Meșteșugul Vieții
MEŞTEŞUGUL VIEŢII – CRONICĂ DE TEATRU
Cristiana Gavrilă (3 noiembrie 2011)
Plictiseala de celălalt până când viaţa toată se transformă într-o mare ratare. Obişnuinţa – ca nevoie de celălalt pentru a căpăta un sens după o viaţă întreagă. Acestea sunt două ipostaze ale cuplului, tratate în “Meşteşugul vieţii” de Hanoch Levin.
Chiar şi în “Scaunele” lui Eugene Ionesco, pe care tot regizorul Felix Alexa l-a semnat, la Bulandra, viaţa cuplului este mai blândă, pentru că ura se naşte dintr-o ratare privită cu candoare. Acolo, aşteptarea celor doi bătrâni respiră în toate replicile într-un “ai fi putut să fii”, aici nu se mai poate nimic.
Totul a trecut, iar senzualitatea, care îi lega, a dispărut odată cu trecerea timpului. El – Răzvan Vasilescu – vrea o schimbare radicală. Ea – Dana Dogaru – ştie că trebuie să-l calmeze. Dar metodele, replicile şi soluţiile ei sunt mereu aceleaşi, lucru care îl aduce la demenţă pe el şi îl omoară cu fiecare sunet.
Viaţa lor şi viaţa, în general, este privită cu atât de mare simplitate încât adevărul şi sinceritatea ies la iveală. Momentul care le declanşează este apariţia celui de al treilea (Dan Aştilean), un vecin care suferă de o singurătate cronică. Mai rău decât să te ratezi în cuplu, este să te ratezi de unul singur.
Reacţiile sunt dureroase, dar a le urma până la capăt înseamnă o altă minciună. Regizorul încadrează povestea într-un spaţiu cenuşiu (scenografia Nina Brumuşilă), o casă colorată de timpul scurs al căsniciei (pe care fiecare o dispută când vine vorba de despărţire).
Este comic şi trist felul în care el o trânteşte din pat pe ea, dureros şi impasibil, modul cum ea încearcă să-l înţeleagă pe el. Aici a lucrat Felix Alexa cu atenţie la detalii, iar cei doi actori spun povestea prin toată fibra fiinţei lor.
Construcţia spectacolului este simplă, dar solidă, sprijinită pe un text care vorbeşte răspicat despre problema ratării, despre cuplu, despre iubire, despre nevoia de celălalt şi moartea de unul singur. Te regăseşti în umorul replicilor dintre cei doi, în revolta declanşată, pe rând, în comentariul cântat al Adei Milea, care decupează scenele şi întregeşte mesajul cu ironie şi detaşare.
Sinceritatea cred că este cuvântul care descrie acest spectacol, născut dintr-o poveste la graniţa dintre real şi absurd, ca şi existenţa. Iar după deviza “numai moartea ne va despărţi”, în notă absurdă, dar cu tenta unui adevăr grotesc, spectacolul se încheie cu imaginea “numai moartea le va rezolva”.
http://www.bewhere.ro/teatru-si-dans/me-te-ugul-vie-ii-cronica-de-teatru-311
PREMIERA LA BULANDRA – MEŞTEŞUGUL VIEŢII, DE HANOCH LEVIN
Cristina Petrescu (17 octombrie 2011)
Probabil ţi s-a întâmplat să stai treaz noaptea, ascultând cu scârbă cum alături de tine sforăie liniştit partenerul de viaţă şi să îţi spui cu obidă “sunt terminat”; “undeva pe lumea asta există viaţă şi eu n-am trăit-o”. Şi apoi, înciudat pe sforăitul nepăsător şi visele profunde ale celui de alături, să i le strici, răsturnându-l, cu tot cu pat, pe jos.
Aşa începe noua premieră la Bulandra, Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin. Chiar dacă nu ţi s-a întâmplat încă momentul descris mai sus, îţi recomandăm să vezi piesa dramaturgului israelian, deşi e foarte dură şi amară. Poţi însă să o iei cu ochii închişi, profilactic, pentru anii care urmează, pentru că, aşa cum spune unul dintre personaje, “bătrâneţea e cel mai bun leac pentru căsnicie”, dar asta afli mult mai târziu.
Sinopsis: Yona şi Leviva Popoh sunt căsătoriţi de 30 de ani. Convieţuiesc însă nu ca un cuplu fericit, ci ca doi oameni trecuţi bine de a doua tinereţe, ai căror copii au plecat deja în vieţile lor, lăsându-i singuri, amari şi plini de regrete.
Nu e deloc o situaţie ieşită din comun, dar dacă femeile sunt mai răbdătoare sau poate mai resemnate şi rămân fără să se plângă în acel status quo, bărbaţii preferă să se revolte. Să se ridice la ora 2 noaptea şi să declare că gata, până aici, ei pleacă. Unde? Oriunde, numai să nu mai stea acolo, lângă femeia care îi sufocă şi pe care o detestă din tot sufletul pentru că reprezintă oglinda vieţii lor nereuşite, ca un fel de portret al lui Dorian Gray care îmbătrâneşte urât în timp ce el, bărbatul se simte încă în floarea vieţii, capabil să urnească munţii din loc. Ce reuşeşte însă să urnească e abia fundul cel mare al nevestei sforăitoare.
Întreaga piesă de teatru (care durează aproximativ o oră şi jumătate) e o avalanşă de reproşuri şi invective crude pe care cei doi şi le aruncă unul altuia dispreţuitor şi învinuitor, refulând cu sinceritate abia după 30 de ani de viaţă împreună.
El (Yona) o învinueşte pe ea (Leviva) că este ca un “cur” care i s-a aşezat pe piept şi îl sufocă. Ea nu este altceva decât o “halcă de carne” sforăitoare, care nici atunci când visează nu se depărtează de casă, fără aspiraţii, fără cultură, fără sensibilitate. Şi în faţa acestui dispreţ monstruos, nimic din ce poate ea încerca să facă nu îi va schimba părerea.
“Am să fac cursuri de istoria artei…” miaună ea timid şi înlăcrimat. “Te-ai născut un cur, nu te deghiza în suflet”, vine tăios replica lui.
Deşi pare vreme îndelungată că piesa dezaprobă ideea căsătoriei între oameni nepotriviţi sau măcar a lipsei comunicării şi a blazării care intervine în cele mai multe dintre relaţii după mulţi ani de convieţuire, la un moment dat apare un element de echilibrare a conflictului de pe scenă. Acest element este vecinul Gunkel (Dan Aştilean).
