Pe lacul auriu
VÂRSTA DE AUR
Andrei Crăciun (13 Iunie 2017)
Tocmai a avut loc la Bulandra premiera spectacolului “Pe lacul auriu” (de Ernest Thompson), în regia maestrului Dinu Cernescu. E un spectacol de modă veche şi bună.
Poate că nu vă este străină această operă de artă a lui Ernest Thompson. A fost şi un film faimos la vremea lui (On Golden Pond…). Dacă o ştiţi, atunci puteţi să mergeţi la Bulandra pentru a face o comparaţie.
Găsesc povestea mai adecvată în teatru, dar desigur sunt subiectiv. Mereu am iubit mai mult teatrul decât filmul. E viu.
Pe lacul auriu este, deci, un spectacol în regia lui Dinu Cernescu. Regizorul are optzeci şi doi de ani şi a pus aici înţelepciunea pe care a strâns-o în trecerea timpului. Pe lacul auriu este un spectacol care nu ocoleşte bucuria care există (uneori) în vârsta de aur.
Spectacolul nostru vrea să fie o oază de zâmbete, de dragoste şi de linişte într-o lume anormală care ne înconjoară, spune Dinu Cernescu în caietul-program. Am văzut, confirm: şi-a împlinit intenţia. Chiar a construit un refugiu.
Dar Pe lacul auriu este, şi nu pot să nu scriu asta, mai ales, un spectacol de actori. Actorii, deci.
Virgil Ogăşanu, în rolul lui Tom. Tom este un octogenar morocănos, care şi-ar fi dorit un fiu, dar are o fiică (în etate şi ea, vă daţi seama). Tom este un intelectual, iubeşte pescuitul şi liniştea şi îşi ascunde vulnerabilitatea în cinism. Virgil Ogăşanu face un Tom memorabil, pentru că îl face cu înţelegere şi cu bucurie.
Valeria Ogăşanu o joacă pe soţia lui Tom, Kate. Partitura ei este despre dragoste.
Fiica bătrânilor este Claudia, jucată de Ana Ioana Macaria. Noul iubit al Claudiei este Lucian Ifrim, iar fiul lui Bill – Billy – este jucat de tânărul Alin Potop. Îndrăznesc să fac un pronostic: veţi mai auzi de tânărul Potop. Are exact energia de care e nevoie în teatrul de astăzi.
Şi mai e ceva ce trebuie subliniat: scenografia semnată de Maria Miu. E atât de simplă, încât atinge perfecţiunea.
Pe lacul auriu se înscrie în marea dramaturgie americană, vorbeşte despre om, despre natură, despre tehnologie, despre copilărie, despre copilării, despre speranţe şi, cu prisosinţă, despre temerile noastre de muritori.
Dar, insist, cel mai mult face o pledoarie pentru frumuseţea care aşteaptă acolo, după decenii şi decenii şi decenii, chiar înainte de căderea cortinei.
Vârsta de aur. Ea este.
“PE LACUL AURIU”, PREMIERA DE LA BULANDRA: TOTUL ÎN FAMILIE
Horia Ghibuţiu
Piesa “Pe lacul auriu”, care a avut premiera la Teatrul Bulandra spre finalul actualei stagiuni, în regia venerabilului Dinu Cernescu (marele om de teatru merge pe 82 de ani), e o melodramă de familie care merge direct la sufletul publicului.
De o simplitate aproape sfidătoare la adresa montărilor de azi, piesa intră în siajul ecranizării omonime după textul lui Ernest Thompson: “On Golden Pond” ajungea, în 1981, pe ecrane alături de filme de aventuri din seria James Bond sau Indiana Jones, poliţiste (“Poştaşul sună întotdeauna de două ori”), toate, cu imens succes la public. Şi totuşi, o peliculă despre micile întâmplări ale unei familii americane nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu accent pe un cuplu în etate care nu face nimic ieşit din comun, avea să devină filmul anului.
Aidoma, montarea de la Bulandra nu intră în competiţie cu starurile stagiunii şi nici nu şi-a propus aşa ceva. Se deosebeşte însă considerabil de celelalte piese – vom vedea ceva mai jos prin ce. Până atunci, încă o comparaţie cu faimosul film, primul şi ultimul în care au jucat împreună Henry Fonda şi Katherine Hepburn. O recenzie a producţiei americane zice aşa: “sunt puţine lucruri din Pe lacul auriu care să nu fie previzibile de la început, dar filmul e binecuvântat de forţa starurilor, de farmec şi de sentimentul cinstit că oricine din public e dispus să treacă peste clişee”.
