Rața sălbatică
MISTERUL RAŢEI SĂLBATICE
Alina Vîlcan (1 decembrie 2015)
Se joacă la Teatrul “Bulandra”, Sala Izvor, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, un spectacol răvăşitor despre adevăr şi minciună şi, la urma urmei, despre căsnicie şi despre dragoste.
Într-un decor ca desprins dintr-o poveste nordică, personajele se ascund şi se dezvăluie, îşi strâng la piept tainele şi apoi se iau la trântă unele cu altele, e un război între adevăr şi minciună în care poate că e mai bine ca adevărul să nu învingă.
Am văzut, în 2015, la Bucureşti, două spectacole după texte de Ibsen. Acesta este unul dintre ele. Am dobândit astfel impresia că teatrul românesc nu se împacă, poate din cauza tradiţiei, mai degrabă îndreptată spre Moscova, poate din cauza unui fel de a fi românesc, atât de diferit de simplitatea nordică, nu se împacă, aşadar, în mod natural cu dramaturgia lui Ibsen. Însă, oricât de puternic ar lucra în mintea mea, această impresie rămâne una strict personală şi trebuie tratată ca atare.
Totuşi, atunci când ajung la un spectacol de Ibsen la Bucureşti, preconcepţia de mai sus îmi dă o stare asemănătoare cu frica. Mi-e frică de jocul actorilor. Puţini sunt, la noi, aceia în stare să dea jocul extravagant, jocul ultrateatral pe minimalism, s-ar zice că pe cei mai mulţi nici nu-i interesează asta. Şi, totuşi, Ibsen, Ibsen, Ibsen a impus în teatru simplitatea, iată ce se uită adesea la Bucureşti!
Pe scena Teatrului “Bulandra”, sunt şi actori care, însă, nu uită acest fapt. Unul este Victor Rebengiuc (în rolul Werle), căruia nimic nu i se mai poate reproşa. Celălalt este Şerban Pavlu, atât de convingător în rolul Gregers, din orice unghi l-ai analiza. Şi al treilea este Constantin Cojocaru, bătrânul Ekdal. Recunosc, l-am preferat pe bătrânul Ekdal, pentru mine rămâne personajul emblematic al acestui spectacol, el este din Ibsen aşa cum nu-mi imaginam că voi vedea vreodată un personaj pe vreo scenă din acest oraş, el portă un castum kaki, vânătoresc, dacă îmi aduc bine aminte, el poartă o puşcă şi o căciulă, el zâmbeşte într-un anume fel, el coboară într-o lume subterană, acolo unde-şi are animalele, într-o pivniţă-pădure, într-un beci al groazei şi al libertăţii, în care o fetiţă care în curând va fi oarbă priveşte printr-o trapă spre acea raţă sălbatică despre care se tot vorbeşte.
Dar mai ales se vorbeşte în acest spectacol despre adevăr şi despre minciună, despre o lume reală şi o lume ideală, despre compatibilitatea adevărului cu aceste lumi, despre ascunzători cu uşi ferecate, cărora mai bine de nu li s-ar sparge niciodată lacătele, despre refugii şi despre războaie personale în care, dacă ne uităm atent, ne vom vedea pe toţi învinşi, despre libertate şi intruziune, despre imposibilitatea noilor începuturi, despre târziu şi despre devreme, despre o masă cu unt, despre familii ca specii pe cale de dispariţie, despre putinţă şi neputinţă, despre iubire şi despre moarte, despre suflete libere, suflete sălabatice, şi despre suflete obişnuite, mai lesne de încătuşat, despre fidelitate şi credinţă, despre voinţa de a schimba şi despre sfârşitul dragostei acolo unde începe adevărul, iar iertarea întârzie, ba chiar lipseşte motivat, acesta este un spectacol căruia i-am uitat deznodământul, însă nu am uitat cum am ţinut cu adevărul şi am fost de partea lui Gregers (Şerban Pavlu), până înspre final, când aproape că am schimbat tabăra, aproape că trecusem de partea vecinului Relling (Adrian Titieni), aproape că înţelesesem că adevărul are uneori ceva imatur şi nociv, că adevărul are şi o faţă distructivă, nu ar fi aşa, veţi spune, iată cum suna şi gâlceava din mintea mea, dacă acel adevăr nu ar veni după o lungă dominaţie a minciunii, în lipsa minciunii adevărul nu poate distruge, şi poate că aşa şi e, mă gândeam, eram pe linia albă de demarcaţie, de-o parte adevărul, de-o parte minciuna, adevărul şi minciuna se luaseră la trântă în faţa mea, pe scenă Gregers şi Relling se împingeau, eu nu mai ştiam cu cine să ţin şi apoi am auzit împuşcătura şi am înţeles că se terminase.
http://merg.in/bucuresti/de-povestit/cronici/misterul-ratei-salbatice-5117.html
CU RAŢA LA TEATRU! / HENRIK IBSEN, “RAŢA SĂLBATICĂ”
Andreea Nanu (30 iunie 2017)
La final de stagiune teatrală, m-am pregătit cum se cuvine pentru un spectacol pe care, deşi l-am aşteptat cu sufletul la gură, nu reuşisem să-l văd până duminica trecută… În memoria mea afectivă, personajele feminine ale lui Ibsen poartă chipul Valeriei Seciu, vocea ei evocatoare de limpezimi şi îndepărtate fiorduri norvegiene.
La aceasta se adaugă decorurile din teatrul filmat în alb şi negru, înregistrările ascultate seara la teatrul radiofonic. M-au motivat acum, recunosc, şi cronicile de întâmpinare… Spectacol clasic într-o regie modernă, distribuţia de excepţie…Aşadar, Ibsen! Duminică seara la Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, cu Raţa sălbatică. Am cumpărat bilete din vreme.
