legile sunt făcute ca să fie încălcate. Întrebare? Afirmație? Depinde de legi. Depinde de consecințe. Mulți autori și dramaturgi au exploatat teme care opun datoriei legale propria morală au sentimente. Mulți au vorbit în operele lor despre putere și abuzul ei, despre religie și habotnicie, despre bigotism și iertare. Puțini au făcut-o, însă, așa cum a reușit Shakespeare într-una din cele mai interesante creații sale, o piesă “problematică”, așa cum o numesc mulți specialiști, un text aflat la granița dintre comedie și tragedie.
Cu toate că din punct de vedere al istoriei teatrului, la momentul scrierii sale, termenul de dramă nu era cunoscut, “Măsură pentru măsură” face parte tocmai din acest gen dramatic, balansând conștiința cititorului și a privitorului între ușurătatea unui comic cu tentă de sarcasm usturător și sobrietatea întunecată a unei intrigi cu trimiteri către marile tragedii. La fel ca orice piesă shakespeariană, și “Măsură pentru măsură” este, teoretic, un text care “se joacă” singur. Și, în același timp, este o capodoperă care poate beneficia de nenumărate interpretări și viziuni, fiind totodată contemporană într-o asemenea măsură încât nu ar avea nevoie de o reintrepretare textuală. Și totuși, dacă se întâmplă vreo adaptare aleasă de un anume regizor, aceasta trebuie să se ridice la un anumit nivel și să pună în valoare temele și ideile din creația originală a lui Shakespeare.
Spectacolul “Măsură pentru măsură” de la Teatrul Bulandra este un asemenea exemplu în care regizoarea Diana Mititelu a folosit adaptarea realizată exemplar de Cosmin Stănilă, care a reușit să aducă textul în contemporaneitate, modificând radical replicile și vocabularul shakespearian, înlocuindu-l cu termeni colocviali de actualitate, dar păstrând impecabilă linia piesei, intriga, desfășurarea acțiunilor, atmosfera tensionată si sumbră, precum și ideile profund filosofice vehiculate de bardul din Stratford. În același timp, Diana Mititelu a dorit și a izbutit să construiască un spectacol care se bazează foarte mult pe elementul vizual, pe dihotomia lumină-umbră, alb-negru, parcă tocmai pentru a sublinia ambivalența întâmplărilor din textul shakespearian. Chiar dacă, poate, s-a dorit a fi o montare cu tente feministe, cred eu că regizoarea a reușit cu mult mai mult de atât. Pentru că prin folosirea adaptării lui Cosmin Stănilă, prin mișcarea scenică creată de Ștefan Lupu (în special prin scena de deschidere, unde se subliniază aspectele de supunere oarbă a poporului în fața lui Angelo, asemeni unor elevi ascultători terorizați de figura unui profesor tiran), prin alegerea făcută în legătură cu portretizarea ducelui Vicențio (atât în postura sa de conducător, cât și în cea în care este deghizat în prelat, observând acțiunile lui Angelo), prin toate acestea deci, Diana Mititelu face o radiografie profundă și zguduitoare (într-un mod totuși elegant, lipsit de violență și vulgaritate inutile) a societății actuale din mai multe colțuri ale lumii. Cu alte cuvinte, regizoarea a făcut ceea ce mulți alți creatori de spectacole își doresc – a subliniat actualitatea, universalitatea, valabilitatea în orice timp și spațiu a lui William Shakespeare, contemporanul nostru.
