EU SUNT OMUL CEL BUN DIN SECIUAN

Alice Năstase Buciuta (30 octombrie 2014)

La fel ca-n faţa marilor creaţii, în care te regăseşti pe de-a-ntregul, în faţa spectacolelor lui Andrei Şerban suntem mereu uluiţi de felul în care, deşi venite din epoci antice sau scrise cu multe decenii în urmă, totuşi, sub bagheta unui regizor care modelează întreaga lume cu viziunea sa, fiecare text vorbeşte mai limpede şi mai răspicat decât şi-ar fi putut imagina chiar autorul, exact despre epoca şi despre ţara noastră. Ba chiar despre sufletul fiecăruia dintre noi.

Se-ntâmpla la fel şi cu Omul cel bun din Seciuan, piesa lui Bertolt Brecht scrisă între anii 1938 şi 1943, devenită pe scena de la Bulandra o tulburătoare poveste despre bunătatea şi generozitatea pierdută, despre corupţia zilelor noastre, despre urâţenia mogulilor şi a îmbogăţiţilor, dar şi despre linia subţire dintre sărăcie şi nesimţire, dintre dragoste şi neputinţă, dintre zeiesc şi pământesc. Pe scena transformată în tărâm miraculos de către scenografa Iuliana Vâlsan, cu cer plin de maci înfloriţi şi nori coborâţi pe pământ, acolo unde şi zeii au pogorât în căutarea ultimului om bun, cu adevărat bun, povestea curge fascinant, captivant şi, deopotrivă cu tâlc de viaţă şi cu tâlc de moarte. Omul cel bun nu poate să-şi trăiască viaţa în bunătate fără să cheme cu disperare în ajutor Omul cel rău, pentru că frica reuşeşte mereu să fie mai eficientă decât dragostea. Iar iubirea minţită, amăgită, inventată învinge raţiunea şi se dovedeşte a fi, întotdeauna, mai bună ca nimic.

Spectacolul te ia prizonier, actorii joacă magistral, cântă şi dansează cu talent năucitor, convingându-ne încă o dată că toate artele se adună şi se împletesc în ghem de suflet pentru cei cu adevărat hărăziţi scenei, atunci când sunt puşi în valoare de indicaţiile unui maestru. Vlad Ivanov ţine pe umerii lui dragostea, neputinţă şi slăbiciunea întregului pământ. Ana Ularu şi Alexandra Fasolă, interpretele bunei Şen Te şi răului Şui Ta, alunecă de la o versiune a lor la alta cu abilităţi de magician şi împletesc în talentul lor toate forţele subtile sau aprige ale feminităţii, Daniela Nane şi Ana Covalciuc reinventează seducţia şi dominaţia subversivă, iar doamnele Rodica Mandache, Manuela Ciucur, Mirela Gorea pun la cale un dezmăţ de umor, de mirare, de adevăruri simple răstălmacite în limbaj zeiesc.

Am văzut Omul cel bun din Seciuan de mai multe ori. E, probabil, o formă de narcisism, pentru că în fiecare personaj m-am văzut pe mine, m-am înţeles, m-am iubit, m-am urât, m-am certat, m-am iertat. Sunt omul cel bun din Seciuan şi, deopotrivă, tot anturajul măreţiei şi nimicniciei sale. Iar dacă veţi merge la spectacolul vrăjit al lui Andrei Şerban – şi trebuie să mergeţi!- veţi afla că şi voi sunteţi cu mult mai mult, altcumva, altceva decât ştiaţi despre voi.

http://www.revistatango.ro/la-zi/teatru-opera/eu-sunt-omul-cel-bun-din-seciuan-8713.html

“OMUL CEL BUN DIN SECIUAN” ÎNTR-UN PROLOG, DOUĂ COMENTARII, UN SONG ŞI CÂTEVA FINALURI

Alina Epîngeac (14 octombrie 2014)

Prolog teoretic în care Brecht se întâlneşte cu Andrei Şerban

“Omul cel bun din Seciuan” este Brecht curat. Curat Brecht! La Teatrul Bulandra poţi mege să vezi un Brecht à la roumaine, cu distanţare, songuri, pancarte, spot de urmărire, culise la vedere, trei finaluri ca la carte, presărate cu un strop de emoţie autohtonă. Şi cu toate că litera cărţii e respectată, rezultatul nu este un spectacol-muzeu obosit; nu există praful Comediei Franceze sau pompa Globe-ului londonez. Brecht-ul lui Andrei Şerban e cât se poate de viu, chiar dacă bine împământat în canoanele “Micului Oraganon”. Cine vrea să vadă “Micul oraganon” pus în aplicare o poate face cu încredere, cu unele amendamente; vorbim, totuşi, de un regizor cu fantezie creatoare şi personalitate artistică pregnantă, nu doar de un lector conştiincios al manualelor de şcoală.

Comentariu 1

Plierea pe o structură atât de minuţios pusă la punct de o minte ascuţită de neamţ este pe cât de restrictivă, pe atât de incitantă pentru un regizor ludic aşa cum este Andrei Şerban. Modalitatea de interpretare la persoana a treia nu este nici ea cel mai uşor de înţeles şi însuşit. Rezultatul dintre răceala raţională şi efervescenţa viscerală caracteristică şcolii româneşti de teatru ar putea foarte uşor să fie unul catastrofal. Mulţi actori refuză din pornire ideea jocului brechtian pe care îl asociază automat cu forma goală şi lipsa emoţiei. Există câteva momente în spectacolul de la Teatrul Bulandra în care actorii interpretează forma, şi nu în formă, iar emoţia se insinuează nu din trăire, ci ca o consecinţă a trăirii acestei forme. Parcursul invers, faţă de organicitatea atât de cunoscută nouă, pe filieră rusă.

Scenă de respiro

Parabola cu buna Shen Te, cea folosită de oameni şi zei este o poveste frumoasă în sine. O poveste dintr-un Seciun imaginar, îndepărtat, atât de potrivit cu realitatea oricărui timp vitreg. “Aici Seciuan e Bucureşti”, concluzia din epilogul-comentariu, e de la sine înţeleasă. Iar atitudinea critică a regizorului faţă de lume e servită cum nu se poate mai bine. “De ce”-ul e clar, teza e limpede, iar spectatorul pleacă din sală cu ceva la care să se gândească. Acest imago-mundi împreună cu estetica formei au nevoie un public rafinat pentru a se împlini. Nu poţi să te relaxezi în scaun şi să aştepţi, doar, să aplauzi conştiincios la final. Andrei Şerban te obligă să fii puţin mai deştept. Să treci peste o manieră de joc stranie, peste convenţia atât de ostentativă şi să intri în această poezie a formei. Pantomima care dublează replicile, vorbirea îngroşată, jocul cu obiecte imaginare, toate laolaltă sunt obositoare pentru spectator. Experienţa vizionării nu oferă confortul obişnuit. Dar dacă eşti dispus să aştepţi, puzzle-ul se completează piesă cu piesă. Iar la final, printr-o imagine fabulos de simplă, dar cutremurător de sugestivă, emoţia răbufneşte cât pentru a-ţi răsplăti răbdarea.

Comentariu 2

Pentru ca magia formei să poată avea loc este nevoie de o disciplină impecabilă a echipei – ritm, precizie, mărusă, coordonare şi gând constant. Nu este un spectacol care să admită jumătăţile de măsură. Performanţa fiecăruia în parte este indispensabilă. Iar când totul funcţionează la unison, neajunsurile personale în interpretare se văd ca prin lupă. Diferenţa dintre a executa corect şi a fi corect este sensibilă, dar crucială atunci când trebuie să joci forma. Cei care şi-au însuşit acest concept deloc laîndemână fac peformanţă. Vlad Ivanov este un spectacol în sine – maleabil, prezent, subtil şi cu o disponibilitate aparte. Firescul interpretării sale nu are nimic în comun cu minimalismul, iar bogăţia de mijloace de care dispune e folosită ca un arsenal de preţ. Rodica Mandache străluceşte. Alintul său e dozat precis pentru a crea două personaje savuroase; un zeu răsfăţat şi o mamă iubitoare. Ambele de o candoare pe care nu ai cum să o treci cu vederea. Ana Ularu, raţională şi cu o bine tehnică stăpânită, reuşeşte o compoziţie consistentă mai ales în rolul lui Shui Ta, în timp ce pe Shen Te o căptuşeşte cu emoţia pe care o controlează ponderat. Alexandru Potocean face o adevărată demonstraţie de ce înseamnă să joci brechtian în 2014. Lejer în concentrare, parcursul său este cea mai concludentă mostră de “civil-artistic”. Întreaga distribuţie serveşte just spectacolul, fără prea multe ostentaţii deranjante.

Song floral

Un lan de maci cu capul în jos în sala de teatru te-aşteaptă

Jumătate din timp îi admiri şi te-nntrebi

(pe bună dreptate)

Oare ce se va întâmpla cu ei…

Surpriză:

La pauză cortina se lasă, tu ieşi să fumezi o ţigară,

Iar când iarăşi spectacolul începe

Maci nu mai sunt de fel.

Unde sunt ei, frumoşii maci roşii,

De ce fără flori ne-aţi lăsat,

De ce a rămas cerul singur întins pe podea,

Iar lumea cea răsturnată şi-a pierdut jumătatea?

Şi plâng şi acum după macii frumoşi din tavan,

Îi mai văd doar în afiş la ieşire,

Niciunde nu mai apar în spectacol…

Le simt lipsa, îi plâng şi mi-e dor.

Final 1

“Omul cel bun din Seciuan” este un spectacol inteligent. Îmbină didacticul cu entertainmentul, comentariul social cu emoţia şi forma cu forţa convenţiei. Este un Brecht personalizat de către Andrei Şerban. O încrucişare neaşteptată între două forme de a face teatru, cu un rezultat suprinzător de tonic. Genul de spectacol care se adresează pe mai multe paliere şi care poate place spectatorilor indiferent de backgroundul cultural. Curat Brecht!

Final 2

Cortina cade şi coborând scările spre foaier încă mă întreb oare unde au dispărut macii. Şi mai ales… de ce nu au reapărut măcar. Merg la florăria de peste parc şi îmi cumpăr un buchet de garoafe. Maci nu aveau.

Final 3

“Nu aplaudaţi în picioare! Îl deranjaţi pe vecinul din spate” scria pe ultima pancartă purtată de distribuţie la final. Aplaud în picioare această iniţiativă. Se pare că publicul nu e chiar aşa de greu de educat. Ba chiar uşor de convins; rudimentar, ca pe vremea lui Brecht, cu mesaje scrise cu vopsea pe bucăţi de lemn, dar foarte eficient. Există speranţă.

http://yorick.ro/omul-cel-bun-din-seciuan-intr-un-prolog-doua-comentarii-un-song-si-cateva-finaluri/

HAIKU PENTRU SHEN-TE

Andreea Nanu (21 februarie 2019

“Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, spectacolul montat de regizorul Andrei Şerban la Teatrul Bulandra, rămâne o parabolă grăitoare despre “omul nou”. I-am putea spune la fel de bine “omul contemporan” sau într-o formulă deja consacrată, “omul recent”.

Teatrul spune: sunt

Îndrăzneala cerului

Cu maci înfloriţi.

Deşi spectacolul a avut premiera în 2014, acesta îşi păstrează actualitatea datorită lecturii regizorale; Andrei Şerban extrage din formula brechtiană “omul” explorându-i, dincolo de tezele lui Brecht, permanenţele. Dacă titlul piesei pare să situeze parabola lui Shen-Te într-un context delimitat geografic şi anonim, Andrei Şerban sparge paradigma făcând din “Om”, “Bun” şi “Seciuan” idei universale, pulsari egali în intensitate într-o constelaţie ce ne poate lumina, dacă o luăm drept reper, drumul către noi înşine. Dar pentru asta e nevoie să uităm ce ştim despre teatrul lui Brecht, să răsturnăm perspectivele, să ne privim cu alţi ochi; ne ajută, imediat ce pătrundem în sala Toma Caragiu, scenografia creată de Iuliana Vâlsan. Macii roşii care atârnă din înaltul scenei îţi taie respiraţia, transformând văzduhul într-un câmp incandescent de inflorescenţe, în timp ce norii se plimbă pe pământ, anunţând iminenta sosire a zeilor în Seciuan, dar trimiţând discret şi la prezenţa sacrului ascuns în profan. În fundal, căsuţele înghesuite ca într-un puzzle de vieţi mărunte, se întrezăresc prin fumul care învăluie scena; pătrundem în fabula unei lumi de început de lume, într-un atemporal a fost odată ca niciodată. Un Seciuan prozaic convertit inteligent prin doar câteva efecte scenice într-un (posibil) mit, obnubilat de impresia de realism magic, ca la Garcia Marquez sau Isabel Allende. Concretul pare că levitează, scenografia sublimându-i deja, prin simpla senzaţie vizuală, înţelesurile.

Cunoscătorii teatrului lui Andrei Şerban vor regăsi în Seciuan teme recurente, motive care, departe de a fi simple reveniri pe urma propriilor paşi, sunt explorări amplificate de o privire proaspătă, de o curiozitate intelectuală onestă, preocupată să situeze, cu fiecare nouă montare, spectacolul în inima cetăţii, în centrul dilemelor spectatorului de azi. Actualitatea rămâne la Andrei Şerban un pariu pe care-l câştigă, în măsura în care rămâne fidel atât textului dramatic, adaptat de Daniela Dima, cât şi lumii căreia i se adresează. Nu trebuie să aşteptăm finalul pentru a înţelege că, de fapt, “Seciuan e Bucureşti”, că lumea lui Shen-Te e a noastră, că “omul bun” putem deveni fiecare dintre noi. Spectacolul nu transmite o teză, ci ni se comunică firesc, conducând prin toate trucurile virtuozităţii regizorale la coagularea dialogului viu dintre actori şi spectatori, într-o tensiune a întrebărilor ce se nasc în conştiinţa celui care priveşte şi participă totodată – un spectator angajat. Interesant este că această identificare a noastră cu lumea spectacolului, proximitatea, intimitatea, sunt rezultatul paradoxal al unei distanţări.

Andrei Şerban rămâne brechtian, în sensul în care alimentează efectul de distanţă între noi şi scenă, păstrând cezura necesară între teatru şi viaţă, împiedicându-ne să alunecăm în atmosfera lejeră de musical alimentată de muzică live, dans şi personaje-paiaţe în costume pestriţe. Dimpotrivă, prin coloratura voit exagerată a chipurilor şi prin efectul de mască suprapus expresiilor fireşti, prin pancartele care anunţă teme şi momente, denunţându-le ca o imagine amplificată în oglindă, totul e făcut să ne trezească la realitate. Distanţa aceasta este, de fapt, discernământul cu care regizorul ne îmbie să cântărim lucurile, să ne evaluăm sentimentele şi acţiunile, într-un permanent dialog cu aproapele şi cu sinele. În Seciuan, efectul de distanţare devine sesizabil prin energia care ţine în tensiune proximitatea şi depărtarea; Andrei Şerban manevrează cu uşurinţă două ingrediente a căror alchimie rămâne un test dificil: ludicul şi sacrul. Ocolind extremele – vulgaritatea sau preţiozitatea abstractă – Seciuan ni se dezvăluie ca o construcţie polifonică şi echilibrată. Viaţa, moartea, sensul existenţei, dragostea, căutarea vocaţiei, dar şi vanitatea, deşertăciunea, absurdul, toate devin straturile unei experienţe colective, decantate de ornamente şi sentimentalitate, scoţând la iveală, pe măsură ce converg spre final, o temă limpede, clară: convertirea omului, sau cum să devii “omul bun”.