Am ajuns prea devreme, motiv pentru care am staţionat în faţa unui latte la terasa de peste drum, urmărind cum se adună spectatorii, ale căror contururi tremurau prin aerul încins, mai ceva ca în deşert. Marile aglomeraţii urbane au întotdeauna ceva deşertic, cultura e o oază binevenită. Dar adesea periclitată de… “oamenii deşertului” care au pierdut cultura oazelor. Sau cultura pur şi simplu.
Raţa sălbatică. Ce metaforă simplă, dar grăitoare pentru omul contemporan, mai bine spus pentru dilemele lui! În piesa lui Ibsen, raţa e un animal rănit, prizonieră într-un pod, dar şi o prezenţă consolatoare pentru o copilă condamnată, mai devreme sau mai târziu, la “o mare de întuneric”. În podul întunecos al casei Ekdal, raţa devine oaza unui suflet nevinovat, apăsat de povara păcatelor părinţilor. Raţa sălbatică este, am putea spune, alterego-ul sufletului copilei care nu poate fi îmblânzit, vânat, cumpărat, sacrificat…decât de ea însăşi! “Ce mai e şi cu copiii lui Ibsen?” În spatele meu, un iubitor de teatru venit tocmai din Norvegia după cum mărturiseşte, discută despre “copiii lui Ibsen”, cu vădite cunoştinţe de dramaturgie ibseniană. Însă, după un sfert de oră de la ridicarea cortinei abandonează, părăseşte spectacolul realizând, probabil, că nu îl poate urmări.
…Să-l fi pus la încercare, în afară de impedimentul vădit al limbii, lucrurile care m-au descumpănit şi pe mine? Mă voi opri asupra lor, fiindcă sunt pilduitoare. Am ajuns la concluzia că nu poţi vorbi onest despre teatru ignorând contextul, adică ceea ce se petrece în lumea teatrului, în sala de teatru… pentru a ajunge în cele din urmă la piesă. Avem aici o suită de universuri concentrice care se intersectează şi se influenţează reciproc… Pe rândul din faţa mea, părinţii şi-au adus copiii la teatru. Domnul norvegian educat în Ibsen comentează: I love it when they bring small kids to the theater!
Toate bune şi frumoase, poate în Norvegia funcţionează! Numai că aceşti copii români, băiat şi fetiţă, nu au fost educaţi pentru a veni la teatru. Băiatul cere biscuiţi iar mama, plină de solicitudine, foşneşte pachetul timp îndelungat, până când tatăl le spune să înceteze. Dar nu din respect faţă de noi, ceilalţi spectatori, ci pentru a putea filma în linişte spectacolul cu telefonul. “E interzis!” Vecina mea se sufocă de indignare, dar fără consecinţe… Datorită foşnetului am pierdut câteva replici… Cei doi prieteni, Gregers şi Hialmar, se confruntă pe fundalul adevăr versus minciună.
Gradaţiile sunt sugestiv redate de scenografie şi light design care, într-adevăr, fac din acest text clasic o punere în scenă modernă, bine echilibrată. Minimalismul punerii în scenă capătă consistenţă prin accentul pus de regizor pe confruntarea psihologică, până când textul atinge o limpezime de cristal! Cristalul rece, îngheţat, al fiordurilor… Siluetele mestecenilor albi, frânte, ca nişte duhuri ce bântuie… sau semne de avertisment la condiţia noastră precară!
…În spatele sălii, chiar pe ultimul rând, trei doamne tapate şi de mari proporţii, comentează ca pe stadion: “Haide, pleacă tu (adică Hialmar!), lasă-l pe doctor (Relling, interpretat de Adrian Titieni!)!” Vecina mea le priveşte cu stupoare: “Aici nu e la cinema, suntem la teatru!”… “Dar ce-am spus?”… “Tocmai, nu mai vorbiţi, lăsaţi-i pe actori!” Dialogul din sală nu duce nicăieri…
Pe scenă, continuă conversaţia dintre doctorul Relling şi tânărul Gregers. Blazarea primului şi ideologia celui de-al doilea. Doctorul diluează adevărul prin relativizare, în timp ce tânărul, neliniştitul moştenitor, îl mutilează prin ideologie. Formula (de supravieţuire) de lui Relling este “minciuna vieţii” în timp ce pentru Gregers, sintagma invocată este aceea a “adevărului absolut”. El s-ar fi potrivit de minune în lumea “sufletelor tari”. Însă tăria şi absolutul său sunt simplu discurs, el însuşi fiind un ins care preferă să fugă, refugiindu-se la munte, lăsând deoparte acţiunea pentru a ţine conferinţe despre “marile adevăruri”.
Deşi la început pare un ins generos, dorind să-l ajute pe prietenul său Hialmar să descopere adevărul despre propria viaţă, în cele din urmă evoluţia lucrurilor (cursul firesc al vieţii!) ni-l arată ca fiind odios, dotat cu acea capacitate teribilă de a împinge în abis sufletele slabe, oamenii căldicei care îşi găsiseră, de bine de rău, un modus vivendi. Bătrânul Werle e conştiinţa practică, metoda sa funcţionează şi, dacă ar fi fost urmată întocmai, totul s-ar fi încheiat cu happy-end.
Însă tânărul Gregers Werle (interpretat atât de convingător de Şerban Pavlu încât reuşeşte să ni-l facă antipatic!), zdrobit sub povara propriei drame (moartea mamei înşelate de tată, viaţa aventuroasă a bătrânului Werle (Victor Rebengiuc, cu binecunoscuta-i distincţie!) şi distrugerea asociatului său, bătrânul Ekdal), scoate, ca orice demagog, castanele din foc cu mâna altuia; cu mâinile slabe (dar atât de expresive în jocul lui Gheorghe Ifrim) ale lui Hialmar Ekdal, cu mâinile oportuniste ale nefericitei Gina, cu mâinile nebune de vinovăţie ale bătrânului Ekdal, cu mâinile inocente ale lui Hedvig.
Abia ea, copila, va găsi exitul din cercul vicios al celor mari, încheindu-l printr-o apăsare tragică pe trăgaciul puştii. Copiii trăiesc în absolut. Nu ezită în faţa sacrificiului. Dincolo de propria viaţă, Hedvig aşteaptă înfrigurată întoarcerea tatălui. Ioana Anton dă prospeţime şi forţă personajului, ajutată de expresivitatea vocii (a dicţiei foarte bune!) şi a mişcării scenice.
