Pisica pe acoperișul fierbinte
“PISICA PE ACOPERIŞUL FIERBINTE” ZGÂRIE RĂU. PREMIERĂ LA TEATRUL BULANDRA
Doinel Tronaru (23 ianuarie 2019)
Marţi seară a avut loc premiera, la Sala Izvor (Liviu Ciulei) a Teatrului Bulandra, cu spectacolul “Pisica pe acoperişul fierbinte”, pe textul premiat cu Pulitzer al celebrului Tennessee Williams (tradus de regretata Antoaneta Ralian) şi în regia reputatului Dinu Cernescu. Publicul a fost încântat de prestaţia unor îndrăgiţi actori: Alexandra Fasolă, Tudor Aaron Istodor, Dana Dogaru, Virgil Ogăşanu, Silvana Negruţiu şi Lucian Ifrim.
Reputatul dramaturg american Tennessee Williams (1911–1983) spunea că nu prea a avut încredere în acest text, dar s-a dovedit totuşi a fi unul dintre cele mai de succes ale lui, dacă nu chiar cel mai de succes. Textul, într-adevăr destul de uşurel (faţă de marile drame ale autorului sudist, originar din Mississippi), are în plus faţă de altele povestea unei relaţii homosexuale (este binecunoscută homosexualitatea lui Williams), aflată în fundalul piesei (concentrată pe unitate de timp şi spaţiu: ziua de naştere a lui Big Daddy, într-un conac izolat de pe o plantaţie din Sud), dar nu redată explicit.
Altfel, acest renumit “dramaturg al femeilor” are în centru tot un (pe parcurs) puternic personaj feminin, piesa fiind de fapt povestea “recuceririi unui bărbat”, a ipoteticei salvări a lui din infernul alcoolismului şi readucerii în “patul conjugal” – care tronează mereu în mijlocul scenei, în scenografia imaginată de arhitectul Octavian Neculai (în calitate de “consultant spaţiu scenic”; costume Maria Miu).
Acum, la Bulandra, în regia clasică, chiar retro a lui Cernescu (una însă aşezată, temeinică, atentă la nuanţe şi detalii), textul este salvat de interpretarea talentaţilor actori: “pisica”, personajul feminin central, este Alexandra Fasolă (teribilă în cele două spectacole ale lui Andrei Şerban de la Bulandra, dar acum într-un alt emploi), partenerul său Tudor Aaron Istodor, cei doi bătrâni sunt Dana Dogaru şi Virgil Ogăşanu (Big Daddy), secondaţi fiind de un alt cuplu, “de nătărăi”, jucat de Silvana Negruţiu şi Lucian Ifrim.
Tennessee şi filmul
A contribuit la impunerea piesei lui Williams în conştiinţa publicului şi ecranizarea cinematografică, film care, deşi unul dintre cele mai slabe dintre numeroasele realizate după piesele dramaturgului, a avut la rândul său succes. Probabil tot datorită distribuţiei: realizat în 1958 de Richard Brooks, “Cat on a Hot Tin Roof” îi are în rolurile principale pe celebrii Elizabeth Taylor (cum ar veni, Fasolă) şi Paul Newman (cum ar veni, Istodor) – pentru că pe interpretul lui Big Daddy, Burl Ives, nu-l mai ştie nimeni. Filmul a avut şase nominalizări la Oscarurile din 1959, cele mai importante: pentru cel mai bun film, regie, scenariu adaptat, cei doi interpreţi principali şi imagine. Personal, prefer dintre (multele) filme după Williams nu atât “Un tramvai numit dorinţă”, din 1951 – film important, Kazan îl lansează aici pe tânărul Brando, dar îi dă şi rolul “de amurg” lui Vivien Leigh –, cât alte trei. Este vorba despre “Noaptea iguanei” (1964, regia John Huston, cu: Richard Burton, Deborah Kerr, Ava Gardner) şi “Vară şi fum” (1961, regia Peter Glenville, cu Geraldine Page şi Laurence Harvey), văzute primele, cam în acelaşi timp, la o vârstă destul de fragedă, şi “Dulcea pasăre a tinereţii” (1962, regia tot Richard Brooks, tot cu Paul Newman şi tot cu Geraldine Page) – le-avea cu titlurile scriitorul american! După vizionarea acestuia din urmă, T.W. a devenit multă vreme scriitorul preferat (unul dintre) în adolescenţă, fie şi prin ecranizări.