Există scene emblematice în Seciuan, care funcţionează ca motoare de acţiune. Ori de câte ori vom vedea spectacolul, ne va da de gândit leit-motivul cu zeii care intră în scenă, osteniţi şi vlăguiţi, căutând găzduire. De la începutul lumii, Îngerii au căutat, de fapt, oameni care să-i primească la ei, cu care să poată avea un dialog; ca în întâlnirea Îngerilor cu Avraam la stejarul din Mamvri, sau episodul teribil cu Lot, în care Dumnezeu e gata să salveze cetatea dacă s-ar găsi măcar un om bun în ea. Căutarea “omului bun” şi tema “bunătăţii” nu ca idee ci ca relaţie între oameni, e un legato în teatrul lui Andrei Şerban. De la mărturisirea Juliei din Carousel, care îşi motivează statornicia la căpătâiul lui Liliom printr-un simplu “fiindcă ai fost bun cu mine” la strigătul de “ajutor” al lui Shen-Te şi, de fapt, al regizorului care-şi pecetluieşte finalul spectacolului cu îndemnul “fiţi buni”, totul converge spre o morală simplă, creştină: nu moare nimeni pentru un om drept, dar pentru un om bun, întotdeauna se va găsi cineva să se jertfească.

Efectul de distanţare pe care teatrul lui Brecht îl inaugurează, e vizibil în Seciuan prin alternanţa registrelor; personajele trec uşor de la dramă la comedie, de la solemnitate la satiră, de la suferinţă la o exuberantă bucurie de-a trăi. Există sentimente puternice care ne atrag în universurile interioare ale personajelor, fiecare conceput cu fineţea detaliului, ca o lume în miniatură. Însă nu ni se permite să alunecăm în minor, în decorativ, în feerie. Dimpotrivă, rămânem treji şi aproape că ne maturizăm forţat la contactul cu lumea dură a prostituatei Shen-Te. O lume ca un balet mecanic (este extraordinară scena unei zile de muncă în fabrica lui Shui-Ta, amintind de Charlot în Modern times!) în care acţionăm propulsaţi de forţe oarbe, ca simple marionete trase de sfori. O lume care, în teatrul lui Andrei Şerban, îşi sfâşie mereu straiele aparenţei expunându-şi falsitatea, cruzimea, singurătatea, frustrările şi umilinţa, dar şi setea de sens, speranţa, dorinţa de libertate, de demnitate. Totul, sub presiunea Timpului care ne-a fost dat: “tic-tac, tic-tac, tic-tac!”…

Aşadar, nimic nu e ce pare a fi. Seciuan e construit pe principiul dublului. Ni se oferă şansa să înţelegem, raportându-ne critic la noi înşine şi lumea în care trăim. Şi pe care am putea s-o scimbăm, s-o facem mai bună. Dar cu un risc şi cu un preţ. Pentru bunătatea ei, prostituata Shen-Te e răsplătită de cele trei zeiţe cu bani, pe care-i investeşte într-o tutungerie. Ca să supravieţuiască lăcomiei celorlalţi, Shen-Te trebuie să plătească preţul dublului: un imaginar văr Shui-Ta, businessman “rece şi calculat” în ale cărui straie va deveni ipostazierea a tot ceea ce ea respinge: cruzimea, violenţa, duritatea, dispreţul, mercantilitatea. Şi constată că nu suntem integri, deşi ne-ar plăcea s-o credem, ci divizaţi în noi înşine, contradictorii, cu multe feţe, disimulatori şi, prin toate astea, fragili. Însă acolo unde Brecht se opreşte, argumentând că fiinţa umană nu se poate schimba fiindcă sucombă sub povara limitelor, Andrei Şerban merge mai departe, făcând din Shen-Te şi dilema ei – cum să fie bună într-o lume rea? – un mesaj de speranţă pentru noi. Dar şi de răspundere.

În Seciuan, distribuţia este spectaculoasă, în sensul în care fiecare protagonist îşi arată întraga măsură a artei de actor şi creator de personaje, cu versatilitate şi aplomb, dar mai ales cu capacitatea de a sluji piesa ca întreg. Un spectacol-orchestră, cu o muzică originală pe măsură compusă şi interpretată de Raul Kusak, în care personajele se ascultă unele pe altele, făcând ca vocile lor să servească partiturii generale. La fel ca în Carousel, Alexandra Fasolă face un cuplu interesant cu Vlad Ivanov, vânzătorul de apă (Vang), ei devenind două portrete complementare ale aceluiaşi “om bun”. Joacă natural pe registre diferite, traversează o prismă de stări mentale şi emoţii în metamorfozele rapide, ritmate, ce o poartă între Shen-Te şi Shui-Ta, asumând cu egală forţă ambele ipostaze. Vlad Ivanov reuşeşte să fie la fel de bun în film şi pe scenă. Are o versatilitate tenace, care-l ajută să facă vizibilă distanţarea. Puternic şi fragil, ironic şi tragic, liric şi grotesc, jocul lui convinge prin limpezimea gândului şi precizia gestului scenic, dar trimite imediat, prin ironia inteligentă, la dublul lui, la viaţă.

Cătălin Babliuc e mefistofelic, dând personajului Sun toată indiferenţa, cruzimea şi frustrarea omului ratat. Un “aviator şomer” care zboară la o altitudine mereu joasă în raport cu propriile aşteptări. Crede că “munca îl va face un om nou”, chiar cu preţul de “a zbura peste cadavre”. Sun rămâne însă o victimă care se complace în propria mediocritate, pentru care gestul sinuciderii rămâne un capriciu, la fel ca dragostea. Îngeresele (Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur), în “ilustra” lor slăbiciune, stârnesc compasiunea. Dar şi sancţiunea critică, atunci când ne provoacă prin failibilitatea lor. Chiar şi zeii, pare să spună Brecht, judecă greşit oamenii care le fac bine (Shen-Te nu-şi plăteşte datoriile făcute ca să-i ajute pe ceilalţi) şi dispreţuiesc “lucrurile mărunte” (Shen-Te cumpără un pahar cu apă pe timp de ploaie, din generozitate pentru Vang).

Zeii coboară printre oameni purtându-şi înţelepciunea în maxime care nu devin verdicte sau soluţii ci rămân mărturii despre fragilitatea umană: “nici un om nu poate să rămână bun dacă nu este ajutat”; “dacă îţi pierzi încrederea în oameni îţi pierzi și bunătatea”; “ce dezamăgire sunt oamenii”; “intenţiile bune îi duc pe oameni pe marginea prăpastiei iar faptele bune îi împing în prăpastie”; “zeii îi ajută pe cei care se ajută singuri”; “suferinţa înnobilează”. Călătoria zeilor între cer şi pământ e mai mult o rătăcire în pustiu, un dialog ratat, totul transformându-se într-o satiră, o critică la adresa poruncilor dure, nedrepte, greu de îndeplinit. Chiar şi zeii se dezic de Shen-Te, lăsând-o la latitudinea unei bunătăţi pe care toţi şi toate o relativizează: “Fii bună și totul se va termina cu bine”. Personajele secundare (interpretate de Ana Covalciuc, Profira Serafim, Adrian Ciobanu, Adela Bengescu, Simona Pop, Silvana Negruţiu, Mihai Niţă, Marcela Motoc) dau accente importante şi nu se sfiesc să-şi afirme personalitatea, dar rămân mereu fidele spectacolului ca întreg.

La final, zeii se întorc în cer, în timp ce “omul bun” priveşte în urma lor ca un cocor cu aripa frântă – superbă imagine poetică în care personajul Shen-Te îşi adună forţele, ca într-o mandorlă luminoasă… Oameni, cocori şi avioane – cu o singură aripă. Trăim pe jumătate, fiindcă nu vrem să ne asumăm deplin faptele, alegerile. Dinspre cerul cu maci, privirea ei coboară în ea însăşi, contemplându-şi fiul nenăscut şi, prin chipul pe care încă nu i-l cunoaşte, întrezăreşte chipul unei umanităţi transfigurate de aceeaşi, fragilă şi paradoxală, bunătate: “oamenii vor zice: se va naște un om de care va trebui să ţinem seama”.

Această poveste amară, fără verdicte, pare să spună: ca să fii “bun”, trebuie să te dedublezi. Ne purtăm, fiecare, povara propriului dublu. Sau Je est un autre. Însă adevărata morală, una paradoxală ca realitatea însăşi, pare a fi mai simplă: deși Shen-Te apare în dublă ipostază, ea e singura care nu se dedublează, rămânând într-un fel consecventă cu sine, în timp ce toţi ceilalţi (până și umilul Vang, până și zeii) sunt duplicitari: pot fi buni și răi, după cum le dicteză interesul. Spectacolul este, în aceeaşi logică a tensiunii, a paradoxului, prin cele “două” personaje cu aceleași iniţiale (Şen-Te/ Şui-Ta), o introspecţie exteriorizată.

Ca într-un travelling pe verticală, regizorul Andrei Şerban ne conduce privirea în sufletul “omului bun”, unde există mereu o luptă încrâncenată între bine și rău, între făptura nouă şi cea veche, între înclinaţia (dumne)zeiască spre generozitate şi jertfă și instinctul egoist de autoconservare. Sunt “chinurile facerii” din care se naște, mai mult decât o fiinţă nouă, principiul ei restaurator: discernământul. Cu acest spectacol-parabolă, Seciuan, descoperim nu doar poetica vizuală a “unui cer nou şi a unui pământ nou”, sau filosofia “omului nou” ci, la fel de important, un teatru nou; un teatru a cărui îndrăzneală desfiinţează “al patrulea perete”. Un Teatru al proximităţii şi al convertirii, în care scena devine arena ce ne găzduieşte, în deplină libertate, confruntarea cu noi înşine.

Zeul se-ntreabă

Mai e bunătate-n Om?

Seciuan-e Acum.

https://www.ziarulmetropolis.ro/haiku-pentru-shen-te/?fbclid=IwAR0NQR_wLuQZSWZasJlNIAk3GBfBIJoRrnQ1t6tp6ZMuAjAqXuGN9ZMjnI0

CU DUBLUL NOSTRU PE RUG – OMUL CEL BUN DIN SECIUAN

Beatrice Lăpădat (11 decembrie 2014)

1968, 1975, 2014. Trei ani pentru trei premiere diferite ale aceleiaşi piese, în trei oraşe diferite ale lumii, sub direcţia aceluiaşi regizor. Nu ştiu dacă este cineva, în afara regizorului însuşi, care să fi văzut toate cele trei puneri în scenă ale textului lui Brecht de către Andrei Şerban. Dacă acum există posibilitatea contactului direct cu spectacolul de la Teatrul Bulandra, despre ce s-a întâmplat la Piatra Neamţ în 1968 sau la New York cu trupa de la La MaMa în 1975 povestesc imaginile şi documentele de arhivă, cronicile şi memoriile. Aşadar, nu poţi să vii în faţa unui spectacol încărcat cu o istorie atât de vastă fără emoţia firelor invizibile care creează legături peste timp. De fiecare dată marcat de contexte politice şi culturale radical diferite, Omul cel bun din Seciuan lasă deschisă şi astăzi, în 2014, reflecţia asupra limitelor eticii în existenţa umană.

Cu o distribuţie amplă – în care 6 dintre cei 14 actori joacă două roluri sau, în cazul lui Vlad Ivanov, chiar trei, iar trei personaje sunt jucate alternativ de mai mulţi actori în distribuţii diferite – Omul cel bun din Seciuan concentrează cu efect o serie de tipologii umane numai pentru ca, spre final, toate să explodeze şi să fie reduse la aceeaşi întrebare: Ce determină binele şi răul din noi? Unde se termină binele şi unde începe răul?

Notabilă în Omul cel bun din Seciuan este, în primul rând, tehnica de joc, construită printr-o strălucitoare alternanţă a metodelor brechtiene cu devieri asumate de la acest program. Personajele subsumate unei categorii sociale bine definite şi cărora desfăşurarea evenimenţială nu le permite o evoluţie semnificativă produc o formă de interpretare sincronizată perfect cu metodele lui Brecht.^[1] Rudele sărace ale lui Shen Te (Ana Ularu în distribuţia din 2 decembrie 2014, în interpretare alternativă cu Alexandra Fasolă), proprietăreasa (Ana Covalciuc, în interpretare alternativă cu Daniela Nane), bătrânica, tâmplarul (Profira Serafim), şomerul sau poliţistul (Adrian Ciobanu) se supun toţi filtrului raţiunii, creându-şi o concentraţie riguroasă de salturi de la patetic la comic, de la penibil la micime. Aceştia, într-adevăr, în termenii lui Brecht, îşi citează personajele în loc să le încorporeze. Ei sunt aici pentru a devoala, prin acţiunile lor, handicapurile sistemului social şi consecinţele sale devastatoare: nici prea buni, nici prea răi, supuşi mereu circumstanţelor, metoda brechtiană este soluţia cea mai eficientă pentru interpreţii lor.

Cu cât raportarea personajelor faţă de bine şi rău se polarizează mai puternic, cu atât mai mult se nuanţează şi jocul. În această situaţie sunt Shen Te, care ajunge să comită răul în numele supremaţiei binelui, Wang (Vlad Ivanov), care vrea să fie bun, dar este constant tras în jos de micile slăbiciuni omeneşti pe care i le impută şi Iluştrii, Shu Fu (Vlad Ivanov) şi Sun (Alexandru Potocean, în interpretare alternativă cu Cătălin Babliuc), aceştia din urmă invariabil răi şi în intenţii, şi în acţiuni. Jocul lor, eliberat de sub autoritatea ideilor lui Brecht teoreticianul, permite circulaţia liberă în scenă a fluxului efervescent laolaltă cu cerebralitatea, a haosului febril însoţit de eficacitatea calculată. Cea mai ilustrativă scenă în acest sens este nunta lui Shen Te şi Sun: toţi invitaţii aflaţi în prim-planul spaţiului de joc (mama lui Sun, interpretată de Rodica Mandache, este separată de nucleul central, poziţionându-se în partea stângă a scenei, la o oarecare distanţă) se sincronizează într-un superb joc caligrafic al mecanicităţii gestuale şi vocale. Cor rapace, dar funciar inert, acest corpus de figurine sinistre devoalează, în ritmurile bergmaniene ale bătăilor ceasului, golirea de sens a actului ceremonial. Shen Te şi Sun apelează, din contră, la tehnici cât mai diversificate într-un singur tablou, amplificând emoţiile şi fragilităţile cel mai transparent vizibile în fiecare.

Shen Te, fosta prostituată salvată de zei prin capitalul cu care îşi deschide un debit de tutun, este devitalizată constant de săracii care abuzează de bunătatea ei în timp ce îi ridiculizează tocmai generozitatea, de iubitul Sun, aviator ratat convertit în muncitor servil, de doamna Shin (Manuela Ciucur), fosta deţinătoare a debitului, sau de Shu Fu, capitalistul cel mai înrăit şi agresiv. Pentru comunitatea care o denumeşte “Îngerul mahalalei”, Shen Te nu mai este o simplă fată incapabilă de răutate şi egoism, ea devine întruparea imperativă a Binelui absolut în mijlocul unei configuraţii sociale care îşi proiectează în ea propria purificare. Shen Te este deposedată de datele ei esenţiale pentru a se incarna ca exorcizare a demonilor mulţimii, disperate după un Hristos care să îi semene.