…“Mamaaa, ce se întâmplă? Mai taci odată că acuşi se termină!”… “Doamnă, poate l-aţi confundat pe Ibsen cu Andersen!”… “Cum să aduci un copil de patru ani la Ibsen?” “Familia” se ridică într-un final şi pleacă!… ÎMPUŞCĂTURA!… “Pădurea se răzbunăăă”, strigă bătrânul Ekdal (atât de expresiv, memorabil, în interpretarea lui Constantin Cojocaru!), în acordurile unei cunoscute sonerii de celular care-i răspunde cacofonic din sală…
O altă doamnă iubitoare de teatru caută zadarnic instrumentul perturbator, nu-l găseşte, zbaterile ei se prelungesc, pe scenă şi în microuniversul haotic din poşetă. În sfârşit, găseşte telefonul, se face linişte, ne putem reculege pe notele premergătoare finalului. Culorile se schimbă alert, de la albul glacial la roşul sângelui nevinovat (excelent light designul conceput de Alexandru Darie), ura şi neputinţa, iubirea şi durerea, nebunia şi setea de absolut, îşi împrumută nuanţele.
Şi deodată, în liniştea sălii răsună un întârziat adagio ce se vrea răscumpărător: “Doar l-am oprit de-acasă!” (Adică e vina celularului care se apucă să sune, de entuziasm că a fost dus la Ibsen!)
Da, Raţa sălbatică este o piesă despre adevăr. Sau despre incapacitatea umană de a face faţă acestui absolut. Vorba unui personaj interpretat de Jack Nicholson: You want the Truth? You can’t handle the Truth! Ca oameni, ne dictează legea supravieţuirii. Unul dintre primele lucruri pe care le învăţăm odată iviţi pe lume este acela de a ne descurca. “Confruntarea” e pentru sufletele tari. “Descurcătura” e bemolul nostru cotidian, surdina la îndemână peste adevărul tare care, iată, are ca rezultat “mica minciună” a vieţii. Cum se descurcă cultura între adevărul absolut şi “mica minciună”? Mergeţi să vedeţi piesa, merită. Dar cu un risc (pe care eu mi-l asum de fiecare dată): calitatea publicului. Cine e responsabil pentru asta? Educaţia. Şi adevărurile incomode despre noi înşine. Şi despre subiectele care ne captează (sau nu) atenţia.
Ca să enumer doar câteva în jurul cărora se concentrează mesajul lui Ibsen: luptă, avere, minciună, laşitate, beţie, încrâncenare, ratare, demagogie, orbire… Şi printre toate aceste feminine negative, ca într-o cutie a Pandorei, supravieţuieşte, ultima, Iubirea. Sufocată de celelalte (false căutări şi probleme), Iubirea e întreagă a lui Hedvig, ea singură are curajul gestului final care o legitimează: sacrificiul. Ceilalţi folosesc cuvântul fără să-l înţeleagă, pângărindu-l cu egoismul lor, cu teama de ratare, cu orgoliul mutilant.
De unde, poate, şi concluzia mamei (felicitări pentru Manuela Ciucur!) peste care se abate brusc, ca o sabie, cortina: „poate n-am meritat-o!” Ne luptăm pentru multe lucruri, dar unul singur contează, ca la judecata finală unde, se spune, vom fi întrebaţi: cât de mult ai iubit?
Pentru mine acesta a fost catharsis-ul, mesajul lui Ibsen. Am putea extrapola întrebarea în felul următor: cât de mult iubiţi teatrul şi pe actori, aceşti magicieni ai irepetabilului, călători în timp, în pielea atâtor personaje, schimbând în fiecare seară un destin cu un altul. Da, pentru acest act de cultură numit teatru îţi trebuie o iubire specială: uitarea de sine… Să încercăm, aşadar, să nu mergem “cu raţa la teatru”, ca şi cum am merge la iarmaroc, la un spectacol care ni se cuvine fiindcă am plătit bilet! Actorii fac un sacrificiu care nu se vede. Dar nu se vede nici o urmă de sânge, spune Gina Ekdal privindu-şi copilul mort.
Actorul, fie că realizăm sau nu, suferă o mică moarte, une petite mort (ca în baletul cu acelaşi nume de Jiri Kylian!…). Cu fiecare rol, cu fiecare spectacol, actorul moare pentru a ni se dărui. Ei bine, în faţa morţii trebuie să stăm cuviincios, altfel revelaţia teatrului, a spectacolului unic la care asistăm, a emoţiei umane concentrate într-un ceas, ne scapă! Teatrul, îmi vine să spun acum, e o “raţă sălbatică”, adică nu poate fi domesticit, în sensul de “redus”, adaptat nevoilor noastre estetice şi culturale şi de entertainment aflate în (continuă) regresie, standardelor noastre de civilizaţie şi de educaţie tot mai modeste fiindcă, de, trăim în societatea de consum, etc. Nu avem scuze şi nici nu trebuie, pentru binele nostru, să ne căutăm circumstanţe atenuante.
Cultura noastră e în suferinţă, e împuşcată de glontele indiferenţei şi al ignoranţei, al lipsei de respect. Deşi am fost martorii instrumentalizării culturii în comunism (şi alte isme, mai contemporane), cultura autentică e sălbatică, ea se adresează “sufletelor tari”; în ciuda aparenţei de popularitate, cultura rămâne elitistă, nu fiindcă doar elitele ar avea acces într-o sală de spectacole, ci fiindcă numai aparţinând elitei, asumându-ţi responsabil statutul de spectator, poţi înţelege ce se petrece acolo. Cultura are valoare prin catharsisul ei asupra noastră.
