IUBIREA ŞI JELEUL CU CĂPŞUNI

Cristina Rusiecki (Revista Cultura nr. 268, 8 aprilie 2010)

În faţa ultimei premiere de la Teatrul Bulandra, “Oscar şi Tanti Roz”, de Eric Emmanuel Schmitt, în regia lui Chris Simion, orice judecată critică se stafideşte. Departe de a gâdila organul analizei, spectacolul revendică emoţie, nu apreciere cu grile intelectuale sau tehnice. Nu că actorii nu ar avea performanţe de invidiat. Nu că “Oscar şi Tanti Roz” nu ar vorbi despre lucruri grave (şi încă în ce hal!). Nu! Pur şi simplu, e un spectacol care trebuie în primul rând şi în primul rând iubit.

În fond, despre iubire şi Dumnezeu şi vorbeşte Schmitt. Sunt temele preferate ale scriitorului cu formaţie de filosof care visează la armonizarea religiilor şi culturilor dedicând o serie de volume buddhismului tibetan şi Zen, sufismului şi iudaismului. În aparenţă, o tragedie medicală cu tot panaşul melodramei şi al reţetelor de stors lacrimi, “Oscar şi Tanti Roz” se concentrează asupra creştinismului. Povestea e crudă: Oscar, un băiat de zece ani, bolnav de cancer, îşi trăieşte ultimele două săptămâni de viaţă în spital. Asistenta lui preferată, Tanti Roz, îl întremează psihic anunţându-l că în perioada respectivă fiecare zi contează cât zece ani. Aşa că baiatul se îndrăgosteşte, suferă de timiditate, apoi de gelozie şi dispute în dragoste, se căsătoreşte şi sfârşeşte în fericire la 120 de ani. Tema riscă puzderie de patetism. Dar echipa condusă de Chris Simion e suficient de inteligentă ca să se menţină pe muchie de cuţit, livrând doctoria amară a tragicului cu îndulcitori. Recte cu frecvente puseuri comice. Paradoxal, finalul va fi optimist. Copilul e salvat, înţelege, se transfigurează, devine subiectul unei metamorfoze cu care puţini adulţi se mândresc, în ciuda experienţei infinit mai bogate.

Ce-au păcătuit nişte copii pentru ca Dumnezeu să-i pedepsească aşa? Moartea lor scapă oricarui sens şi puteri de înţelegere. Vechile întrebari dostoievskiene, azi apăsate de riscul clişeizării, reiau, în varianta Schmitt, situaţia crâncenă a nedreptăţii şi suferinţei din universul copiilor. Tema e delicată şi sfâşietoare. Lecţia fundamentală de viaţă şi de moarte, enunţată într-un cocktail cu puţine personaje, în spaţiu restrâns, are poveste, început, devenire şi încheiere. Autorul aruncă în joc concentrate ale existenţei afective: prietenie, dragoste, compasiune, minciună, adevăr, iluzie, credinţă, ludic, durere, orgoliu, gelozie şi dezamăgire. Imposibil ca un text cu o asemenea panoplie emoţională, dens în evoluţie, transformări şi nuanţări interioare, să nu constituie o adevărată provocare pentru actori. Mai ales că tehnica infailibilă a lui Schmitt de a rosti adevăruri profunde la pachet cu glumiţe îi forţează tot timpul la zbenguială printre registre. Desigur, ea va fi mai evidentă în cazul lui Oscar – Marius Manole într-o nouă partitură magistrală. Actorul probează o dată în plus că personajele pline de candoare îi vin mănuşă. Mersul şovăielnic al baieţaşului de zece ani, schimbarea de tonuri, umori şi atitudini, întreaga sa apariţie produc surpriză după surpriză şi deliciu după deliciu. În cazul lui se produce transformarea cea mai vizibilă. Ceea ce înţelege băieţaşul înainte de sfârşit e că singurul mod de a depăşi moartea e să uite de sine, să traiască prin ceilalţi, punând astfel semn şi sens în viaţă. Din cârcotaş, răutăcios şi sceptic, mai ales în ce-l priveşte pe Dumnezeu, Oscar ajunge să se roage pentru operaţia iubitei. Şi pentru ceilalţi. Generos, îşi cadoriseşte cu ciocolată şi jeleu cu căpşuni partenerii preferaţi. Spre final, va lua în ocrotire toate personajele, reuşind astfel să iasă din sine. Ce ilustrare mai bună a creştinismului şi-ar fi dorit Schmitt?