Cu supunere, într-adevăr, christică, Shen Te acceptă să fie materializarea acestei fantasme colective. De la un punct încolo, ea nu mai este motivată de bunătatea sa firească, ci de suma de mecanisme declanşate forţat de cei din jur pentru ca ea să satisfacă setea simultană de puritate şi de sânge. Treptat, invocarea binelui duce la crimă într-o mult mai mare măsură decât acţiunile răului. Obsesia moralităţii, prezentă la Shen Te şi, întrucâtva, la Wang, aduce cu sine dezastre mai mari decât cele produse de majoritatea semenilor lor care, acceptându-şi micimea, se manifestă pur instinctual, evitând şi eroismul, şi maleficul. Astfel, automutilarea supremă a lui Shen Te nu are loc în scena de la final – inegalabilă, de altfel – în care îmbrăţişează în agonie beţele de bambus, ci scena brutală, greu de digerat, în care, fără metamorfozarea prin travesti, hotărăşte că va fi “o tigroaică, fiara junglei” pentru fiul din pântece.

Apelul la travesti – micul compromis în numele marii bunătăţi – este asumat de Ana Ularu cu atâta forţă încât comicul produs de un astfel de procedeu este complet anulat. Prestigiul lui Shui Ta, vărul imaginar prin care Shen Te îşi imaginează că va regla inechităţile vieţii, este subliniat, pe de o parte, prin masculinitatea fără drept de apel, şi, pe de altă parte, prin obscurizarea prezenţei fizice. Tot ceea ce o făcea umană pe Shen Te este acum învăluit: ochii tandri, “picioarele strâmbe”, părul seducător. Dublul prestigiu este manevrat de Ana Ularu prin visceralitate şi prin punctarea poetică a sfâşierii identitare. Nelăsând partitura lui Shui Ta să împrumute nimic din cea a lui Shen Te, Ana Ularu subliniază şi mai acut ambivalenţa tragică a fetei, tragism reluat la fel de convingător spre finalul spectacolului, când Shen Te dezvăluie în faţa Iluştrilor că ea este şi omul bun, şi omul rău din Seciuan.

Sun, “aviatorul mort” cu care Shen Te nu a reuşit să îşi ducă nunta până la capăt, nici măcar nu se mai oboseşte să simuleze căldura umană în relaţia cu cea pe care o exploatează, sprijinit şi de complicitatea mamei. Alexandru Potocean se distinge în acest rol deloc comod prin atenţia semnificativă cu care trece de la victimă a sistemului – cum se dezvăluie chiar la prima apariţie, după ce Shen Te îl salvează de la sinucidere – la partenerul abuziv tipic, pentru ca la final să devină el însuşi un opresor în sistemul care pretinde că i-a distrus cariera. De remarcat faptul că textul din traducerea aflată în circulaţie^[2] (textul folosit în montarea de faţă este tradus şi adaptat de Andrei Şerban şi Daniela Dima) lasă loc unei interpretări mai puţin radicale a lui Sun: ticălos, orgolios, lacom şi fără scrupule, personajul Sun din piesa lui Brecht îşi etalează, totuşi, violenţa cu mai multă reţinere. Opţiunea regizorală îl amplasează, însă, pe Sun într-un cadru care refuză nuanţarea mobilurilor sale interioare. Când Shui Ta îl determină pe Sun să spună tot ce crede cu adevărat despre Shen Te, brutalitatea lui Sun se articulează printr-o direcţie dublă: el o urăşte pe Shen Te ca obstacol în calea împlinirii lui, dar îi dispreţuieşte deopotrivă şi corporalitatea, esenţa identităţii ei feminine care nu se lasă luată cu asalt până la capăt. Cu un rol bine susţinut, capabil să întreţină în spectator starea de alertă, Alexandru Potocean creează, alături de Ana Ularu, cuplul antinomic prin excelenţă.

Vlad Ivanov, proeminent în Omul cel bun din Seciuan în special prin interpretarea năpăstuitului Wang, vine pe scenă cu aceeaşi prospeţime şi dinamism pe care le-a dovedit în repetiţiile deschise din iulie 2014. Aşa cum am scris atunci, rolurile sale sunt de departe cele mai solicitante, pentru că nu este vorba doar despre un travesti la care publicul e luat complice, cum e cazul lui Shen Te, ci despre un adevărat conflict ontologic între cele trei identităţi. Ivanov este, pe rând, Femeia, într-o inversare de gen complet ludică, fără valenţele dramatice ale travesti-ului lui Shen Te, Shu Fu, exploatatorul bogat, şi Wang, opusul lui Shu Fu. Pentru o confruntare atât de complexă a registrelor dramatice, este nevoie nu doar de abilităţi actoriceşti remarcabile, ci şi de o experienţă şi concentrare enorme, care să îl ajute pe actor să nu îşi epuizeze toate resursele într-o singură direcţie. Versatil şi cerebral, Vlad Ivanov este un spectacol în sine nu doar prin tehnica de joc, ci şi prin capacităţile vocale şi corporale puse în valoare cu rafinamentul unui actor total, de cursă lungă.

Mulţimea săracilor, alcătuită din familia numeroasă (Marcela Motoc, Mihai Niţă, Silvana Negruţiu, Adela Bengescu, Simona Pop, Mirela Gorea, Vlad Ivanov), cărora li se alătură doamna Shin, şomerul şi tâmplarul (Profira Serafim), creează o prezenţă scenică omogenă, ilustrând, strident când este nevoie, avatarurile gregarizării. Între ei, se distinge inevitabil doamna Shin, plină de vervă în interpretarea Manuelei Ciucur; nici antipatică, nici pe deplin simpatică, ea reuşeşte, cumva, să-i fie alături lui Shen Te într-o situaţie limită, chiar dacă stimulată de interese personale. Momentul coregrafic în care este redată activitatea muncitorilor în fabrică, atent supravegheaţi de Sun, intensifică teama şi crisparea mecanicizată a corpurilor supuse unor autorităţi superioare, până atunci negate. Apropiată de aceeaşi tonalitate, dar într-o notă mai ludică, este şi coregrafia Andreei Gavriliu pentru Cântecul celui de-al optulea elefant.

Reprezentanţii clasei de mijloc – poliţistul, proprietăreasa Mi Tsu, doamna Yang – sunt speculanţii momentului, prea josnici ca să se apropie de bunătatea lui Shen Te sau a lui Wang şi, totuşi, nu chiar atât de apropiaţi de ticăloşia calculată a lui Shu Fu. Ei se mulţumesc cu livrarea de discursuri dulcegi despre căsătorie şi respectabilitate sau cu sentinţe veninoase privind statutul femeii, cum o face Proprietăreasa, imagine a voluptăţii puse în slujba parvenitismului. Nu am cum să evit, referindu-mă la Rodica Mandache, un termen informal: actriţa, aflată şi ea în dublu rol (Zeu I şi doamna Yang) este, pur şi simplu, delicioasă în ambele ipostaze. Accentul lingvistic pronunţat, ticurile specifice unei foste dive de provincie, la care se adaugă postura de zeu rătăcit şi surmenat, transformă fiecare apariţie a Rodicăi Mandache într-o explozie de energie şi bucurie.

Decorul, machiajul şi, într-o oarecare măsură, costumele din Omul cel bun din Seciuan preiau din stilistica orientală accente care conferă un calm plin de graţie întregului ansamblu vizual al spectacolului. Scenografia Iulianei Vâlsan extinde turbulenţa contrariilor prin valorificarea conceptului, prezent peste tot în piesă, de “lume cu susul în jos”: câmpul cu maci este amplasat deasupra scenei, în timp ce podeaua ilustrează cerul. Pe lângă cele câteva travesti-uri, unde negarea tradiţională a rolurilor de gen este evidentă, micile detalii observabile în realizarea costumelor sporesc şi ele tensiunea contradicţiilor: nepoţica (Adela Bengescu), deşi flămândă, poartă o ingenioasă geacă de piele pe care sunt imprimate coperţi Vogue, doamna Shin este dotată cu un device sofisticat pentru condiţia ei – pălăria înflorată care devine evantai – iar doamna Yang este, în paltonul său negru din piele, de o sobrietate niciodată reflectată în manierele sale.

Organizarea scenică se află, de asemenea, în acord cu dezvăluirea mecanismelor teatrale aşa cum o propovăduia Brecht. Dacă spectatorul îşi mută atenţia din prim-plan către dispunerile laterale care servesc drept culise, poate fi sesizată meta-naraţiunea, incitantă pentru ochiul profan, care interferează subtil cu firul neîntrerupt al tramei din scenă. Platforma de joc, cu cele două construcţii laterale şi cu orăşelul miniatural în spate, sugerează în permanenţă pânda, orizontul ameninţător al fricilor şi terorilor colective: nimeni nu rămâne niciodată complet izolat în scenă mai mult de câteva secunde, orice tentativă de solitudine este scurtcircuitată de intervenţia sau supravegherea unui personaj care agresează spaţiul insular. Muzicianul Raul Kusak, responsabil atât pentru muzica originală a spectacolului, cât şi pentru interpretarea live, este martorul rece şi lucid al intrigii complicate. Coborât ocazional în preajma personajelor, acest ambiguu master of ceremonies cu chip impenetrabil este intermediarul real între public şi scenă. Song-urile sale sunt, de altfel, excelent adaptate la contextul general al spectacolului, relaxând momentele de climax prin umor şi sarcasm. Cântecul despre Sfântu’ Aşteaptă din tabloul al VI-lea şi cel din Epilog sunt printre cele mai vii şi memorabile momente muzicale.

Pentru a aduce conţinutul ideologic al lui Brecht mai aproape de realitatea autohtonă actuală, Andrei Şerban inserează în desfăşurarea dramatică elemente pe care teoreticianul le recomanda, de altfel, în elaborarea istoricizării: pancarde care fie dublează scriptic mesajul verbalizat de actori, fie explică evoluţia acţiunii, cuvinte-cheie care trimit imediat la mediul de afaceri corupt sau la lumea suspectă a mass-media şi, mai ales la final, referinţe explicite (“Aici Seciuan e Bucureşti”). Dar dincolo de aceste abordări care ţin de stilistica atent gândită a spectacolului, nivelul cel mai profund la care se produce actualizarea ţine de însăşi maniera în care este surprins conflictul dintre Bine şi Rău.

Atât cât se poate înţelege din cele trei fotografii-document din varianta datată 1968 a Omului cel bun din Seciuan, disponibile pe site-ul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, este clar, totuşi, că Răul era atunci captat sub forma unor forţe devastatoare: Ion Bog, care îl întruchipa pe Shu Fu, se creiona printr-o siluetă gigantică, acaparatoare şi intimidantă. Chipurile obscure, demenţa sărăciei, râsul grotesc al cerşetorilor şi hedonismul deşănţat imprimat pe figura Zeului – toate formulează o reprezentare înfricoşătoare a Răului. Dacă atmosfera politică de atunci însemna o represiune pe care publicul tânăr de astăzi şi-o poate doar imagina, teatrul era, în schimb, o necesară acumulare de forţe care pot nu doar să denunţe, mai mult sau mai puţin voalat, ilegitimitatea sistemului, ci şi să coaguleze energii pe măsură ale Binelui. Între timp, toate aceste realităţi s-au diluat, represiunea luând chipul perfid al consumerismului şi divertismentului înecat în vid, iar teatrul şi-a pierdut şi el forţa de a mai lega comunitatea prin solidaritate şi curaj. În montarea din 2014, răul nu mai are aceleaşi dimensiuni malefice, fiind mai degrabă un amestec de lăcomie, ignoranţă şi opulenţă de prost-gust, aşa cum le afişează Shu Fu. Iluştrii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur, Mirela Gorea) sunt nişte marionete ridicole, a căror stăruinţă în propriile idei fixe despre moralitate frizează cinismul, nu din răutate, ci din comoditate. Sentimentalizarea reprezentării acestor zei – făpturi eterice, îmbrăcate în alb, care, la nevoie, dispun şi de o gingaşă pereche de aripi – evidenţiază, de asemenea, flexibilizarea nocivă a conştiinţei omului contemporan, într-un cadru general de somnolenţă civică.

Nu pot să închei acest text fără a-mi asuma faptul că este, totuşi, imposibilă sublinierea şi aprecierea binemeritată a contribuţiei tuturor celor implicaţi într-un spectacol atât de vast. Eforturile asistenţilor de regie (Răsvana Cernat, Ioana Petre, Alexandru Gherman), ale regizorului tehnic (Mihaela Oance), ale sunetistului (Vlad Stan) şi ale altora despre a căror muncă discretă ştim prea puţin de pe locul nostru comod de spectatori au făcut şi ele posibilă întâlnirea cu acest organism viu, permanent îmbunătăţit – am avut şansa de a constata asta prin participarea la repetiţiile deschise şi la mai multe reprezentaţii de la premiera din octombrie până acum, în decembrie 2014. Tocmai de aceea, merită spus că actorii distribuiţi alternativ cu Ana Ularu şi Alexandru Potocean, anume Alexandra Fasolă şi Cătălin Babliuc, îşi creează personajele aducând în scenă o forţă diferită de a celorlalţi, dar la fel de percutantă în spectacol. Sensibilitatea cu totul deosebită a Alexandrei Fasolă şi umorul lui Cătălin Babliuc, care îl aduce pe Sun mai aproape de empatia spectatorului, constituie doar unul dintre motivele pentru care merită vizionate şi spectacolele cu cealaltă distribuţie. De asemenea, fără a altera linia psihologică a proprietăresei Mi Tsu, aşa cum se relevă ea prin text, Ana Covalciuc şi Daniela Nane oferă nuanţe diferite în portretizarea languroasei doamne: dacă Ana Covalciuc mizează pe răceala care joacă inaccesibilitatea, Daniela Nane potenţează şarmul ostentativ al femeii care profită de oricine şi orice pentru a-şi asigura o poziţie avantajoasă. 

Putem să fim sau nu de acord cu concepţia brechtiană potrivit căreia “existenţa socială determină gândirea”. Metodele lui Brecht şi filosofia sa – oricum mult mai complexe şi mai ample decât tindem să le schematizăm noi – sunt nu doar consistente şi apărate de o logică impecabilă, dar realmente necesare în contextul de atunci al ascensiunii nazismului şi al unei Europe măcinate de intoleranţă şi teroare. O lume în care este nevoie de o perspectivă brechtiană asupra teatrului nu poate fi o lume fericită. Şi poate că denunţarea mecanismelor sociale disfuncţionale este tot ce îi mai rămâne artistului de făcut atunci când aparatul exterior al puterii îi confiscă sau îi perverteşte ritualul (pentru că Brecht este, de fapt, frate vitreg cu Grotowski). Andrei Şerban a înţeles asta şi a avut înţelepciunea şi maturitatea ca, lucrând cu o piesă de Brecht, să infuzeze în montare energiile răscolitoare ale contradicţiilor şi neputinţelor naturii umane. Contextul politic se alterează, se transformă şi se epuizează, natura umană rămâne, însă, brutal sfâşiată de limitele binelui, indiferent de epoci şi lideri.

Nu bocetele din Troienele sau invocaţiile înfiorătoare din Medeea aduc forţa ritualică în Omul cel bun din Seciuan, ci bunătatea plenară, îngropată în mizerie şi în obsesia bucăţii de pâine, a lui Shen Te. În capitalism sau în socialism, în Vest sau în Est, Shen Te va fi întotdeauna jertfa inutilă, şi totuşi vitală, pe care o aducem dualismului din noi.