Burlac, singur, plictisit, cu nimeni care să îi dea noaptea un algocalmin, când durerea de cap nu-l lasă să doarmă. În singurătatea sa, lui Gunkel i se pare că viaţa celor doi, Yona şi Leviva, e tot ce îşi poate dori cineva – un suflet aproape, un pat dublu, cineva cu care să schimbi o vorbă la 2 noaptea.
Şi concluzia discuţiei nocturne, dându-şi seama că de fapt cuplul fericit “se ceartă precum câinii”, este că la sfârşitul zilei “ori eşti Gunkel, ori Popoh. Mare brânză”.
Mare brânză Meşteşugul ăsta al vieţii al lui Hanoch Levin, pus în scenă la Bulandra de Felix Alexa. Cu atât mai mare cu cât este o piesă solicitantă, atât pentru asistenţă (care îşi mai permite câte o destindere printr-un chicotit la vreuna dintre glumele amare ale personajelor), cât mai ales pentru cei doi actori principali, care fac un adevărat tur de forţă în duşmănie, faţă de celălalt, faţă de sine, faţă de viaţa ca o băltoacă.
Pentru respiro, între episoadele de reproşuri au fost introduse câteva momente muzicale, semnate Ada Milea, care ne-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu ar fi fost îngânate şi de actori, al căror rol este prea cinic şi prea aspru pentru a se putea juca natural cu versurile fruste ale cantautoarei.
http://metropotam.ro/La-zi/Premiera-la-Bulandra-Mestesugul-vietii-de-Hanoch-Levin-art6723689708/
O PIESĂ DESPRE “MEŞTEŞUGUL VIEŢII”
Doina Papp
Nu ştim dacă traducerea titlului acestei piese a dramaturgului israelian Hanoch Levin este cea mai potrivită intenţiilor autorului, fiindcă în limba română meşteşug e ceva mai aproape de tehnică, de îndemânare şi deprindere, ceva de soiul ştiinţa (vieţii), şi nu de trăire, inspiraţie sau intuiţie, pentru a-l putea asocia cuvântului viaţă. Aşadar, dacă ne-am lua după titlu, am putea crede că acest frumos şi melancolic poem ar putea fi mai degrabă o reţetă dedusă din previziuni astrologice sau calcule meschine. Dacă vedem spectacolul de la Teatrul Bulandra însă, în regia lui Felix Alexa, vom avea cu totul altă percepţie şi vom simţi piesa lui Hanoch Levin ca pe o uimitor de adevărată replică la ceea ce s-ar putea numi meseria de a trăi.
E adevărat că la sfârşitul vieţii, sau aproape de el, situaţie în care se află protagoniştii – un cuplu tipic familiei israeliene, covârşit de consecvenţa şi fidelitatea faţă de îndatoririle matrimoniale – şi privind retroactiv, devenim mai înţelepţi, mai critici, sau defetişti. Momentul bilanţului e întotdeauna dur, iar culpabilizările nu încetează să se manifeste. O concluzie pripită precum aceea că aici, ca şi în viaţă, triumfă deriziunea, decepţia şi inutilul e repede contrazisă de autor, care introduce ca pansament zâmbetul amar, duioşia şi, evident, şicana ironică. Din tot acest aliaj pândit de perspective tragice iese, în cele din urmă, o pledoarie tandră şi umană pentru viaţă, pentru viaţa în doi, culmea, aceea care părea a fi încurcat destinul familiei Popoh, împotriva singurătăţii pe care nu are curajul să o ia în piept bărbatul şi pe care o suportă cu atât mai greu vecinul Gunkel, care bântuie fantomatic pe la ferestrele celor doi în miez de noapte după un… antinevralgic!!!
Mare meşter în crearea de discursuri dramatice credibile, cunoscutul dramaturg israelian (1943–1999) e şi un iscusit constructor, cu simţul teatralităţii şi al adevărului scenic. Piesa sa la care ne referim aici respectă unitatea clasică de timp, loc şi acţiune, dar primeşte, în acelaşi timp, suflul unei trăiri moderne, a omului de azi, supus presiunii anihilante a civilizaţiei urbane care-l însingurează.
În acest spaţiu, în care libertatea interioară e limitată şi ea, trăiesc Iona şi Leviva, aflaţi la o cumpănă a vieţii lor, când, la cei cincizeci de ani şi peste, bărbatul face primul gestul de a respinge ritualul domestic care-l ţinuse înlănţuit de soţie până acum. Începe într-o noapte cu ploaie, când, trezindu-se, simte piciorul greu al Levivei peste al său. Încearcă fără succes să-l îndepărteze, pentru că femeia, mai consevatoare, mai supusă, nu?, nu se lasă smulsă din visul ei de fericire, în care mai “joacă” şi o pălărie, şi prăvălia din colţ, şi alte ingrediente mărunte din care se compune viaţa lor diurnă.
Răzvan Vasilescu şi Dana Dogaru compun exemplar din detalii şi gesturi inspirate acest tablou de familie cu care debutează spectacolul într-o tonalitate comică, cu toate că surpriza din glasul şi privirile Danei Dogaru, trezită brusc din somn pentru a i se comunica divorţul, sună înduioşător şi pe alocuri dramatic. Dezvăluirile încep şi se acumulează în cascadă, trecând prin momente de furie, dar şi de sentimentalism, precum acea secvenţă antologică în care soţia, punându-şi pantofii de ocazie, schiţează câţiva paşi de tango, aşa, în cămaşă de noapte, lângă soţul ei, acum regăsit. Dana Dogaru joacă aici dumnezeieşte, revărsând asupra sălii un preaplin de trăire, în care cel mai puternic sentiment e legat de trecerea vremii, de ireversibila îmbătrânire.
Timpul e, de altfel, o componentă însemnată a demonstraţiei în piesa lui Levin, pe care Felix Alexa îl evaluează în semnificaţia lui metafizică, printr-o subliniere a fiecărui moment din această privire retrospectivă. Gândirea sa regizorală caracterizată de precizie dă fluenţă spectacolului, distribuind cu măsură accentele, ruperile de ritm. Unul a fost evocat mai sus, altul ar fi sosirea lui Gunkel, în interpretarea suculentă a lui Dan Aştilean, ar mai fi şi tentativa de reapropiere fizică a celor doi Popoh, într-o scenă tragicomică petrecută la îmbinarea celor două paturi în echilibru precar, sau infarctul lui Iona şi mai ales sfârşitul, când, culcaţi pe podea, unul lângă altul, cei doi nu mai au deasupra decât înaltul cerului liber, acum şi la vedere, după ce decorul claustrofob al Ninei Brumuşilă se descompune, pierzându-şi tavanul.