Să recunoaştem, gingăşia lui Oscar e potenţată de Tanti Roz şi încercările sale de a-i atenua suferinţa prin tot felul de jocuri. Prin vârsta diferită (singurul adult din universul spectacolului), privirea lui Tanti Roz luminează dimensiunea tragică. Oana Pellea dublează plăcerea amândurora de a se scufunda în poveste şi capacitatea de a confecţiona realităţi imaginare într-o secundă, cu un delicat contrapunct. Perspectiva matura, ghiduşia şi ambivalenţă din jocul său încălzesc infinit spectacolul. Relaţia dintre Oscar şi băbuţa simpatică, fostă luptătoare de wrestling, cu o vârstă compusă din treisprezece cifre, amplifică înduioţător inocenţa băiatului. La limita dintre soţie şi fermitatea asistentei care trebuie să ţină copiii în frâu, Oana Pellea, cu rostire apăsată şi mers şontâc, inventează un personaj memorabil. Balansul fin dintre născocirile lui Tanti Roz, partenerul de joacă al băiatului, şi compasiunea asistentei care anticipează inevitabila tragedie infiltrează mormane de emoţie.

Scenele sunt bine dozate de regizoarea Chris Simion a cărei reuşita constă tocmai în aerul de poveste, unde tragedia, bine camuflată, sparge supapele subtil, doar din când în când. Nu e singurul merit al regiei care construieşte momente suculente (peştişorul ce creează bule, Oscar uitându-se pe vizor la părinţi etc.) şi mizează mult pe sugestie (nerăbdarea de a se vindeca şi pleca acasă, uşor de sesizat în graba cu care copiii îşi fac valiza în orice moment). Doar sfârşitul pare puţin explodat, iar metafora pentru moarte, cu dărâmarea pereţilor, prea explicită. Personajele vin în faţă reluând replici prin care îl evocă pe Oscar, imagine nu atât de puternică pe cât ar fi meritat un spectacol de emoţie intensă.

Sensibilitatea şi ludicul regizoarei se văd mai ales în scenele de dragoste dintre cei doi copii, adevăraţi Romeo şi Julieta în miniatură. Ea, o prinţesă cochetă, are fluturaşi în păr, în minte şi pe valiză. Creşte un bonsai, copac cu handicap, care se hrăneşte de două ori pe zi cu muzică. Imposibil ca ingenuitatea celor doi prichindei care îşi încep povestea mimând jocul de fluturaşi să nu cucerească publicul. Vraja şi aburul dragostei acoperă tot universul (respectiv camera de spital), în care copiii se joacă/sărută/iubesc. În Peggy Blue, Antoaneta Cojocaru e numai graţie şi inocenţă, o prinţesă din poveşti cu năsucul în vânt, jucăuşă şi cochetă. Sensibilă, actriţa emoţionează în fetiţa de zece ani îndrăgostită de plantă, fluturaşi şi desene animate. Singurul element discontinuu e vocea stinsă. Personajul suferă de o boală de inimă care îi afectează plămânii şi îi albăstreşte pielea. O păpuşă căreia gâfâitul îi distruge delicateţea. La polul opus, celălalt copil din spital, plin de arsuri, băieţelul smucit care nu se potoleşte o clipă, gata să întoarcă pe dos totul din jur, e savuros interpretat de Cristina Casian, aflată deja la a doua performanţă într-un rol de copil.

Toate se petrec într-un spaţiu luminos, căruia scenografa Adina Mastalier îi conferă perspectivă, imaginându-l în proporţii mari pentru a accentua dimensiunile prichindeilor. Decorul respiră, e ludic, păstrează un bun echilibru între albul spitalului, culoarele, uşile transparente şi casele de pe pereţi desenate nu în culori vii, ci tot în alb, pentru a sublinia copilăria nefirească.

“Oscar şi Tanti roz” e un spectacol de văzut cu inima. Dar, atenţie, se poate lăsa cu lacrimi!

https://revistacultura.ro/nou/2010/04/iubirea-si-jeleul-cu-capsuni/

MINIMUM DE MIJLOACE ŞI MAXIMUM DE EFECTE

Dana Ionescu (8 martie 2010)

Am auzit adesea glasuri de critici cu acte în regulă, cât şi voci din publicul larg amator de teatru care susţineau sau doar credeau, fără a conştientiza, că actul critic – exercitat în cronica de teatru, să spunem – este egal cu actul de a exprima reproşuri. Cu alte cuvine, dacă din comentariu reiese un verdict pozitiv, din care răzbate admiraţia sau, de ce nu?, încântarea înseamnă că simţul critic îi joacă feste autorului.