________________________________________

^[1] Ceea ce nu înseamnă deloc că aceştia ar face apel numai la “răceală” sau “raţiune”. Nu trebuie nicidecum uitat faptul că, în celebra schemă a opoziţiilor dintre forma dramatică a teatrului şi forma epică, Brecht însuşi menţionează, într-o notă de subsol, că “Această schemă nu indică nişte opoziţii absolute, ci doar transferuri de accente. În cadrul unei relatări, de pildă, poate să fie preferată  maniera sugestiv sentimentală sau pledoaria pur raţională.” (Bertolt Brecht, Scrieri despre teatru, traducere Corina Jiva, prefaţă Romul Munteanu, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 80). Aceasta este, oricum, doar una dintre multele sale formulări menite să clarifice concepte precum “distanţarea” sau “teatrul epic” dintr-o perspectivă mai largă.

^[2] Traducere de Mihaela Bogza şi Nicoleta Ciupercescu, versuri I.C. Mătăsaru, în volumul Teatru, Bertolt Brecht, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.

http://agenda.liternet.ro/articol/19213/Beatrice-Lapadat/Cu-dublul-nostru-pe-rug-Omul-cel-bun-din-Seciuan.html

OMUL CEL BUN DIN SECIUAN SAU ÎNGERUL MAHALALEI DUPĂ 89

Dana Nicolae (12 octombrie 2014)

Seciuan e Bucureşti – din epilogul piesei

La muzicalul Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Şerban ai să râzi, ai să plângi şi ai să reflectezi la propria-ţi situaţie şi la ce te aşteaptă pe viitor, dar şi la situaţiile altora mai nefericiţi decât tine şi vei deveni mai bun.

Una dintre cele mai aşteptate premiere ale acestei luni a fost Omul cel bun din Seciuan (Bertolt Brecht) de la Teatrul Bulandra, coregrafiată de Andrei Şerban. Acesta a mai pus piesa brechtiană în scenă în perioada comunismului românesc, în anii 60, cu puţin înainte să părăsească România. Apoi, a montat-o la New York, unde s-a stabilit. De fiecare dată, spectacolul a luat forma situaţiei prezente a lui Şerban, calibrată pe concepţiile sale asupra lumii. Dacă în România comunistă a insistat pe imperativele ideologice, în America, acestea nefiind relevante, Omul cel bun din Seciuan s-a desfăşurat ca o comedie muzicală lejeră. Însă, la spectacolul din 9 octombrie 2014 de la Bulandra, acesta s-a transformat într-un creuzet metaforic în care se adună criza generalizată, morală şi materială, în societatea românească.

Andrei Şerban se foloseşte eficient de personajele lui Brecht, dar şi de actorii excepţionali şi multitalentaţi, pentru a crea un dialog biografic între trecutul său, perioada de “exil” şi România de astăzi. Title-cards-urile care fac nenumărate referinţe la promisiunile ceauşiste de abundenţă şi autosuficienţă comparate cu declinul economic curent sau la evacuările forţate recente împotriva cărora se militează intens… toate sunt competent încadrate într-o poveste despre un orăşel din China, numit Seciuan. Seciuan-ul lui Şerban este în acelaşi timp şi Bucureşti, cu bune, rele, dar mai ales cu foarte rele, în care schimbarea poate veni numai prin implicarea civică a fiecărui cetăţean.

Astfel, în piesă ni se prezintă trei zei (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) care vin într-o misiune pe Pământ să găsească o ultimă fărâmă de bunătate în oameni. Şi o găsesc într-un singur om, o prostituată pe nume Shen Te (Ana Ularu), din mahalalele Seciuanului, prezentat de Şerban ca fiind un loc înghesuit, cu foarte multe căsuţe lipite una de alta, ce permit foarte puţină intimitate.

Shen Te acceptă să găzduiască zeii atunci când nimeni altcineva nu i-a luat în casă şi aceştia o răsplătesc cu bani, nu mulţi, dar îndeajuns cât să se ridice deasupra condiţiei sale degradante şi să continue să fie bună. Cu acel capital minuscul îşi închiriază o baracă (delimitată de niste nuiele de bambus pe podea – un element care ne-a fascinat şi la casele delimitate cu cretă în Dogville de Lars von Trier) pe care o transformă într-un magazin de tutun. Din profitul infim al magazinului ea îi ajută pe nevoiaşi, fapt care îi aduce titulatura de Îngerul Mahalalei, însă e prea puţin pentru a plăti chiria magazinului.

Nici nu durează mult până când toate scursurile societăţii, dependenţii, tâlharii şi alte personaje dubioase se aşază în magazinul ei şi încep să ceară din ce în ce mai mult de la ea, Shen Te fiind prea blândă pentru a-i refuza. Presiunile exercitate asupra ei din partea propietaresei şi nevoile crescânde ale viciaţilor care îi ocupă magazinul, dar şi datoriile, o fac să îşi scindeze personalitatea la limita dintre patologic şi travesti, creându-şi astfel un alter ego masculin, vărul Shui Ta. Ana Ularu tranziţionează convingător de la gingaşa şi şovăitoarea Shen Te la cruntul şi calculatul Shui Ta, cu o ușurinţă extraordinară, ambele identităţi părând a-i fi naturale. Acolo unde imaginea în faţa zeilor nu-i permite lui Shen Te să fie dură şi să ia decizii cu capul limpede, în favoarea tuturor, inclusiv a sieşi, apare Shui Ta. Acesta o completează ca într-o variantă umană androgină, încarnare a yin-ului şi yang-ului din spiritualitatea asiatică.

Dar, în lumea tenebroasă spiritual şi perfidă a Seciuanului, numai “vărul” poate exista. Acesta prinde teren progresiv, pe măsură ce lumea o dezamăgeşte şi o ruinează pe Shen Te şi preia afacerea acesteia. O transformă într-o fabrică de succes unde oferă tuturor decăzuţilor din societate o slujbă, şi chiar îi oferă o poziţie importantă aviatorului (Alexandru Potoceanu) de care era îndrăgostită Shen Te, care încercase să o escrocheze pentru bani şi care o lăsase însărcinată. Toate acestea în încercarea de a-l îmbuna pe fiecare. Încercările lui eşuează în final. Şi în acest sens merită văzută scena muzicală de muncă în fabrică supravegheată de aviatorul devenit şef de tură nemilos, dominată de lumini de un roşu infernal, ce face referire la corupţia puterii indiferent de context şi propaganda dictaturii comuniste. Din acest punct, lucrurile degenereaza într-o situaţie alambicată pe care numai zeii o mai pot descurca.

După cum menţionează şi actorii, piesa nu propune soluţii pentru Shen Te, nu promite că îi va fi mai bine; este exact ca în viaţă unde aproape niciodată nu ne putem plasa într-o zonă albă sau neagră, numai în cele gri. Personajul principal este lăsat să se descurce cu viaţa ei aşa cum poate mai bine, însă este datoare sieşi să fie întotdeauna altruistă şi preocupată de aproapele ei, la fel ca noi.

Deşi nu a scris el scenariul, într-un sens, am putea numi Omul cel bun din Seciuan, o piesă de autor (ca să folosesc în termen din film mai potrivit pentru situaţie). El a fuzionat la un nivel mai înalt cu piesa, a trecut-o prin prisma propriei fiinţe, de atâtea ori, încât piesa devine Şerban, în momentele sale de criză identitară.

http://www.postmodern.ro/articol/omul-cel-bun-din-seciuan-sau-ingerul-mahalalei-dupa-89

Dinu Grigorescu (2014)

Orice text poate fi criticat, orice regie suportă observaţii. Nimeni nu e perfect. Andrei Şerban s-a reapropiat de Bertolt Brecht în stil american. Regizorul galonat de succese răsunătoare pe mapamond ştie bine ce face şi cum o face ne uimeşte de fiecare dată. El cultivă paradoxul scenic cu voluptate. La un moment dat se vede mai bine regia decât textul. Fantezia abundă. O fantezie aplicată scrupulos pe fiecare gest al actorului limitat în iniţiative. Marionetele umane nu mai au decât o singură cale − de a se spune orbeşte şi de a-şi descărca sufletul printr-un joc compoziţional complex. Pusă la RMN, regia lui Andrei Şerban deconspiră structuri bizare, dar profund umane, esenţializate, cu tot cortegiul necesar de ingrediente: scenografie, muzică, coregrafie.

Născut în 1898 în Regatul Bavariei şi mort 58 de ani mai târziu, în Berlinul comunist, Bertolt Brecht s-a adaptat ambientului, scriind mai mult epic decât dramatic, alegând teme din proximitatea lui socială, cu fervoare demascatoare şi cu un cult al detaliului psihologic. Între Brecht şi Eugen Ionescu este distanţa dintre Prusia şi Versailles. Primul a inventat absurdul, al doilea a cultivat realismul epic. Autorul, fondator al celebrei Berliner Ensemble, aruncă o teză în discuţie, apoi trece la demonstraţie, analitic, didactic, step by step.

Destinele înşirate, deşirate şi analizate duc greul piesei. Scrupulos, migălos, dar plin de fantezie şi inteligenţă, spectacolul de la Bulandra pune în valoare un text românesc palpitant, al unui autor care scrie alegorie cu mijloacele jurnalului de actualităţi, dezvoltând o poveste reală şi imaginară. Dintr-un Olimp chinez aterizează tam-nesam, în oraşul Seciuan, trei vietăţi de sex feminin, zeiţe ale binelui, ca să verifice prin experienţa proprie dacă în lumea răutăţii şi egoismului, care stăpâneşte Planeta, mai există bunătate şi compasiune pe undeva. Pentru a nu vorbi de Germania, vorbeşte de China. E un procedeu cultivat şi de alţi autori revoluţionari. Nu mai există decât răutate, egoism, suferinţă, corupţie, infracţionalitate.

Cele trei graţii ale cerului descoperă numai urâţenie, egoismul exacerbat al profitorilor dintotdeauna, sărăcie lucie, bogăţie agresivă, căci lumea nu se schimbă de cum a fost.

Creaţia divină e degradată, mai rău, e distrusă din interior. Oameni fără căpătâi, hoţi şi escroci, prostituate şi o Proprietăreasă patroană (strălucitoare prestaţia Danielei Nane în cele șapte ipostaze costumiere de senzaţie şi de cel mai bun gust garderobier). Un aviator fără avion, fără caracter, fără suflet, arivist abject, întruchipat la cote maxime de expresivitate de Cătălin Babliuc, grupuri subumane, familia, nuntaşii, poliţia călare pe abuzuri şi mită, un evantai de amărâţi decorează textul brechtian cu parfum de zid… chinezesc.

Andrei Şerban ştie toate chichiţele şi fiţele. Excelează în dresajul actorilor puşi să se mişte chinezeşte, dar şi româneşte. Autentic nativ al gemenilor, regizorul zboară pe cerul dramaturgilor şi aterizează în magnific, în prolific, în exotic, în realism, în supra-realism, în naturalism. O prostituată, singură, demonstrează suflet, îşi ajută semenii şi mai ales pe cei care nu merită un ajutor. Ea este omul cel bun din Seciuan. Ea este proba existenţei, persistenţei umanităţii şi a bunătăţii pe care o caută cu scepticism şi o găsesc cu entuziasm, până la urmă, cele trei divinităţi.

Binele vine de unde nu te aştepţi şi e capturat de cine nu credem. Dacă bogaţii patricieni ai oraşului trag foc automat şi nu acceptă cazarea nicicum, pentru o noapte, a zeiţelor, prostituata le face loc şi ea va fi răsplătită de Providenţă cu banii necesari înjghebării unui mic biznis, un chioşc unde se vând ţigări, un loc creator de locuri de muncă pentru sărmani. Alexandra Fasole joacă admirabil şi în travesti întregul spectacol (de peste două ore), atât scenele de generozitate absurdă, cât şi cele de dragoste absurdă. E o actriţă completă, cameleonică, mereu alta şi totuşi aceeaşi, urcă pe vrejuri, coboară ca un strugure pe masă. Ipostaze.

Chinezul care vinde lichidul existenţial cel mai preţios, apa de băut, numitul Vang, altă întruchipare brechtiană a binelui, a unui bine lovit mereu de soartă, dar care nu cedează, nu-şi pierde, nu-şi vinde umanitatea, e interpretat cu duioşie, cu măreţie de Vlad Ivanov (utilizat de regizor şi în alte două roluri episodice).

Trei zeiţe, trei actriţe divine. Rodica Mandache, în apogeul carierei, conduce desantul, emite replici memorabile; într-un cuvânt: excelează în fiecare şi în toate apariţiile. Manuela Ciucur şi Mirela Gorea – admirabile –, actriţe de mare putere interpretativă, servesc mesajul, poziţia dramaturgului ataşat lumii de sărmani. Ele întruchipează și alte personaje.

Tâmplarul din obşte şi o bătrânică cocoşată de soartă dau culoare momentelor de trecere de la o tensiune dramatică la alta şi atrag atenţia spre capacitatea Profirei Serafim de a portretiza sugestiv.

Personajul colectiv familia beneficiază de talentele actorilor: Marcela Moţoc, Mihai Niţă, Silvana Negruţiu, Adela Bengescu şi Simona Pop, dotaţi cu o capacitate puternică de transmitere a mesajelor, în partituri dificile, complexe şi conexe subiectului tratat. Adrian Ciobanu este când şomer, când poliţist, în ambele roluri exact ca un Rolex din Shanghai.

Scenografia imaginează un spaţiu de joc multifuncţional, având lateral uşi, ferestre, intrări şi ieşiri, iar în final o inspirată panoramă a oraşului cu casele înghesuite şi, noaptea, luminate.

Dacă într-un spectacol vienez cum e Fantoma de la operă ţâşnesc din pământ sute de lumânări aprinse, dând un farmec cu totul straniu cimitirului, aici, în Omul cel bun…, tavanul e ornat în plafonieră cu şiruri paralele, abundente, şocante de flori roşii − senzaţia transmisă fiind de o anumită măreţie scenografică.

Câteva beţe de lemn dau sugestia debitului de tutun, pe orizontală. Casele oraşului sub forma unor machete stranii, lipite unele de altele, sunt aglomerate şi luminate, în ciclurile de zi-noapte, în fundal, sporind misterul exotic şi jocul delicat erotic.

Câteva înjurături chinezeşti de mamă, spuse pe româneşte…

Autorul muzicii originale şi interpretul ei stenic, Raul Kusak, contribuie la atmosfera divină şi terestră, diversă, la evenimente, la o nuntă atipică, la defilări şi mitinguri, sugerate anti-mafia etc., sub bagheta şi comanda marelui regizor.

Viziunea modernă, inovatoare şi spectaculoasă pentru publicul occidental dâmboviţean, marca Andrei Şerban, bifează încă un succes tandru al Teatrului Bulandra şi al întregii stagiuni în desfăşurare galopantă, atât la teatrele marilor bugete, cât şi la micuţele teatre independente şi cochete.

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5233&editie=198

SHEN TE RĂSTIGNITĂ A DOUA OARĂ

Doinel Tronaru (2014)

Premiera noului spectacol al lui Andrei Şerban, “Omul cel bun din Seciuan” după Bertolt Brecht, a avut loc, iar producţia se dovedeşte la fel de rotundă şi impresionantă ca la repetiţiile din vară. Din păcate, publicul se arată mai interesat de soarta macilor de pe scenă sau de dilema “a aplauda sau nu în picioare”, decât de semnificaţiile profunde ale montării. Astfel, Shen Te este răstignită a doua oară, în mijlocul indiferenţei generale.