În piesa de la Bulandra se întâmplă la fel: avem o distribuţie stelară – cine i-ar mai fi văzut pe soţii Virgil şi Valeria Ogăşanu din nou pe scenă?! –, iar publicul, cel puţin cel de la premieră, cunoaşte întregul context. Şi aici ajungem la motivele pentru care spectacolul e altfel decât ce se joacă în prezent. Pentru simplificare, le notez succint.
- publicul de la Bulandra a văzut filmul şi poate aprecia ce înseamnă o familie de mari actori care interpretează un text chiar despre o familie: Henry şi Jane Fonda în film, Virgil şi Valeria Ogăşanu în piesă.
- pentru Virgil Ogăşanu, care joacă de 52 de ani la Bulandra, revenirea pe scenă e un eveniment în sine; iar posibilitatea de a juca alături de Vali Ogăşanu merită preţuită cu atât mai mult şi aproape că pune pe un plan secundar povestea destul de liniară despre bătrâneţe, despre moarte, despre reconciliere.
- doar gândiţi-vă că Radu Beligan, care a tradus textul alături de Liviu Dorneanu, fusese membru în comisia care l-a examinat pe Ogăşanu când acesta a intrat la teatru: alt detaliu ce conferă forţă jocului impecabil al actorului care face luna aceasta 77 de ani. Poate amintindu-şi de examenul cu pricina, Ogăşanu înnobilează rolul cu o prestaţie impecabilă. Căutătura sceptică, sarcasmul rostirii, un anume fel de a fi morocănos fac din personajul său unul de antologie. Iar Valeria Ogăşanu e de-a dreptul şarmantă întruchipând un personaj pe care orice familie şi l-ar dori.
- secvenţa de dans dintre Tom şi Kate e cu totul memorabilă: nu agilitatea lui Virgil şi a Valeriei Ogăşanu stârnesc ropote de aplauze, ci felul autentic şi elegant în care se mişcă. Stilul nu are de-a face cu vârsta, există sau ba.
- regizorul Dinu Cernescu izbuteşte să insufle întregii distribuţii spiritul de familie din piesă, iar Lucian Ifrim, Ana Ioana Macaria şi deliciosul puşti Alin Potop se integrează excelent.
În timp ce urmăream spectacolul, mă gândeam că, în momentul în care li s-a propus să joace în această piesă, e posibil ca Virgil şi Valeria Ogăşanu să fi comparat casa de vacanţă de lângă lacul auriu (în film a fost folosită o reşedinţă particulară, de pe malul lacului Squam din New Hampshire, azi poate fi închiriată) cu propria lor locuinţă sezonieră, în care locuiesc pe timpul verii.
Fie că au făcut-o sau ba, faptul că soţii Ogăşanu se pun în slujba publicului la o etate înaintată e cu totul admirabil. Să-ţi petreci două ceasuri “Pe lacul auriu” al familiei Ogăşanu din spectacolul de la Bulandra e un privilegiu. Mă bucur că am văzut spectacolul.
http://horiaghibutiu.ro/pe-lacul-auriu-premiera-de-la-bulandra-totul-in-familie/
UN SUCCES CERT, CADOU MARELUI PUBLIC
Ileana Lucaciu
Teatrul “Bulandra” şi-a încheiat stagiunea cu un spectacol încântător, o comedie cu fin umor şi sensibilă poezie de la care orice spectator va pleca bucuros că a uitat de necazurile zilnice. Piesa “Pe lacul auriu” din 1978 când a avut loc premiera pe Broadway, îi aduce autorului american Ernest Thompson celebritatea şi este jucată cu mult succes în diverse distribuţii. Dramaturgul, scenaristul şi actorul Ernest Thompson obţine şi premiul Oscar pentru adaptarea cinematografică a piesei, iar o serie de actori de renume au interpretat personajele solid construite de el. Chiar dacă au trecut nişte ani de când a fost scrisă, piesa rămâne mereu actuală, apropiată sufletului prin tematica sa – familia şi bătrâneţea.
“Pe lacul auriu” ajunge şi la noi în traducerea regretaţilor Radu Beligan şi Liviu Dorneanu şi în regia unui creator de valoare al “teatrului adevărat”, Dinu Cernescu. Regizorul întodeauna a servit cu credinţă conceptul că un spectacol trăieşte în faţa publicului în primul rând prin actori şi îşi alege cu pricepere distribuţia. Oferă acum prilej preţuirii pentru interpretarea admirabilă a unor roluri consistente ca ofertă, actorilor – Virgil Ogăşanu, Valeria Ogăşanu, Ana Ioana Macaria, Lucian Ifrim şi tânărului student încă la actorie, Alin Potop.