Dacă nu ne lăsăm modelaţi, reformaţi de actul cultural, rămânem la stadiul exterior, de superficialitate specifică produselor de serie, mentalităţii de supermarket, de iarmaroc. La market cumpărăm, inconştient sau nu, logica banului ne ghidează, supunându-ne. Însă la teatru, dragi spectatori, mergem ca să primim, să (ne) dăruim unii altora câte ceva. Şi aşa, puţin câte puţin, învăţăm, reuşim să fim oameni!
Dragi actori, pentru voi, aplauze!
https://www.ziarulmetropolis.ro/cronica-de-teatru-cu-rata-la-teatru-henrik-ibsen-rata-salbatica/
FORŢA CLASICILOR
Doina Papp (7 octombrie 2015)
Nu e prima dată când în ultima vreme, am avut ocazia să constatăm forţa mesajului unui dramaturg ca Henrik Ibsen. Sigur, el nu este clasic în sensul periodizărilor din istoria literară, ba chiar este fondatorul dramei moderne, dar generic vorbind în raport cu modernismul şi societatea postmodernă îndeplineşte criteriile de stabilitate şi rigoare împământenite pe vremea când lumea trăia într-o ordine cât de cât previzibilă. Redescoperit, am putea spune, prin spectacolele unui regizor de influenţa unui Thomas Ostermaer, reprezentant de frunte al generaţiei tinere, Ibsen ne-a vorbit, în Nora sau Un duşman al poporului, despre probleme acute ale lumii de azi precum manipularea deciziilor şi nevoia de libertate în familie sau societate, acolo unde acţionează uneori atât de brutal autoritatea banului.
Zilele acestea a avut loc la Teatrul “Bulandra” premiera piesei Raţa sălbatică, un nou prilej de a vorbi despre temele morale abordate de Ibsen şi despre echitatea socială la care a visat. Mai mult decât atât, această piesă pune chiar o problemă de ordin filosofic fiindcă ia în discuţie o categorie esenţială a gândirii: adevărul în pandant cu minciuna vieţii care e disputată în vălmăşagul întâmplărilor dramatice din piesă. În familia fotografului Ekdal, unde se trăieşte de azi pe mâine dar în armonie şi iubire, apare un demon al trecutului. Prin accidente de parcurs, lui Hialmar Ekdal, capul familiei, i se dezvăluie faptul că adolescenta Hedvig, iubita lui fiică, n-ar fi a lui ci rodul unei greşeli nepremeditate ale Ginei, soţia sa. Autorul dezvăluirii e un bun prieten, un fel de Robespierre care propovăduieşte radicalismul principiilor morale, vrând însă cu acelaşi prilej să-şi înfunde tatăl cu care nu se înţelege şi care o umilise pe menajera de altădată. Lupta care se dă între această principialitate oarbă şi minciuna vieţii care le asigurase însă confortul moral soţilor Ekdal, se prelungeşte şi printre spectatorii care mult după lăsarea cortinei continuă să oscileze între cele două căi. La mijloc e însă Hedvig. Şi raţa sălbatică, rănită, care veghează ca o candelă drumul spre lumină. E sigur că atâta vreme cât ea va fi în viaţă lumea din jur îşi va păstra echilibrul şi iubirea. Pentru a nu sacrifica acest simbol de eternă pace şi speranţă, Hedvig alege să se sacrifice pe sine, cea care nemaifiind dorită de tatăl înşelat devine mărul discordiei. Misterul care pluteşte câteva momente în scenă la auzul împuşcăturii – fiindcă nimeni nu se gândeşte la terifiantul sfârşit – e ca o trezire târzie la realitate pentru cei care ignoraseră cu voie sau fără voie, repercusiunile. Decizia de autoapărare a adolescentei care se sinucide lăsând-o în locul ei să trăiască pe raţa sălbatică e o soluţie poetică, mai rar întâlnită la Ibsen, care dă însă o şi mai puternică forţă mesajului piesei.
S-a comentat şi se comentează încă asupra faptului că autorul a plasat locul de penitenţă al răţuştii în podul casei în vreme ce în piesă se vorbeşte despre obiceiul acestor păsări rănite de a se retrage pe fundul apelor, în liniştea şi solitudinea adâncurilor. Aparenta contradicţie e tranşată de regizorul spectacolului de la “Bulandra”, tânărul Peter Kerek, în mod bizar. El schimbă podul cu pivniţa către care privesc prin scândurile scenei personajele ori de câte ori vine vorba, iar accesul se face printr-o canapea ale cărei perne rabatabile permit accesarea unei trape şi coborârea sub scenă. Pe acolo va pleca în lumea de dincolo Hedvig şi se va întoarce ca mărturie vie a greşelii adulţilor într-o frumoasă scenă de final. Doar că pe parcurs sunt numeroase replicile cu referire la pod care n-au putut fi evitate şi care stârnesc confuzie. În schimb, canapeaua respectivă plasată relativ central funcţionează bine ca simbol al ascunzişurilor care ne trădează precum gunoiul de sub preş.
Dincolo de toate acestea, ca întotdeauna la un dramaturg ca Ibsen, importantă e distribuţia. În spectacolul de la “Bulandra” avem o distribuţie de ţinută, interpretări redutabile, deşi cu o îndrumare uneori ciudată şi ea. Cazul lui Gregers de pildă, cel care provoacă drama prin dezvăluirea adevărului. Interpretat cu patos de Şerban Pavlu, Gregers apare ca un fanatic al adevărului din punct de vedere uman şi mai puţin ca un ideolog care trece peste cadavre pentru a-şi susţine tezele. El e un acum un personaj eminamente pozitiv şi nu unul demonic nemaiîngăduindu-ne vreo interpretare privind riscurile unei asemenea atitudini pe care atunci când au adoptat-o, intelectualii au produs multe necazuri în istorie. Gheoghe Ifrim, ales probabil pentru latura omenească şi tandrele ironii cu care e înzestrat personajul care supravieţuieşte sărăciei şi neşanselor printr-un idealism poetic, e cald şi ataşant în rol. Manuela Ciucur e Gina, rol care îmi răsună şi azi în urechi prin timbrul special al Ginei Patrichi dintr-o înregistrare la radio. Actriţa pedalează pe dimensiunea domestică a personajului şi mai puţin pe dilemele ei morale, fiindu-i absent misterul pe care personajul trebuie să-l trezească încă de la primele apariţii. Aşa se face că şi replici esenţiale din piesă actriţa le rosteşte frecând podelele cu mopul, accesoriu mult prea activ care coboară nivelul discuţiei, ca să zic aşa. Ioana Anastasia Anton în Hedvig este exact ce ne aşteptam de la această actriţă sensibilă, fragilă ca un fir de păpădie. Dar de mare forţă dramatică. Constantin Cojocaru în rolul bătrânului Ekdal, un alt nedreptăţit al sorţii, afişează o revoltă înăbuşită demnă de lupta socială pe care Ibsen însuşi a dus-o cu nedreptăţile. Marţial şi inflexibil, Victor Rebengiuc trece prin scenă cu masivitatea talentului său exploatat mai rar în roluri negative.