Nu am văzut încă varianta de distribuţie cu Ana Ularu în rolul prostituatei Shen Te / exploatatorului Shui Ta, dar – deşi sunt convins că titrata actriţă realizează la rândul ei o performanţă – este clar că noua montare a lui Şerban cu “Omul cel bun din Seciuan” poate fi socotită spectacolul tinerei Alexandra Fasolă, impunând pe scena românească o interpretă de primă clasă.

Alexandra Fasolă este o revelaţie, iar interpretarea ei în ambele faţete, inseparabile de altfel, ale binomului “om bun” / “om rău” este sfâşietoare, dându-ţi imediat dorinţa de a o revedea în altă reprezentaţie.

În spiritul, nu în litera lui Brecht

Pentru cei care au asistat la repetiţiile cu public desfăşurate în vară, spectacolul nu dezamăgeşte deloc, chiar dacă, nemaifiind “virgini” la text şi la viziunea regizorală a lui Şerban, ar fi putut deveni imuni la farmecul montării. Spectacolul s-a rotunjit şi curge cu uşurinţă spre finalul paroxistic şi impresionant, care funcţionează la fel de bine (la a doua vizionare) cum se întâmplase atunci când, la urma urmei, era vorba doar de niste repetiţii. De data aceasta, avem spectacolul deplin, cu toate elementele teatrale necesare puse la locul lor: avem luminile complete, avem machiajul strident şi intens (conform conceptului “detaşării” brechtiene, prin care spectatorul trebuie să fie permanent conştient că asistă la o reprezentaţie teatrală, pentru a evita catharsisul aristotelic, specific teatrului burghez), avem decorul în primul rând (scenografia Iuliana Vâlsan) care dă naştere la multe discuţii.

Scaune à la Ionesco

În mod ciudat, reprezentaţia din vară, atunci când scena era semi-goală şi nimic din elementele de mai sus nu era pus la punct, pare acum mai pură şi mai intensă, de parcă absenţa efectelor specifice unui spectacol ar fi dus la o puritate şi o esenţializare ale actului teatral, spectatorul putându-se concentra la text şi la jocul intens al actorilor. Pentru cei care au participat la acel moment privilegiat, acumularea de efecte care a survenit acum este inutilă, ei ştiind că au fost la fel de impresionaţi şi când erau doar în prezenţa unei scene goale şi a unor actori complet dăruiţi. De exemplu, acum, în monologul său final, Shen Te răstoarnă câte un scaun de pe scenă la finalul fiecărei replici, scaun care în cădere produce un zgomot infernal. În linia paroxismului în care e construit finalul spectacolului, mişcarea şi zgomotul sunt de mare efect, dar eu ştiu foarte bine că, altădată, am fost impresionat şi fără această găselniţă, foarte inspirată de altfel. Iarăşi, monologul-cheie al prostituatei, atunci când observaă un copil mâncând din gunoaie şi decide că fiul ei nenăscut nu va avea aceeaşi soartă (cuvintele sunt înregistrate pe bandă, iar noi asistăm la mişcările contorsionate ale lui Shen Te), funcţionează şi te răscoleşte şi acum, dar pare mai puţin intens, din moment ce dansul executat de actriţă a fost “îmbogăţit” cu mişcări suplimentare. Nu este vorba despre o obiecţie, ci despre o pură impresie personală, neimportantă din moment ce spectacolul este în mod necesar un întreg, cu toate aspectele necesare unite de o singură viziune regizorală, iar Andrei Şerban nu este un adept al “teatrului sărac”, grotowskian, ci un maestru al unui alt tip de spectacol: unul care uneşte teoriile despre spaţiu ale lui Peter Brook cu un puternic accent pus pe impactul vizual. Cu alte cuvinte, dacă nu am fi avut tot ceea ce este în plus acum, nu am fi avut încă un spectacol la care publicul să merite să fie invitat. La urma urmei, puteam să nu asist la repetiţiile din vară, iar impactul produs asupra mea de premieră ar fi fost acelaşi.

Obsedanţii moguli

Între timp familiarizaţi şi cu textul brechtian, putem spune că selecţia făcută de regizor a fost minimală, dispărând lucruri absolut insignifiante, altfel firul din piesă fiind urmat destul de fidel. În plus, se introduc nişte actualizări şi referinţe la situaţia contemporană, care după părerea mea puteau lipsi, dar nici nu strică foarte mult. Astfel, bărbierul materialist şi îndrăgostit Shu Fu devine pe neaşteptate mogul, “cel mai rău mogul din Seciuan” ş.a.m.d. Adaptarea la contemporaneitate este însă o constantă a spectacologiei lui Şerban, vezi “Noaptea regilor” sau “Oedip”-ul de pe vremuri. Inepuizabilul Vlad Ivanov se mişcă cu fluenţă între cele trei personaje pe care le interpretează, iar în scena finală, cântată cu vocea joasă şi gravă, reuşeşte să-ţi dea fiori pe şira spinării, cum se spune. Nu este însă singurul care excelează din rolurile secundare, montarea prilejuind creaţii şi altor câtorva actori sau actriţe din distribuţie, în primul rând “aviatorul” Cătălin Babliuc, “planturoasele” Daniela Nane / Ana Covalciuc sau “veteranele” Manuela Ciucur şi Mirela Gorea. La fel, spectacolul ar fi de neconceput fără excelenta muzică executata live de Raul Kusak.

Cu sau fără maci

Vorbeam despre impactul vizual, şi de această dată atunci când intri în sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra eşti întâmpinat de un covor de maci roşii, numai că aceştia sunt sus, în partea superioară a decorului, răsturnaţi cu florile în jos. “Cerul” se află jos, pe podea, unde sunt desenaţi norii. Cerul a coborât pe pământ (nu numai prin prezenţa celor trei “zei” aterizaţi printre noi), iar macii sunt numai sus, inaccesibili, aşa cum titrează şi un carton plimbat de unul dintre actori. La pauză, în partea a doua (mai dură şi care descrie explicit mecanismul exploatării, personificat de implacabilul Shui Ta), macii dispar cu totul, motiv de intrigare şi de lamentări printre cei interesaţi doar de o searbădă frumuseţe formală. Publicul – atât cel specializat, cât şi cel larg – pare mai interesat de întrebarea “ce-aţi făcut cu macii noştrii” sau de dilema cu totul secundară “să aplaudăm sau nu în picioare”. Sunt ocolite astfel, din comoditate de gândire, semnificaţiile profunde ale textului lui Brecht şi ale montării lui Andrei Şerban. Atunci când apare un comentariu de substanţă, el îl denunţă pe Brecht ca marxist şi “tezist” (fals, de altfel), neînţelegându-se nimic din esenţa crizei actuale. Pare că sfânta Shen Te, “omul cel bun din Seciuan”, “răstignită” în scena finală între beţe de bambus, este răstignită acum a doua oară, de data aceasta de indiferenţa generală.

INVITAȚIE PROVOCATOARE DE A PRIVI OGLINDA REALITĂȚII!

Ileana Lucaciu (15 octombrie 2014)

Spectacolul realizat de Andrei Şerban poate fi considerat un eveniment aparte al mişcării teatrale, o provocare pentru spectatorii care îşi poate regăsi optimismul chiar dacă trăiesc într-o realitate tristă – “în acest moment de viaţă, când în societate la toate nivelele, ne e tuturor foarte uşor să spunem că nu se face nimic. Şi de fapt asta e aproape adevărat”. Acesta este şi motto-ul ales de Andrei Şerban pentru viziunea sa regizorală, citând pe Peter Brook, o valoare a regiei actuale. Acel “de fapt e aproape adevărat”, Andrei Şerban îl contrazice, arătând că în teatru se mai poate face ceva, dacă realizatorii unui spectacol sunt nu numai artişti, ci şi cetăţeni responsabili că trebuie să pună în faţa publicului, provocator, oglinda realităţii în care acesta trăieşte.

În teatrul nostru se practică insistent de către regizori “traducerea” şi mai ales “adaptarea” unor piese de referinţă, ce se aplică însă, superficial, rezultatul fiind spectacole mult discutabile cultural. Regizorul Andrei Şerban şi Daniela Dima, propun o “traducere şi adaptare” a piesei lui Bertolt Brecht – “Omul cel bun din Seciuan”. Respectând demersul acţiunii, “traducerea şi adaptarea” sunt special gândite, cu inteligenţă pentru publicul de astăzi din România, fiind un “jurnal” de fapte existente şi în realitatea noastră, ferit de  trimiteri concrete spre politic. Regizoral Andrei Şerban dezvoltă şi tratează scenic coerent şi original piesa lui Bertolt Brecht şi discutata sa teorie estetică a “distanţării”. Acţiunea bogată a piesei prinde viaţă scenic emoţional şi provocator. Regizorul se îndepărtează ingenios de stilul didactic şi moralizator al distanţării brechtiene. Descifrează scenic excelent acţiunea luată drept pretext de judecare a fiecărei scene, cu adresă directă la actualitatea noastră curentă. Cum personajul central “omul cel bun” are o dublă faţă, şi fiecare scenă a reprezentaţiei este construită regizoral cu dublu sens; pe deoparte ca imagine concretă a realităţii de un comic amar adeseori, pe de altă parte pe linia evidenţierii substratului, cauzei ce motivează fiecare acţiune. Conceptul regizoral determină spectatorul să judece, nu numai să privească “detaşat” ce se petrece în scenă ca o simplă poveste despre lupta dintre bine şi rău.

Povestea încâlcită a femeii Shen Te care ajută cu naivitate săracii, dar se şi deghizează în vărul Shui Ta cel dur şi autoritar, ca să îşi salveze micul avut pentru viitorul copilului, se petrece pe o scenă “mobilată” sugestiv de Iuliana Vâlsan. Ne aflăm într-o lume cu susul în jos, cu un tavan din flori cu rădăcinile în sus, ce va dispare în partea a doua a reprezentaţiei, cu multe căsuţe dintr-un oraş, plasate în fundal, printre ele fiind aşezat muzicianul – compozitor şi intrerpret al muzicii.

Pe laturile scenei prin panouri găurite ce pot fi geamuri sau uşi, se indică locul unde trăiesc cei de la marginea oraşului şi societăţii, personajele piesei, sărace sau bogate. În centrul scenei, doar din beţe se va marca locul tutungeriei obţinute de prostituata Shen Te ca mijloc onest de existenţă, răsplată pentru găzduirea “zeilor” aflaţi pe pământ în căutarea “omului cel bun”. În afara decorului, Iuliana Vâlsan creează cu aplicaţie şi costumele diverselor tipologii ce argumentează acţiunea. Mai trebuie subliniat că o contribuţie apreciabilă pentru reuşita reprezentaţiei revine şi lui Raul Kusak pentru muzica compusă şi interpretare, devenind un personaj activ în scenă, purtând machiajul alb al feţei ca toţi partenerii. Nu absentează din vizualul spectacolului, nici intervenţiile unor panouri prin care se precizează şi departajează ironic scenele.

În scopul de a oglindi pregnant sensurile istoriei “omului cel bun”, regizorul Andrei Şerban alege o distribuţie capabilă de performanţe din care nu lipsesc tineri actori cărora le oferă prilejul aprecierii ca valori ale teatrului nostru. “Distanţarea” concepută novator de regizor se manifestă prin îndrumarea cu atenţie a actorilor de a compune în faţa publicului stările diverse prin care trec personajele. Fiecare personaj, singular sau în ansamblu, i-a însă, drept partener direct publicul. Personajele nu relaţionează constant între ele, se expun la judecata spectatorului, pe care îl provoacă a nu rămâne indiferent la ce se petrece în scenă. Meritoriu este şi cum Andei Şerban conduce pentru trei roluri o distribuţie diferită de la o reprezentaţie la alta, interpreţii repartizaţi pentru Shen Te, Sun şi Propietăreasa, dând o altă faţetă personajelor, fără să afecteze demersul tematic al conceptului regizoral.

Prin Shen Te – personajul central – regizorul conduce atacul tematic al viziunii sale asupra mentalităţii bolnave a unei societăţi în care furtul, minciuna, lenea, lipsa poftei de muncă, corupţia sunt dominante. Într-o reprezentaţie personajul este interpretat de Alexandra Fasolă, în alta de Ana Ularu. Rolul este foarte greu, fiecare îl defineşte diferit, dar cu substanţă. Alexandra Fasolă, distinsă cu premiul UNITER pentru Yentl din spectacolul cu acelaşi nume de la Teatrul Evreiesc, este excelentă prin modul în care speculează cu sensibilitate esenţa datelor caracteriale ale lui Shen Te. Personajul său este un om simplu care gândeşte sincer asupra necesităţii respectării aproapelui său, a perceptelor esenţiale ale vieţii. Actriţa dezvoltă personajul prin travestirea sa în vărul Shui Ta cel dictatorial, cu atenţie în a exprima în subsidiar amărăciunea lui Shen Te, că în lupta pentru existenţă doar autoritatea dură poate da rezultat. Tot timpul, Alexandra Fasolă urmăreşte să arate conflictul interior cu sine însuşi al “omului cel bun”, atenţionând impresionant cum acesta poate eşua în viaţă când nu îşi află sprijin într-o societate bolnavă moral. La rândul său, Ana Ularu – tânără actriţă apreciată pentru roluri în teatru şi film –, punctează dramatic, în forţă, disperarea lui Shen Te cauzată de necesitatea consolidării existenţei sale pe care imoralitatea celor din preajmă o poate nărui. Este sensibilă, dar subliniază în principal, încrâncenarea pentru binele personal sub chipul lui Shui Ta. Partea dramatică, autoritate lui Shui Ta, domină interpretarea sa. În Sun, aviatorul perfid sunt distribuiţi tinerii actori Alexandru Potoceanu şi Cătălin Babliuc. Cu temperament în ţinută şi rostirea replicii, cu precizie în alegerea expresiei, Alexandru Potoceanu arată perfidia celui viciat moral ce calcă în picioare pe oricine, chiar şi pe cea îndrăgostită de el, Shen Te. Profilul tipologic al unui şmecher imoral prezintă în altă reprezentaţie, Cătălin Babliuc, cu abilitate. Celor doi actori le mai revin şi desenul Bunicului de care se achită conştiincios. Alte două profiluri diferit tratate, arată Ana Covalciuc şi Daniela Nane în personajul Propietăreasa. Ambele actriţe sunt fermecătoare ca ţinută, dar Ana Covaliuc speculează pretenţiile unei Propietărese motivate prin statutul social, iar Daniela Nane merge în interpretare pe frivolitatea personajului.

“Purtătorul de cuvânt” al esenţei viziunii regizorale este însă, Vlad Ivanov care demonstrează din nou, calităţile de mare actor al scenei noastre. Îi revin trei roluri – Vang, Shu Fu şi Femeia, şi trece rapid, mereu de la o tipologie la alta. Vânzătorul de apă într-o societate secată moral, Vang ce trăieşte în canale, deschide reprezentaţia printr-un monolog susţinut admirabil de actor prin care se precizează şi convenţia teatrală a viziunii regizorale de a privi în oglinda realităţii. Este extraordinar Vlad Ivanov prin felul în care îşi modelează expresia pentru a defini tipologii contradictorii caracterial. Susţine în Vang, dar şi în frizerul bogat Shu Fu, relaţii directe cu spectatorii, diferit concepute. Rosteşte cuvântul sau interpretează songuri, strălucit şi nu uită niciodată sensul dublu al replicii. Îşi confirmă valoarea de actor cu har şi inteligenţă, descifrând în amănunt fiecare personaj. Monologul final revine tot lui Vlad Ivanov şi sublinieză impresionant rostul pentru public al istoriei femeii Shen Te, omul cel bun din Seciuan sau … din România.