Dacă ar fi vorba doar despre o prejudecată, n-ar fi nimic grav. Numai că este vorba despre o accepţiune profund eronată a actului critic, care vine dintr-un scepticism care dăunează grav judecăţii şi inacceptabil în cazul exerciţiului critic. Acest scepticism pe care l-am simţit de multe ori, la oameni cât se poate de avizaţi, provine de fapt, dintr-o iraţională convingere că obiectul artistic – în acest caz, un spectacol – nu poate fi atât de bun… Nu se poate! Dacă ajungi la concluzia că un anumit spectacol este ireproşabil înseamnă că: 1.) eşti un ageamiu, n-ai “instrumente”, eşti “necopt”; 2.) nu eşti imparţial, entuziasmul tău arată că nu te-ai detaşat de obiectul supus analizei, astfel încât să te poţi obiectiva şi, rotindu-ţi ochii deasupra ochelarilor lăsaţi grav pe nas, să vezi toate lacunele şi să le anunţi… de la înălţime. Ca să fii credibil şi impunător. Tonul face omul, cum ar veni.

Iată o opinie pe cât de strâmtă, pe atât de întristătoare. Plecând duminică seara de la Sala “Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, unde am văzut “Oscar şi Tanti Roz”, în regia lui Chris Simion mi-am promis că voi profita de ocazie şi voi folosi acest spectacol pe post de cobai pe care să testez “teoria”.

Aşa că mi-am închipuit că am o pereche de ochelari impunători, postura profesionistului care a văzut tot şi ştie tot în materie de teatru, prin urmare arareori mai simte câte un fior de mulţumire, şi un vocabular tehnic, care să convingă. Iar temele mi le-am făcut înainte de a merge la spectacol şi am mai văzut, acum câţiva ani, şi o montare israeliană după acelaşi text de Eric Emmanuel Schmitt. Aşadar, un element de comparaţie, chiar dacă retras într-un cotlon îndepărtat al memoriei.

Textul

“Oscar şi Tanti Roz” de la Bulandra este un spectacol după micul roman al prozatorului mai sus menţionat, care mizează nu pe formă, ci pe conţinut. El spune povestea lui Oscar, un băieţel de 10 ani, care, bolnav de cancer fiind, îşi petrece ultimele zile din viaţă în spital, în compania unui înger întrupat în persoana iubitoarei şi spiritualei îngrijitoare, pe care o porecleşte “Tanti Roz”. Iar Oscar îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Aceasta este, grosso modo, povestea. Potenţialul ei este, fireşte, uriaş, din punct de vedere moral, filosofic, teologic şi artistic. Pentru oamenii de teatru, este o ofertă de nerefuzat. Are substanţă, are mesaj, dar nu unul tezist, are farmec şi, multă, multă emoţie. Apasă în punctele cele mai sensibile ale fiinţei umane de pretutindeni şi din toate timpurile. Textul are ritm, dramatism şi umor din cel mai dureros. Altfel spus, e un text bun, ocazie pentru actori să se pună în lumină, să arate ce pot şi ce ştiu. Dar, în acelaşi timp, presupune, fireşte, un risc.

Distribuţia

Un risc pe care şi-l asumă de data asta patru actori (Marius Manole, Oana Pellea, Cristina Cassian şi Antoaneta Cojocaru) nuanţaţi şi flexibili, care fac ce vor, dar ştiu ce fac. Interpretarea lui Marius Manole este o reuşită în primul rând pentru că tânărul actor nu joacă doar pe o dimensiune – suferinţa, de exemplu. Suferinţei îi dă o expresie verosimilă, netrucată, vie. Fără stridenţe, fără artificii, fără căderi de ritm şi fără monotonie. Ce altceva i s-ar putea cere? Atât în dialog, cât şi în monolog, Oscar este un băieţel care-l aşteaptă pe Dumnezeu să vină în vizită la spital, care mănâncă pe furiş ciocolată şi se logodeşte, în zilele imaginate în care ar fi “om mare”, cu albastra Peggy Blue, şi ea sortită sfârşitului.

Oana Pellea este o Tanti Roz cu o voce de neuitat, parcă venită din sfere nepământeşti. Este ca un înger care-l ţine în viaţă pe Oscar, înăbuşindu-şi şi mascându-şi necontenit revolta faţă de acel Dumnezeu în care crede. Este îngerul care, inventând un joc, îi dăruieşte osânditului câteva zeci de ani în câteva zile. Este, într-un fel, salvatoarea. Fără a cădea în patetism, verbal sau nonverbal, actriţa se slujeşte de toată înţelegerea şi de toată iubirea. Iar la sfârşit, când iese din scenă, când încetează să fie Tanti Roz, construieşte o imagine de neasemuit, care va rămâne în arhiva teatrului de emoţie.

