Măsură pentru măsură
MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ SPARGE TIPARELE LA TEATRUL „BULANDRA”
Alexandra Ares (24 iunie 2023)
Teatrul „Bulandra” încheie stagiunea cu o montare fantastică, spectacolul Măsură pentru măsură, o adaptare foarte liberă de Cosmin Stănilă în regia genială a Dianei Mititelu.
Cu dramaturgul Cosmin Stănilă am făcut cunoştinţă artistică anul trecut în FNT, când spectacolul Pata oarbă, pe un text scris de el şi de Ionuţ Sociu, regizat de Andrei Măjeri şi montat la Teatrul Naţional din Novi Sad, mi s-a părut, cum am scris atunci, cea mai bună surpriză din festival – de departe – prin originalitate, prospeţime artistică şi relevanţă culturală, dar şi prin interpretarea de elită a sârbilor. Pata oarbă era şi ea o adaptare foarte liberă, de data asta după Sofocle şi alte texte antice, cu referinţe la pandemie şi multe alte problematici moderne integrate cu fler dramatic.
Cosmin Stănilă – aflu din Programul de sală – a absolvit actoria în 2017 la Cluj-Napoca. De atunci, este actor la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Experienţa lui de dramaturg a început în 2020 când a scris piesa Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, montată ulterior tot de Andrei Măjeri.
Privit strict ca o adaptare a textului shakespearian Măsură pentru măsură, textul lui Stănilă nu este ideal şi ar puteadetermina puriştii să iasă din sală sau să cadă într-o stare de bulversare. După cum se știe, nu există un public unic, ci multe tipuri de publicuri, iar gustul teatral, ca și cel uman, are un spectru larg.De aceea, e bine să existe teatre și săli specializate, mai ales pentru teatrul de avangardă, pentru ca cei care îl detestă sa îl evite, iar cei care îl iubesc să îl frecventeze. Sunt scoase multe elemente din piesa de 5 acte a lui William Shakespeare, iar unele relaţii dintre personaje sunt fie omise, fie comasate sau chiar neclare. Limbajul e uneori piperat, cu vulgarități care oglindesc discursul modern, la antipod cu cadența iambică elegantă a lui Shakespeare. Dar, privită ca o piesă originală, inspirată doar de motive shakespeariene, adaptarea lui Cosmin Stănilă este excepţională. (M-a captat mai mult decât adaptarea lui David Hare după Platonov, scuzaţi erezia, pentru că am găsit-o mult mai relevantă zilei de azi.) Textul său abundă în discuţii filosofice despre bine şi rău, dreptate şi tiranie, Dumnezeu şi necredincioşi, dezbateri politice şi momente poetice. Desigur, nu toate noi, dar foarte bine realizate şi integrate în piesa sursă.
Măsură pentru măsurăeste o comedie de moravuri „întunecată” scrisă de William Shakespeare în jurul anilor 1603 – 1604 şi publicată în Primul Folio din 1623, pe baza unui manuscris autograf. Piesa examinează interacţiunea complexă dintre milă şi justiţie. Shakespeare a adaptat povestea din Epitia, o tragedie a dramaturgului italian Giambattista Giraldi (cunoscut şi sub numele de Cinthio), şi în special dintr-o piesă în două părţi scrisă de George Whetstone, intitulată Promos and Cassandra (1578).
În textul original, povestea începe cu Vincentio, binevoitorul duce al Vienei, încredinţându-i adjunctului său, Angelo, guvernarea oraşului, în timp ce el călătoreşte în Polonia. În realitate, ducele rămâne în Viena deghizat într-un călugăr pentru a observa ce se întâmplă. Respectând cu stricteţe legea, Angelo pronunţă sentinţa de moarte asupra lui Claudio, un nobil acuzat că a însărcinat-o pe logodnica sa, Juliet. Sora lui Claudio, Isabela, o novice într-o mănăstire, pledează în favoarea lui Claudio în faţa lui Angelo. Acest nou conducător adjunct, un om cu un control sever şi riguros asupra sinelui, descoperă cu consternare şi uimire că este atras de Isabella; puritatea virginală a acesteia îi trezeşte o dorinţă puternică care intră în conflict cu legea dură pe care o pune în aplicare. Îi oferă Isabelei salvarea vieţii lui Claudio în schimbul unui act sexual. Ea refuză şi este şi mai indignată când fratele ei o roagă să reconsidere. La sfatul lui Vincentio, care este deghizat, Isabella stabileşte întâlnirea, dar aranjează în secret ca locul ei să fie luat de Mariana, femeia cu care Angelo era cândva logodită, dar pe care ulterior a renegat-o din cauza pierderii zestrei sale.