Ar fi de discutat, apropo de ritm şi fluenţă, dacă intervenţiile muzicale ale Adei Milea, cu songurile ei făcute să spargă atmosfera cu incantaţii grave în contrasens şi contrapunct, sunt adecvate, mai ales că actorii trebuie să cânte şi ei, părăsind stările în care se află la momentul respectiv. Unii au zis că da, că atitudinea face parte din spiritul lucid şi cinic al vremurilor, fiindcă versurile rostesc sentinţe dure despre deşertăciunea vieţii şi micimea omului, alţii, din contră, că ideea scoate din tensiune spectacolul şi-l abate de la direcţia lui reală. Personal, cred că cei doi interpreţi care duc greul spectacolului, Dana Dogaru şi Răzvan Vasilescu, cu talentul lor bine cunoscut şi printr-o flexibilitate maximă, trec cu uşurinţă de la momentele de cabaret negru la acelea de dramă, performând în ambele sensuri.
E limpede că regizorul s-a temut de căderea în melodramă, de lacrimă şi foşnet de batiste printre spectatori (se plânge şi-aşa destul în sălile Bulandrei), apelând, pentru a ne scutura de întristare, la radicalitatea şi umorul Adei Milea. (Fata asta, într-adevăr, e atât de semeaţă în faţa vieţii, că te şi sperie. Mi-amintesc cum, odată, demult, la o cină oficială la Neptun, într-un cadru gomos şi protocolar, invitată să cânte, Ada şi-a pus chitara să zornăie ameninţător, agresându-i pe “îmbuibaţi” cu texte ce le opreau friptura în gât. Condiţia ei de “prestator”, cu care mai sunt câteodată gratulaţi artiştii, era astfel răzbunată. Eu, una, n-am mai mâncat nimic.)
Spectacolul cu Meşteşugul vieţii, care se joacă la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, rămâne însă o izbândă a stagiunii, o creaţie de palmares a echipei în frunte cu actorii Dana Dogaru (care a obţinut de altfel premiul de interpretare la Festivalul de dramaturgie contemporană de la Braşov) şi Răzvan Vasilescu, în excelentă formă artistică. Profesionişti impecabili.
MAI BINE MORT DECÂT ÎNSURAT
Gabriela Lupu (20 octombrie 2011)
Teatrul Bulandra şi-a deschis stagiunea cu un spectacol care-i va face să jubileze pe toţi divorţaţii din Bucureşti. “Meşteşugul vieţii”, textul israelianului Hanoch Levin, pus în scenă de Felix Alexa, este cea mai neagră comedie sau cea mai comică tragedie pe tema vieţii conjugale.
Textul de un cinism nemilos spune clar şi răspicat că cea mai proastă idee care-ţi poate trece vreodată prin cap şi cea mai nerentabilă afacere (că doar e vorba de o piesă scrisă de un evreu) este hotărârea de a-ţi pune pirostriile. Nimic pe lume nu poate justifica acest act sinucigaş, masochist şi automutilant. Am adăuga aici că pentru bărbaţii care dau cu inima plină de dragoste ursuleţi de pluş de Valentine’s Day iubitelor, pentru femeile care încă îl mai aşteaptă pe Făt-Frumos, sau chiar pe Zmeu, şi pentru toţi însuraţii Bucureştiului ar fi în mod normal un gest de kamikaze să meargă la acest spectacol dacă nu au un puternic şi exersat simţ al umorului. Ca performanţă artistică este însă de neratat, pentru că regizorul Felix Alexa (care susţine sus şi tare că a montat o comedie) reuşeşte să conducă impecabil cuplul de actori Răzvan Vasilescu-Dana Dogaru. Cei doi interpretează absolut demenţial, ducând jocul urii conjugale până la limita nebuniei şi chiar dincolo de ea.
“Raiul” conjugal
Povestea este simplă şi probabil că sună cunoscut tuturor celor care au relaţii de lungă durată. În miezul unei nopţi ploioase, un bărbat se trezeşte brusc şi descoperă cu uimire că jumătate din patul lui este ocupată de o halcă de carne cu care el nu are nimic în comun. Halca de carne purta denumirea de nevastă şi îi căpuşa viaţa de 30 de ani. În timp ce el are această revelaţie aproape mistică, ea doarme şi sforăie uşor. Bărbatul intră brusc în panică, fiind speriat nu atât de căsnicie, cât de eternitatea ei. Războaiele se sfârşesc, molimele sunt sezoniere, catastrofele naturale au şi ele un început şi un sfârşit, pe când nevasta este eternă. Ea nu pleacă nicăieri. Nici măcar în vis nu se duce departe de casă, ci doar până jos, în magazinul de pălării. Simţindu-se ca un leu în cuşcă şi ca un condamnat într-o celulă îngustă, bărbatul realizează că nevasta lui e doar un “cur” care se lăţeşte peste el, apăsându-i pieptul şi luându-i tot aerul. Pentru că nu vrea să treacă prin calvarul măreţei descoperiri de unul singur, îşi dă cu ură nevasta jos din pat, oprindu-i pentru o vreme shoppingul de pălării din vis. Începe să o acuze urlând că i-a furat viaţa şi că el vrea o relaţie spirituală, nu doar una bazată pe discuţii despre meniul zilnic.
Femeia se apără cum poate: “O să mă înscriu la cursuri de ceramică sau hai să mergem la teatru, la piesa aia nouă scrisă de rusul ăla, piesa aia… «Şapte surori». “Şapte surori???”, se-nfurie bărbatul pe incultura nevestei. “O confunzi cu Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici. Nu şapte, ci patru surori”, o corectează el precum domnul Goe pe mam’mare, mămiţica şi pe tanti Miţa cu faimoasa replică: “Nu se zice nici marinal, nici marinel, ci mariner”. “Nu te da suflet, că tot un cur rămâi”, concediază soţul sec dorinţa de cultură a nevestei. După 30 de ani de viaţă conjugală, bărbatul îi ştie femeii strategia de apărare pe dinafară. “Acum o să înceapă să plângă”, iar ea plânge. “Acum o să mă ameninţe cu sinuciderea”, iar ea scoate toate piramidoanele din sertarul cu medicamente, lăudându-se că o să le înghită. Văzând însă că inima lui rămâne de piatră, ea face ce ştie mai bine să facă o nevastă: să-l spurce cu un şuvoi nesfârşit de vorbe care aveau pe scurt cam această idee principală: “Tu vorbeşti, băi ratatule? Că erai un nimeni fără mine, eu te-am cărat în spate toată viaţa” şi alte lucruri drăguţe. “Şi ce-ai să faci?” “Am să închiriez o garsonieră ieftină şi am să o mobilez cu mobilă ieftină…” “Şi ai să-ţi iei o femeie ieftină”, îi pune ea oglinda viiorului în faţă.