Piesa pare simplă, dar nu simplistă prin conflicte şi prezintă un cuplu – Tom şi Kate, retras după cinzeci de ani de căsnicie în singurătatea naturii, în preajma unui “lac auriu” şi relaţia cu singura lor fiică, Claudia. Aflată în pragul unui mariaj, Claudia îi vizitează alături de Bill care are un copil, pe adolescentul Billy dintr-o căsnicie anterioară. Conflictul dintre generaţii funcţionează şi în familia cuplului, Tom şi Kate. În povestea acestei familii, construită cu suspans de dramaturg, se poate regăsi oricine, indiferent de vârsta sa. Acţiunea se derulează prin replici savuroase, încărcate de ironie, dar şi de poezie, dictate de situaţii surprinzătoare.
Spectacolul beneficiază şi de imaginea atractiv creată de cunoscuta scenografă, Maria Miu. Decorul indică terasa din preajma “lacului auriu”, decorată cu obiectele necesare unor numeroase sugestii motivate de situaţii. Costumele “îmbracă” personajele pe specificul tipologiei fiecăruia. Scenografia funcţională a Mariei Miu dă reprezentaţiei atmosfera dorită de viziunea regizorală, riguros aplicată piesei de Dinu Cernescu fără a apela la efecte derizorii. Regizorul conduce atent relaţiile dintre personaje şi concepe teatral credibil fiecare situaţie, cu accente provocatoare de suspans. Ilustraţia muzicală datorată lui Vasile Manta, sporeşte tensiunea acţiunii, atenţionează asupra comicului unor momente.
Pilonii subiectului sunt Tom şi Kate, personaje cu temperamente diferite, dar care de cinci decenii convieţuiesc armonios împreună, sunt o familie nelipsită însă, şi de conflicte. Virgil Ogăşanu care în orice rol provoacă aplauze, este acum, sclipitor în Tom cel care îşi aniversează optzeci de ani şi comentează ironic situaţiile din jur. Tom este doar aparent morăcănos pentru că actorul cu har dezvăluie substratul fiecărei replici rostite de profesorul cu experienţă de viaţă şi cunoaştere a tinerilor. Umorul, dar şi sensibilitatea în situaţii în care inima suferindă îi joacă feste lui Tom, sunt îmbinate cu fineţe de interpret. Virgil Ogăşanu realizează un rol de neuitat în Tom. Partenera de o viaţă a lui Tom, este Kate, o pictoriţă, o femeie dăruită celor din preajmă, motor activ al relaţiilor de familie pe care dragostea le leagă. Valeria Ogăşanu prezintă admirabil portretul lui Kate cea energică şi cu un suflet sensibil, dornică să îşi împace soţul care şi-a dorit un băiat, cu fiica lor Claudia. Actriţa trăieşte nuanţat, diferenţiat, situaţiile în care este implicată mereu Kate şi subliniază că dragostea nu are vârstă. Dansul cuplului, de pildă, este un moment savuros prin modul în care Virgil Ogăşanu şi Valeria Ogăşanu se transpun în personaje, cu umorul celor pentru care viaţa înseamnă bucurie.
Ana Ioana Macaria reuşeşte să prezinte remarcabil personajul Claudiei, fiica aflată în căutarea dragostei care are în caracterizare calităţi, dar şi defecte ale părinţilor. E distantă în relaţia cu tatăl, preţuieşte soliditatea cuplului părinţilor şi îşi doreşte un partener sincer în dragoste. Bill cel timid o va cere în căsătorie. Lucian Ifrim interpretează fermecător, cu umor, pe neîndemânaticul Bill. Încercările de apropiere faţă de cuplul bătrânilor cu suflet tânăr, sunt momente minunat susţinute relaţional de actor.
Să interpretezi un rol în compania unor actori de anvergură este dificil pentru un tânăr la început de carieră. Alin Potop trece cu succes acest examen şi este excelent în puştiul Billy cel revoltat că este nevoit să rămână cu Tom şi Kate. În relaţiile cu cei doi, cât şi în manifestările preferinţelor sale muzicale, dar şi în schimbarea de comportament, Alin Potop reuşeşte să prezinte comic şi credibil fiecare intervenţie a lui Billy. Tânărul student în anul trei la actorie, Alin Potop se prezintă ca un actor de viitor de care regizorii trebuie să ţină cont.