În fine, spectacolul beneficiază de contribuţia scenografului Octavian Neculai, al cărui decor e o impresionantă construcţie bazată pe simultaneitate, asta însemnând că ne redă în acelaşi timp, în chip realist, spaţiul de interior al acţiunii dar şi exteriorul dominat de siluetele unor copaci misterios luminaţi de Alexandru Darie (lighting design). Atmosfera e astfel asigurată mai ales că în vastitatea suprafeţelor pe care aleargă actorii putem citi şi o anume sugestie privind teama de singurătate şi perpetua căutare care bântuie lumea din piesă.
FERICIREA ARE PICIOARE SCURTE. “RAŢA SĂLBATICĂ” DE LA BULANDRA
Horia Ghibuţiu (4 octombrie 2015)
Cine are nevoie de “Raţa sălbatică” a lui Ibsen în 2015?
De bună seamă că, întâi de toate, un teatru precum Bulandra, al cărui prestigiu obligă înnobilarea stagiunii cu o montare după un clasic, Henrik Ibsen. Apoi, necesitatea unui nou examen de maturitate pentru tânărul regizor Peter Kerek, care ştie că pentru a ajunge în liga celor cu care a lucrat – Ciulei, Şerban, Purcărete – e cazul să regizeze şi spectacole clasice, fără succes facil, prefabricat, la public şi fără “floricele”. Or, în viziunea lui Kerek, “Raţa sălbatică” e un spectacol curat, lung, dar nu lungit, care-i conferă lui Ibsen o contemporaneitate naturală derivând din universalitatea scrierilor sale, nu căutată. Deopotrivă, cursivitatea aproape spartană, vetustă, aparent fără intervenţie regizorală, a naraţiunii e în spiritul abordării dramaturgului, care folosise în mod deliberat un limbaj simplu, al clasei de mijloc, în scriere.
Şi distribuţia, impecabilă, avea nevoie de această versiune a “Raţei sălbatice”. Şerban Pavlu, întruchipându-l pe incurabilul campion al adevărului Gregers, iese de sub mantia unui registru înşelător, al tandru-durului (cum riscă să fie perceput actorul) şi construieşte cu migală, sub îndrumarea lui Kerek, portretul idealistului gata să moară cu dreptatea de gât. Nobilul şi incoruptibilul Gregers Werle s-ar lepăda de sine cu dragă inimă pentru a se întrupa într-un câine ce aduce la suprafaţă raţele sălbatice care au fost rănite, chit că lumea îi va râde în nas (în piesa lui Ibsen, Gina Ekdal îşi va fi întrebat fiica dacă nu i s-a părut ciudată dorinţa lui Gregers. Doar că Hedvig nu poate găsi ciudat limbajul figurativ al lui Gregers – exaltarea sa e cea mai apropiată de o adolescentă ce va sfârşi prin a înţelege greşit metafora sacrificiului).
Gheorghe Ifrim, intrând în pielea “loser”-ului perfect Hjalmar Ekdal, avea cu siguranţă nevoie de acest rol pentru a ieşi dintr-o etichetare incluzând referinţe culturale nemăgulitoare (chiar la premieră am auzit, în spatele meu, vorbindu-se despre “tipul din Las Fierbinţi”). Pericolul cantonării într-un stereotip îi paşte chiar şi pe cei ce-şi transformă registrul în vocaţie, iar Ifrim e un comic înnăscut. Cu acest rol, el îşi testează potenţialul actoricesc fără aplauzele şi hăhăielile ce vin garantat la celelalte roluri. Rezultatul e aidoma spectacolului gândit de Kerek: corect, însă nu răvăşitor.
În rolul bătrânului Ekdal, Constantin Cojocaru e un “secundar” de clasă. În general, evit comparaţiile în cronicile despre teatru, însă în acest caz m-aş încumeta să-i aşez prestaţia alături de cea a altui mare actor al rolurilor mici – Vasile Niţulescu, bunicul Ekdal din montarea de acum trei decenii a Soranei Coroamă Stanca de la Teatrul Mic: aceeaşi mare dezamăgire ghicită din privire, acelaşi miraj al subterfugiului ce face un fost mare vânător să nu mai tragă după urşi, ci după iepuri, şi nu în pădure, ci în brazii uscaţi de la mansardă.
Memorabil fără efort şi simţindu-se ca peştele în apă în pielea scepticului, prozaicului şi crudului doctor Relling e Adrian Titieni. Voluptatea şi seninătatea cu care rosteşte adevăruri, dar de cu totul alt tip decât cele enunţate de romanticul eremit Gregers (“i-ai luat omului minciuna, i-ai luat şi fericirea”), îl fac pe Titieni să umple scena.
În fine, dar deloc în ultimul rând al evidenţierilor, Ioana Anton e o Hedvig credibilă şi energică. Lasă impresia că n-a ieşit din indicaţiile regizorale, ceea ce pentru o tânără actriţă e o provocare, şi izbuteşte să dejoace lesnicioasa comparaţie cu raţa sălbatică despre care nimeni nu ştie încotro se duce: actriţa se îndreaptă spre roluri de referinţă.
