O scrisoare pierdută
DANIELA NANE ŞI ŞERBAN PAVLU CAUTĂ «O SCRISOARE PIERDUTĂ»
Corina Stoica (Gardianul, 1 aprilie 2008)
Spiritul observator, lucid şi critic al lui Caragiale este transpus de echipa Teatrului Bulandra într-o reinterpretare de zile mari, al cărei succes este garantat de o trupă de actori unul şi unul. Daniela Nane şi Şerban Pavlu, cuplu şi în piesa “Mamouret”, se completează cu talent în postura Zoei Trahanache şi a prefectului Tipătescu, perpelindu-se cu foc să recupereze “O scrisoare pierdută”, dovada adulterului Coanei Joiţica.
Într-una dintre cele mai reuşite partituri ale sale, Daniela Nane are tot ce-i trebuie pentru a o reedita pe legendara Zoe. Implicarea actriţei creşte odată cu înaintarea în firul poveştii, când Nane îşi intră atât de bine în rol, încât pare să se confunde cu personajul său. Ipocrizia, exprimată prin dulci smiorcăieli interpretate iscusit, şiretenia, dorinţa de dominare a Zoei şi firea manipulatoare sunt elemente care aduc piesei o savoare unică. Actorul Doru Ana, care a intrat cu har în rolul încornoratului Zaharia Trahanache, este şi regizorul piesei şi a ales cu mână bună artişti care să pună în lumină, de fapt, realităţi politice ale zilelor noastre, unde “nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri… enteresul şi doar enteresul”. Marius Florea Vizante, cel care-l întruchipează pe Dandanache, s-a reîntâlnit pe scena teatrului cu colegul său din filmul lui Nae Caranfil “Restul e tăcere”, Vlad Zamfirescu, un Nae Caţavencu şantajist şi demagog. Gheorghe Ifrim îl joacă pe Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, în timp ce Nicolae Urs face din Tache Farfuridi un personaj desprins parcă tocmai din secolul trecut. Personajele sunt puse într-un comic de situaţie “curat constituţional”, într-o piesă care demască moravurile vieţii politice şi de familie. Punerea în scenă este una modernă, iar actorii sunt personaje dependente de tehnică: Tipătescu se informează în faţa laptopului, Zoe face cumpărături de la Dior, în timp ce şmecherul Dandanache, dar şi ceilalţi sunt mai tot timpul cu mobilul la ureche. Interpretarea păstrează însă gestica, mimica fermecătoare a primei regii. Şantajul, înşelătoria şi demagogia, la ordinea zilei în rândul vechilor burghezi, ilustrează cu o şocantă acurateţe trăsături atât de actuale ale societăţii politice a zilelor noastre.
UPDATE CARAGIALE
revista Drama, nr. 1-2 / 2008, p. 217-218
De mult timp, un text caragialian nu s-a mai bucurat de o interpretare atât de bună, aşa cum s-a întâmplat în spectacolul O scrisoare pierdută, recentă premieră a Teatrului Bulandra (31. I. 2008).
Într-o partitură arhicunoscută, regizorul Doru Ana caută, împreună cu echipa sa, noi înţelesuri, cu păstrarea literei textului. Paraverbalul şi nonverbalul conferă noi conotaţii mesajului, iar deplasarea unor accente la nivelul unor personaje conduce la o formulă originală. Actualizarea spectacolului se face la toate nivelurile: text, decor, costume. Replica ajunge uneori la o stilizare demnă de invidie (felicitări actorilor), decorul este din prezentul evident (prefectul locuieşte într-o casă de patrimoniu cu uşi glisante de termopan), iar costumele sunt inspirate de vestimentaţia străzii de azi, exprimând nivelul financiar al fiecărui personaj.