“Pe lacul auriu” este spectacolul aşteptat de publicul sătul de mizeria din jur a realităţii, o reprezentaţia amuzantă şi emoţionantă despre noi şi familiile noastre. Teatrul “Bulandra” va înregistra şi prin acest spectacol de “teatru adevărat” din zona comediei, un număr record de reprezentaţii.
http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2017/06/pe-lacul-auriu-teatrul-bulandra-sala.html
“PE LACUL AURIU”, O INFUZIE DE SENSIBILITATE
Loreta Popa
Am văzut “Pe lacul auriu” la Teatrul Bulandra chiar în seara premierei, şi poate pentru prima dată după mult timp am simţit că mă întorc acasă. Am simţit harul lui Dinu Cernescu, la fel cum am văzut lacrima de fericire din colţul ochiului lui Ducu Darie la finalul spectacolului. Sala era realmente cucerită. M-am bucurat că am respirat pentru câteva ore aerul unui câmp încărcat de florile creaţiei. Pasiune, talent, har, experienţă, toate strânse cu generozitate în căuşul sufletului de actor. Nicio tehnică nu poate avea rezultatele scontate dacă ACTORUL nu păşeşte pe scenă cu emoţie. Cum să nu-l iubeşti pe Virgil Ogăşanu atunci când vezi cum scândura cu care a avut nenumărate convorbiri şi căreia i s-a confesat de atât de multe ori îl susţine cu tăria unui munte, oferindu-i forţă!?! Cum să nu te îndrăgosteşti de Valeria Ogăşanu atunci când din combustia ei interioară, printr-o magie încărcată de nuanţe, se naşte însăşi misiunea artei numite teatru!?! Abia ce citisem despre experienţa lui Florin Piersic Jr. în timp ce încerca un discurs emoţionant pe scenă despre mama lui, minunata actriţă Tatiana Iekel, în faţa unor spectatori care, din nefericire, nu i-au întors emoţia şi care vin la spectacole pentru check-in. I-am aplaudat şi susţinut reacţia. Mă aşteptam la surprize asemănătoare, dar niciun telefon nu a sunat în timpul reprezentaţiei de la Bulandra. Se simţea magia scenei şi am avut sentimentul unei întoarceri în timp, a unei bucurii pe care nu o mai puteam stăpâni, a unui rost atât de aparte încât doar mirosul nebun al teilor de afară l-a putut egala.
“Teatrul este oglinda lumii”, spune Hamlet. Nu există spectacol din care să nu ieşi mai învăţat şi mai bogat spiritual, daca îţi doreşti cu adevărat. Da, teatrul este oglinda lumii, a vremurilor, a societăţii. Un actor bun nu poate refuza un rol bine scris. Un creator cu conştiinţa responsabilităţii mature ştie că scena este martora unui proces transformator, că arta este hrana sensibilităţii umane. Pentru mine, “Pe lacul auriu” este un spectacol convingător, emoţionant, tulburător. Incontestabil, succesul acestui spectacol a depins de modul în care Dinu Cernescu a ştiut să îmbine calităţile actorilor cu experienţă cu ale celor mai tineri, de răbdarea lui, de viziunea lui. În spectacolul “Pe lacul auriu” descoperi arta nepieritoare a cuvântului, forţa sa prin jocul actorului. Dinu Cernescu are simţul măsurii şi o dorinţă perpetuă de a cerceta universul uman prin intermediul actorilor. Talentul constă şi în puterea cu care selectezi materialul real, de viaţă, capabil să te inspire în conturarea creaţiei. Talent înseamnă să îmbogăţeşti atitudinea, gândurile, iniţiativele, faptele personajului cu forţa ta umană.