FAMILIA DIN VISUL AMERICAN
Doina Papp (29 ianuarie 2019)
Pentru cei care au văzut piesele lui Tennessee Williams în vremurile de glorie ale autorului e de notorietate modul preocupant în care dramaturgul tratează relaţiile de familie din lumea “putredă“, ca să zic aşa, a societăţii americane a timpului, inspirat fiind de ultimele cuceriri ale psihanalizei.
Şi cum eroii săi se lăsau doborâţi de vicii şi monomanii, maculând credinţa în visul american, devine de înţeles de ce acest autor, ce-i drept, cam maladiv şi teatrul contemporan american în general şi-au făcut aşa de uşor loc pe scenele româneşti care, prin grija regimului, păreau dornice să participe la acest compromis de propagandă. Lungul drum al zilei către noapte, Luna dezmoşteniţilor de O’Neill, dar mai ales Un tramvai numit dorinţă, Vară şi fum, Dulcea pasăre a tinereţii, Pisica pe acoperişul fierbinte, piese de top în opera lui Tennessee şi nu numai, au făcut carieră la noi, susţinute fiind de o pleiadă de actori eminenţi.
Revenirea în actualitate a unora dintre aceste titluri, a căror anduranţă o încearcă mai ales regizori din vechile generaţii, ne pune în situaţia de a rediscuta temele care cândva făceau faima unei literaturi în pas cu problemele societăţii americane. Spre deosebire de Arthur Miller însă, care potrivit orientării sale de stânga căuta cauzele crizelor intime în nedreptăţile sociale, Tennessee Williams privind mai larg încearcă să pătrundă cu mijloacele literaturii şi ale teatrului în lumea lăuntrică a personajelor sale unde descoperă multă singurătate, duplicitate şi răutate, disoluţia fiinţei, trăiri care, fără să fie străine de problemele societăţii, ţin în cele din urmă de om. Aceste idei rămân evident valabile şi azi, iar mijloacele literare, alegorice alese, cum autorul le defineşte ţin de aplecarea sa spre morbid şi vulnerabilităţi la modă gen alcoolism, droguri, la fel de actuale. Plasate în familie, aceste tensiuni antrenează tot felul de alte probleme cum ar fi crizele conjugale sau conflictele între generaţii pe tema moştenirilor sub dominaţia banului pe care le regăsim şi în Pisica pe acoperişul fierbinte, aleasă pentru a fi reprezentată pe scena Bulandrei de regizorul Dinu Cernescu, regizor cu lungi şi glorioase ştate în avangarda anilor 60–70.
El aplică textului clasic o abreviere pe care o găseşte necesară pentru a impune spectacolului un dinamism care-l fereşte de prea multă dramă existenţială foarte apăsată la acest autor. Tensiunea se naşte din acţiune, din precipitarea surprizelor. Apariţia tatălui, sărbătorit la cei 70 de ani ai săi, cu explozia de vitalitate a bătrânului magnat, în ciuda bolii care-l macină, devine în context momentul de climax al spectacolului. Intrarea lui Big Daddy şi strălucirea pe care o dă momentului interpretarea excepţională a lui Virgil Ogăşeanu, dar mai ales problema adevărului pe care o aduce în discuţie schimbă percepţia celorlalţi asupra situaţiei create de bătălia pentru moştenire. Inclusiv cuplul conjugal în criză de stabilitate, pe care e centrată piesa îşi reconsideră atitudinea faţă de viaţă sub impresia idealismului molipsitor al bătrânului transformat apoi în realism, la aflarea verdictului medicilor. Momentul la care contribuie şi Dana Dogaru cu prestanţă şi empatie, e puternic şi bine paginat de regizorul care a excelat întotdeauna în ştiinţa construcţiei. Lucrul cu actorii are, de asemenea, rezultate mulţumitoare mai ales în privinţa tinerilor Alexandra Fasolă şi Tudor Aaron Istodor, care parcurg dozat drumul greu al recâştigării încrederii în adevărul iubirii lor fiind o bună parte din spectacol în centrul atenţiei. Cuplul fericiţilor săraci cu duhul (Silvana Negruţiu – Lucian Ifrim), respectiv fratele avar şi soţia lui, joacă în contrapondere micimea celor obsedaţi de avere.