Într-un spațiu scenografic aproape gol, populat doar de câteva bănci de școală (simbol al supunerii față de stat), de o cușcă mare (în care timp de trei sferturi din spectacol zace întemnițat Claudio), de un colț care devine pe rând stație de metrou și confesional, dar și de un fundal ironic clasicizat prin prezența a patru coloane de templu antic – toate acestea create de inventiva Nina Brumușilă – in fundalul căruia se rulează proiecțiile video reușite semnate de Dilmana Yordanova, își desfășoară poveștile de dragoste interzisă personajele shakespeariene de ieri, de azi, dintotdeauna. Sigur că acțiunea din “Măsură pentru măsură”, mai ales în viziunea Dianei Mititelu, poate fi comparată cu ceea ce se petrece de atâta timp în statele islamice. Totuși, cred că trebuie să privim mai îndeaproape, chiar în “curtea noastră”, unde religia și biserica încă mai tind să facă legea, unde corupția și mizeria politică încă domnesc nestingherite, unde lașitatea și bigotismul conducătorilor nu pot fi înlăturate de niciun sacrificiu al cetățenilor. Ceea ce își propune montarea de la Bulandra este să reitereze crezul deja clasic al lui Shakespeare care afirmă foarte clar că teatrul este oglinda lumii și a societății. Da, vorbim de o reflectare fidelă a ceea ce trăim zi de zi, prezentată desigur într-un mod oarecum voalat, metaforizat, dar nu mai puțin tulburător.
Distribuția aleasă de Diana Mititelu se ridică la nivelul cerințelor regizorale și la cele ale publicului (cel puțin, din punctul de vedere al meu și al celor din această seară). Marius Chivu Pascu este un Vicențio puțin diferit față de alte variante ale acestui personaj pe care le-am văzut. Momentele în care se identifică cu poziția de putere, cea de duce al Vienei, permi spectatorilor să vadă doar gura actorului proiectată pe fundal și vocea sa tunătoare ca a unui demiurg (o subtilă și fină paralelă ironică a replicii mai târziu în care Julieta acuză identificarea conducătorului cu însuși Dumnezeu). Ei bine, chiar și numai observând mișcarea buzelor însoțită de sonoritatea vocală teribilă, rămâi impresionat de forța expresivității actorului. Expresivitate care se dovedește a fi metamorfozantă, în momentul în care Vicențio apare în oraș sub masca unui preot binevoitor. Acum, Marius Chivu Pascu își modifică tonalitatea vocii, transformându-se în tipologia prelatului blând, mereu cu o vorbă bună și cu un sfat pentru cei aflați la ananghie. Cu toate acestea, jocul său ascunde o viclenie a acestui personaj pe care Shakespeare l-a dorit a fi întruparea glorificată a monarhului Iacob I, dar pe care Diana Mititelu a ales să-l prezinte în forma sa necosmetizată, profund umană și care închide în sine atât o natură pozitivă, cât și un imbold mai întunecat. Andi Vasluianu, la capătul opus, îi dă viață fratelui lui Vicențio, Angelo, pus în poziția de a-i ține locul celui dintâi și care își dă arama pe față. Actorul subliniază cu rafinament caracterul deloc plăcut al înlocuitorului de la cârma țării. Îl admir pe Andi Vasluianu ca actor de teatru de câțiva ani și astăzi s-a mai adăugat încă un nivel la această stimă artistică pe care i-o port reușind cu brio să scoată la iveală cele mai întunecate și ascunse intenții ale unui bărbat lipsit de scrupule, laș, bigot și care își încalcă propriile legi în primul moment de slăbiciune carnală. Excelentă este și Ioana Brumar, actrița pe care am avut bucuria să o urmăresc astăzi în rolul Isabellei. Am descoperit astfel o actriță de o gingășie și o delicatețe cum rar ne e dat să vedem, dar care știe să își lase libere și cele mai pasionale și violente reacții spre a oferi un joc scenic echilibrat. O actriță tehnică, cu o capacitate de asumare a tuturor trăirilor ambivalente ale acestui personaj care închide în sine virtutea supremă și habotnicia cea mai cruntă, dar care devine un model, în cele din urmă, pentru toate femeile care trebuie și pot să rămână verticale în fața oricărei urgii a societății. I s-a alăturat și Ioana Niculae, o ingenuă Julietta, victimă inocentă a regimului distopic și opresiv al lui Angelo. În momentele de maximă încărcătură și tensiune, cum este și scena din confesional dintre ea și Vicențio deghizat, Ioana Niculae se dezlănțuie cu o furie nestăvilită, impresionând prin claritatea rostirii și prin demnitatea interpretării. Li se alătură Maria Moroșan în rolul prostituatei Mariana, poate cel mai pur (în ciuda și în contra meseriei practicate) și adevărat dintre sufletele reprezentate pe scenă. În monologul său livrat impecabil în care își apără nu doar colegele de profesiune, ci însăși sexul feminin în întregimea purității, verticalității și puterii sale, Maria Moroșan a provocat reacții puternice în rândurile spectatorilor, în timp ce liniștea apăsătoare din sală parcă sublinia și mai mult starea de disconfort și, totuși, de acord față de tirada personajului.