Singura sursă de bucurie a unui ratat este să vadă că altul e mai ratat ca el. Şi soţii au această bucurie pentru că peste ei vine ca din senin un vecin care şi-a amintit la 2 noaptea că le-a dat în urmă cu mulţi ani împrumut o şapcă, pe care venise să o ia şi nici nu se gândeşte să plece de acolo fără şapcă. Vecinul, coborât parcă dintr-o piesă de Ionesco (excelent jucat de Dan Aştilean), era un om singur, care nu avea nici măcar cu cine se certa şi pentru el iadul conjugal al celor doi era un adevărat paradis. Măcar puteau să urle unul la celălalt. Privilegiu de care cei doi profită evident în continuare.
Viaţa e ca o burtă
Ai zice că trebuie ca acest scandal perpetuu să aibă un final. Până la urmă, crapă unul dintre ei şi gata. Numai că nu, Hanoch Levin nu lasă cuplului nici măcar această portiţă de scăpare pentru că soţii mor într-adevăr, dar continuă să se certe şi pe lumea cealaltă. Aşa că nici moartea nu mai e ce-a fost, pentru că nici măcar ea nu-i poate linişti. Cumva, într-un mod cinic, fraza de la cununie “până ce moartea vă va despărţi” începe să sune ca o promisiune fără acoperire, ca o datorie neonorată. Hanoch Levin, ca membru al unui popor care stă de mii de ani pe stand by tot aşteptându-l pe Mesia, şi-a pierdut credinţa, rămânând filosofic cu o unică certitudine, aceea că singurul lucru veşnic pe lume a fost, este şi va fi doar nevasta. Şi tot “meşteşugul vieţii” constă în resemnare (Un suprem şi demn “I accept”, cum spune personajul din “All that Jazz”). Orice altceva ai face rămâi prizonier pentru că, după cum cântă din off Ada Milea, “viaţa e ca o burtă, viaţa trebuie umplută, dar orice ai mânca tot un rahat iese din ea”.
CÂND BOMBA CU CEAS TICĂIE PE UMĂRUL VIEŢII
Maria Sârbu (20 octombrie 2011)
“Viaţa e ca o bombă cu ceas/ tic-tic, tic-tic” – şopteşte Iona Popoh, personajul principal din spectacolul “Meşteşugul vieţii” de Hanoch Levin, regizat de Felix Alexa la Teatrul Bulandra, Sala Izvor. “Viaţa e ca o bombă cu ceas/ tic-tic, tic-tic/ o car după mine/ tic-tic, tic-tic” – cântă Ada Milea (înregistrare) în această montare. De acest “pericol” îşi dă seama Iona (interpretat de Răzvan Vasilescu) după 30 de ani de căsnicie cu Leviva (Dana Dogaru). Această metaforă ar putea fi motivul dorinţei regizorului Felix Alexa de a crea “un spectacol care să trezească în noi angoasele cele mai ascunse”, după cum spune el în caietul-program, întrebându-se totodată: Cât de ridicol şi terifiantă poate fi trecerea noastră prin viaţă? Cât de tare ne păcălim în noi înşine, în multe momente, pentru a putea trăi, aparent liniştiţi şi mulţumiţi, mai departe o existenţă călduţă, netulburată de adevăruri dureroase?
Piesa acestui “prolific” dramaturg israelian are ca mecanism “dimensiunea timpului”. E o comedie neagră, arătând că existenţa omului pendulează între prezent şi viitor pe platforma unui trecut pe care nu l-a observat decât acum. Acest om, Iona, se vrea liber. “M-a dus apa ca pe un peşte mort”, suspină el, care crede că viaţa lui conjugală “e minciună”, că viaţa lui “e terminată”, că sunt “30 de ani de gunoi”. Asta susţine el în toiul unei nopţi, când soţia doarme şi visează… Ce visează? – se îngrijorează el. Pe cine visează? Unde se duce în vis? O trezeşte brutal, o împinge din pat. Iar ea visa să-şi cumpere o pălărie de la patronul magazinului din colţul străzii. Umila sa nevastă, care l-a “slugărit”, precum se tânguie ea, nici în vis nu s-a îndepărtat de casă, el luându-i tot, chiar şi “pălăria din vis”.
Cât de nostime sunt replicile rostite sobru de Răzvan Vasilescu, care fascinează prin interpretarea firească a durului personaj… Sau doar pare dur, căci nevasta nu-l ştia aşa în 30 de ani. Cât de delicat ripostează Dana Dogaru, întruchipând-o pe consoarta “cinstită”, care s-a “înjosit destul”. Dar până aici… Ea îi strigă că el poate pleca. Şi eroul nostru se simte ameninţat. Crud e adevărul. Pe balanţă sunt comedia şi tragedia. Închise ca într-un mormânt, personajele îşi fac proces de conştiinţă. Mai e şi tandreţe pe alocuri: el spune: “gravează-mă în mintea ta”, iar ea “îngroapă-mă în amintirea ta… să-mi încălzeşti locul în groapă când voi muri”. Intervine al treilea personaj al piesei Gunkel (Dan Aştilean), un vecin singur, care vede, la ora 2 noaptea, lumină la soţii Popoh şi vine să se plângă de insomnie şi de singurătate. Îl chinuieşte însă o întrebare: de ce aceştia stau la această oră cu lumina aprinsă? Personajul lui Dan Aştilean merge spre o ţintă. Actorul o atinge. “Bomba cu ceas” ori poate exploada, ori poate fi cărată în spate în continuare.
Apoi, după 20 de ani… Unde sunt? Cât de departe au ajuns cei doi soţi? Tot împreună… Datorită “tehnicii timpului”.
E scurt acest spectacol, e simplu şi convingător, precum şi piesa lui Levin. E profund, e şi dur, dar e adevărat. Cruzimea aici e ca un leac. Leacul pentru ceea ce te determină să spui că eşti un om terminat, leacul pentru a uita de “bomba cu ceas” pe care o cari în spate precum destinul ţi-a hărăzit.