Cu acel orizont pictat în tuşe groase si armonizat coloristic cu costumele, luminat misterios, camera de zbucium a nefericitei Maggi dominată de patul conjugal abandonat disperării, respiră anvergură trimiţând drama de familie şi dincolo de presupusele ziduri ale casei. Iar uşa care se deschide în fundal joacă şi ea metafizic rămânând să protejeze o taină, care nu e doar a bătrânului cu zilele numărate (scenografia: Octavian Neculai/Maria Miu).
https://adevarul.ro/cultura/teatru/familia-visul-american-1_5c506e6edf52022f7522c962/index.html
O ADAPTARE POATE DEZAVANTAJA CONŢINUTUL PIESEI
Ileana Lucaciu (20 februarie 2019)
Întâlnirea cu o piesă de Tennessee Williams va avea întodeauna succes la public pentru că dramaturgul american a atacat teme ale actualităţii cu o profundă analiză a psihologiei peronajelor; viaţa, cei apropiaţi l-au inspirat să surprindă adevăruri esenţiale din relaţiile dintr-o familie. Mult premiata piesă “Pisica pe acoperişul fierbinte” cu titlu metaforic plasat, pune în faţa publicului istoria unei familii aflată în momentul de răscruce al confruntărilor pentru moştenirea averii lui Big-Daddy, milionarul ajuns la finalul vieţii printr-o boală incurabilă. Fiecare fiu al milionarului îşi doreşte averea, dar fiul Brick, fost sportiv de performanţă, are grave probleme şi în viaţa personală, cu soţia Margaret, “pisica” adusă în casa cu “acoperişul fierbinte” al familiei.
Dinu Cernescu, regizor cu valoare confirmată de-a lungul vremii în o sumedenie de spectacole, rămase de referinţă, încearcă o apropiere de aşa zisul curent la modă al “adaptărilor” şi configurează un “sinopsis” al piesei, comprimă acţiunea în dezavantajul perceperii tematice şi substratului replicii. Adaptarea textului iniţial bogat în subtilităţi pare un “sinopsis” pentru o telenovelă cu multe episoade, în care personajele îşi vor dezvălui caracterele ambigue, îmbinarea minciunii, superficialităţii, nemulţulţumirii ratării cu dragostea.
“Adaptarea”, se precizează în programul de sală, a fi “graţie aranjamentului special al Universităţii Sudului, Sewance, Tennessee”, poate şi pentru protejarea de taxa drepturilor de autor, dar dezavantajează însă, interpreţii celor şase personaje în dezvăluirea complexităţii caracterelor.
Spectacolul încântă privirea în special prin scenografie – “consultant spaţiu scenic: arhitect Octavian Neculai şi costume: Maria Miu”, prin întrebuinţarea ei de către regizor cu ajutorul substanţial din partea lighting design: Alexandru Darie şi transmite emoţie în unele secvenţe prin măestria unor actori. Conflictele se derulează în acelaşi loc, într-o singură zi, cum îşi dorea Aristotel, iar decorul marchează o cameră cu un pat mare în centru, semnificativ ales şi plasat; decorul excelent sugerează lumea închistată, întunecată a unei familii bogate, unde o singură uşă din fundal indică universul luminos de afară în care se joacă nepoţii lui Big-Daddy, patronul financiar şi spiritual al familiei, veniţi la aniversarea sa. Dirijată nuanţat de Alexandru Darie, lumina “joacă” în spectacol, marchează cu sens, fiecare moment al acţiunii. Regizorul Dinu Cernescu inspirat consolidează atmosfera tensionată din familia lui Big-Daddy prin exploatarea scenografiei, luminii scenice şi prin reuşitul “decor sonor: Mihai Ogăşanu”.
Personajele pilon ale acţiunii din piesa lui Tennessee Williams sunt fiul fost sportiv, Brick (Tudor Aaron Istodor) şi soţia, Margaret (Alexandra Fasolă), dar în spectacol se impune şi se detaşează din distribuţie, Big-Daddy interpretat senzaţional de Virgil Ogăşanu. “Adaptarea” ştirbeşte din rostul important al cuvântului rostit de fiecare personaj prin excluderea multor replicii, dar pe Virgil Ogăşanu nu îl afectează acest inconvenient şi cu măestrie construieşte personajul bătrânului milionar, redând în profunzime rostul cuvântului rostit şi raportarea lui la situaţii, în fiecare moment. Actorul trăieşte intens stările de superioritate ale “patriarhului” sărbătorit de familia care ascunde de fapt că sfârşitul îi e dictat de boală, ca apoi să dea forţă şi momentului aflării adevărului. Excelentă creaţie de personaj, oferă Virgil Ogăşanu.