Simona Pop a îmbrăcat haina lui Escalus, reprezentantul vocii poporului, în montarea Dianei Mititelu prezentându-se drept reporter și jurnalist care ar trebui să manifeste imparțialitate, dar care, sătul fiind la rându-i de tirania inexplicabilă a lui Angelo, trece bariera de partea cetățenilor punând într-o lumină proastă toate faptele lui Angelo. O actriță cu multiple valențe interpretative, Simona Pop a știut cum să scoată la iveală falsa obiectivitate a lui Escalus, datorită intonației și accentelor din timpul interviului cu Angelo, dar și din celelalte momente și intervenții ale sale. M-am bucurat să îl revăd și să îl redescopăr pe Vlad Brumaru, de data aceasta pe scena Teatrului Bulandra. După ce l-am admirat în urmă cu mai mult timp în rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte furtunoasă” de la Teatrul Arte dell’Anima (o montare superbă care regret ca nu se mai joacă), acum i-am putut observa și analiza îndeaproape toate caracteristicile care fac din el un actor valoros al generației sale. În cele două mari scene de confruntare ale sale cu Vicențio, în primul rând, și mai apoi cu Angelo, Vlad Brumaru ne aduce în fața toată revolta și întreaga hotărâre a poporului nemulțumit. Cu alte cuvinte, Lucio al său devine vocea generalizată a cetățenilor furibunzi, dând glas în același timp și scepticismului cel mai acerb. În anumite privințe, nu am putut să nu fac o paralelă cu Jacques Melancolicul din “Cum vă place”, gestul final al lui Lucio fiind ecoul tragic al retragerii din lume a bufonului filosof sus-amintit. Aici am putut să observ paradoxul interpretativ al actorului prin interiorizarea emoțiilor violente și al controlului acestora în ciuda freamătului constant pe care l-am simțit din fiecare gest, din fiecare aprindere a țigării, din fiecare cuvânt. Nu în ultimul rând, am descoperit un alt actor fascinant prin prezența scenică fermecătoare, aproape hipnotizantă, prin naturalețea jocului și, mai ales, a rostirii replicilor, prin seriozitatea abordării rolului. Vorbesc despre Adrian Ban, unul dintre acele cazuri nu foarte întâlnite de actor chipeș, fermecător, cu prestanță și cu talent și resurse interioare de expresivitate cât cuprinde. Al său Claudio nu mai este nobilul vienez din originalul shakespearian, dar nu își pierde demnitatea și mândria nici atunci când este transformat într-un tânăr modern, plin de viață și de iubire pentru Julietta sa. Cu toate că textul este modificat și marile monoloage sunt fie rescrise sau tăiate, Claudio rămâne una din figurile interesante de tineri din creația shakespeariană și Adrian Ban reușește să-i dea acea profunzime personajului pe care mulți critici o compară cu cea a lui Hamlet.
Cu toate că (sau poate datorită faptului ca) finalul piesei este, la rându-i, schimbat, regizoarea scoțând aproape orice aluzie la un posibil “happy end” (nici măcar căsătoria Isabellei cu Vicențio nu este privită cu ochi buni), moartea fiind cea care ajunge să domine scena, iar Lucio încheind spectacolul cu un gest extrem (cel mai violent din această montare), “Măsură pentru măsură” este un spectacol de văzut, de simțit, de trăit, de gândit. Ridică mari semne de întrebare asupra legitimității unui anumit tip de conducători cu care se pare ca suntem și noi “binecuvântați” de câțiva ani, dar și asupra condiției femeii într-o societate care se pretinde a fi completamente laică, dar care ascunde în spatele acestei măști bigote o puternică influență a religiei și a bisericii în treburile statului. Așadar, mergeți la Bulandra, vedeți “Măsură pentru măsură” și nu încetați să vă puneți întrebări și să vă luptați să găsiți răspunsurile și căile corecte.