Încă de la început, prefectul are un aer derutat, de ins aflat la prima generaţie înstărită, iar costumul îl cam încurcă. Plicurile cu mită din care îi împarte şi lui Pristanda, laptopul de pe birou şi curiozitatea în faţa uşilor cu senzori fac din personaj o ilustrare a provebului “Dă-mi, Doamne, ce n-am avut să mă mir ce m-a găsit.” Însă deruta nu-l ţine mult şi, cu aplombul cerut de funcţie, prefectul devine din ce în ce mai persuasiv, mai subtil şi sensibil la nuanţe, un băiat din zilele noastre, care nu se dă înapoi de la nimic. Şerban Pavlu reuşeşte probabil cel mai bun rol al său de până acum.
Zoe este o fată din Moldova care urmează un tipar de personaj postdecembrist: vine în capitală (aici, a unui judeţ de munte) şi accede, conform reţetei cunoscute. Femeia voluntară de pe vremea lui Caragiale s-a transformat într-o femeie modernă şi puţin naivă, dar a cărei voinţă se impune totuşi până la urmă. Daniela Nane are forţă, atrage şi convinge.
Trahanache, un om matur şi cu bani, căruia puţin îi pasă ce face nevasta, intervine grandios numai când situaţia scapă de sub control. Doru Ana mizează cu succes pe siguranţa de sine caracteristică.
Un personaj de tot hazul este Pristanda, bodyguard uns cu toate alifiile, cu o gestică foarte originală. Dandanache nu mai are nimic din ramolismentul din alte timpuri, el este un băiat de băiat, susţinut de familia ambiţioasă, care unde nu a răzbit cu “luptă”, a reuşit cu “dă-i” (mită); el este un tip cu fiţe, care s-a deranjat să facă o vizită în oraşul acesta de provinciali prăfuiţi, ce îşi dau osteneala în zadar să îl trateze cu toată ospitalitatea tradiţională.
Cuplul Farfuridi – Brânzovenescu are mult umor şi reprezintă aici un partid mai vechi, în timp ce Caţavencu este exponentul unei grupări tinere din zilele noastre (nici el nu se dă înapoi de la nimic), lipsit de principii şi de scupule (interesant cameleonismul lui Vlad Zamfirescu).
Este un spectacol de caractere, fiecare personaj fiind pus în lumina crudă a rampei cu accent pe dorinţa de parvenire, manifestată maximal. Sunt personaje haioase, cu un update foarte reuşit, iar efectul este râsul sănătos, rezultat al unor mici poante, construite uneori aproape din nimic (un accent, o replică punctată, un gest, o intonaţie).
DORU ANA RECITEŞTE ÎN CHEIE PROPRIE “SCRISOAREA PIERDUTĂ”
Gabriela Hurezean
După atâtea montări mai mult sau mai puţin reuşite ale “Scrisorii pierdute” ai un mic frison când trebuie să vezi o nouă variantă scenică a celebrei piese scrise de Caragiale. Cu atât mai mare şi mai placută este surpriza când descoperi o creaţie regizorală şi actoricească perfect închegată, fără niciun fel de artificii şi excentricităţi de natură comercială. Aducerea la zi nu este una forţată, actualitatea fiind sugerată prin amănunte de un haz rafinat: Coana Joiţica vine de la shopping purtând sacoşe inscripţionate cu branduri celebre, Dandanache vorbeşte despre călătoria neplăcută, cu birja, învârtind pe degete cheile unei limuzine, Pristanda aduce “dovezi” fotografiate cu Polaroidul sau înregistrate cu telefonul mobil etc. Fiecare personaj este lucrat cu migală şi finisat în tuşe fine. Personajul cheie, Zoe Trahanache (impecabil interpretată de Daniela Nane) este o femeie tânără şi frumoasă, care ştie exact ce vrea de la viaţă: bunăstare, pe care o obţine de la soţul tomnatec, şi iubire pasională – oferită de junele amant.