În adaptarea lui Stănilă, cele 18 personaje au devenit 8. Mariana (Maria Moroşan) este o prostituată care discută filosofia vaginului într-o scenă memorabilă cu călugăriţa Isabella, Mariana fiind un personaj combinat cu prostituata lui Lucio. Personajele răufăcătoare din lumea interlopă (bătrâna desfrânată Mistress Overdone, proxenetul Pompey şi clientul Froth), care au profitat de libertatea sexuală a Vienei, au dispărut. Escalus este reconfigurat ca o moderatoare de televiziune (personaj se pare la modă în dramaturgia contemporană). De asemenea, pentru cine nu-şi aminteşte piesa-sursă, este cam neclar că ducele Vincentio plecat în călătorie este chiar călugărul.
Din toată această poveste, dramaturgul Cosmin Stănilă şi regizoarea Diana Mititelu au pus accentul pe problema #MeToo, iată, la fel de relevantă în 2023 ca şi în 1623, în ciuda avansului tehnologic. De asemenea, pe chestiunea corupţiei celor care sunt la putere, în orice capacitate, şi de care depinde soarta celorlalţi. Şi, nu în ultimul rând, pe problema dreptului fiecărui om asupra propriului corp, care, aşa cum am constatat în timpul pandemiei, nu trebuie confiscat de niciun guvern. Pe lângă aceste trei mari teme, există multe subteme şi idei artistice care înfrumuseţează fiecare scenă, toate animate de o sensibilitate lirică.
Montarea Dianei Mititelu se distinge prin acest suflu poetic autentic şi ultra modern, redat în cheie distopică. Viziunea ei este o combinaţie de Shakespeare şi Hunger Games, unde foamea e înlocuită de sex. De la prima scenă, surprinzătoare, vedem că suntem la un spectacol cu totul altfel decât ne-am aşteptat, că avem de-a face cu o regizoare care sparge tiparele, cu o estetică specială. Diana Mititelu foloseşte scena cu o inventivitate regizorală debordantă, cum nu am văzut, recent, decât la Radu Afrim şi Andrei Măjeri. Regizoarea dezvoltă şi zăboveşte asupra scenelor cu atenţie de filigran şi scoate din pălărie, unul după unul, momente de magician. Este un teatru atmosferic, de artă, cu nimic mai prejos decât un spectacol făcut de regretatul Alexandru Darie, dar cu un plus de modernitate. Singurul neajuns este că uneori, datorită acestei emfaze asupra poeticului vizual, de tip distopic, ritmul spectacolului trenează, ca într-o reprezentaţie de performance art, iar apetitul spectatorilor pentru acest gen este inegal.
Diana Mititelu a absolvit Regia la Iaşi în 2015 şi a făcut şi un master la UNATC la clasa lui Alexandru Darie. Măsură pentru măsură este primul spectacol al Dianei la Teatrul „Bulandra” şi, judecat după calitatea producţiei, în mod cert nu este ultimul.
Trupa asamblată de Diana e plină de prospeţime şi mi-a dat senzaţia unei renaşteri a Teatrului „Bulandra”. Actorii au o chimie perfectă, care a lipsit premierei anterioare cu Platonov, unde vedetele de la „Bulandra” au colaborat cu masteranzii de la UNATC (cu care acel spectacol a fost coprodus).