Reîntâlnirea pe scena Teatrului “Bulandra” cu Dana Dogaru în rolul Big-Mama, este o altă surpriză plăcută; actriţa şi în absenţa multor replici, defineşte doar din priviri şi atitudini profilul acelei mame cu un trecut dificil alături de soţul aflat acum, într-o situaţie extremă. Dana Dogaru urmăreşte atent şi relaţia continuă a mamei cu toţi cei din jur, fiind cea care judecă fiecăruia comportamentul.
Tudor Aaron Istodor deţine o evoluţie reuşită în multe roluri din diverse spectacole, fiind în vârful talentelor generaţiei tinere de actori, de astă dată însă, fostul sportiv de performanţă Brick nu îi este potrivit carismei sale personale. În Brick, dramaturgul a investit o fină analiză psihologică pentru a îi sublinia ambiguitatea caracterului, suferinţa cauzată de sinuciderea prietenului bănuit şi de o relaţie cu Margaret, imposibilitatea relaţiei erotice cu aceasta, dar şi tendinţe sexuale ascunse, căderea în mrejele alcoolului. Regizorul tratează personajul forţat ca un sportiv cu piciorul în ghips, consumator mereu de băutură, iar textul “adaptării” reduce din replici cheie ale personajului.
Interpretul execută indicaţiile regizorale şi Brick cel şchiop, bea mereu, dar efectele alcoolului nu se fac credibil simţite, sunt punctate fără rost prin cântecele, suferinţa interioară a personajului care marchează şi relaţia cu Margaret nu e sugerată, personajul e artificial în relaţii şi conţinut, lipsit de consistenţă. Tudor Aaron Istodor se apropie de personaj, doar în scena dintre fiu şi tată, când reuşeşte să prezinte efectul frământărilor interioare care îl macină pe Brick. “Pisica” Margaret prinde viaţă în interpretarea bogată în sugestii a tinerei actriţe de talent, Alexandra Fasolă; în ciuda rezumatului de replici din “adaptare”, actriţa transmite ambiguitatea caracterului lui Margaret care îşi iubeşte soţul, dar e interesată şi de obţinerea moştenirii, e posibilă de minciună, dar şi de sinceritate în relaţii. “Sinopsis-ul” atribuit piesei, afectează prezentarea complexităţii personajelor centrale – Margaret şi Brick.
Lucian Ifrim şi Silvana Negruţiu rezumă prezentarea corectă a fratelui avocat al lui Brick şi a soţiei acestuia, cu intervenţii uneori, caricaturale.
“Pisica pe acoperişul fierbinte” rămâne un spectacol frustrat de conţinutul tematic amplu din cauza “adaptării”, un rezumat simplist de telenovelă de o oră şi jumătate, atractiv totuşi, prin atmosfera vizuală şi interpretarea deosebită a unor personaje de către actori.
http://ileanalucaciu.blogspot.com/2019/02/pisica-pe-acoperisul-fierbinte-teatrul.html
PISICA PE ACOPERIŞUL FIERBINTE – ÎN REGIA LUI DINU CERNESCU – PREMIERĂ LA TEATRUL BULANDRA
Michaela Platon (25 ianuarie 2019)
Teatrul Bulandra are de săptămâna aceasta o nouă premieră – “Pisica pe acoperişul fierbinte” de Tennessee Williams – în regia lui Dinu Cernescu, unul dintre cei mai mari regizori de teatru contemporani şi un creator permanent dornic să îşi pună amprenta pe textele pe care ni le propune, de aceea semnează şi adaptarea acestei piese clasice.
În viziunea acestui regizor atât de prolific montarea inovativa mută total acţiunea într-un spaţiul intim, dormitorul cuplului Maggie-Brick, nuanţând faptul că drama căsniciei lor aproape ratate este elementul principal. Intensă şi plină de dramatism piesa vorbeşte despre vină, minciună, trădare, dorinţa de înnavuţire şi falsitate – şi spune multe despre familie şi dinamica schimbării de forţe din interiorul ei.