De acest spectacol avea nevoie şi Octavian Neculai, ale cărui remarcate realizări nu mai sunt doar ale unui scenograf mustind de talent. Transformând podul într-o podea pe care personajele şi obiectele glisează într-un echilibru fragil, Neculai devine Scenograful. Aşijderea, joaca, hobby-ul, cum vreţi să le spuneţi, ale lui Alexandru Darie cu reflectoarele. Când scândurile podelei-mansardă (“dar oare e acesta un simplu pod?”, o va întreba Gregers pe Hedvig, încurcându-i şi mai tare minţile) sunt penetrate de un fascicul luminos, zărim conturul unui misterios şi prin urmare fascinant spaţiu al iluziilor. Luminile lui Ducu atrag, îmbată simţurile, manipulează.
Sunt sigur că de această “Raţă sălbatică” are nevoie inclusiv bloggeriţa care a aflat abia la premieră că Bulandra are mai multe săli, nu doar la Izvor, ci şi-n Icoanei. Ba şi cei care cred că adevărul şi dreptatea nu sunt necesare, iar fericirea clădită pe iluzii are picioare mai lungi decât minciuna.
http://horiaghibutiu.ro/fericirea-are-picioare-scurte-rata-salbatica-de-la-bulandra/
OGLINDA TENEBRELOR, ADUSĂ DE RAȚA SĂLBATICĂ
Otilia Andrei (19 aprilie 2019)
Un spectacol clasic, “Raţa sălbatică” are o scenografie de o frumuseţe stranie, cu umbre şi planuri paralele, asemenea unei picturi, semnată de Octavian Neculai. Spectacolul de la Teatrul Bulandra este un autentic exerciţiu de teatru modern. Trecutul bântuie prezentul protagoniştilor şi îi împiedică să-şi trăiască clipa şi să viseze la viitor. Regia spectacolului poartă semnătura lui Peter Kerek, din distribuţie făcând parte Victor Rebengiuc, Şerban Pavlu, Constantin Cojocaru, Gheorghe Ifrim, Manuela Ciucur, Ioana Anastasia Anton şi Adrian Titieni.
Orbirea care te face să vezi
Când alicele ieşite din puşca de vânătoare o străpung, raţa sălbatică se lasă dusă spre fundul apei, dorind să îşi găsească un culcuş al morţii în vegetaţia ivită din mâlul adâncului întunecat. Pe Hedvig (Ioana Anton), copila în jurul căreia se învârte un mare secret, adâncul întunecat al mării o sperie, presimţind apropierea propriului întuneric, în care se va scufunda atunci când orbirea se va instala definitiv din cauza unei boli ereditare. Dar până atunci, are grijă de raţa sălbatică salvată din colţii câinelui de vânătoare al bogatului domn Werle (Victor Rebengiuc), cel mai puternic om al ţinutului, în al cărui palat, mama ei, Gina (Manuela Ciucur), a fost menajeră şi amanta acestuia Domnul Werle îi dăruieşte lui Hedvig raţa sălbatică, iar bunicul ei (Constantin Cojocaru), fostul asociat în afaceri al domnului Werle, creează în pod un decor menit să imite natura, astfel încât raţa să poată fi ţinută în viaţă de dragul nepoatei sale.
Familia Ekdal atinsese un oarecare echilibru în existenţa-i cotidiană, chiar dacă viaţa se desfăşura sub imperiul unei uriaşe minciuni care, odată ce este dezvăluită, dezlănţuie, de fapt, tragedia.
Teatru de idei
Henrik Ibsen(1828–1906), dramaturg norvegian, este considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura mondială. După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a obţinut o bursă de studii în Germania, a fost influenţat de Soren Kierkegaard. Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricţiile pieselor “bine-facute” ale epocii sale cu drame “naturaliste” scrise în limbajul cotidian, cum ar fi “O casă de păpuşi” (1879).
A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creaţia lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului, pasiunile personajelor. O perspectivă amară asupra existenţei umane, “Raţa sălbatică” (1884) ilustrează perfect anumite teme şi idei controversate, dar de certă actualitate atât în timpul lui Ibsen, cât şi în prezent. Înţelegem că nu întotdeauna adevărul e necesar, iar justiţia nu întotdeauna e justă.
De la filosofie la seriale
“Raţa sălbatică” este una dintre piesele care au anunţat începuturile dramaturgiei moderne, iar spiritul de observaţie incisiv al luiHenrik Ibsen a dus la nişte revelaţii prinvind natura umană demne de un psiholog vizionar.
Regizorul Peter Kerek se apleacă atent pentru descifrarea în profunzime a textului prin urmărirea provocatoare a evoluţiei fiecărui personaj. Kerek adaptează discret piesa, reduce personajele din planul secund, oferind esenţa textului printr-o ireproşabilă analiză psihologică a celor ce se confruntă dramatic pe drumul existenţei cu imposibilitatea de a afla căi salvatoare prin respectarea adevărului şi a moralităţii.
Născut în Timişoara, Peter Kerek (44 de ani) a studiat filosofie şi teatru la München şi a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti. A lucrat alături de unii dintre cei mai importanţi regizori, printre care Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Peter Zadek şi Silviu Purcărete, şi a regizat mai multe spectacole de teatru, precum: “Don Juan se întoarce de la război” de Odon von Horváth, “La ţară” de Martin Crimp, “Disco Pigs” de Enda Walsh. A regizat, de asemenea, mai multe seriale pentru televiziune: “Om bogat, om sărac”, “Războiul sexelor”, “Doctori de mame”.