S-au distins Marius Chivu, în rolul ducelui plecat/călugărul Vicenţio, expresiv, blând, ironic, cu prim-planuri video puternic expresive proiectate pe fundal; Andi Vasluianu, în rolul tiranului Angelo (un rol ingrat, dar nuanţat şi excelent creionat, personificare albă a binelui care, dus în exces, se transformă în opusul lui), şi Vlad Brumaru, un Lucio cinic, rebelul care sfidează autoritatea şi în final chiar viaţa. La doamne, Ioana Brumar a creat o ingenuă perfectă în rolul călugăriţei Isabella care încerca să-şi salveze fratele (jucat de foarte tânărul Adrian Ban, uneori cam şters, din punct de vedere vocal, dar firesc şi sensibil ca victima inocentă a decretului abuziv şi ca iubit al Juliettei). Mariana Moroşan (prostituata) a fost „coautoarea” scenelor cele mai pregnante, discuţia despre vagin şi cea din metrou, o actriţă expresivă şi versatilă (care din păcate nu are o fotografie reprezentativă pe site-ul spectacolului), şi Ioana Niculae, o Juliettă sensibilă care crede în iubirea liberă, deşi un pic generică.
Montarea este secondată strălucit de scenografia Ninei Brumuşilă, care fuzionează interesant şi evocativ anticul şi modernul, de arta video a Dilmanei Yordanova (care se distinge prin feel-ul de performance art) şi de mişcarea scenică a lui Ştefan Lupu care deschide spectacolul cu un moment coregrafiat ca un videoclip de Pink Floyd pentru The Wall, unde supuşii regatului sunt văzuţi ca nişte elevi (sau tineri funcţionari) la meselor lor. De fapt, întregul spectacol are ecouri anti-establishment şi anti–thought and life control. Mi-a plăcut foarte mult şi micuţa scenă din metrou, sugestiv evocat cu imagine şi sunet.
În concluzie, este o mare reuşită a Dianei Mititelu, a Teatrului „Bulandra” şi a directorului Vlad Zamfirescu, printre cele mai bune şi curajos-inovative trei spectacole pe care le-am văzut în această stagiune, cu rezerva că este un spectacol de artă, nu un spectacol pentru un public convenţional. Poate că ar fi trebuit totuşi să se numească Măsură pentru măsură redux sau ceva de acest gen?
https://revistarinocerul.ro/masura-pentru-masura-sparge-tiparele-la-teatrul-bulandra/
#METOO DE LA SHAKESPEARE CITIRE
Oana Stoica (Dilema veche, nr. 1012 / 31 august – 6 septembrie 2023)
Texte clasice în formule contemporane constituie una dintre direcțiile de succes ale teatrului european. Sînt instituții teatrale care și-au creat un renume din contemporaneizarea clasicilor precum Schaubühne Berlin sub conducerea lui Thomas Ostermeier (în Hamlet, Claudius și Gertrude erau reprezentări caricaturale ale cuplului prezidențial francez de la vremea respectivă, Nikolas Sarkozy – Carla Bruni; Richard al III-lea investiga efectele excluderii sociale din cauza neîncadrării într-un tipar fizic, pornind de la diformitatea lui Richard) sau Internaational Theater Amsterdam / ITA sub conducerea lui Ivo van Hove (Tragediile romane / Coriolan, Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra vizează relația dintre putere și media, spectacolul fiind plasat într-un studio de știri TV; Regii războiului / Henric V, Henric VI, Richard III reliefează caracteristicile liderilor autocrați contemporani). Ce unește formate estetice și formule dramaturgice total diferite este modul în care textul clasic este înșurubat în lumea contemporană. Temele sînt explorate prin filtrele actualității, de multe ori printr-o rescriere integrală a textului original. Versatilitatea textelor clasice constă în capacitatea lor de a surprinde esențe ale umanității astfel încît problemele pe care le abordează rămîn actuale în timp. Nu e suficient ca Nina Zarecinaia să se îmbrace în blugi pentru a fi o actriță contemporană, însă relația ei cu teatrul, așa cum o descrie Cehov în Pescărușul, are multe în comun cu speranțele, temerile și dezamăgirile unui tînăr actor de astăzi.