Ca majoritatea “damelor bine” care trag sforile în politică, Joiţica are un întreg arsenal pentru a câştiga orice bătălie: e pisicoasă, pare vulnerabilă şi neajutorată, lăcrimează, se isterizează şi leşină ca eroinele din tragedia greacă, dar ştie să şi strângă şurubul, bărbăteşte, atunci când o cere situaţiunea. Soţul ei, Zaharia Trahanache (Doru Ana, rafinat şi inteligent), nu mai este moşneagul prostănac, ramolit şi încornorat fără de ştire. Pentru el, relaţia nevestei cu prefectul nu este decât o cale sigură de parvenire prin diverse comitete şi comiţii. Iar “virilul” Tipătescu (Şerban Pavlu) nu este decât o marionetă de care trag toţi, în toate direcţiile. O excelentă găselniţă regizorală a fost distribuirea fraţilor Gheorghe şi Lucian Ifrim în rolurile lui Pristanda şi a cetăţeanului turmentat. Cei doi seamănă foarte mult, astfel încât fiecare întâlnire dintre omul de ordine (Gheorghe) şi omul dezordinii cu parfum de alcool (Lucian) are efecte garantate! Acelaşi haz nebun îl are Marius Florea Vizante, în rolul lui Agamiţă Dandanache, aici un fel de “Poponeţ” pe care părinţii bănoşi ţin neapărat să-l lanseze în politică, deşi odrasla n-are niciun chef. Îşi merită cu prisosinţă aplauzele cuplul Farfuridi (Niculae Urs) şi Brânzovenescu (Adrian Ciobanu), ca şi Vlad Zamfirescu – în rolul lui Caţavencu – evoluând cu graţie de la mărire la decădere.
Decorul creat de Nina Brumuşilă este, el însuşi, un personaj comic (vezi uşile mari, cu celulă fotoelectrică, sau uşa mai mică, pe care Joiţica n-o poate deschide, poza de pe biroul lui Tipătescu, reprezentând triunghiul conjugal ş.a.). Pe scurt, Doru Ana a izbutit să monteze un spectacol perfect coerent şi plin de farmec, la care râzi ce râzi şi apoi cazi pe gânduri…
http://www.qmagazine.ro/modules/articles/articles_display.php?a=1027
O SCRISOARE DEŞTEAPTĂ! – O SCRISOARE PIERDUTĂ
Mihai Brezeanu (ianuarie 2015)
Ce te faci faţă cu un text-şlagăr precum cel al Scrisorii pierdute a lui Caragiale? Ce te faci când vii după montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra anilor ’70 pe care DVD-ul şi multiplele difuzări TVR au făcut-o pesemne cel mai cunoscut spectacol din istoria teatrului românesc? Ce te faci când Alexandru Tocilescu prăbuşeşte, la un deceniu de la Revoluţie, pe scena Sălii Mari a Naţionalului, multe dintre prejudecăţile ce înveleau acelaşi text, înnoind en-gros, împrospătând en-detail, provocând, şocând, scandalizând? Ce te faci când aproape fiecare analiză mai amplă despre România post-comunistă face apel la caracterul caragialian al politicii, moravurilor, lumii mioritice?
La începutul lui 2008, Doru Ana propunea, pe scenă sălii Toma Caragiu a Bulandrei, o viziune a Scrisorii aflată undeva la mijlocul drumului dintre clasicismul isteţ-temperat al lui Ciulei şi modernismul violent-hipertrofiat al lui Tocilescu. Decorul, costumele, telefoanele mobile, telegraful Microsoft şi trăsurile Mercedes îi fac să zâmbească mulţumit pe fanii lui Toca, cuvintele, rostirea şi jocul actorilor au câte ceva din farmecul discret al aristocraţiei artistice întruchipate de Ciulei.
Anii au trecut şi primirea mai degrabă discretă pe care montarea lui Ana a avut-o din partea criticilor şi a restului pasionaţilor de teatru cu înclinaţii cronicăreşti a făcut ca spectacolul să fie programat din ce în mai rar. Iubitorilor de Scrisoare, Bucureştiul le-a oferit, începând din 2011, varianta Alexandru Dabija, de găsit şi aplaudat la Teatrul de Comedie. Sacrificând bucăţi importante de text şi punând aproape toate reflectoarele pe un Caţavencu excepţional interpretat de Marcel Iureş, Dabija coboară textul în sală, printre spectatori, încercând să insinueze în minţile acestora perfide gânduri din categoria “Oare cele de râs la personajele lui Caragiale nu devin cumva de plâns dacă încep să le percep ca atribute ale propriului meu de a fi?”.