Cei mai mulţi habar nu au câtă muncă se ascunde în spatele unui rol, câte nopţi de repetiţii, cât efort în a înţelege personajul şi lumea lui. Cine l-a văzut pe Virgil Ogăşanu pe scenă înţelege cât de creatoare poate deveni contribuţia acestuia. În actor există resurse adevărate, uneori nebănuite, pentru continua împrospătare a artei teatrale. Virgil Ogăşanu a brodat împreună cu regizorul Dinu Cernescu o existenţă inedită, un profesor de greacă veche, posesor al unui neastâmpăr special, căruia întâlnirea cu un adolescent, abia cunoscut, îi dă puterea să accepte şi să-şi declare iubirea pentru fiica lui. Virgil Ogăşanu spune că Tom, personajul acesta complex, este un cadou pentru el şi că este fericit că poate juca în sfârşit personaje în vârstă. Umor, ironie, sensibilitate, inteligenţă vie, toate contribuie la închegarea acestui personaj. Virgil Ogăşanu este un om cald, un actor pentru care teatrul rămâne profesiunea de credinţă. “Mie nu-mi place să spun meserie, ci profesie. Meserie îmi sună ca fiind ceva mărunt, îmi sună prea tehnic. Eşti de meserie violonist, e prea puţin. Vocaţie… Actoria nu se învaţă. Ca şi viaţa, nu se poate învăţa. Este o oglindă a realităţii, dar acum citez din Shakespeare”, spune maestrul Ogăşanu. “Pe lacul auriu” este o poveste despre orgolii şi regrete care are loc pe marginea unui lac, unde profesorul de greacă veche, Tom, şi soţia lui, Kate, au o casă de vacanţă. Între Tom şi fiica lui, Claudia, există o relaţie tensionată, nelămurită, care nu-i dă pace tatălui octogenar, cu tendinţe evidente spre cârcoteală şi reproşuri. Claudia, o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, este pe punctul de a începe o a doua căsnicie alături de un dentist. Când tatăl şi fiica sunt împreună se tachinează şi se ironizează reciproc. Niciunul nu găseşte curajul de a recunoaşte că îşi doreşte cu nesaţ împăcarea. Mama este interpretată firesc şi emoţionant de Valeria Ogăşanu. Ea ştie că viaţa merge înainte, că fiecare om are neîmpăcările, traumele şi frustrările sale şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost. Ştie că tot ceea ce există acum poate deveni amintire în clipa imediat următoare. Nu mai există timp pentru ceartă, pentru ranchiună. Există timp doar pentru iubire. Fiica pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune “tată”, ci Tom. Valeria Ogăşanu consideră acest spectacol un semn, un miracol. Şi-a dorit ca în lumina reflectorului să nu fie actriţa, ci personajul, aşa cum este el. Kate este femeia peste care au trecut 48 de ani de căsnicie, care a încercat din răsputeri să-l împace pe omul iubit cu propria fiică. Dorinţa actriţei este ca acest text sensibil să scoată spectatorii din nebunia şi zbuciumul cotidian şi să-i ajute să întrezărească o lume mai frumoasă, mai liniştită.
Povestea de viaţă cuprinsă în această piesă este una în care oricine se poate regăsi. Personal, m-am regăsit în relaţia tată-fiică. Ai de ales în viaţă. Să crezi că trebuie să te dai peste cap mereu ca să fii iubită şi că fericirea este o senzaţie niciodată cunoscută, ori dimpotrivă, să ai puterea să-ţi priveşti trecutul cu toleranţă şi înţelegere, cu inima deschisă şi să poţi ierta. Doar astfel afli că tocmai lucrurile care te-ar fi putut doborî te-au învăţat cele mai profunde lucruri. Relaţia cu tatăl meu nu a fost una apropiată în ciuda faptului că în ultimii ani am locuit împreună. Mi-am dorit să-i spun cât îl iubesc şi că fiecare realizare a fost din dorinţa de a-l face să se simtă mândru de mine. Când l-am pierdut, acum un an, m-am simţit golită de sens, pierdută cumva, fără o importantă bucată din sufletul meu, şi mi-a luat apoi cam şase luni s-o pun la loc. Tata se simţea incapabil să-şi arate adevăratele sentimente, crezând că sensibilitatea nu trebuie dezvăluită copiilor, nu a găsit niciodată clipa potrivită de a-şi lăuda fiica lipsită de afecţiune sau de a-i oferi sprijinul său. Nu am avut niciodată o conversaţie adevărată, lungă, cu tatăl meu, dar l-am iertat şi m-am iertat. Şi nu a fost uşor. Astfel că există o notă de subiectivism în opinia mea în ceea ce priveşte spectacolul “Pe lacul auriu”. Când Claudia, interpretată de Ana Ioana Macaria, reuşeşte să rostească pentru prima oară cuvântul “tată”, fiecare fibră din fiinţa mea s-a simţit atinsă. “Fiecare spectacol este o întâlnire cu un text şi o echipă. Spectacolul Pe lacul auriu este, pentru mine, ca o întâlnire caldă de familie. Pe lacul auriu este un spectacol cald şi omenesc ce vorbeşte despre nevoia de iubire, indiferent de vârstă şi cât de greu reuşim să comunicăm unii cu alţii chiar şi atunci când ne iubim, sau mai ales atunci”, spune Ana Ioana Macaria.