În premiera de la finalul stagiunii trecute la Teatrul Bulandra, regizoarea Diana Mititelu și dramaturgul Cosmin Stănilă reimaginează astăzi povestea din Măsură pentru măsură de Shakespeare și se axează pe abuzul de putere și hărțuirea sexuală în siajul #metoo. Textul original este rescris. Narativ, relațiile dintre personaje sînt parțial schimbate (logodnica lui Angelo devine lucrătoare sexuală care face videochat și pe care, presupunem, acesta o frecventează, Escalus este moderator TV). Personajele sînt reduse numeric, limbajul este colocvial, uneori trivial, dar cu pasaje lirico-filozofice. Povestea rămîne în esență aceeași. Conducătorul unui oraș (Viena în original), Vicențio (Marius Chivu), îl lasă temporar la conducere pe adjunctul său, Angelo (Andi Vasluianu). Deghizat în călugăr, el urmărește modul în care Angelo, un conservator radical, transformă orașul într-o autocrație. Sub pretextul moralei creștine, Angelo interzice relațiile sexuale în afara căsătoriei, încălcarea legii pedepsindu-se cu moartea. El schimbă astfel sistemul juridic al comunității pentru că modifică valorile pe care se bazează acesta. Într-un text din caietul-program, Cosmin Stănilă face conexiunea cu actualitatea, cu referire la noua lege din Indonezia (încă inaplicabilă) care interzice sexul în afara căsătoriei. Aș zice că și interzicerea avortului în Polonia și SUA sînt în aceeași zonă a interferenței statului în viața intimă a individului. Statul care decide asupra corpului unei persoane este unul abuziv. În spectacol, cînd un cuplu de îndrăgostiți încalcă legea, bărbatul este condamnat la pedeapsa capitală. Doar că legea nu se aplică pentru toți – Angelo îi propune Isabelei (Maria Veronica Vârlan), sora condamnatului, să-i elibereze fratele în schimbul unei act sexual (de unde acuzele de indecență pe care textul le-a primit de-a lungul vremii). De aici, lucrurile se complică, dar în esență se reduc la expunerea abuzului de putere și dezbateri despre morală. În aceste explorări filozofice ale mecanismului nociv al puterii și al moralei ca normă socială, creatorii spectacolului plasează idei care frămîntă lumea contemporană. Poate statul să decidă asupra corpului unei persoane? Sînt cei aflați în poziții de putere deasupra moralei?
Se pune accentul pe abuzul de putere – Angelo face, fără consecințe, un lucru pentru care un om obișnuit va plăti cu viața –, dar se trece prea ușor peste faptul că situațiile nu sînt echivalente. O relație de dragoste care include sex nu este similară cu constrîngerea sexuală. Întruchipare a masculinității toxice, Angelo forțează o relație sexuală – practic, pune la cale un viol, asta fiind infracțiune în orice cod penal, nu doar în legea creată de el însuși.
Spectacolul este minimalist, cu tușe poetice și pop, cu un spațiu gol, în penumbră (relele se petrec în întuneric), cu marcaje simple pentru locul acțiunii – un M pentru metrou, o cruce pentru biserică (ironic, același tip de afișaj luminos ca M), un grilaj pentru închisoare. Deghizat în călugăr, Vicențio poartă haine negre, în timp ce Angelo afișează un imaculat costum alb, astfel că stereotipurile reprezentării bun/rău sînt anulate. Este o estetică funcțională, descărcată de mucavale și metafore, care se axează mai mult pe investigarea puterii abuzatoare decît pe tribulațiile victimei. Actul sexual devine explicit politic, așa că Mariana (Maria Moroșan), lucrătoare sexuală, și Isabela, călugăriță, au o discuție consistentă despre sex, morală și politică, iar Vicențio are cîteva monoloage cu dileme etice creștine. Spectacolul chestionează relația dintre stat și intimitate în paradigma abuzului, dar e și despre avansul autocrațiilor (o nouă variantă a expresiei „statul sînt eu” – în cîteva imagini create de Dilmana Yordanova, liderul este redus la o gură imensă care tronează vocal asupra populației), despre morala conservatoare și religia care (re)devin normă.
Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale, printr-o rescriere ingenioasă și curajoasă, deși nu este perfect (relațiile dintre personaje par uneori absconse, plecarea ducelui și interimatul lui Angelo sînt neclare, intro-ul – o scenă coregrafică ce trimite la Pink Floyd și Another Brick In The Wall – nu se conectează concret cu nimic din ce urmează). În plus, spectacolul aduce pe scena Teatrului Bulandra cîțiva actori foarte tineri, ceea ce nu e puțin lucru.