Senzaţionale sunt Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea, fiecare fiind distribuită în două sau chiar trei personaje. Mai întâi cele trei actriţe propun rolul “Zeilor” care se coboară din lumea lor printre oameni să descopere pe cel bun. Fiecare interpretă cizelează diferit personalitatea unui Zeu ce devine şi comentatorul constatării tristei realităţi în care a coborât, unde nu se respectă legi şi percepte morale. Cu rapiditate schimbă costumele şi se transpun în alte personaje, fiind de nerecunoscut. Rodica Mandache va compune nuanţat portretul bogat în semnificaţii al Doamnei Iang, mama pilotului lipsit de scrupule. Nuanţele interpretării sale cuprind şi accente satirice savuroase. În vecina lui Shen Te, Doamna Shin cea interesată de bârfe, o caracterizare bogată în coloratura expresiei realizează remarcabil Manuela Ciucur. Când Nepotul, când Bătrânul devine Mirela Gorea,  exemplar prezentând tipologia personajelor. Cu pricepere propun a recepta rostul unor tipologii implicate în acţiune, Adrian Ciobanu în Poliţistul şi Şomerul, alături de Profira Serafim în Tâmplarul şi Bătrânica. Un sprijin deosebit acordă calităţii reprezentaţiei echipa ce interpretează Familia – Marcela Motoc (Bărbatul), Silvana Negruţiu (Băiatul), Mihai Niţă (Cumnata), Adela Bengescu (Nepoţica) şi Simona Pop (Fratele). Sunt formidabili aceşti tineri actori prin modul în care includ în situaţii personajele şi la evidenţiază menirea de argumente pentru consolidarea tematicii spectacolului.

Songurile numeroase, ce revin atât personajelor principale, cât şi ansamblului sunt interpretate ireproşabil cu sprijinul lavalierelor – microfoane discret purtate. Fiecare song îşi are tâlcul său, iar ultimul precizează direct că spectacolul este oglinda noastră, că “Aici, Seciuan e Bucureşti”.

Acest spectacol nu dă verdicte moralizatoare, nu atacă fenomenul politic mizer al societăţii, este o comedie amară despre viciile mentalităţii bolnave ce macină societatea noastră. Ca un maestru vrăjitor, alături de o echipă cu har, Andrei Şerban pune în faţa publicului “jurnalul” realităţii într-un spectacol memorabil. Inovaţia convenţiei sale teatrale alătură  spectatorii drept judecători ai fenomenului social ilustrat de actori pe scenă. Marele Public are şansa de a se bucura că teatrul îi este alături, partener de viaţă. La cele două reprezentaţiile vizionate, spectatorii au răspuns la final provocărilor spectacolului şi au aplaudat în ritm sacadat mai multe minute în şir, cum rar se întâmplă cu alte producţii teatrale.

http://www.ileanalucaciu.blogspot.ro/2014/10/omul-cel-bun-din-seciuan-teatrul.html

UN VACCIN ÎMPOTRIVA INDIFERENŢEI – “OMUL CEL BUN DIN SECIUAN”

Loreta Popa (11 octombrie 2014)

“Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht, în regia lui Andrei Şerban a avut premiera la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe 9 octombrie. Întreaga lume artistică a participat la eveniment.

Să zicem că mergi la teatru rar. Atât de rar încât cu mare greutate dai de vreun chip cunoscut pe scenă. Să zicem că nu eşti preocupat de persoana care ţine frâiele spectacolului în mâini, că vii în oraş ca să ai un motiv să bei o bere după aceea cu iubita, prietenii sau că, pur şi simplu, n-ai unde pierde vremea.

Să zicem că habar nu ai că există oameni pentru care scândura aceea, pe care ei o numesc cu evlavie SCENĂ, este locul unde respiră zilnic, repetă zilnic, trăiesc zilnic clipa. Cu vocaţie şi devotament… Să zicem că problemele tale sunt atât de grave încât nimic nu te mai impresionează, că ai uitat cum trebuie să te comporţi cu cei din jurul tău, că ai aşezat în sertăraşele creierului tău tot ceea ce televizorul a avut grijă să te înveţe, că ţi-ai plecat capul într-atât încât a devenit una cu pământul şi că habar nu are coloana ta vertebrală cum arată cerul, darmite ce culoare are. Trăim, pare-se, într-o ţară liberă, una în care libertatea de expresie este garantată prin lege.

Şi tocmai de aceea dă-mi voie, spectatorule care decizi să intri la Teatrul Bulandra să vezi “Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, în regia lui Andrei Şerban, să-ţi spun că trebuie să ai mare grijă! Spectacolul este recomandat sufletului. Este un fel de vaccin împotriva celei mai crunte  boli existente la ora actuală pe Pământ, INDIFERENŢA. O să ieşi alt om de la această întâlnire cu actorii teatrului, nu o să te mai recunoşti. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine cred că mai bine nu te duci să vezi piesa. S-ar putea să te trezeşti din somnul în care alţii au avut grijă să te adâncească. Nu ştiu dacă eşti pregătit să faci faţă adevăratei libertăţi interioare!

Cât de greu îţi este ţie, muritor de rând, să găseşti un singur om bun în lumea aceasta? Te-ai gândit vreodată la asta, spectatorule! “Omul cel bun din Seciuan” (varianta aleasă pentru acest spectacol, deşi cea corectă este “Omul cel bun din Sîciuan”) despre asta vorbeşte, despre cât de greu le-a fost zeilor să găsească un om bun într-un oraş care poate fi oricare în lumea aceasta, chiar şi Bucureşti.

Revenirea pe scena de la Bulandra a unui regizor precum Andrei Şerban este un eveniment ce nu trebuie ratat. De altminteri, repetiţiile cu public desfăşurate în luna iulie a acestui an au demonstrat, dacă mai era nevoie, genialitatea celui care a mai îndrăznit să ne ceară să căutăm un om bun, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în 1968, cu puţin înaintea plecării sale din ţară. A doua oară a fost la New York. Că a ales să mai caute o dată la sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra din Grădina Icoanei putem spune că este o mare şansă pentru noi.  Regizorul a afirmat că a ales să reia textul brechtian datorită similarităţii momentelor istorice, la distanţă de aproape o jumătate de secol.

Au trecut atâţia ani şi noi tot căutăm un om bun alături de zeii din textul lui Brecht. Suntem în aceeaşi derivă, în aceeaşi criză a valorilor. Parcă nimic nu s-a schimbat. Viziunea regizorală a lui Andrei Şerban  ne arată clar că cerul şi pământul şi-au inversat rolurile, deasupra noastră un cer de maci, iar dedesubt un pământ senin cu stele. Când pătrunzi în sala de spectacol şi vezi atâţia maci deasupra ta înţelegi că scara valorilor e inversată şi de doar de tine depinde ca ea să revină la normal. Da, de tine, acel spectator care decide să devină el omul bun pe care zeii îl caută de atâta vreme.

Povestea lui Brecht se întâmplă într-o perioadă când zeii au simţit nevoia să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Trei zei încearcă, aidoma lui Sfântul Petru şi lui Dumnezeu, în basmele populare româneşti, să găsească un loc unde să-şi odihnească oasele istovite de drumul lung şi obositor de la pământ la cer. De fapt, viceversa… Îl găsesc în persoana prostituatei Shen Te, care nu se îndură să-i lase fără găzduire. De fapt, chiar simte că nu e vrednică de marea cinste ce i se face. Zeii îi oferă drept recompensă o sumă mare de bani şi îi cer să continue să fie “un om bun“, dar în acelaşi timp să-şi trăiască şi propria viaţă. Ca să supravieţuiască în oraşul în care până atunci făcea trotuarul, Shen Te decide să deschidă o mică tutungerie, care va fi curând invadată de tot soiul de fiinţe parazite care mai că nu cer sufletul fetei pe o tipsie de argint, într-atât îi acaparează viaţa şi casa. Shen Te creează un personaj care să o ajute să facă faţă situaţiei, vărul ei pe nume Şui Ta. Acest “văr” o apără şi o ajută în momentele cele mai grele, în fapt, el este cel care ştie să rostească singurul cuvânt pe care Shen Te nu l-a folosit niciodată: NU. “Îngerul mahalalei”, cum începe să fie numită, dăruieşte din ce are până când ajunge să nu mai aibă nimic.

Chiar şi mică bucurie pe care viaţa i-o face, scoţându-i în cale un aviator de care se îndrăgosteşte, e de fapt o lecţie pentru Shen Te. Toţi ştiu mai bine ce e potrivit pentru ea, toţi găsesc soluţii, toţi profită de ceea ce ea are din belşug, bunătate. Poate cea mai cutremurătoare scenă din întreg spectacolul este cea în care Shen Te descoperă că urmează să devină mamă şi interpreta acesteia, Ana Ularu, reuşeşte să te ridice, spectatorule, prin vibraţia pe care o atinge prin intermediul jocului ei până la cerul de maci şi înapoi. O mamă care ştie că va aduce pe lume o viaţă ştie că nimic nu mai poate fi la fel după acel moment. O mamă care ştie că de ea depinde viaţa copilului ei se va folosi de tot ce are la dispoziţie care să lupte. Binele şi răul, umbra şi lumina dau lupte în fiecare dintre noi. De altfel, bucuria cu care personajul Shen Te primeşte răstignirea beţelor de bambus care până mai înainte serveau ca delimitare a spaţiului în care exista tutugeria pe care o deschisese, ajungând până la fabrica de tutun în care lucrau peste 400 de angajaţi într-un final, arată că lumina din ea respiră, trăieşte şi a câştigat, chiar dacă celorlalţi li se pare că nu e aşa.

Andrei Şerban fascinează prin faptul că te poartă pe tine, spectator, în lumea imaginată de el. Pentru câteva ore respiri acolo unde eşti dus, vezi ce a văzut el, descoperi ce există acolo, înveţi şi când revii eşti mai bogat decât ai fost vreodată. Teatrul este, datorită lui Andrei Şerban o lume mai bună, într-o perpetuă schimbare. Emoţiile premierei sunt mereu vizibile, dar de data aceasta actorii le-au folosit în mod constructiv, au părut nişte soldaţi care luptă pentru fiecare bucăţică din pământul patriei, atât de preţioasă. Generozitatea lor continuă pe scenă nu poate însemna decât un singur lucru, că regizorul a reuşit ceea ce şi-a propus de la bun început: alegerea corectă a fiecărui actor pentru un anumit rol. Şi faptul că unii au interpretat două sau chiar trei roluri n-a făcut decât să arate cât de mare a fost implicarea în acest proces al concepţiei, naşterii şi creşterii unui spectacol de asemenea anvergură precum “Omul cel bun din Seciuan”. Să faci un prim pas, să ai îndoieli, să faci un bine, să simţi că răul din tine loveşte ce întâlneşte în cale, să te zbaţi, să lupţi cu demonii din interior şi din exterior, să laşi lumina din tine să irumpă, atingând cu blândeţea ei totul. Toate acestea sunt stările prin care actorii acestui spectacol trec în fiecare seară, şi vor continua să treacă de acum din ce în ce mai bine. Aplauzele sunt metoda cea mai sigură de a li se spune că efortul lor nu este fără rost, iar rugul pe care ard de fiecare dată, scena, va topi toate inimile îngheţate din oraşul acesta.

Vlad Ivanov a avut mistria, cimentul şi toate cărămizile posibile la îndemână ca să ridice rolurile primite la înălţimi ameţitoare, Vang, vânzătorul de apă din Seciuan, Shu Fu, frizerul plin de bani, şi Femeia. A avut toate acestea pentru că talentul sau harul curge necontenit prin fiinţa sa. Inconfundabil, perfect în locul în care vrea şi trebuie să fie, umil şi modest, elegant şi alunecos, efervescent şi rapace. A jucat şi cântat aşa cum scena de la Bulandra ştie că se poate şi că trebuie pentru ca Îngerul să coboare.

Pe Ana Ularu nu ai nicio şansă să o uiţi după ce ai văzut-o în Lolita cu Ştefan Iordache. Privind-o cum rupe hainele unui personaj, lăsând un altul la suprafaţă, nu m-am gândit decât la mândria pe care ar fi simţit-o marele actor ce i-a fost partener dacă ar fi avut şansa să o vadă la premieră. Emoţia pe care acest om bun, ce luptă să rămână astfel în oraşul în care trăieşte, ţi-o produce este copleşitoare. Te gândeşti fără să vrei dacă şi tu eşti un om bun, câte compromisuri ai făcut la rândul tău până acum ca să le faci celorlalţi pe plac şi să fii în rândul lumii, dar mai ales dacă în viaţa ta există chiar şi un singur om bun care se va bucura într-atât că te vede încât te va îmbrăţişa oriunde, oricând. Ana Ularu a fost Shen Te şi Shui Ta cu pofta cu care un bărbat îi spune femeii pe care o iubeşte că o vrea, cu blândeţea cu care o mamă îşi strânge copilul la piept şi cu duritatea unui suflet care n-a cunoscut bucuria niciodată. 

Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea au fost zeii ce căutau omul bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Andrei Şerban nu putea găsi actriţe mai dedicate meşteşugului pe care l-au ales ca mod de viaţă decât aceste minunate doamne ale teatrului românesc, de care tuturor ne este dor. Scena este locul unde cuvintele pot fi rostite în câte moduri vrei sau nu vrei, unde mişcările tale pot fi agile sau dimpotrivă, unde poţi avea bucurii sau încercări, iar actriţe de calibrul celor trei de care am pomenit au găsit spaţiul potrivit pentru harul cu care au fost înzestrate. Cea a Teatrului Bulandra, în căutarea unui om bun prin Seciuan.

Daniela Nane, ce incredibilă alegere a regizorului pentru rolul Proprietăresei! O explozie de talent, neaşteptată, incandescentă. Dincolo de ascunzişurile femeii bogate, proprietara unei clădiri în oraşul din povestea noastră, care caută să ciupească bani de la toţi, care bârfeşte şi râvneşte la bărbaţii celorlalte femei fără scrupule, personajul Danielei Nane reuşeşte să ne lase să întrevedem o fiinţă ce dacă ar fi avut o singură şansă, cândva, demult, ar fi fost un om bun.

Poliţistul şi Şomerul au prins viaţă datorită lui Adrian Ciobanu. Expresiv, perfect integrat în piesă, fără îndoială cum nu se putea mai potrivită alegere a regizorului. Mişcările lui par atât de uşoare, atât de simple, dar puţini sunt cei care ştiu câtă muncă se ascunde în spatele fiecăreia dintre ele. Ca şomer, am avut sentimentul că l-am întâlnit la colţul străzii chiar înainte de a intra la teatru. Ca poliţist, mi-a întărit bănuiala că l-am văzut dând amenzi la intersecţia aceluiaşi colţ de stradă. Asta presupune actoria, a te supune unui tir de repetiţii, uneori draconice, până reuşeşti să fii acel personaj despre care până la întâlnirea cu el nu-i bănuiai existenţa.