Cristina Cassian şi Antoaneta Cojocaru sunt, şi ele, la acelaşi nivel. De altfel, toţi actorii chiar “joacă” în aceeaşi piesă. Sunt emoţionanţi şi nu etalează tehnici. Să fie relevant că am văzut în sală, după aplauze, o actriţă oarecum cunoscută ştergându-şi lacrimile? Să fie relevant că, preţ de două ore, publicul a stat ca hipnotizat, cum rar am văzut, fără să tuşească, să şuşotească, să fâşâie?

Carevasăzică spiritul critic îmi joacă feste. Am observat numai elemente lăudabile. Deci ceva e putred în Danemarca! Dar, dacă voi revedea spectacolul hotărâtă să găsesc nod în papură (vreun gest nelalocul lui, vreo scenă mai monotonă etc.), poate dau de ceva care să mă reabiliteze pentru lipsa simţului critic. Sau mai bine zis poate aş da, dacă aş vrea. Dar nu vreau, pentru că merg la teatru din cu totul alte motive Şi nu pun semn de egalitate între “a face critică” şi “a critica”.

Scenografia

Este simplă şi de bun-gust, emoţionantă, şi ea, ca celelalte componente ale spectacolului. Merge pe alb şi pe universul desenelor din copilărie. Este la unison cu lumea strâmtă şi, în acelaşi timp, infinită a lui Oscar. Este o prelungire a lui, a frumuseţii, a fragilităţii şi a neputinţei lui. Nu văd ce i s-ar putea obiecta… obiectiv, că altfel, dacă vorbim despre subiectiv, i se poate reproşa orice.

Spectacolul

Este regizat de Chris Simion, care semnează o creaţie scenică cel puţin surprinzătoare, superioară tuturor celor anterioare (celor văzute de mine) pe care le are în palmares. Este un obiect închegat, simetric (chiar şi prin inceput, care este tulburător, constând în nişte voci care grăiesc în beznă, şi care îşi are ecoul în scena ultimă), bine dozat, alcătuit din scene de grup, care alternează cu mici monologuri ce ajung la inima şi creierul fiecărui spectator. Cu minimum de mijloace, “Oscar şi Tanti Roz” creează maximum de efecte. Aşadar, obiectiv (atât cât se poate), spectacolul îmi pare o mică bijuterie. Iar, subiectiv, îl găsesc minunat.

http://yorick.ro/minimum-de-mijloace-si-maximum-de-efecte/

OSCAR ÎI SCRIE LUI DUMNEZEU

Gabriela Hurezean (Naţional, 9 iulie 2010)

Privind din exterior, ai putea crede că într-un spital de copii cu boli grave nu e loc pentru joacă, râs, speranţă. Romanul lui Schmitt demontează această prejudecată iar dramatizarea regizoarei Chris Simion (ea însăşi, o sensibilă scriitoare) întăreşte ideea că poţi lua întotdeauna viaţa de la capăt, indiferent ce vîrstă ai avea şi cît ţi-e mai dat să trăieşti.

Oana Pellea revine pe scena Teatrului “Bulandra” în geniala întruchipare a unei femei, Tanti Roz, care se ataşează de Oscar, băieţelul bolnav de leucemie. Oriunde şi oricînd, dialogul dintre adult şi copil este plin de haz. La fel, conversaţiile pe care Oscar le poartă cu Tanti Roz stîrnesc hohote de rîs în public şi, nu rareori, aplauze la scenă deschisă.

Băiatul în vîrstă de 12 ani suferă, dincolo de chinurile operaţiei, ale iradierii şi ale chimioterapiei, de o însingurare cronică. Ştie că operaţia la care a fost supus s-a dovedit zadarnică, ştie că părinţii lui, cînd au aflat că va muri, n-au avut curajul să-l mai vadă şi, mai presus de toate, ştie că, pentru el, nu mai există nicio speranţă. Tanti Roz, deşi are, şi ea, problemele ei, este singura care reuşeşte să se apropie de copil, găsind un limbaj comun şi o cale de a-i lumina ultimele zile. Îl învaţă să-i scrie lui Dumnezeu şi-i dezvăluie secretul celor 12 zile de la sfirşitul anului, fiecare zi însemnînd cîte zece ani de viaţă.

Oscar (magnific interpretat de Marius Manole) va trăi cu maximă intensitate toate stările caracteristice vîrstelor pe care le parcurge: iubirea, gelozia, prietenia, fericirea, generozitatea, spiritul de sacrificiu.

În distribuţia inspirat aleasă de regizoarea Chris Simion mai evoluează Antoaneta Cojocaru în rolul lui Peggy Blue, fetiţa albastră din cauză că inima ei nu funcţionează normal, şi Cristina Casian, care adună în personajul Bacon mai mulţi copii din cartea lui Schmitt, oferind o creaţie actoricească absolut impresionantă.