Lucian Ifrim dă rolului său, cel al viitorului soţ, dentistul, Billy Ray, o culoare căreia-i pot spune blajină. Este omul simplu, care ştie adevărul vieţii şi care o ia aşa cum e. Nu simte frică, ci o uşoară jenă. Nu se simte complexat de profesorul de greacă veche, intelectual rasat, părintele celei pe care o iubeşte. “În primul rând este vorba despre familie, despre relaţia dintre tată şi fiică. De când am început repetiţiile sunt foarte atent la reacţiile copilului meu, la cee ace vorbesc cu ea, căci s-ar putea să aibă probleme serioase, iar eu, deşi locuim împreună, să nu-mi dau seama. Uneori, ca părinte eşti neatent. Trec anii şi te întrebi dacă ai reuşit să fii un părinte adevărat, dacă ai procedat sau nu corect într-o anumită situaţie”, mărturiseşte actorul.
Ultimul, dar nu cel din urmă, Alin Potop, student în anul III la UNATC, clasa profesor Florin Zamfirescu, crede că acest rol este o şansă formidabilă pentru el să înveţe de la actori pe care îi respectă, de la oameni remarcabili. Pot să-l numesc curajos pe tânărul actor care îndură bucuria ce-i sparge pieptul pentru că are de la cine să înveţe? Fără îndoială. Curajos şi norocos… Billy, personajul pe care îl interpretează, este un puşti refractor la orice experienţă nouă, iar timpul petrecut cu nişte bătrâni plicticoşi i se pare din start pierdut. De unde să ştie că tocmai el este cel care va schimba destinele tuturor, tocmai el este liantul care le va aduce aminte că singura monedă de schimb pe pământ este iubirea. Oamenii, locurile, timpul de calitate, întâlnirile, acestea contează. “Aş vrea ca publicul să socotească piesa un îndemn pentru întoarcerea în natură, acolo unde relaţiile dintre oameni pot fi armonizate de frumuseţea reală, nu alterate de tehnologie”, spune tânărul actor, care este pe cale să afle că actorul se îndrăgosteşte de fiecare din rolurile sale, nu le poate realiza altfel decât iubindu-le, căci alături de ele îşi va petrece o bună parte din viaţă.
Câte zile, nopţi, cafele şi ţigări înseamnă un rol numai un actor ştie. Câte supărări, împăcări, suspiciuni, obsesii dedică un actor unui rol numai el ştie, de asemenea. Povestea de dragoste dintre un actor şi rolul lui îl va răscoli mereu şi mereu. De aceea profesia de actor nu este una liniştită, sigură. Actorul nu este sigur pe sine niciodată, depinzând de toţi şi de toate. De aici exaltarea actorului la primirea unui rol important, de substanţă. De aici dăruirea sa totală într-o muncă adesea executată în asalt, de aici bucuria de a juca seară de seară. M-am bucurat că Alin Potop a reuşit să descifreze structura interioară a personajului său alături de un regizor precum Dinu Cernescu. O şansă într-adevăr de a învăţa de la cei mai buni.
Ernest Thompson, scriitor, dramaturg, scenarist şi actor american, s-a născut pe 6 noiembrie 1949 în Bellow Falls, Vermont. Piesa care l-a făcut celebru, “Pe lacul auriu”, a fost scrisă atunci când avea 28 de ani. Spectacolul omonim a avut premiera pe Broadway în 28 februarie 1978 cu Tom Aldredge şi Frances Sternhagen în rolurile principale. Jucat succesiv timp de trei ani pe Broadway (1978–1980), spectacolul a acumulat cifra record de peste 400 de reprezentaţii, fiind transformat într-un film renumit în 1981 cu Katharine Hepburn şi Henry Fonda în distribuţie. Filmul i-a adus lui Thompson Oscar-ul pentru cel mai bun scenariu. Anul următor a fost montată la Kennedy Center, la New Apollo Theatre şi s-a jucat două stagiuni (peste 400 de reprezentaţii). A doua sa piesă de teatru “The West Side Waltz” (Valsul din cartierul de vest) a avut premiera pe Broadway, cu Katherine Hepburn în rolul principal, la 19 noiembrie 1981. Thompson a scris şi regizat o adaptare pentru televiziune care a avut premiera la CBS în 1995 cu Shirley MacLaine, Liza Minnelli, Kathy Bates şi Jennifer Grey. Thompson a scris şi scenarii de film precum “Sweet Hearts Dance”, regizat de Robert Greenwald – cu Susan Sarandon şi Don Johnson. În anii ‘90, Ernest Thompson a scris scenariul pentru “Take me home again”, după nuvela lui Lamar Herri. În 2000 montează 12 piese scurte pe Off Off Broadway. În 2001 a regizat o versiune televizată a piesei On Golden Pond, cu Julie Andrews şi Christopher Plummer, după care a montat piesa “White People Christmas” la Zephyr Theatre din Los Angeles.