Sun Iang, logodnicul cu două feţe al lui Shen Te, aviatorul care nu a zburat niciodată, a fost interpretat de Alexandru Potocean, pe care l-am descoperit cu bucurie în “The way back”, alături de Dragoş Bucur, Colin Farrell şi  Ed Harris. Cred, şi nu e cu putinţă să mă înşel, că acest rol îl va ajuta să-şi arate adevăratul potenţial.

În alte roluri i-am văzut pe Profira Serafim, Marcela Motoc, Silvana Negruţiu, Adela Bengescu, Simona Pop şi Mihai Niţă. Responsabil cu muzica a fost, neaşteptat, Raul Kusak, pe care l-am recunoscut abia la aplauzele din final, după ce am făcut câteva fotografii. Machiajul alb l-a ascuns bine.

Probabil această călătorie în căutarea unui om bun vă va determina să priviţi cu mai mare atenţie la ceea ce înseamnă viaţa dumneavoastră, probabil că veţi fi motivaţi să căutaţi motive de bucurie zilnic, însă mai mult ca sigur că nu veţi rămâne indiferenţi. Această variantă pusă în scenă de Andrei Şerban, după cele din Piatra Neamţ şi New York, este cea mai potrivită în vremurile pe care le traversăm. Vă îndemn să o alegeţi dacă vreţi să vă vaccinaţi împotriva celei mai cumplite boli existente pe Pământ, INDIFERENŢA!

http://www.evz.ro/un-vaccin-impotriva-indiferentei-omul-cel-bun-din-seciuan.html

TEATRUL CEL BUN DIN GRĂDINA ICOANEI – OMUL CEL BUN DIN SECIUAN

Mihai Brezeanu (octombrie 2014)

Acest text nu poate fi scris. Nimic cu adevărat important nu se poate spune despre duhuri şi despre abur.

Ştefan Iordache povestea că, uneori, revenea pe scenă după ce publicul, colegii, personalul tehnic părăseau teatrul. În întunericul aproape deplin, căuta urmele trecerii duhurilor. La munte, ploile reci de toamnă sunt adesea urmate de ascensiunea aburului ce părăseşte scoarţa copacilor şi caută norii. Pentru lucrurile acestea, nu există cuvinte.

Undeva în partea a doua a Omului cel bun din Seciuan, am reuşit să-mi desprind privirea de pe scena unde spectacolul curgea într-un ritm aproape ireal şi am prins a mă uita în jur. Oameni confiscaţi de spectacol, radiind un soi de energie necunoscută, Andrei Şerban, la un capăt de rând, muşcându-şi unghiile şi agitându-se necontenit, mânuitorii reflectoarelor asudaţi deplin, pereţii sălii, uşile intrării de sus, cea pe care o preferam în anii aceia când mergeam la teatru mai des ca în braţele iubitei.

Probabil că duhul celui care se îndrăgostea de teatru în miezul anilor ’90, pe ritm de Poveste de iarnă, Trei surori, Patul lui Procust ori Şase personaje în căutarea unui autor era şi el acolo. Şi alături de mine cel de atunci, pesemne că erau de găsit sute, mii de alte spirite ce au fost cândva fericite în sala aceea.

A fost nevoie de Andrei Şerban, de formidabila lui relaţie cu textul lui Brecht (pe care, la a treia montare din carieră, probabil că îl poate recita integral),de copleşitoarea bucurie de joc şi excepţionala revărsare de energie ale lui Vlad Ivanov (cel mai bun rol al carierei sale în teatru şi, probabil, cel mai bun rol în teatrul românesc al momentului!), de impresionanta stăpânire de sine şi de personaj dovedite de Alexandra Fasolă (şi, pesemne, în serile gemene, de Ana Ularu), de remarcabila capacitate intelectuală şi fizică a trupei de actori de a susţine ritmul infernal în care se succed situaţiile, scenele, costumele (ce se schimbă la vedere!), a fost nevoie de toate acestea pentru ca, într-o seară de octombrie, teatrul cel bun din Grădina Icoanei să urce din nou acolo doar el ştia cum se respiră.

Au existat, desigur, în anii de pe urmă, Lear, Ivanov, Lear(a), au existat Scaunele şi Oscar şi Tanti Roz, dar abia acum, odată cu omul cel umilit, batjocorit, apăsat de vremuri, de zei, de cruce şi mai ales de semeni, odată cu omul salvat de pactul cu răul ca şansă dată binelui, de pactul cu sine ca şansă dată non-renunţării, non-terfelirii în mocirlă, de pactul lui Andrei Şerban cu speranţa ce se cuvine recuperată din cele mai sordide unghere ale vieţii, abia acum spaţiul acesta şi-a redeschis deplin uşa către dincolo.

De-a lungul timpului, povestind despre emigrare sau rămânere, am evocat Grădina Icoanei. N-am convins pe nimeni şi nici n-aş fi putut. Despre duhuri şi despre abur nu se poate spune nimic. Pe scenă, în munţi sau pe aleile vreunui mic parc din inima unui oraş, iubirea se aşază în corpul tot, se urcă în priviri şi se tace.

http://agenda.liternet.ro/articol/18969/Mihai-Brezeanu/Teatrul-cel-bun-din-Gradina-Icoanei-Omul-cel-bun-din-Seciuan.html

SECIUAN E BUCUREŞTI SAU BRECHT ÎN SECOLUL 21

Monica Andronescu (28 octombrie 2014)

Astă-vară, când Andrei Şerban a oferit patru repetiţii cu public pentru spectacolul “Omul cel bun din Seciuan” – în fapt, patru spectacole închegate, din care lipseau doar costumele şi decorul complete –, sentimentul puternic, acut, pe care-l lăsau cuvintele songului din final, “Aici Seciuan e Bucureşti”, persista încă multă vreme după ce plecai din teatru. Acum, în această toamnă, revăzând spectacolul, cu decorul complet, cu cerul pe podea şi câmpul de maci atârnând cu capul în jos de undeva de deasupra, cu micile goluri din decor completate, cu oraşul întreg, un Seciuan din carton în miniatură, în spate, senzaţia de acut nu s-a pierdut, dar şi-a schimbat sensul. În fond, Andrei Şerban aproape că a creat două spectacole. Unul mai bine înfipt în pământ şi în adevărul lui “Aici Seciuan e Bucureşti…”, iar celălalt situat într-o zonă mai înaltă, într-un plan vertical, care propune o discuţie despre sensurile pe care le mai are divinitatea într-o lume care trăieşte aproape exclusiv pe orizontală.

Scoţându-l pe Brecht din cărţile de teorie teatrală, regizorul propune o reinterpretare a unuia dintre textele lui clasice, situându-l într-un spaţiu viu, citindu-l în spirit, şi nu în literă, împrietenindu-l cu publicul de azi, dintr-o lume teatrală al cărei gust şi ale cărei preocupări sunt mai puţin obişnuite cu celebrul “efect de distanţare” şi mai degrabă pervertite de multe show-uri îndoielnice.

Aşa cum arată în varianta finală, cu Alexandra Fasolă în rolurile Shen Te/Shui Ta, în versiunea văzută de mine, spectacolul pus în scenă la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra este pe jumătate un spectacol social, implicat, nu departe de zona agit-prop, şi, pe de altă parte, o poveste cu sensuri metafizice, unele dintre ele puternic accentuate, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună, despre dreptate şi nedreptate, despre moralitate şi chiar despre religie. Ce se întâmplă atunci când zeii se coboară pe pământ şi intervin o clipă în viaţa muritorilor? Pământul se întoarce cu susul în jos, pare a fi răspunsul lui Andrei Şerban, oferit la un prim nivel prin scenografia Iulianei Vâlsan. Într-o lume miniaturală, de carton, cu maci de plastic în cer şi nori tot de plastic pe podea, lupta dintre bine şi rău nu are timp să devină dramatică, îşi păstrează aproape o doză de umor şi respiră adevăruri general valabile. E un echilibru în univers, pare să spună montarea de la Bulandra, care pune pe tapet tocmai aceste întrebări ce bântuie lumea, mai ales într-un secol care a trecut prin experienţa marxismului. Binele, în forma indicată de zei, este pus sub semnul întrebării de textul lui Brecht, iar Andrei Şerban duce întrebările mai departe, dându-le alte sensuri în societatea de acum şi de aici, în România anului 2014.

Pe scenă construieşte aproape un teatru-în-teatru, care în repetiţiile de astă vară nu era atât de vizibil şi care acum se dezvăluie. Aşa cum e construit, decorul lasă în mijloc un “spaţiu gol”. Un spaţiu gol în care, de fapt, se încheagă povestea. Lumea din carton din spate rămâne departe, iar panourile care delimitează spaţiul de-o parte şi de alta a scenei oferind pe alocuri un mic acces “în culise” – a se citi “în culisele lumii” – nu intră cu adevărat “în joc”. Spaţiul de acţiune, debitul de tutun, locul unde iţele se fac şi se desfac, aminteşte, desigur, de Peter Brook. Câteva beţe de bambus creează universuri întregi de la o scenă la alta. Un pătrat, un dreptunghi cu latura întreruptă sunt, pe rând, locul unde Shen Te şi Shui Ta îşi trăiesc cele două jumătatţi ale poveştii. Iar interpretarea Alexandrei Fasolă, în ambele ipostaze, este în sine o propunere de discuţie: deşi cei doi sunt ziua şi noaptea, albul şi negrul, cerul şi pământul, subtilitatea actriţei strecoară inteligent nuanţe în ambele ipostaze. Nimic nu-i pe deplin alb şi nimic nu-i pe deplin negru, nimic nu-i pe deplin firesc şi nimic nu-i pe deplin artificial. Această dualitate cu irizări interesante pare să fie atuul cel mare al spectacolului. Felul cum Andrei Şerban şi interpretarea actorilor, împreună cu scenografia, surprind esenţa textului la toate nivelurile. Şi totul se transformă într-o bază de discuţie. Magia există, dar este de fiecare dată subminată de ea însăşi. Emoţia există, dar se autosubminează în permanenţă. Şi niciun răspuns definitiv nu este oferit nicio clipă. Totul e pus sub semnul întrebării şi contrazis de la o secvenţă la alta. Totul se construieşte şi se de-construieşte în fiecare moment, cu umor bine dozat, cu o notă de artificial bine controlat.

Vlad Ivanov în rolurile Vang/Shu Fu şi Femeia compune trei personaje exemplare, cu o notă în plus pentru frizerul bogat Shu Fu, de altfel şi cel mai ofertant dintre roluri. Însă plaja pe care o acoperă interpretarea lui în “Omul cel bun din Seciuan” rămâne un spectacol în sine. Râsul pervers şi înfăţişarea de patron de butic în costum alb, cu un buchet de flori în braţe, care surprinde atât de bine tipul îmbogăţitului grosolan, cu pretenţii de fineţe intelectuală, creează o imagine puternică. Iar de partea cealaltă este candoarea lui Vang, vânzătorul de apă, care vrea să le găsească un acoperiş zeilor… Însă dualitatea există şi în cazul lui, şi în cazul tuturor ipostazelor în care apare pe scenă.

Cele trei zeităţi – Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea – sunt trei pete albe şi la propriu, şi la figurat, trei “fiinţe” care nu-şi mai găsesc locul, nici la propriu, nici la figurat, care-şi cercetează propriul sens. Rodicăi Mandache îi revine partitura cea mai plină de umor, deci cea mai generoasă… sarea şi piperul, într-o lume care, în tradiţie şi teorie, ar trebui să fie sobră.

Deşi uşor lipsit de nuanţe, Cătălin Babliuc aduce o notă personală în povestea de dragoste dintre el şi Shen Te, iar în partea a doua, când cerul de maci dispare şi fabrica de tutun se transformă în corporaţie, actorul îşi găseşte tonul potrivit mai degrabă decât în scenele de iubire. Spectacolul suprinde bine demenţa lumii capitaliste, împărţită în săraci şi bogaţi, iar pancartele care se ivesc ici şi colo în timpul spectacolului – în stil brechtian, desigur – întăresc tocmai latura comică a unei realităţi teribile.

În rolul Proprietăresei, Ana Covalciuc are o apariţie de o precizie matematică. Fiecare gest şi fiecare cuvânt, fiecare nuanţă din voce şi fiecare pas sunt făcute şi rostite cu tonul potrivit, fiind însăşi înfăţişarea artificialului într-o lume artificială, în care frumuseţea perfectă străluceşte artificial…

Spectacolul lui Andrei Şerban nu îşi propune să dea răspunsuri la întrebări esenţiale. Songurile, altminteri foarte inspirate, textul inteligent adaptat şi interpretarea actorilor creează premise pentru o dezabatere – publică sau personală, chiar intimă – pe tema binelui şi a răului şi a felului în care ele sunt redimensionate (sau nu) în societatea noastră.

O imagine puternică te urmăreşte multă vreme: o femeie care strânge în braţe beţele de bambus ce i-au fost spaţii fizice şi psihice prin care a trecut şi un song amar şi lucid, în final. Pancarta cu “Nu aplaudaţi în picioare” nu face decât să introducă în discuţie şi sensurile teatrului în lumea noastră, fiind, bineînţeles, o critică acidă la adresa peisajului teatral românesc, pe care Andrei Şerban nu şi-a putut-o reţine.

http://yorick.ro/seciuan-e-bucuresti-sau-brecht-in-secolul/

OMUL CEL BUN DE LA BULANDRA. POATE CĂ…

Sever Voinescu (17 octombrie 2014)

“Viaţa e una şi teatrul e alta, dar poate că, prin limbajul artificial al teatrului, există o posibilitate de a ne apropia de viaţa însăşi, cu dorinţa s-o înţelegem”, scrie regizorul Andrei Şerban în austerul program de sală al foarte recentei producţii cu “Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, de la Teatrul Bulandra. Această frază a reputatului regizor exprimă, desigur, o speranţă. Dar şi un mic adevăr. Adevărul stă în vorbele “…dar poate că…”

Brecht este partizanul ideii că lumea devine inteligibilă dacă privim elementele ei separat. Trendul dintodeauna este să constaţi diversitatea lumii şi să-i cauţi unitatea. Să ajungi la înţelepciunea de a vedea ce le ţine pe toate împreună este mai interesant şi, poate, mai important decît să rămîi la mirarea că sînt, toate, atît de diferite între ele. Brecht, însă, ne spune invers. Că uimitor în ordinea spiritului este că toate sînt diferite. Mai mult, contradictorii. De la premiera ei absolută, în 1943, piesa “Omul cel bun din Seciuan” a fost sintetizată de critici şi apoi în manualele diverselor şcoli ca fiind o piesă despre imposibilitatea de a fi bun într-o lume rea. De asemenea, este o piesă despre separaţia dintre bani şi iubire. Prostituata Shen Te, care are toate datele unui om bun încă de la începutul piesei, primeşte un dar financiar de la zei, care o roagă să continue să fie bună. Shen Te face numai bine în jur, dar oamenii cărora li se face acest bine se agaţă de ea şi de viaţa ei ca un balast care ameninţă să o scufunde. Atunci, Shen Te inventează un personaj masculin, un văr, Shui Ta, care este cinic, pragmatic, rece, nemilos şi pe care îl joacă ea însăşi fără ca ceilalţi să ştie. Prin urmare, vom avea în faţa noastră un Ianus.  Rostul lui Shui Ta este acela de a proteja bunătatea lui Shen Te. Cu timpul, însă, Shui Ta capătă tot mai multă realitate sau, în termeni marxişti, tot mai multă necesitate. Zeii veniseră pe pămînt cu misiunea de a găsi un om bun – măcar unul. Shen Te a fost singura lor descoperire.  La sfîrşitul piesei, zeii, fericiţi că şi-au îndeplinit misiunea, o fericesc şi pe Shen Te cu darurile lor şi pleacă. De fapt, ei lasă în urmă un om împovărat de propria bunătate şi aruncat într-un pericol real ca urmare a darurilor zeieşti pe care le-a primit. A fi bun e o vulnerabilitate, a fi dăruit de zei este o rană deschisă ce ameninţă să devină mortală. Ateul Brecht ne spune că zeii nu şi-au făcut bine treaba pe pământ, ba mai mult chiar, că nici nu înţeleg prea bine cele lumeşti. Ceea ce pare a conduce lumea, cel puţin în viziunea brechtiană, este ceva ce nu e nici divin, nici etic  – este ceea ce marxiştii, în general, fetişizează sub cuvîntul “social”. Forţele sociale, cele determinate de “baza economică”, duc lumea înainte, ele sînt dincolo de bine şi de rău, iar eşecul vine tocmai din încercarea de a rezolva problemele lumii în numele binelui. Dacă le abordează în numele “socialului” s-ar putea să rezolve cîte ceva.