Decorul Adinei Mastalier şi lighting designul lui Alexandru Darie contribuie în mod esenţial la definirea universului magic în care salonul de spital este capătul tunelului spre lumea de dincolo.

Minunat text, minunată montare, minunaţi actori. Un spectacol de neuita

ULTIMELE ZILE ALE LUI OSCAR POVESTITE DE DUMNEZEU ŞI TANTI ROZ

Ioana Moldovan (12 aprilie 2010)

“În ceea ce-i priveşte pe copii, cel mai uimitor lucru este felul deloc complicat în care ei văd şi acceptă o stare serioasă ca boala şi iminenţa morţii. Cred că în parte se datorează faptului că adulţii se ataşează şi se simt responsabili faţă de alţi oameni şi lucruri, iar copiii nu dezvoltă asemenea sentimente decât târziu în adolescenţă. De aceea adulţii îşi acceptă moartea diferit, mult mai greu decât copiii. Până la urmă a muri înseamnă, dacă  la mijloc nu e şi multă suferinţă fizică, durerea de a te despărţi de ceea ce cunoşti şi ce iubeşti. Asta e moartea.” (Lesley Lawson)

Lesley Lawson este o Tanti Roz adevărată. N-am îndrăznit încă să o întreb câţi oameni a văzut murind, dar cred că mii: de toate vârstele şi de toate culorile. Sunt sigură că a vorbit cu toţi, i-a ascultat, le-a şters lacrimile, le-a zâmbit şi le-a făcut ultimele zile suportabile; poate chiar normale. A fost una din cele două asistente medicale cu care un spital pentru bolnavi în stadiu terminal s-a deschis la începutul anilor ’80 undeva într-un orăşel din Africa de Sud. Ne scriem uneori şi mă gândesc la ea de fiecare dată când mi se întâmplă ceva ieşit din comun.

I-am scris şi în seara când m-am întors de la unul din primele avanpremiere ale Teatrului Bulandra (Sala Toma Caragiu) cu “Oscar şi Tanti Roz”, un spectacol profund, puternic şi tulburător despre viaţă şi moarte. Cu acest spectacol, teatrul redevine un spaţiu al excelenţei, unde spectatorii vin să vadă adevărul.

Regizorul Chris Simion, consecventă liniei personale de a descoperi cărţi minunate pe care le pregăteşte pentru scenă, a dramatizat un roman neobişnuit semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, scriitor francez contemporan strălucit, care nu încetează să-şi provoace cititorii cu întrebări esenţiale dar trasate simplu. Romanul său “Oscar şi Tanti Roz”, publicat şi în România în 2006, este o colecţie de zece scrisori adresate lui Dumnezeu, scrise de Oscar – un copil internat într-un spital. Între “Dragă Dumnezeu” şi semnătura de final: “Te pup. Pe mâine!” este documentată viaţa unui copil de zece ani care îşi trăieşte ultimele zile, după o operaţie de transplant de măduvă nereuşită: “Îţi dai seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă”, scrie Oscar în prima lui scrisoare, deja conştient că va muri, că patul lui de spital, ornat cu aparatură sofisticată, nu mai e un loc de vindecare. Scrisorile începe să le scrie la îndemnul lui Tanti Roz, o soră medicală în vârstă, a cărei meserie e aceea de oferi sprijin, grijă şi dragoste micului muribund, abandonat în spital de părinţii prea îndureraţi şi, poate, prea laşi să-şi vadă copilul în ultimele sale momente. Roz e culoarea halatului pe care asistentele medicale le poartă, parcă obligate şi prin vestimentaţie să înveselească atmosfera sumbră de spital.

Tanti Roz ştie totul despre moarte, despre viaţă dar şi despre anii netrăiţi. Îl pregăteşte pe Oscar şi pentru moarte, dar şi pentru viaţă. Fiecare zi din cele câteva rămase pot fi trăite ca şi cum ar însemna 10 ani de viaţă de om. Astfel Oscar cunoaşte tot ceea ce ar fi cunoscut dacă ar fi supravieţuit bolii: se îndrăgosteşte de Peggy Blue, o altă fetiţă cu grave probleme medicale din salonul vecin, se răfuieşte cu Bacon, un băieţel de la secţia de arşi a cărui spate seamănă cu o bucată de şuncă presată pe grătar. Iar dincolo de viaţă, Tanti Roz îl îndreaptă spre Dumnezeu, o convertire subtilă şi cuminte. Oscar moare dar sfârşitul său aproape naiv readuce credinţa în viaţa sorei medicale care semnează şi ea o scrisoare pentru Dumnezeu.