Povestea ajunge în ianuarie 2015. Mutată pe scena Sălii Izvor (redenumită, între timp, Liviu Ciulei) Scrisoarea lui Doru Ana re-debutează, după aproape un an de pauză, chiar de ziua Unirii Principatelor. (Întâmplător?) În primele rânduri ale unei săli arhipline, sunt de găsit măcar cinci copii de vârstă pre-şcolară. Primele replici îi găsesc în picioare, foindu-se, căutând metode de a-şi alunga plictiseala. Următoarele până la pauză şi apoi până la finele celor peste 3 ore de joc îi aşază cuminţi la locurile lor. Asemeni adulţilor, se lasă purtaţi de vârtej.
Uriaşul talent comic al lui Gheorghe Ifrim îl transformă pe Pristanda în emblema micului funcţionar suficient de prost educat şi plătit, încât să facă din furt şi slugărit modus vivendi-ul peste decenii nemuritor. Melanj de don Corleone, nea Nelu şi Zeus Traian, Doru Ana îl aşază pe Zaharia Trahanache în fotoliul baronului local cu voce joasă, privire oţelită şi cuvinte potrivite, în cunoştinţă de toate şi control total. Pe post de jucători la ruleta destinului politic, Caţavencul lui Vlad Zamfirescu şi Dandanachele lui Marius Florea Vizante împrumută enorm din iresponsabilitatea, lipsa de consistenţă şi frenezia vidă a şirului de tineri politicieni contemporani pentru care demnităţile de stat sunt plăcute hobby-uri de umplut timpul dintre două vizite la club (de baschet, de Dubai, de bani-gata). Zoe by Daniela Nane e undeva la delicioasa intersecţie dintre naivitate şi manipulare, dintre mini-fustă de blugi şi rochie lungă de seară, dintre pisi cu accent moldovenesc şi femeia fatală sieşi şi anturajului pe motiv de umori prea degrabă vărsătoare de lăcrămioare şi istericale. Deposedat de orice fior de erotic şi nevizitat de vreun instinct de homo politicus, Tipatescu versiunea Şerban Pavlu se lasă lesne strivit între orgoliile celor din jur, afişând mândria tâmpă a personagiului-abţibild, imun la culisele ce îi fac posibilă existenţa atâta timp cât poate exclama când şi când “Prefectura, dragostea mea!”.
Pe umerii celor şase excelenţi actori şi ai sclipitoarei scenografii realizate de Nina Brumuşila, folosind din plin nemăsurată capacitate a minţii vizitate de inteligenţă de a găsi noi şi noi în sensuri în cutele unei opere de artă geniale, Doru Ana construieşte un spectacol de o prospeţime încântătoare, capabil să bucure şi să îngândureze atât publicul viitorului, cât şi pe cel al multiplelor versiuni istorice, cărora montarea de faţă le face subtile reverenţe.
Deşi depărtate stilistic, Scrisoarea de la Comedie şi cea de la Bulandra se reunesc în scena finală, când hohotele virează înspre rictus, sărbătoarea capătă iz de colivă şi un “Deşteaptă-te, române!” hârâit din toate piepturile e concluzia cât se poate de ironică pentru cumplitul destin ce dictează ca un blestem “pe-aceste mereu mişcătoare poteci”. Pe ritmurile naţionalului imn, speranţele se înghesuie în groapa atent administrată de oamenii lui don’ Zaharia. Cât timp Cetăţeanul Turmentat, singurul personaj căruia Caragiale îi îngăduie un gest moral, a fost detaşat în peluză (imparţial, ca tot românul, el simpatizează deopotrivă pe Dinamo, şi Rapid, şi Pandurii, şi aşa mai departe), modelul de urmat rămâne descurcăreală poliţaiului Ghiţă, cel imun la orice schimbare de regim. Doamne, ajută!