Deşi a fost neîncrezător la început în ceea ce priveşte succesul acestei piese care îşi adjudeca în 1955 un Pulitzer, Williams a sfârşit prin a o considera favorita lui, poate şi datorită felului în care au evoluat lucrurile după ecranizarea lui Richard Brooks cu Elisabeth Taylor şi Paul Newman în rolurile principale.
Pentru prima dată pus în scena în România acum, textul acesta care are mai mult de 60 de ani ne apare surprinzător de actual, căci aceasta dramă psihologică aduce în prim plan sentimente şi tipologii general valabile, aşa că accesul spectatorului la emoţie este facilitat de înţelegerea deplină a sentimentelor şi trăirilor pe care le au personajele.
Scenografia evadează din ceea ce ar fi trebuit să fie un decor opulent al unei reşedinţe măreţe din Mississippi – punctând cu un perete imens gri- felul în care personajele se simt închistate în dramele lor personale, adevărate lumi interioare ce nu se pot corela- ducând la o familie disfuncţională de relaţiile dezarticulate.
Light designul semnat de Ducu Darie îşi adaptează cromatica trăirilor de pe scenă, nuanţând, acompaniand şi dând profunzime textului, ca o punctuaţie vizuală ce adăuga plus valoare acestei montări creative, cu o mişcare scenică pe rând fluidă sau alertă.
În roluri, Dinu Cernescu a distribuit inspirat actori cu diferite niveluri de măiestrie artistică, dar care ca echipă se amalgamează şi au chimie, livrând un tot unitar şi din punct de vedere artistic, dar şi energetic.
Virgil Ogăşanu face încă un rol în care este excepţional ca întotdeauna, reconfirmându-şi marele talent şi făcând din Big Daddy o combinaţie între un patriarh autoritar şi un redneck aproape vulgar cu păreri sexiste, iar Tudor Aaron Istodor îi dă o replică valoroasă în Brick, fiul preferat, acum redus la condiţia de alcoolic bântuit de frustrari- după ce fusese vedetă de fotbal, livrând şi negarea atracţiei către Skipper, prietenul mort – dar şi insecuritatea şi frustrarea celui care caută scăparea în băutură.
Îi acompaniază Dana Dogaru şi Alexandra Fasolă – cea din urmă reuşind să fie o Maggie puternică, vie, determinată să îşi recâştige soţul – fără însă a avea transparenţa şi candoarea pe care le punea în personaj Elizabeth Taylor în ecranizarea din 1959.
Solidă, creativă şi inspirat jucată, piesa “Pisica pe acoperişul fierbinte” de la Teatrului Bulandra în regia lui Dinu Cernescu are toate premisele să fie văzută multe stagiuni de-aici înainte, bucurându-i pe spectatorii care iubesc piesele clasice în viziuni moderne şi punerile în scena care aduc ceva nou textelor primordiale.
CONCENTRAT, DAR ÎN DULCELE STIL CLASIC
Mircea Morariu (5 februarie 2019)
Tennessee Williams a scris Pisica pe acoperişul fierbinte în anul 1955. Dramaturgul se afla deja, cum se spune, în plină glorie, căci îi fuseseră de pe acum reprezentate cu succes imens Un tramvai numit dorinţă, Vară şi fum, Trandafirul tatuat, Camino Real.
Cu toate acestea, nu s-ar putea spune că dramaturgul nu a fost încercat de emoţie înainte de premiera absolută. Şi nu e vorba doar despre emoţiile obişnuite de dinaintea oricărei premiere, ci de faptul că aborda acolo şi tema homosexualităţii, pe vremea aceea nu chiar foarte comodă. În respectiva vreme erau nu doar critici, ci şi tot felul de cenzori care vegheau la puritatea morală a naţiunii americane. Astăzi, dacă ne luăm după ce profeţeşte şi ce profesează o parte a criticii teatrale tinere, dezinhibate din România, ar cam trebui să se instituie norme, procente drastic respectate, vizând reprezentarea minorităţilor sexuale pe scenă. Passons! Interesant e că acelaşi lucru, adică abordarea temei homosexualităţii, îl va face în acelaşi an, în Vedere de pe pod, colegul de generaţie al lui Tennessee Williams, Arthur Miller. Poate încă şi mai interesant este detaliul că atunci când Pisica pe acoperişul fierbinte avea să fie ecranizată de regizorul Richard Brooks, cu Liz Taylor şi Paul Newman în rolurile lui Margaret şi Brick, respectiva temă va dispărea.