Romanul însă, dramatizat şi adus pe scenă, capătă o forţă uimitoare. Ceea ce citit pare o acceptare fără revoltă, o înşiruire de momente de descoperire importante pentru rezultat, în spectacol devin o celebrare a vieţii de care trebuie să te agheţi chiar şi în ultima clipa. Energia din jurul fiecărei mici descoperiri, fiecărei noi situaţii pune accentul pe devenire, pe transformare, pe prezenţă, ca şi cum viaţa înseamnă a reuşi să treci, cu intensitate, prin toată gama de sentimente. Pozitive sau negative, ele dau sufletului combustia necesară trecerii.

Scena este un salon de spital, o cameră excesiv de mare pentru că proporţia obiectelor este văzută din perspectiva copiilor internaţi. Pereţii sunt acoperiţi cu desene, iar coridoarele austere, cu uşi imense, dau impresia unui labirint în care fiecare cameră are locul ei precis pe harta supravieţuirii. Adina Mastalier, scenografa spectacolului, a reuşit să ridice într-un spaţiu limitat o construcţie elaborată, cu numeroase compartimente secrete, care sunt revelate publicului puţin câte puţin, schimbând perspectiva privitorului şi povestind în imagini şi lumini rutina dură a vieţii de spital.

Nu ştiu cum şi-a ales Chris Simion actorii pentru cele patru roluri, dar după spectacol nu există chip să te îndoieşti că a născocit formula cea mai densă cu putinţă. Oana Pellea (Tanti Roz) este o combinaţie de fragil şi forţă, de tandreţe şi iubire necondiţionată care de la început te cucereşte. Cuplul pe care-l face cu Marius Manole (Oscar) are o chimie aparte, o sinceritate care lucrează organic asupra spectatorului. Cristina Casian (Bacon) şi Antoaneta Cojocaru (Peggy Blue) sunt două prezenţe care în ecuaţia spectacolului spun povestea speranţei. Ambele actriţe interpretează copii bolnavi, iar jocul lor este atât de sincer şi bine documentat încât emoţionează chiar şi în intervenţiile mute, când apar în scenă scurt şi cu totul întâmplător, ca într-o joacă de-a v-aţi ascunsa.

Nu, nu este un spectacol trist deşi la aplauze spectatorii se grăbesc să-şi mascheze ochii trişti. E pur şi simplu un spectacol de teatru care rezonează în fiecare spectator. Nu este un spectacol pentru adulţi; sunt sigură că până şi un copil de 10 ani ar înţelege şi ar urmări atent toată desfăşurarea. Cine ar merge pentru prima dată la teatru şi ar vedea acest spectacol, ar fi iniţiat corect în tot ritualul scenic. Şi ar şti de la început că menirea teatrului şi a actorilor este de a spune adevărul.

http://yorick.ro/ultimele-zile-ale-lui-oscar-povestite-de-dumnezeu-si-tanti-roz/

OSCAR ŞI TANTI ROZ

Mircea Ghiţulescu (Luceafărul, 14 aprilie 2010)

Romanul cu acest titlu al lui Eric Emmanuel Schmitt nu este necunoscut la noi. A fost dramatizat şi jucat foarte ingenios la Sibiu de Diana Fufezan, care interpreta trei roluri simultan: Oscar, Tanti Roz (acolo se numea Buni Roz) şi Peggy Blue. Acum l-a pus în scenă, la Bulandra, Chris Simion, mare amatoare de dramatizări în tradiţia Cătălinei Buzoianu. Fostul roman a devenit piesă de teatru prin efortul literar al regizoarei care a păstrat masiv planul erotic al acţiunii, reducând palierul metafizic. Un băieţel de zece ani pe nume Oscar, bolnav de leucemie, va muri în puţine zile. El ştie asta pentru că a surprins o discuţie cu doctorul şi, din acest moment, crede că trebuie să ia legătura cu Dumnezeu, motiv pentru care îi scrie în fiecare zi un bileţel. Nici alţi copii internaţi la acest spital de pediatrie n-o duc mai bine. Peggy Blue, “iubita” lui Oscar, are o boală de inimă care îi dă o culoare albăstruie. Doar infirmiera este sănătoasă şi are culoarea roz. Schmitt scrie un text aşezat fragil la marginea dintre lacrimă şi melodramă. Chris Simion, care este îndrăgostită de melodramă a ştiut să-şi folosească sensibilitatea specifică, susţinând pe multiple planuri micile drame ale morţii atât de înduioşătoare. Inclusiv cu proiecţiile care îi plac din ce în ce mai mult, doar că de data asta e vorba de o emisiune de desene animate cu Cartea junglei. Micul Oscar este pus în legătură cu micul Mowgli. Agonia se confruntă cu pofta de viaţă şi din acest contrast se naşte mila şi drama.