Castele de nisip
În “Raţa sălbatică”, regizorul Peter Kerek a reuşit să traseze subtil liniile ce unesc aceste puncte de interes, astfel încât să obţină o compoziţie coerentă, folosindu-se de simbolurile ascunse în atmosfera stranie întreţinută de jocul dintre culorile decorului şi sunet. Asupra păsării-simbol se revarsă tăcerile unui bătrân captiv în trecut, unde şi-a pierdut demnitatea, prefăcându-se că dispreţul fostului asociat ce 1-a ruinat este de fapt o dovadă de mărinimie. Tot asupra raţei se revarsă şi toate secretele adulţilor, intuite, în aceeaşi tăcere complice de Hedvig, care traduce gestul sacrificiului prin gândirea magică specifică unei copile dornice de a păstra cu orice chip afecţiunea parentală.
Cât contează adevărul şi cât auto-iluzionarea în existenţa unui om? Cât se pierde atunci când se câştigă un strop din cunoaşterea realităţii? Cât se câştigă atunci când se mai pierde o zi trăită la adăpostul propriului castel de nisip? “Raţa sălbatică” e un spectacol curat, lung, dar nu lungit o piesă despre nedreptate, necinste, minciună. Una despre răzbunare şi despre imposibilitatea relativă de a trăi aşa cum se cuvine în prezent atunci când trecutul nu a fost în totalitate decontat şi exorcizat Dar, înainte de orice, “Raţa sălbatică” este o piesă despre adevăr. Spectacolul se bucură de o distribuţie care “trăieşte” piesa. O poveste bine scrisă, care ne va pune pe gânduri.
DRAMA PE CARE O STÂRNESC ADEVĂRURILE SPUSE TÂRZIU. “RAŢA SĂLBATICĂ”, LA BULANDRA
Ileana Andrei (26 noiembrie 2015)
Adevărul dintr-un trecut care doare şi poate sparge în bucăţi prezentul sau minciuna care s-a înfipt adânc în viaţa unor oameni, de ani întregi, şi le oferă tuturor confort? Binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea, privite de fiecare prin intermediul raţiunii personale devin atât de relative. Pentru că ceea ce pare a fi un bine prin ochii unuia, este un rău pur, complet inutil, prin ochii altuia. Întrebări, emoţii, adevăruri care pornesc lupte interioare şi tragedii umane, teorie versus o realitate periculoasă, spiritul de sacrifiu nenecesar, valori familiale, despre asta este vorba în spectacolul “Raţa sălbatică” de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, care se joacă la Bulandra.
Am mers să văd acest spectacol cu emoţia de a-l revedea pe Victor Rebengiuc pe scenă, cu bucuria de a-i urmări în roluri noi pe Şerban Pavlu şi pe Ioana Anton, şi cu multă curiozitate de a-l descoperi pe Gheorghe Ifrim într-o partitură dramatică. Am avut surpriza plăcută să găsesc un spectacol construit în detaliu de regizor pentru a cerceta colţuri ascunse ale minţii şi sufletului ale unor tipologii umane diverse. “Raţa sălbatică” este o montare complexă care analizează mult natura umană, emoţiile, gândurile, frământările şi discursurile personale, cu nuanţele fiecăruia. Hjalmar Ekdal (Gheorghe Ifrim) este fiul bătrânului Ekdal (Constantin Cojocaru), un bărbat căruia i se făcuse o mare nedreptate în trecut, dar pe care acesta o ţinuse ascunsă, ratându-şi viaţa. Băiatul său, un soţ şi un tată fericit, decide să îi reabiliteze cumva numele. Doar că, dintr-odată, toată viaţa sa comodă este dărâmată de Gregers (Şerban Pavlu) fiul rebel al unui bărbat influent, cu moravuri îndoielnice Werle (Victor Rebengiuc), care decide să scoată la iveală un adevăr dureros. Acesta îi spune pritenului din copilărie că soţia sa Gina (Manuela Ciucur) avusese o aventură cu tatăl său în trecut, iar fiica sa Hedvig (Ioana Anton) era foarte posibil să fie copilul lui Werle, adică sora sa.
Lucrurile iau o turnură abruptă şi totul se desfăşoară cu repeziciune trecând dintr-o drama într-alta: cea a soţului care se simte trădat, a prietenului care are îndoieli că a procedat bine revelând acest adevăr, a fiicei care nu se mai simte iubită de tatăl pe care îl adora, a soţiei care izbucneşte din cauza remuşcărilor şi a frustrărilor. Ca spectator am trecut prin acest carusel cu multe întrebări, dar cu bucuria de a fi martor al unui spectacol actoricesc excepţional, pentru că distribuţia este impecabilă şi livrează, în unanimitate, prestaţii foarte bune.
Gheorghe Ifrim, ieşit complet în afara zonei de comedie în care ne-am obişnuit să îl vedem foarte bun, are şansa să îşi demonstreze versatilitatea artistică. Şi o face foarte bine, convingând printr-o interpretare captivantă. Şerban Pavlu reuşeşte să transmită curat tumultul interior al unui personaj idealist, Ioana Anton însufleţeşte, cu multă fragilitate şi emoţie, o fetiţă sensibilă. Are multă forţă şi expresivitate această tânără actriţă şi iese în evidenţă în orice rol. Manuela Ciucur, Constantin Cojocaru şi Adrian Titieni susţin prin partiturile lor tensiunea acţiunii, iar Victor Rebengiuc străluceşte elegant într-o scurtă, dar memorabilă apariţie. Decorul (Octvian Neculai), luminile din scenă (Alexandru Darie) şi ilustraţia muzicală (Aurelian Stoleriu) sunt foarte ingenioase, accentuează textul foarte profund şi dau o notă feerică poveştii.
Spectacolul Raţa sălbatică de la Teatrul Bulandra reprezintă un act cultural foarte reuşit şi o mărturie că aici se pune mare preţ pe valoare artistică. Tot ceea ce am văzut din repertoriul acestui teatru pe mine m-a cucerit.