Pisica pe acoperişul fierbinte a primit Premiul criticii teatrale americane şi Premiul Pulitzer. Prin ziarele timpului s-a scris că piesa se evidenţiază printr-un subiect şi prin personaje care, de-a dreptul, îi taie emoţional pe spectatori ca şi cum dramaturgul ar fi avut la îndemână un cuţit ori că s-ar evidenţia printr-o poveste care pare ţâşnită dintr-un suflet de om. Drama aceasta psihologică intensă era socotită de Tennessee Williams drept cea mai reuşită şi frumoasă dintre scrierile sale.
Tennessee Williams se numără, chiar şi astăzi, printre dramaturgii americani la mare căutare şi cinste pe afişele teatrale din România. Cea mai preţuită rămâne Un tramvai numit dorinţă care, la această oră, se află în repertoriul curent al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (regia: Tom Dugdale), Figura din Gheorghieni (regia: Botond Nagy) şi Metropolis (regia: Claudiu Goga). E meritul regizorului Dinu Cernescu că a readus la lumină, într-un spectacol profesionist, bine lucrat, în dulcele stil clasic Pisica pe acoperişul fierbinte. Care se joacă la Sala “Liviu Ciulei” a Teatrului L.S. Bulandra. Regizorul a alcătuit propria lui versiune scenică, a operat amputări de text serioase. Decupajul mi s-a părut bine făcut, nu atentează nici la inteligibilitatea textului, nici la intensitatea conţinută. Pisica pe acoperişul fierbinte se relevă în spectacolul de la Bulandra drept o intensă, răscolitoare tragedie de familie, cu o concentrare clasică. Totul se petrece într-o singură zi, într-o singură noapte la capătul cărora cad măşti şi ies la iveală ipocrizii, tabuuri, minciuni cu nemiluita. Înstăritul Big Daddy îşi sărbătoreşte cea de-a şaptezecea aniversare. Mai mult ca sigur fiindcă este grav bolnav de cancer. Faza terminală. Lucrul acesta îl ştiu fiul cel mare Gooper şi soţia acestuia, Mae, care de-abia aşteaptă să îşi ia în primire moştenirea ce va fi cu atât mai consistentă cu cât au o droaie de copii şi cealaltă noră, Margaret. A cărei căsnicie cu fiul cel mic, Brick, preferatul lui Big Daddy, traversează o lungă şi pare-se că de nesoluţionat perioadă de criză.
Fostul sportiv de performanţă Brick a căzut în alcoolism după sinuciderea celui mai bun prieten al său. Care nu a mai suportat presiunile exercitate asupra sa de zvonurile tot mai intense referitoare la presupusa lui homosexualitate şi la iubirea deloc firească ce ar nutri-o pentru Brick. La capătul celor 24 de ore măştile vor cădea şi, în fine, minciuna va fi înlocuită de adevăr.
Spaţiul scenic care, pesemne, a fost creat de regizor prin consultare cu arh. Octavian Neculai, când roşiatic, când sângeriu, trimite cu gândul la o arenă. În mijlocul acesteia se află patul, piesă de mobilier învestită aici cu valoare simbolică, despre a cărui funcţie în rezolvarea crizelor din căsnicie vorbeşte cam fără perdea Big Mama. În arena aceasta se confruntă Margaret cu soţul ei Brick, un soţ pe care încă îl iubeşte, dar şi cu întreaga ei familie. Margaret, pisica pe acoperişul fierbinte, jucată cu destule nuanţe este exclusa. Atât de Brick (adus în scenă convingător, abstracţie făcând de problemele de voce, de Tudor Aaron Istodor), cât şi de Big Mama (Dana Dogaru are o evoluţie bună, însă sincer să fiu nu mi-a fost deloc pe plac coafura actriţei, aceasta în pofida faptului că spectacolul beneficiază şi de un hair stylist în persoana Ligianei Mandea). Ca să nu mai vorbim despre supravegherea continuă la care o supun Mae şi Gooper, în tuşe groase aduşi pe scenă de Silvana Negruţiu şi Lucian Ifrim. Singurul cu adevărat sincer, natural, chiar cu farmec, singurul om normal, dintr-o bucată, deschis spre adevăr este Big Daddy, siluetat cu eleganţă de Virgil Ogăşanu.