Chris Simion a lucrat cu un scenograf inspirat sau aflat într-un moment de inspiraţie – Adina Mastalier. Pereţii transparenţi ai salonului de spital care îţi îngăduie să priveşti “în culise” pare că dezvoltă un subiect înţepenit într-un spaţiu captiv. Sunt, de asemenea, excepţionale luminile lui Alexandru Darie, capabile să transforme cea mai comună scenă într-un mister. Cele mai reuşite scene sunt realizate cu “obiecte” ale copilăriei (baloane, desene pe asfalt, confetti sau fulgi de zăpada), ceea ce este foarte impresionant. O scenă de dragoste între Oscar şi Peggy Blue este trimisă în copilărie, deci în verosimil, când cei doi se unesc desenând fluturi cu cretă colorată. Dar una dintre scenele cele mai emoţionante, acolo unde cred cu toată convingerea că trebuia să se încheie spectacolul, este aceea cu Oscar care ţine în mână un balon, ridicându-se împreună la cer printr-o tehnică a lui Marius Manole care mimează înălţarea. Tot ce urmează este explicativ şi alogen, adică numai bun de pus în alt spectacol. Sunt şi scene de comedie pe seama lui Tanti Roz, rol pe care Oana Pellea îl compune cu resurse tehnice ireproşabile. Este o bunicuţă iubitoare care îşi cunoaşte perfect micii pacienţi şi îi iubeşte cu o compasiune universală, parcă ar fi un Dumnezeu feminin. Sigur, putea la fel de bine să refuze calea unui rol de compoziţie dar ne-ar fi lipsit, probabil, atmosfera de seară tristă de Crăciun în care se instalează, în cele din umă, spectacolul. Marius Manole construieşte rolul lui Oscar pe melancolia ochilor săi şi mai important ca orice este că reuşeşte să pară copil fără să se copilărească. Antoaneta Cojocaru joaca o transă delicată în rolul Peggy Blue, cu mişcări lente, coregrafiate, gata să intre în stare de levitaţie. În sfârşit, Cristina Casian pune un pigment comic necesar, înseninând pe porţiuni un spectacol care stoarce lacrimi. Unul care aduce în actualitate nu doar o actriţă dispărută, parcă, într-o recluziune liber acceptată (Oana Pellea), dar şi Teatrul Bulandra însuşi care a amânat din cauze oculte apariţia pe piaţă cu o premieră.

SĂ TRĂIEŞTI ÎNTR-O ZI CÂT ALŢII ÎN ZECE ANI…

Monica Andronescu (8 martie 2010)

E evidentă în ultima perioadă preocuparea teatrelor din Bucureşti pentru a include în repertorii spectacole după texte care să placă publicului. Să-l conducă în acea zonă de emoţie de care teatrul românesc a fost văduvit câţiva ani buni din cauza unor temeri – ce între timp au început să se estompeze – de a nu monta spectacole pentru public… în sensul greşit înţeles de concesii făcute publicului. Treptat, lucrurile încep să se aşeze şi multe dintre premierele stagiunii în desfăşurare o demonstrează.

În această linie aş vedea montarea după textul lui Eric Emmanuel Schmitt de la Teatrul Bulandra, în regia lui Chris Simion. “Oscar şi Tanti Roz” e genul de poveste de care te îndrăgosteşti la prima citire. Emoţie servită în doze potrivite. Un băieţel de 10 ani, bolnav de cancer, îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Iar Tanti Roz este asistenta-zâna-îngerul care, deşi nu-l poate vindeca, îi dăruieşte o viaţă întreagă înghesuită în douăsprezece zile. E un joc. Timpul nu există, noi îl inventăm. E o magie. Trebuie să crezi şi munţii se mută din loc…

Spectacolul de la Teatrul Bulandra reface datele textului şi-l transformă dintr-un monolog evocator, în poveste care se întâmplă pe scenă în timp real… Oscar e viu, iar scena toată e camera lui de spital. Câteva minute totul e cufundat în întuneric. Se aud voci, zgomote, râsete… Apoi se face lumină. În fundal, desene naive pe fond gri. O casă, un copac, flori, soare… În mijloc, un pat şi un aparat pentru perfuzii.