Dacă pentru dramaturg sau regizor procesul de creaţie este aproape încheiat în seara premierei, pentru actor acesta revine la fiecare reprezentaţie. Încrederea, răbdarea, înţelegerea regizorului faţă de actor, şi invers, rămân. Îmi doream o infuzie de frumuseţe, de sensibilitate, de celebrare a vieţii în teatru. M-am bucurat să văd povestea unei relaţii tată – fiică aşezată sub lupă, tratată din unghiul purităţii, a unor sentimente curate, profunde şi cuceritoare. Căsuţa de pe lacul auriu e locul în care toţi ne întoarcem, un loc unde ne încărcăm cu energie pentru a rezista drumului lung, tumultuos al vieţii. Îl pot compara cu Anteu, fiul Geei şi al lui Poseidon, care prindea puteri doar atingând pământul, fiind considerat astfel invicibil. La final de spectacol, un oraş liber de oameni se dezvăluia în toată splendoarea lui de iunie, un oraş care se bucura că prin arterele lui sângele circula cu viteza legală. În peisajul teatral actual, “Pe lacul auriu” este gura de oxigen de care avem nevoie ca oameni, ca spectatori.
Răzvana Niţă
Roger Moore, actorul de care ne-am despărţit de curând a fost întrebat de un reporter care este secretul căsniciei sale fericite. “Amândoi iubim aceeaşi persoană: pe mine”, a răspuns acesta. Tom şi Kate se ştiu pe de rost, cu bune şi cu rele au ajuns să se admire, să se respecte şi, mai ales, să se îngăduie unul pe celălalt. În vara în care Tom împlineşte 80 de ani, ei sunt – ca de aproape cinci decenii încoace – în căsuţa lor de vacanţă, aflată între pădure şi lac. E timpul marilor împăcări.
Regizorul Dinu Cernescu a fost atras de farmecul patriarhal, de calmul şi tandreţea ce se desprind din text şi a mizat pe un cuplu de actori (cuplu şi în viaţa de zi cu zi) – Valeria şi Virgil Ogăşanu. Asta se cheamă o captură adevărată şi ceva ce prinde întotdeauna la public, acest transfer între scena realităţii şi realitatea scenei.
Li se alătură Ana Ioana Macaria, Lucian Ifrim dar şi foarte tânărul Alin Potop într-un rol ofertant de care se achită cu seriozitate şi entuziasm. În scenografia pitoresc-ilustrativă a mariei Miu se crează premisele unor mini câmpuri de bătălie, dezbateri în contradictoriu, ironii, reproşuri, frustrări înnăbuşite dar şi – fundamental – o reconfortantă disponibilitate.
Toată gama pe care Valeria şi Virgil Ogăşanu o experimentează cu succes – de la cinism la iubire necondiţionată, de la bombănit-mormăit la seducătorul acord – emoţionează şi reprezintă marele câştig al spectacolului. Această sinceritate senină, această simplitate asumată, această nostalgie care ţine şi de preaplinul vieţii dar şi de iminenţa şi discreţia sfârşitului construiesc un pod solid între scenă şi sală.
În textul lui Ernest Thompson nu se întâmplă nimic implacabil, cumplit sau definitiv, şi totuşi se petrece ceva esenţial. Se naşte o atmosferă de senin, îngăduinţă şi înţelegere, se refac punţile de afecţiune în faţa cărora şi moartea devine neputincioasă. Intenţiile sunt atât de limpezi, mesajul atât de coerent, gesturile atât de ferme încât te laşi transportat. Nu există niciun dubiu. Simţi că vine toamna. “Try to remember when life was so tender…”
Un spectacol-terapie sau – dacă vreţi – pur şi simplu, garanţia unei amintiri frumoase.
CÂND ZÂMBETUL DEZVELEŞTE COLŢII ŞI ASCUNDE INIMA – UN SPECTACOL MARCA “BULANDRA” CU V & V OGĂŞANU. DUELISSIMO!
Victor Cilinca
Un impresionant “duet” într-un duel actoricesc de zile mari, cu doi îndrăgiţi “monştri sacri” ai scenei româneşti am putut aplauda marţi seară, în Festivalul naţional al Teatrului Dramatic “Fani Tardini” (jucat acum pe cam larga scenă – apropo de intimitatea jocului, a Teatrului Muzical).