“Meşteşugul vieţii” de la “Bulandra” este o mostră despre cum să cugeţi asupra existenţei. Nu sunt oferite răspunsuri, dar te copleşesc întrebările. Multe, multe întrebări.
FALSĂ PLEDOARIE PENTRU CĂSNICIA RATATĂ
Monica Andronescu (28 octombrie 2011)
Piesa cu care Teatrul Bulandra a deschis stagiunea, “Meşteşugul vieţii”, un spectacol în regia lui Felix Alexa, îi prilejuieşte omului contemporan un dialog cu sine însuşi.
Înscriindu-se într-un fel de poetică regizorală personală, montarea de la Sala Izvor, pe un text al dramaturgului israelian Hanoch Levin, îşi propune, la prima vedere, să desfacă mecanismele după care funcţionează un cuplu la 30 de ani de la căsătorie. Poetica personală presupune un tip de abordare valabilă atât pentru piesele clasice, cât şi pentru cele contemporane, prin care Felix Alexa gândeşte textul dinspre interior spre exterior, dinspre detaliu către lumea cea mare… O anume limpezime a textului, lăsat să existe în toată frumuseţea lui, confundabilă la prima vedere cu ceea ce s-ar putea numi “o regie discretă”, este cea mai importantă dintre caracteristicile spectacolului de la Teatrul Bulandra. Dar, în acest caz, tocmai “regia discretă” face ca motoarele interne ale textului să funcţioneze în ritmul potrivit, în aşa fel încât nuanţele multiple ale replicilor să se impună de la început şi până la sfârşitul reprezentaţiei.
Aşezată sub lupă, istorioara lui Levin despre o căsnicie ratată capătă conotaţii mai largi în interpretarea lui Felix Alexa, mergând până la ratarea unei existenţe şi a unei lumi întregi, conştientizate într-o noapte oarecare. Iar accentele absurde ale piesei – începută într-o cheie realistă – îşi fac simţită prezenţa, permiţându-i regizorului să jongleze cu nuanţele şi cu psihicul spectatorului şi folosind în acelaşi scop şi muzica Adei Milea. Care, din când în când, opreşte în loc şi timpul, şi povestea, creând un fel de fereastră spre nicăieri, atât de potrivită cu încăperea fără acoperiş în care se desfăşoară totul.
Un bărbat şi o femeie
În decorul realizat de Nina Brumşilă – interiorul dezolant al unei camere banale – doi oameni, soţ şi soţie, desfac în miez de noapte, cu o cruzime care stârneşte râsul, iţele unei căsnicii eşuate. Tocmai acest sentiment al eşecului îl creează decorul, iar regia, timp de o oră şi jumătate, se joacă în permanenţă, pendulând între disperări concrete şi starea apăsătoare de absurd. Camera, în mijlocul căreia se află două paturi simple şi a cărei senzaţie de sordid este accentuată crud în cele câteva intermezzouri cu melodiile Adei Milea, în timpul cărora lumina devine galbenă şi chinuitor de tristă, este universul în mic. Felix Alexa îşi conduce povestea şi actorii printre meandrele şi capcanele replicilor, în aşa fel încât spectacolul să tulbure şi să stârnească nelinişti, nu să ofere răspunsuri. Bărbatul care se trezeşte în miez de noapte şi simte nevoia să ucidă visul soţiei care doarme lângă el, insensibilă, este imaginea masculinităţii ratate, pentru o clipă devenind conştient de propria ratare. Iar felul cum e construit pe scenă de Răzvan Vasilescu aduce în prim-plan tocmai cu aceste nuanţe, subliniind trăsătura definitorie a personajului: o furie disperată şi absurdă, asociată pe alocuri cu slăbiciunea infantilă. Celălalt protagonist al jocului căsniciei, femeia smulsă din vis în toiul nopţii, este, la rândul ei, întruparea feminităţii apuse, care apelează la şantaje tipice. Cu un ascuţit simţ al umorului şi cu o capacitate destul de rară de a construi imagini din inflexiunile vocii, Dana Dogaru creează în spectacolul lui Felix Alexa un personaj complex şi cu nesfârşite nuanţe. Tot timpul între gesturi de fetiţă care-şi joacă rolul şi gesturi de femeie care ştie încă, la orice vârstă, să arunce în luptă arsenalul feminin, cu atât mai trist, cu cât din el n-a mai rămas decât cenuşa, Dana Dogaru lucrează totul cu o delicioasă fineţe a detaliului.
Singurătate şi umor
Rolul lui Dan Aştilean acţionează precum un catalizator straniu al energiilor celor doi şi, în acelaşi timp, ca un contrabalans la nefericirea lor. Vecinul care dă buzna în casa soţilor la miezul nopţii, îmbrăcat în pijamale cu maimuţoi albaştri, este, pe de o parte, imaginea însingurării şi, pe de altă parte, întruparea tentelor de absurd caracteristice personajelor lui Samuel Beckett, reunind în sine ambele tendinţe ale spectacolului, care poate fi descifrat în mai multe direcţii. Prin el, doza lor de nefericire pare mai mică şi-i ajută să înveţe să-şi trăiască ratarea şi să şi-o asume, transformând finalul într-o falsă pledoarie pentru căsnicie. Momentul cel mai puternic din spectacol, un fel de barometru interior al jocului dragostei şi-al urii, al ratării şi-al posibilităţii împlinirii, al seducţiei şi-al pierderii puterii de seducţie, rămâne cel al tangoului. În el, Felix Alexa închide toată tristeţea anilor care au trecut, tot farmecul feminităţii pierdute şi toată neputinţa bărbatului de a mai iubi… toate “vindecate” în final de una dintre cele mai cinice replici pe care ar putea-o rosti o femeie: “Bătrâneţea e cel mai bun leac pentru căsnicie”.
“MEŞTEŞUGUL UNEI VIEŢI”
Nicolae Prelipceanu (26 ianuarie 2012)
Dramaturg israelian extrem de interesant, Hanoch Levin ajunge la noi postum (scriitorul a murit în 1999, la vârsta de 56 de ani). Meşteşugul vieţii, spectacolul recent de la “Bulandra”, nu e primul cu o piesă a sa, ce se joacă în România. Radu Afrim este unul dintre regizorii care i-au dedicat cel puţin un spectacol. De data aceasta, Felix Alexa alege o piesă grea de sensuri, dar şi grea pentru un regizor. Grea deopotrivă pentru actori, totul petrecându-se într-un spaţiu minimal, o cameră modestă, cu două paturi, un fel de Conul Leonida şi Efimiţa, fără revuluţie, fără focuri de pistoale pe-afară, fără republică sau monarhie, în schimb cu o bogată viaţă interioară, cu acel plictis tragic pe care-l vor fi resimţit mulţi oameni care au dorit ceva de la viaţă şi constată, spre sfârşitul ei, că au obţinut cu totul altceva sau mult mai puţin.