Maria Miu a ales inspirat costumele, iar Mihai Ogăşanu a creat un eficient “decor sonor”. În fine, ca în vremurile bune ale Bulandrei, spectacolul beneficiază şi de un elegant caiet de sală. Editor: Luminiţa Răuţ. Grafică şi fotografii: Cosmin Ardeleanu.
CEA MAI TEMERARĂ ASCENSIUNE: IEŞIREA DIN PRĂPASTIA PROPRIULUI EU
Răzvana Niţă (24 ianuarie 2019)
În dormitorul unui cuplu se consumă (în afară de alcool) depresia, eşecul şi o posibilă renaştere a unei întregi familii. Să îţi asumi greşelile revizitându-ţi trecutul pare adevărata provocare pentru Brick. Dragostea pătimaşei sale soţii Margaret e, în situaţia de faţă, o circumstanţă agravantă. Preferă să se autopedepsească renunţând la luciditate, în aşteptarea declicului salvator.
Declaraţiile de dragoste ale lui Maggie, mitocănia cumnatei, autoritatea părinţilor, ambiţiile fratelui – toate fac parte dintr-un peisaj pâclos în care se amestecă intoleranţa, oportunismul şi ipocrizia. Până într-o zi în care spectrul morţii ajunge să dea o şansă vieţii.
Într-un spaţiu scenografic insolit (uşor contrariant dar nu imposibil), semnat de Octavian Neculai în calitate de consultant, ajutat de mereu on duty şi inspirat Alexandru Darie (light design), costumele Mariei Miu dar mai ales de un “decor sonor” surprinzător, creativ, ce potenţează momentele de tensiune dar şi articulează atmosfera scenică dându-i un plus de spectaculozitate, teatralitate şi culoare (autor Mihai Ogăşanu), Dinu Cernescu se achită absolut convingător de o misiune imposibilă.
De ce imposibilă? Pentru că toţi avem în minte filmul lui Richard Brooks cu Eliyabeth Taylor şi Paul Newman în rolurile principale, interpreţi inegalabili, carismatici, unici. E greu să păşeşti pe urmele unor solişti care au călcat atât de apăsat acelaşi drum. Din acest punct de vedere, Alexandra Fasolă se află – neîndoielnic – în faţa unei uriaşe partituri pe care o duce până la capăt cu energie, tenacitate şi credinţă. Chiar dacă în prima parte a spectacolului ne propune o Maggie cam prea demonstrativă, prea “făcută”, prea “ambalată”, dacă nu nesinceră oricum hilară, pe parcurs personajul capătă consistenţă şi rigoare. Tudor Istodor e într-un rol care nu îi pune probleme (sau aşa pare) şi pe care îl interpretează curat, corect. Cu siguranţă pe măsură ce spectacolul îşi va fi consumat perioada de rodaj, şi Brick al său va fi mai împlinit, mai robust, mai variat, mai cu farmec. Celor de mai sus, li se adaugă un cuplu izbutit – Steliana Negruţiu şi Lucian Ifrim – în două partituri de “ridicători la plasă”, din care scot maximum.
Guest starurile spectacolului sunt – evident – Dana Dogaru şi Virgil Ogăşanu. Ei dau dimensiune, relief şi greutate montării. Două talente stabile, doi spadasini încercaţi, două comori de expresivitate, adevăr şi simţ scenic. La toate acestea se adaugă o preţioasă modalitate de interpretare “pe muchie” în care sunt conţinute şi zâmbetul şi lacrima, un permanent fior de autenticitate şi o discretă dar precisă manifestare a unei veritabile autorităţi profesionale.
Nu aş vrea să închei fără a-i aduce un omagiu în eternitate minunatei Antoaneta Ralian datorită căreia avem parte de o traducere inspiratoare.
“Pisica pe acoperişul fierbinte” este izbânda curajului de a ataca partituri legendare. În fond, ce ispită e mai “scuzabilă” decât aceea de “a te măsura” cu cei “incomensurabili”? Teatrul Bulandra şi-a trecut în repertoriu nu numai un titlu celebru, ci şi o producţie valoroasă căreia îi prezic o viaţă lungă şi frumoasă.