Chris Simion “re-dramatizează” textul lui Eric Emmanuel Schmitt şi renunţă la bucăţi întregi pe care le aduce însă în scenă ca imagini şi relaţii între personaje, mizând în permanenţă pe emoţia poveştii şi umplând cu extratext minute bune din spectacol. Toate bine lucrate şi bine gândite, deşi uneori uşor lungite…

Aşadar, regizoarea (montarea de la Bulandra este evident superioară oricărei alte puneri în scenă semnate de ea) alege formula clepsidrei întoarse, perfect justificată scenic şi perfect în ton cu textul: jocul de-a timpul, jocul de-a teatrul, jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. Numai suferinţa e reală. Din primul şi până în ultimul moment al montării. Iar marele merit al spectacolului rămâne cu siguranţă acela că evită în permanenţă patetismele gratuite şi se axează pe o formă de umor amar-duios, care accentuează şi potenţează disperările, niciodată direct exprimate pe scenă în cuvinte sau în gesturi. Schimbările operate în text sunt bine susţinute pe scenă, deşi, uneori, frumuseţea cuvintelor din scrisorile pe care Oscar i le scrie lui Dumnezeu în ultimele zile de viaţă şi la care Chris Simion renunţă parţial nu poate fi cu adevărat înlocuită de imagini…

Iar lucrurile se întâmplă aşa. Tanti Roz, asistentă într-un spital în care sunt internaţi copii cu boli de multe ori incurabile, descoperă într-o zi un băieţel bolnav şi trist, care mănâncă ciocolată cu alune pe furiş şi pe care părinţii, de prea multă suferinţă, l-au lăsat să se lupte de unul singur şi cu boala, şi cu singurătatea. Tanti Roz e Oana Pellea. Care revine cu acest rol pe scena de la Sala Toma Caragiu. Iar Oscar e Marius Manole. Şi, dincolo de construcţia regizorală, bine făcută şi bine gândită, aş spune că spectacolul de la Teatrul Bulandra este spectacolul celor doi actori. Rar se întâmplă să vezi pe o scenă o relaţie interumană atât de fin creată şi dezvoltată. Un amestec de duioşie infinită, de revărsare de afecţiune şi nevoie de afecţiune, de copilărie, de dragoste, de suferinţă disimulată în spatele unei forme de umor care-ţi îngheaţă sângele şi lacrimile, spaime şi credinţă şi o forţă nebună de a reinventa lumea. Aşa ar arăta, în linii generale, portretul Oanei Pellea în rolul lui Tanti Roz. Cea care, atunci când înţelege că Oscar moare, îi oferă totul, toată viaţa furată, într-un acces de nebună generozitate. E o vrajă strecurată sub un cearşaf de spital. Timp de zece zile, Oscar va trăi într-o zi cât alţii în zece ani. Se va îndrăgosti, va trăi emoţiile primului sărut cu o fetiţă şi ea internată în spital (Antoaneta Cojocaru). Spaimele şi tristeţile geloziei (un alt băieţel din spital, îndrăgostit şi el de “iubita” lui şi interpretat de Cristina Cassian). Dramele “bărbatului” matur. Întâlnirea cu Dumnezeu. Nimic neverosimil în interpretarea celor doi. Nici un gest, nici un cuvânt nu-l trădează pe Marius Manole. Păstrează toată candoarea unei copilării furate, adăugând rolului ceva greu şi amar, de neputinţă, de neînţelegere, o poezie chinuitoare născută între şedinţele cu citostatice de la care se întoarce sfârşit, maturizat şi totuşi mereu copil. Poate o uşoară revoltă, copilăroasă şi inocentă, împotriva unui Dumnezeu care, aşa cum stă pe cruce, nu-i prea seamănă lui a Dumnezeu…

Şi mai sunt câteva scene pe care le-aş rezuma aşa, de dragul imaginilor create: un Făt-Frumos bolnav de cancer, în pijamale de spital şi cu cravată la gât sărută o Albă ca Zăpada cu chip albastru din cauza unei boli care nu-i dă voie sângelui să ajungă la inimă… Sau, altfel, un Făt Frumos epuizat de citostatice şi care acceptă eleganta “invitaţie” la dans a lui Tanti Roz – drumul de la căruciorul cu rotile până la patul de spital.

Spectacolul e construit din gesturi şi din inflexiuni ale vocilor şi ale gândurilor. Şi se bazează pe o formă de anti-umor, atât de omenesc şi atât de nebunesc, pe care Oana Pellea îl creează şi îl susţine de la prima intrare în scenă.

Băieţelul moare, desigur, la vreo sută şi douăzeci de ani… Iar decorul camerei de spital se prăbuşeşte. Rămâne în spate un gol imens, iar în faţă, pe scenă, cei trei copii care s-au jucat de-a viaţa şi de-a moartea de-adevăratelea rostesc replici din “filmul” tocmai încheiat. Şi, deşi puţin bruscat, finalul păstrează totuşi poezia aproape tragică a textului. Şi emoţia.

http://yorick.ro/sa-traiesti-intr-o-zi-cat-altii-in-zece-ani%E2%80%A6/