Nemulţumirea personajului masculin, Iona Popoh, în interpretarea complexă şi nuanţată a lui Răzvan Vasilescu, se revarsă asupra soţiei sale, cu care este împreună de 30 de ani şi care, în mod natural, nu-i mai poate oferi aceleaşi satisfacţii de altădată. Dar, fireşte, nemulţumirea lui nu vine numai din transformarea femeii, răbufneşte din când în când, atunci când este pus faţă-n faţă cu sine însuşi, nemulţumirea faţă de propria sa transformare într-un om bătrân, într-un fost bărbat. Iona Popoh se trezeşte în toiul nopţii şi îşi revarsă toată furia neputincioasă pe soţia sa, care doarme şi visează liniştită, alături. Aici, apare abilitatea dramaturgului de a desena destine mici, când femeia mărturiseşte că nu visa nimic din ceea ce-i pune în seamă soţul indignat fără motiv, ci doar o pălăriuţă, la care, totuşi, nu avusese acces până atunci, de la un magazin din vecinătate. Stările de exasperare şi scenele furioase pe care le face Iona Popoh îi prilejuiesc şi ele lui Răzvan Vasilescu, de data asta, adevărate momente de teatru comic, dar un comic negru, fără ieşire, aşa cum l-a şi conceput dramaturgul, un maestru al acestui tip de teatru.
În contrapunct cu soţul său, Leviva Popoh este o femeie calmă şi calmul ei îl exasperează şi mai mult pe Iona Popoh. Dana Dogaru, o actriţă cu mare experienţă şi un talent care nu s-a pierdut cu trecerea anilor, dimpotrivă, îşi desenează personajul în culori mai moi la început, pentru a accede la momentul adevărului, când îi pune în faţă partenerului său tot eşecul unei vieţi fără orizont, după ce încercase să justifice această viaţă, ca una normală. Un moment-cheie este acela, iniţial, când Leviva ia cunoştinţă de situaţie, trezindu-se răsturnată din pat, iar reacţia nu e aceea, plauzibilă, adică o scenă de contraisterie, ci, dimpotrivă, o încercare de traducere a situaţiei pe înţelesul ei. Actriţa îşi stăpâneşte reacţiile, gradând foarte exact stările până la vârful conflictului, după care totul începe să se liniştească, ambele personaje manifestând o oboseală evidentă, care se transformă într-o încercare stângace şi nereuşită de a învia o tandreţe uitată de mult, după cei câţiva paşi de dans pe care cele două personaje nefericite le schiţează.
Transformarea, iluminarea le vine celor doi soţi îmbătrâniţi de la vizita neobişnuită a vecinului lor, Gunkel (interpretat de Dan Aştilean), care, văzând lumina aprinsă la ora aceea târzie, sună la uşa lor şi intră fără să ceartă voie. În ciuda tuturor încercărilor lor de a-l face să plece, el rămâne, ba se interpune chiar în pat între cei doi, cerând şi – supremă neruşinare! – dreptul la câteva momente de senzualitate cu Leviva. Drama lui este exact contrară celei a lor, el este singur şi îi invidiază pentru că ei sunt împreună. Ei sunt oglinda pe care dramaturgul o pune în faţa personajelor sale, în care, văzându-se, cuplul iniţial poate realiza că, în clasamentul eventual al situaţiilor din lumea aceasta, el nu este chiar pe ultimul loc. Când, în cele din urmă, vizitatorul nocturn pleacă, asemenea unui vestitor, cuplul se regăseşte în nemulţumirea sa, dar într-una diminuată, iar lucrurile par să-şi reia cursul, Iona renunţă la plecarea sa în lumea largă, pe care o anunţase până atunci, umplând, în gesturi-clişeu, o valiză şi fluturând-o pe aceasta din când în când în faţa soţiei sale, ca pe o ameninţare. Acum, după ce Gunkel îşi satisfăcuse mica lui dorinţă senzuală la glezna Levivei, se petrece scena pe care am anticipat-o, nereuşită de altfel, spre disperarea lui Iona, ca şi cum vecinul i-ar fi semnalat soţului dezabuzat că farmecele soţiei sale mai funcţionează încă.
Felix Alexa şi-a luat o sarcină grea prin montarea acestei piese dificile la urma urmei, dar şi-a dus-o la bun sfârşit, prin soluţii simple şi fireşti, fără stridenţe. În final, cele două paturi care, alăturate, deveneau unul singur, cel conjugal, sunt îndepărtate, cei doi ni se înfăţişează pe podea, întinşi, Iona Popoh a murit, iar Leviva îşi aminteşte de viaţa lor şi de scena “de acum 20 de ani”, din noaptea aceea …
Într-o scenografie simplă, semnată de Nina Brumuşilă, cu câteva cântecele despre viaţă specifice Adei Milea, compuse chiar de aceasta, spectacolul se rotunjeşte la final, lăsându-te pe tine, spectator, cu gustul amar al trecerii timpului, dar şi cu consolarea că viaţa îşi are meşteşugul ei, sensul ei, chiar dacă noi nu-l putem întotdeauna defini.
DOAMNE, CE MĂ BUCUR CĂ NE CERTĂM!
Octavian Szalad (Teatrul Azi, nr.7-9/2021)
Frica de singurătate, frica de moarte în singurătate, frica de a fi uitat bântuie fiinţa umană. Aceste frici cumulative sunt atât de mari, încât, într-un mod ciudat, dar pertinent, cearta şi neînţelegerea cu un altul pot deveni momente de bucurie şi motiv pentru a trăi. În acel moment de înfruntare ştim că nu suntem singuri. Suntem cel puţin doi. Facem tot ceea ce ne stă în putinţă ca să lăsăm o impresie asupra celuilalt, ca să nu ne uite, ca să rămânem undeva în mintea lui după final, după ce nu mai suntem. Şi, dacă este necesar să ne certăm cu acel om ca să rămână lângă noi ori până suntem siguri că o să ne ţină minte, cu atât mai bine! Precum Sisiful lui Camus, care, fericit, împinge bolovanul pe culmile muntelui, aşa şi soţii Popoh sunt fericiţi în conflictul perpetuu. Spectacolul Meşteşugul vieţii, din arhivele Teatrului “Bulandra”, prezintă întocmai această imagine a bucuriei prin conflict.