Teza, desigur, nu ne e deloc simpatică. Iar ceea ce mi se pare a fi cu totul special în spectacolul de la Bulandra este relaţia regizorului cu textul şi cu teza pe care o afirmă. E limpede, lui Andrei Şerban nu-i place dramaturgia lui Brecht. Înţelege foarte bine în ce constă revoluţia pe care Brecht a produs-o în teatru, fructifică în manieră proprie cîteva din beneficiile ei, dar refuză teza acestui text. Spectacolul de la Bulandra este o luptă respectuoasă a lui Andrei Şerban cu Bertolt Brecht. De aceea, îl recomand cu căldură chiar şi celor cărora nu le place Brecht, nici ca om, nici ca autor. Confruntarea dintre un mare regizor şi un mare text dramatic nu trebuie niciodată rată. Întîi, pentru că se întîmplă rar. Apoi, pentru că e un model de plasare în dezacord. În fine, pentru că te pune pe gînduri. Şi, vorba lui Andrei Şerban, poate că…

http://www.evz.ro/omul-cel-bun-de-la-bulandra-poate-ca.html

ÎNTREBĂRI DESCHISE ÎN GRĂDINA ZEILOR – OMUL CEL BUN DIN SECIUAN

Valentin Cioveie (29 octombrie 2014)

O Chină imaginară şi căutarea omului cu adevărat superior sunt locul, respectiv impulsul acţiunii din Omul cel bun din Seciuan. Andrei Şerban, după repetiţiile deschise din 16–19 iulie 2014 de la Teatrul Bulandra, a deschis între 7 şi 10 noiembrie 2014 stagiunea cu avanpremiera şi premiera piesei lui Bertolt Brecht.

Nu despre oraşul piperului din Sichuan şi locuitorii săi este vorba, ci amprenta umană şi replicile directe ale spectacolului indică un aici şi acum autohton: problema autostrăzilor, copacii urbani măcelăriţi, aluzia la conflictele de la graniţă şi, mai ales, vulgaritatea unor personaje indică România, specifică fără dubiu Bucureştiul timpurilor noastre. Tuşa este cam groasă, nu toţi românii au nevoie de indicaţii explicite pentru a interpreta simbolic şi prin translaţie Seciuanul ca Bucureşti. În plus, aluzivul este, de multe ori, mai eficace decât lucrul spus direct, pe şleau. Şi mai mult încă: se pierde universalul mesajului, în fond, Seciuan poate fi orice oraş de pe glob. Minimalismul binelui s-a globalizat de multe decenii.

Tema nu este propriu-zis politică, ci morală – se caută un om bun –, dar implicaţiile sociale şi general umane (corupţia, şantajul, auto-izolarea celor bogaţi şi agresivitatea lor faţă de omul ‘comun’, incertitudinea binelui în toate straturile societăţii etc.) au, desigur, rezonanţe politice şi, în sens larg, umane actuale.

Zeii caută aici, pe pământ, un om bun care să salveze prin faptele lui nu doar sublunarul ci şi pe cele de sus. Întâmpinarea ‘Iluştrilor’ zei este nu doar precară, ci plină de ură sau indiferenţă. Nu ‘Dumnezeu a murit’ al lui Nietzsche ne caracterizează (care denunţa moartea unui idol şi era în căutarea unui zeu viu), ci je m’en fou, ba chiar ‘duceţi-vă naibii cu zeii voştri!’ (să avem iertare). Zeii nu sunt bineveniţi: ne salvează blindajul nostru iluzoriu alcătuit din Range Rover-uri, bodyguarzi, tehnică medicală contemporană şi, desigur, bani, proprietăţi. Iar ce rămâne neatins, e cufundat în iluzoriul evaziunii. Totuşi, totuşi: în străfundul îndestulat, plin de dispreţ şi venin al celui ajuns este loc de admiraţie pentru faptele celui umil (mă rog, îmbinat cu şarmul formelor ei!). Iar cel sărac nu este doar iubitor de zei, dar şi nerecunoscător, dur, cu două feţe. Mesajul lui Bertolt Brecht este că suntem toţi amestecaţi, nu reuşim să fim cristalini nici în bine, nici în rău. De aceea, poate, ar trebui să fim scuipaţi afară din grădina Domnului (Apocalipsa), dar zeii lui Brecht sunt mult mai îndurători.

Cum să înţelegem spectacolul? Ce mesaj ne trece Andrei Şerban cu ajutorul lui Brecht?

Poate este vorba pur şi simplu de deficienţa noastră, a celor mundani, în raport cu un ideal. Sau poate că la nivel simplu uman e posibilă numai această ‘sfinţenie’ amestecată, binecuvântată de zei. Sau am putea să ne revoltăm: zeii au croit prost universul, legile sunt prea de neîmplinit pentru plămada umană. Înşişi ‘Iluştrii’ sunt străbătuţi pentru un moment de o astfel de îndoială, zeiască. În fine, mai există o variantă plină de speranţă: poate că Brecht nu a înţeles. Există o bunătate autentică peste cea a piesei, ea se numeşte sfinţenie, iar sanctus divin este altceva decât sacrul zeilor.

Vang, vânzătorul de apă, nu este un personaj care poate trece neobservat în piesă (iar la aceasta Ivanov aduce o contribuţie de netrecut sub tăcere), dar semnificaţia personajului ca atare poate scăpa uşor de sub reflector. În fond, Shen Te este personajul central, omul (femeia) bun din Seciuan. Shen Te a fost însă curvă până la întâlnirea cu zeii, iar după despărţirea de ei, se poartă destul de odios cu tâmplarul drept contraparte a ‘bunătăţii’ excesive (şi prosteşti?) faţă de o grupă de ticăloşi; îi dă afară pe cei găzduiţi prea generos; îşi târguieşte josnic iubitul; se ascunde sub masca vărului; pierde averea celor care, cu inima caldă, o ajută în vreme de nevoie. Vang însuşi nu este nici el o figură christică: vinde apa cu pahare ce au fund dublu şi, vină mai mică, capitulează în faţa răutăţii oamenilor în încercarea lui, repetat eşuată, de a găsi adăpost zeilor. Dar toate acestea sunt răscumpărate cumva prin lipsa de alegere a zeilor: aceştia nu s-au oprit asupra lui ca om bun, ci asupra lui Shen Te. Crucea pusă de zei spală multe păcate. Urmarea ei nu aduce lumina, ci un şir de nenorociri: apa tot nu se vinde, frizerul îi rupe mâna, prietena (sub masca vărului), care îi datorează propriul dar divin, îl părăseşte la nevoie. Oare nu este Vang mai aproape de omul bun? Nu ştim: a vinde apă este mai puţin riscant decât a încerca să ajuţi oameni, a naşte un copil, a te implica în mlaştina sublunară.

Vlad Ivanov (Vang/Shu Fu/Femeia vagabond) nu mai are nevoie ca actor de prezentarea noastră. Este un actor complex, la deplină maturitate, care ţine în suflet şi trup foarte bine trei roluri cu distanţă mare între ele, în aceeaşi piesă.

Shen Te este jucată de Ana Ularu, alternativ cu Alexandra Fasolă. Fiindcă cele două spectacole pe care le-am văzut au fost susţinute de Alexandra Fasolă, trebuie să aduc aici un omagiu explicit acestei actriţe (de la Teatrul Evreiesc). Ea însăşi se confruntă cu două roluri opuse, femininul generos până la uitare de sine, cu o latură inocent-copilăroasă şi vărul (Shui Ta), masculin în sensul unei energii tranşante, de multe ori dură, al unei raţionalităţi adaptate la realitatea pragmatică. Privind-o, ceva a tăcut adânc în mine în faţa tainei de a fi actor. Cum poate juca cineva cu atâta precizie stări diafane, apoi pathos, timiditatea şi gingăşie şi din nou opus, atitudini tranşante şi violenţă, toate legate de situaţii care nu sunt ale tale, care sunt în cele din urmă imaginare? Care este misterul fiinţei umane care ni se dezvăluie prin modul de a fi al actorului?

Andrei Şerban a regizat trei piese la Bulandra Ivanov (Cehov), Lear(a) (Shakespeare) şi Omul cel bun din Seciuan (Brecht). Nu suntem primii care se întreabă de ce revine el după atâtea gesturi de nerecunoştinţă în România? De ce revine după ce ICR-ul, cu o agendă culturală schimbată după îndepărtarea abuzivă a lui Horia-Roman Patapievici, nu a mai finanţat extraordinarul proiect al Academiei itinerante?

Poate că are ceva din zeii lui Brecht: o abundenţă de dăruit, iar pe acest fond greşelile şi gesturile tâmpe apar reduse ca rezonanţă. Ne place să credem că ştie, de asemenea, şi câtă nevoie avem de el.

http://agenda.liternet.ro/articol/19026/Valentin-Cioveie/Intrebari-deschise-in-gradina-zeilor-Omul-bun-din-Seciuan.html

FII TU – OMUL CEL BUN DIN SECIUAN

Vlad Galer (18 octombrie 2014)

Jos este cerul. Sus este un lan de maci roşii cu câteva crizanteme albe, rătăcite. În spate este oraşul, Seciuan. În lateral sunt ziduri ruginite cu ferestre mari. În faţă urmează să fie.

Omul cel bun din Seciuan, de Bertolt Brecht, este montat pentru a treia oară de Andrei Şerban, fiecare versiune fiind diferită de precedentele. Prima dată a fost la Piatra Neamţ, a doua la New York, iar acum la Bucureşti, Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu. Momentul ales de regizor să re-re-refacă acest text este ideal în situaţia de faţă, în lumea defectă şi iluzorie în care supravieţuim. Dar nu o face pentru a ne arăta realitatea pe care o ştim prea bine, ci pentru a ne arăta că se poate şi altfel.

Cu toţii rătăcim prin viaţă. Cu toţii vrem fericire şi cu toţii vrem bani. Cei mai mulţi aleg calea uşoară: renunţare, trădare, furt, mită, ipocrizie, până când răutatea ajunge să fie un gest gratuit. Văzând decăderea marelui “om” pentru înălţarea marelui “eu”, zeii au coborât pe pământ să caute cel puţin un om bun. Ei bine, l-au găsit în sufletul unui trup de prostituată, Shen Te (Ana Ularu / Alexandra Fasolă), care oferă camera în care locuieşte celor trei zei (Rodica Mandache, Manuela Ciucur, Mirela Gorea) pentru o noapte de odihnă. La plecare zeii o răsplătesc cu un dublu dar: un sfat de bine şi nişte bani. Shen Te devine o dublă persoană: un om bun şi un om mai puţin bun. Scopul dat ei: să facă bine, dar să nu uite de ea însăşi.

Într-o grădină roşie, un boboc alb iese mereu în evidenţă. Căpătând darul bunătăţii de la zei / Fiind ajutată de zei să vadă că posedă bunătatea, Shen Te vrea să ajute pe toată lumea. Prietenii fostei prostituate, oamenii mahalalei în care trăieşte, află de micul şi proaspăt deschisul ei butic cu tutun şi încep să profite de ea. În naivitatea ei copilărească, Shen Te crede că poate schimba lumea. Până la final va afla că nu poate. “Micuţa barcă de salvare ne e dată, prea mulţi se agaţă lacom şi se îneacă”.

Vang (Vlad Ivanov) este cel mai devotat prieten a lui Shen Te, care o ajută şi o sprijină moral ori de câte ori poate. De altfel, el este cel ce i-a condus pe zei spre casa ei. Shui Ta, în schimb, este bărbatul alter-ego ce o ajută să se descurce material. Femeia îşi preschimbă mila în asprime, emoţia în raţiune şi corpul dintr-unul de femeie într-unul de bărbat pentru a se putea impune şi apăra. În partea a doua, Shen Te este aproape înlocuită de acest bărbat care poartă în pântece un copil. Copilul apare ca un rezultat bun al răului, ca o speranţă de netăgăduit şi, în acelaşi timp, ca finalitate a relaţiei dintre protagonistă şi Sun (Cătălin Babliuc / Alexandru Potocean). Cea care obişnuia să fie tratată drept un obiect de către bărbaţii care au dominat-o se îndrăgosteşte de la prima atingere mai tandră a lui Sun. Mai mult, Shen Te este impresionată de descoperirea vulnerabilităţii unui bărbat. Acesta este salvat de ea de la sinucidere şi lăsându-se purtat de un moment de slăbiciune se deschide în faţa salvatoarei.

Spectacolul este impresionant încă de la citirea distribuţiei: 24 de personaje, interpretate de doar 14 actori. Vlad Ivanov impresionează prin uşurinţa cu care jonglează cu trei roluri, toate diferite, toate cu subtilităţi şi nuanţe potrivite fiecărui personaj. Talentul, munca şi profesionalismul îl recomandă, pe bună dreptate, ca pe unul dintre cei mai valoroşi actori care ne bucură în zilele noastre. Pe Ana Ularu am văzut-o acum pentru prima oară într-un rol de teatru. Cele două personaje ale sale din acest spectacol sunt umplute cu visceralitate şi căldură, graţie şi ferocitate. Trecând peste carismă, Cătălin Babliuc croieşte un personaj autentic, cu umor şi măsură. Intermezzo-urile cu zei sunt savuroase şi fac un ochi să surâdă, iar celălalt să suspine. Coregrafia (de Andrea Gavriliu) şi muzica (de Raul Kusak) îi obligă pe actori să facă faţă unui performance extenuant.

La aplauze spectatorii au fost îndemnaţi să nu se ridice în picioare. Gestul mi s-a părut îndrăzneţ şi foarte just, o încercare de a opri un fenomen distrugător pentru industria teatrală. Toate spectacolele se aplaudă în picioare, bun, prost, excelent, îngrozitor, dar în picioare şi de trei ori. Andrei Şerban nu a dorit să ia parte la aşa ceva. Omul cel bun din Seciuan a avut avanpremiere pe 7 şi octombrie 2014. De acum va creşte din bun în mai bun şi din mai bun în şi mai şi mai bun. Experienţa trebuie repetată, mai ales că spectacolul se joacă în dublă distribuţie. Seciuan e oriunde. Fii tu omul ce bun.

http://agenda.liternet.ro/articol/18749/Vlad-Galer/Fii-tu-Omul-cel-bun-din-Seciuan.html