Valeria Ogăşanu şi Virgil Ogăşanu, în primul rând, împreună cu alţi actori de la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”, ne-au emoţionat în spectacolul “Pe lacul auriu”, al americanului Ernest Thompson (excelentă traducerea regretaţilor Radu Beligan şi a traducătorul Liviu Dorneanu, secretarul Teatrului Naţional!). Adaptarea celebrului text aparţine regizorului Dinu Cernescu, cel care în 2005 era recompensat de către UNITER pentru întreaga, bogata sa activitate.
Dialogul strălucitor, acid, de Broadway, între bătrânul profesor Tom şi toţi ceilalţi, pe care îi domină, par o partidă de tenis performant, în care cuvintele sunt mingea. Tom, obişnuit să fie ascultat ca la catedră (îl joacă Virgil Ogăşanu) a făcut-o pe fiica sa Claudia (Ana Ioana Macaria, de neuitat din “Regele Lear” sau din “Ivanov”) să simtă că tatăl ei şi-a dorit nu o fată, ci un băiat care să-i ducă numele. Claudia, “băiatul nereuşit”, plecată în lume, e acum în faţa unei noi tentative: s-a apropiat de ştersul Bill (Lucian Ifrim), iar o fată perdantă cu repetiţie ştie că poţi negocia cu un bărbat divorţat şi cu un copil împărţit cu “fosta”. Sigur, omul e plicticos, iar băiatul său, Billy (Alin Potop – tânărul joacă la Naţional, a făcut teatru radiofonic şi film), e sălbăticit de tatăl său conformist, aşa cum fusese şi Claudia de către tatăl ei pedant. Bill , dentistul (meserie fără şarm, dar de 60 de dolari plomba – preţ vechi…) şi juniorul vin în casa de vacanţă de pe lac (fără televizor! – se sperie puştiul, forţat să rămână cu doi străini pentru ca tatăl său şi fiica profesorului să se cunoască mai bine în Europa).
Pe maestrul Ogăşanu nu-l uit mai ales pentru prestaţia din rolul Valerio, dintr-un formidabil spectacol regizat de Liviu Ciulei, tot la “Bulandra”, în ’70: “Leonce şi Lena”, de Georg Büchner. Un actor întotdeauna puţin melancolic chiar şi în toiul comicului cel mai dens, dând astfel, prin contrast, şi mai mult umor. În piesa de acum, cu o răutate fină, bine jucată, răutate uneori tandră, dar o aparenţă care să îndepărteze suspiciunea că… profesorul ar fi un romantic. În pretendentul la mâna fiicei sale, Bill (Lucian Ifrim – actor de teatru, de film, de seriale, “voce”), el vede doar pe cel care nu e în stare să fie destul de agresiv pentru ai lui, un exemplar poate efeminat, în tot cazul, prea burghez, prea încorsetat în bunul simţ oficial. Sălbatecul Billy, deci un Bill mai mic, de altfel şi se prezintă “Junior”, îl enervează pe bătrânul profesor până la… dependenţă: omul căruia îi place delimitarea căsuţei de vacanţă unde să rămână stăpân se lasă cucerit de puşlamaua obraznică dar firească, precum un pui de ciută care… te muşcă atunci când îl mângâi forţat. Băiatul îl îmblânzeşte pe bătrân (fiica sa, Clara, glumeşte sarcastic în absenţa părinţilor, făcând o trimitere la “Bătrânul şi Marea”, nuvela lui Hemingway – Bătrânul şi… Lacul). “Apprivoiser”, cum ar zice Exupery despre îmblânzirea celui care tocmai a fost jignit de puşti. Şi copilul este cucerit…
Este foarte important, cred, pentru rolul Kate, interpretat de Valeria Ogăşanu, să se mulţumească, ca şi în piesa lui Thompson, cu un plan doi, să nu iasă în faţă prea mult. Actriţa de teatru şi film (a jucat şi într-o producţie DEFA-Berlin) aduce însă acum atâta căldură în atitudine, încât ţi se umezesc ochii. De fapt, în viaţa reală, actorii Valeria şi Virgil Ogăşanu sunt chiar o familie.
M-am întrebat cum vor învinge actorii noştri handicapul unei ecranizări anterioare, faimoase: “On Golden Pond”, filmul din ’81, cu Katherine Hepburn, replicând tăios-tandru, şi Henry Fonda, periculos mai ales prin tăcerile sale, au adus celor doi americani un binecuvântat Oscar pentru interpretare. Nu şi fetei lor din film, fata lui din realitate, Jane Fonda, forţată de text “să stea în banca ei”.
Scenografia Mariei Miu, mai amplă la Bucureşti, a contribuit la atmosferă.