Montarea regizorului Felix Alexa din 2011, pe textul controversatului dramaturg israelian Hanoch Levin, îmbină comicul şi tragicul pentru a prezenta într-un mod plin de viaţă frica existenţială a omului. Comicul textului (regăsit în absurditatea argumentelor şi a injuriilor aruncate de personaje) este combinat de regizor cu o seriozitate tragică (care reiese din imaginile sumbru construite şi stilul de joc grav şi violent). Însă raportul dintre cele două nu este egal. Tragicul asupreşte fracturile comice ale dialogului. Pentru balansarea acestui raport fragil, În ajutorul comicului sunt aduse de regizor ilustraţia muzicală şi cântecele Adei Milea, care, prin comparaţii inteligente şi o muzicalitate simplă şi atrăgătoare, destind tensiunea conflictului. În particular, cântecul care compară viaţa cu o bombă cu ceas şi vorbeşte despre inutilitatea tristeţii într-o viaţă care se poate termina oricând brusc rămâne un laitmotiv al întregii montări. Cântecul descrie perfect absurdul vieţii şi al problemelor care îi mână pe protagonişti în conflict.
Dacă muzica adaugă comicului, scenografia Ninei Brumuşilă conturează un univers al descompunerii, caracteristic tragicului. Casa familiei Popoh este una sumbră. Pereţii scorojiţi arată de parcă ploaia de afară este gata să pătrundă printre legăturile scândurilor din acoperiş, pentru a se prelinge pe ziduri. Totul dă senzaţia unei ruine, dar încă locuite, fiindcă Iona şi Leviva Popoh dorm în ea. Spaţiul este aproape gol. Se găsesc doar o comodă, din care sunt scoase medicamente, un dulap de haine integrat în perete, trei poliţe goale pe zid şi o noptieră la fel de goală plus un dulăpior nefolosit. Întregul gol al scenei este dominat însă de două paturi de o persoană, pe roţi, paturi plasate în centrul scenei. Acest imens spaţiu gol induce, paradoxal, atât o senzaţie de lipsă, cât şi una de claustrare. Geamul mic, murdar şi peticit cu scotch din fundul camerei este singura ieşire vizibilă spre exterior. Dar afară nu este decât o ploaie infinită, care provoacă o senzaţie de angoasă. Cei doi protagonişti sunt blocaţi într-o lume gata de a se prăbuşi.
Acţiunea este simplă şi dinamică. Sub masca nopţii şi a ploii, soţii Popoh îşi varsă frustrările şi, mai ales, fricile unul altuia. Conflictul soţilor este permanent. Iona se trezeşte exasperat de prezenţa soţiei sale. Porneşte un conflict încărcat de ură şi derută. Iona ştie fiecare răspuns al soţiei sale, discuţia a avut loc de sute de ori, dar cu acelaşi final… rămânerea lui. La prima vedere, relaţia soţilor Popoh pare una toxică, în care flacăra iubirii s-a stins de mult. Copiii au plecat, cei doi au rămas singuri. Ultimul element al vieţii care îi leagă este dezamăgirea faţă de viaţa trăită. Toată strada ştie de situaţia celor doi şi nicio lumină nu se mai aprinde pentru cearta lor din miez de noapte. Conflictul evoluează, se aud insulte zburând în stânga şi-n dreapta. Când totul pare că se aproprie de final, Iona refuză ultima îmbrăţişare, ultimul act de tandreţe. Nici de data aceasta nu este pregătit să plece. Dar Iona se îndreaptă spre uşă… şi se opreşte. Ca într-o derulare înapoi a filmului, el se dezbracă pe jumătate şi se ascunde înapoi în pat. Apare un individ masiv, Gunkel, care îi reaminteşte Ionei ce înseamnă viaţa şi moartea în singurătate. Gunkel pleacă şi Iona rămâne. Şi astfel Iona şi Leviva se întorc la deja clasica ceartă. Inevitabilul se întâmplă. Moartea vine peste Iona, dar nu-l găseşte singur. Şi asta este tot ce contează.
Iona Popoh este violent şi ingrat. Personajul lui Răzvan Vasilescu este posedat de o furie care, în unele momente, nu pare deloc necesară. Stilul de joc exuberant, ţipat (uneori exagerat) dezvăluie o ură permanentă, care rezultă din frica cronică care i-a pătruns în oase personajului, dar şi o puerilitate a vârstei. Iona nu este un om aflat la senectute, ci aflat într-o criză de vârstă mijlocie. Sau cel puţin aşa crede soţia sa. Dar şi publicul este îndrumat spre o aceeaşi concluzie. Frica de moarte, de uitare, dezamăgirea unei vieţi netrăite îl împing spre ură şi conflict. Leviva Popoh este complet opusul soţului său. Interpretată de Dana Dogaru, este de un calm impunător, dar insuficient. Are o siguranţă în raport cu soţul său care prevalează inevitabilitatea finalului previzibil: rămânerea soţului acasă. Este cea care îi reaminteste permanent de necesitatea relaţiei lor. Însă, datorită comicului vieţii, moartea va face ceea ce Iona nu este capabil. Ea va rămâne singură, măcar pentru o secundă. Leviva creează un episod definitoriu pentru ideea memoriei. Momentul de teatru-n teatru creat de ea prin chemarea fantomelor, care privesc la spectacolul conjugal, defineşte problema amintirii şi a fricii de a fi uitat. Conflictul însă este rezolvat prin intermediul unui terţ. Gunkel, Dan Aştilean, este un personaj construit bizar. De o copilărie exagerată, care o depăşeşte cu mult pe cea a lui Iona, el reafirmă, încă o dată, ce înseamnă să trăieşti în singurătate şi să fii condamnat la o moarte în această tristă singurătate.
Astfel, universul creat de Felix Alexa în Meşteşugul vieţii reuşeşte să vorbească competent şi sensibil despre problema singurătăţii, a morţii şi a memoriei de după moarte. Cearta dintre Iona şi Leviva, plină de ură şi frustrare, la prima vedere, trebuie văzută ca un moment de pură bucurie. Nu contează cearta în sine, motivul şi argumentele pot fi trecute cu vederea. Tot ce contează este că sunt împreună. Şi asta face mai mult decât o mie de injurii. Trebuie să credem că Iona şi Leviva sunt fericiţi!
MEŞTEŞUGUL VIEŢII
Radu Pocovnicu (4 noiembrie 2011)
La Teatrul “Bulandra”, Felix Alexa a montat “Meşteşugul vieţii”, de Hanoch Levin, un important dramaturg israelian. Distribuţia s-a dovedit de excepţie nu doar în box-office, ci şi pe scenă.
Ce mai rămâne după 30 de ani de căsnicie? Cel mai des, o rutină. Îl ştii deja foarte bine pe celălalt de lângă tine, ştii cum funcţionează mecanismele gândirii lui şi îi anticipezi reacţiile. Însă natura umană păstrează germenele nemulţumirii şi, implicit, al revoltei. Te poţi foarte bine complace, dar poţi să te şi împotriveşti. Împotriva acestei rutine, împotriva lucrurilor mărunte care îţi corodează existenţa, împotriva vieţii. Unde este măreţia în toate acestea? – e o întrebare pe care o lasă să se subînţeleagă protagonistul piesei. El, bărbatul, se trezeşte într-o noapte că s-a săturat de această existenţă şi vrea să plece de acasă. E cinic sau tumultuos, ludic sau anxios, faţă de soţia sa, perplexă la această izbucnire a aproapelui. Ea încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat cu el, dar întrebarea e: ştie oare soţul ce vrea? Nemulţumirea lui nu are un fond clar, e “existenţială”. Rezistenţa e importantă – un melanj moale, totuşi, amestecând frici, nemulţumiri, regrete. În cheie psihologistă, un nevrotic pune tirul asupra soţiei sale, terorizând-o emoţional. Nu doar despre asta e vorba în piesa lui Hanoch Levin, care dă o dimensiune mai profundă, filosofică, sentimentului ratării. Tipic personajelor autorului israelian, viaţa e o acumulare pasivă de date biografice minore într-un timp determinat. Nu ştii când va începe criza, sigur e că ea se va manifesta. Abia la capătul acestei temporalităţi latente apar personajele leviniene, puternic sfâşiate pe dinăuntru, caracterul cumulării devenind exploziv, ceea ce înseamnă o rupere brutală cu prezentul. Visăm mereu să fim alţii decât suntem, să trăim altfel decât am trăit. Sentiment defulat, în Meşteşugul vieţii. Incapabil de a lua o decizie, personajul nostru trăieşte conştiinţa ratării până la capăt. Până acolo unde personajele se dedublează teatral.
“Încă o reprezentaţie” – spun, cu aproximaţie, cei doi soţi. Reprezentaţie pe care şi Felix Alexa o încheie prin ridicarea peretelui din fundal, de unde se vede un reflector – frumoasă imagine, o concesie făcută spectatorilor, un fel de making off, dar şi o devoalare, pe plan simbolic, a ideii că suntem la teatru.
Un spectacol puternic despre căsnicie, comic şi tragic, la Teatrul “Bulandra”
VIAŢA – CA O BOMBĂ CU CEAS
Răzvana Niţă (14 octombrie 2011)
“Meşteşugul vieţii” spune o poveste tristă. Cu atât mai tristă cu cât e general valabilă. Indiferent cât e de frumoasă sau grea, bogată sau guvernată de rutină, viaţa trece. Studiu de caz: viaţa în doi.
Un simulacru de pat dublu în care un cuplu trecut demult de prima tinereţe îşi exhibă angoasele, frustrările, neîmplinirile. O analiză pătimaşă a nefericirii în doi, un duel cinic şi feroce al omului cu cel de lângă el, un conflict arbitrat de timpul ce implacabil se consumă consumând. El şi Ea se cunosc atât de bine încât nu mai au ce descoperi, acoperi, refrişa sau ce aparenţe salva. Îşi hrănesc demonul interior cu accese de furie alternate cu momente de deznădejde iar căsnicia este o condamnare pe viaţă.
Iona este nefericit pentru că se consideră victima unui război nedrept. Îşi răstoarnă din pat soţia pentru că aceasta a îndrănit să viseze. Or, în patul conjugal evadarea este inadmisibilă, visul fiind cea mai la îndemână formă de evadare. O consideră banală şi amorfă şi îi mărturiseşte că nu a iubit-o niciodată, La rândul ei, femeia îl acuză de lipsă de implicare în viaţa de familie şi de laşitate în faţa bătrâneţii. El ameninţă cu fuga, cu părăsirea domiciliului conjugal, ea cu sinuciderea. Energiile se refac în jurul unei ceşti cu ceai, în lipsa unui pahar de vin. Isterie cu repetiţie.
În această temniţă-mormânt, un singur contrapunct, un catalizator la îndemână – vecinul care suferă de singurătate şi lipsă de afecţiune, cel care tânjeşte după un trup fierbinte şi căldura unui pat matrimonial. Împotriva lui se întorc cei doi şi, astfel, revin în ei înşişi ca într-o casă pustie, se întorc la egoismul lor şi la spiritul de castă, devin o clipă conştienţi de ce au. Dar numai pentru o clipă. Sufletele celor dragi (mama lui Iona) privesc din înaltul limitat al tavanului către patul în care cei doi îşi îngroapă amintirile. Lumea lor se stinge banal, tot într-o noapte.
Este evident că regizorul Felix Alexa a fost cucerit de acest text considerat a fi una din capodoperele lui Hanoch Levin şi a mizat pe trei actori excepţionali: Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu şi Dan Aştilean. Aceştia se mişcă într-un spaţiu scenografic foarte inspirat şi poate insuficient pus în valoare semnat de Nina Brumuşilă, totul fiind completat de cadrul sonor, bogat în ironie, o creaţie marca Ada Milea.
“Meşteşugul vieţii” nu este ceea ce numim îndeobşte cu un titlu generic “un spectacol de regie”, ci mai ales unul care pune în valoare un text cu totul special, care valorifică nuanţe şi energii, o producţie la care s-a lucrat cu meşteşug şi la temperatura maximei implicări. O montare tulburătoare care probează cât de sublimi şi în acelaşi timp ridicoli suntem – nişte copii mari cu pretenţii de monarhi ai universului, marionete în mâinile unui destin care iubeşte suspansul şi ne tratează cu înţelegere şi umor. În fond, nu se întâmplă mare lucru. Asta dacă nu considerăm Moartea şi Viaţa cele mai importante întâmplări din acest singur univers care ne închide în el ca într-un imens dormitor conjugal.