“RAȚA SĂLBATICĂ” – TEATRUL “BULANDRA”
Ileana Lucaciu (9 octombrie 2015)
O FINĂ ANALIZĂ SCENICĂ A UNEI PIESE UITATE
Teatrul “Bulandra” a pornit în forţă o nouă stagiune. Încă din timpul Festivalului Internaţional “George Enescu” a lansat un spectacol de excepţie “The Bach Files” în regia lui Alexandru Darie pe care îl vom revedea pe parcursul stagiunii. A urmat de curând “Raţa sălbatică” în regia lui Peter Kerek şi se lansează în zilele următoare “Marmura” în regia lui Yuri Kordonsky şi “Carusel” în regia lui Andrei Şerban.
Înscrierea în repertoriu a unei piese de Ibsen, un clasic al dramaturgiei universale, se întâmplă mai rar în repertoriile teatrelor noastre. Henrik Ibsen, coleg de generaţie cu Cehov, apropiat de acesta prin acordarea atenţiei sporite pentru profilul psihologic al personajelor, are întodeauna ca motiv tematic central probleme sociale majore. Piesele norvegianului rămân actuale mereu prin tematică.
“Raţa sălbatică” scrisă în 1884 se dezvoltă pe două planuri, specifice actualităţii. Defineşte în planul doi cadrul social dominat de bogătaşul Werker, om de afaceri aflat în conflict cu fiul său Georges, ca în planul principal să se facă simţite pregnant efectele manifestărilor lui Werker în familia modestă a lui Hjalmar Ekdal. Regizorul Peter Kerek adaptează discret piesa, reduce personajele din planul secund, oferind teatral esenţa textului printr-o ireproşabilă analiză psihologică a celor ce se confruntă dramatic pe drumul existenţei cu imposibilitatea de a afla căi salvatoare prin respectarea adevărului şi moralităţii. Regizorul conduce acţiunea în scenografia aparent simplă, inspitat creată de Octavian Neculai. Scena este o pantă ca şi drumul în viaţă a personajului central Hjalmar Ekdal, cu un fundal din trunchiuri de mesteceni frânte, cu puţine elemente de mobilier. Spaţiul de joc este uşor adaptabil locurilor acţiunii, important fiind podul în care trăieşte familia sărmană a lui Hjalmar, iar prin podeau se întrezăreşte locul care ar găzdui o raţă sălbatică, elementul simbolic al dramei. Costumele sunt moderne, atemporale. Atmosfera fiecărui moment scenic este configurată şi prin jocul luminilor manevrate prin lighting design Alexandru Darie.
Regizorul Peter Kerek se apleacă atent pentru descifrarea în profunzime a textului prin urmărirea provocatoare a evoluţiei fiecărui personaj şi îşi alege o distribuţie de aur. În intenţia de a puncta profilul personajelor, în prima parte a reprezentaţiei, regia aplică însă, un ritm prea lent, ca în cea de a doua parte spectacolul să impresioneze prin configurarea în forţă a conflictului. Peter Kerek conduce actorii ca mijloc principal de exprimare scenică a viziunii sale regizorale şi nu le stânjeneşte interpretarea prin elemente derizorii, exterioare de imagine teatrală.
Un personaj cu doar câteva intervenţii, importante însă, Werkel, revine lui Victor Rebengiuc. Actorul defineşte perfect tipologia omului de afaceri, stăpân pe sine care încearcă să îşi spele păcatele din trecut, relaţia cu Gina, fosta servitoare din casa sa. Într-un alt personaj de plan secund, bătrânul Ekdal, tatăl lui Hjalmar, prilejuieşte bucuria întâlnirii cu Constantin Cojocaru. Bătrânul provenit din armată, rămas cu gândul la trecut, este opozant ca stare socială lui Werkel, iar actorul cu măestrie redă acest personaj-argument pentru conflict. Doctorul Relling, personaj venit parcă din scrierile lui Cehov, prinde viaţă în interpretarea lui Adrian Titieni. Cu măsură lansează accente comice situaţiilor în care e implicat cu beţia sa continuă doctorul, dar sugerează remarcabil şi modul înţelept de judecare a momentelor dramatic tensionate din jur. Victor Rebengiuc, Constantin Cojocaru şi Adrian Titieni demonstrează că indiferent de amplitudinea partiturii, marii actori pot realiza adevărate bijuterii când cred în conceptul regizoral.
Personajul central, Hjalmar Ekdal, prilejuieşte lui Gheorghe Ifrim, apreciat şi cunoscut mai mult pentru evoluţii în roluri cu tentă comică, a arăta o altă latură a talentului său. Admirabil defineşte actorul caracterizarea omului cu un caracter slab, nehotărât, cu eşecuri în viaţă ce caută fără vlagă să realizeze o “invenţie” ca fotograf, profesie la care a ajuns ajutat de Werkel. Confruntările lui Hjalmar cu dezvăluirea trecutului soţiei sale Gina, situaţia dramatică în care se află descoperind că Hedvig, nu este fiica sa, actorul le susţine desăvârşit, dezvoltând minuţios prin amănunte de expresie linia caracterială a personajului. Excelent concepe şi trăieşte credibil, Manuela Ciucur, stările prin care trece Gina, soţia lui Hjalmar, fosta femeia de serviciu a lui Werkel. Gina sa se agită ca o gospodină, cu mopul în mână, dar actriţa sugerează mereu frământările interioare, grijile acestei femei. Când Gina recunoaşte fosta relaţie cu Werkel din care ar fi rezultat Hedvig, actriţă trăieşte cu forţă dramatică, explozia unui suflet chinuit care spera la găsirea liniştii interioare în familie. Gina în interpretarea sa apare ca un om simplu, sensibil care luptă încrâncenat cu destinul. Se remarcă din nou tânăra actriţă Ioana Anton în Hedvig, fata de 14 ani a familiei lui Hjalmar, ce trimite la titlul simbolic al piesei. Desenează prin multiple nuanţe profilul “sălbatic” al adolescentei care frenetic îşi arată preţuirea faţă de cel considerat tatăl ei. Ioana Anton se dovedeşte a fi o actriţă vârf de lance a generaţiei sale. Căutător al adevărului poate şi pentru a îşi răni tatăl, Georges Werkel, e interpretat cu subtilitate de Şerban Pavlu. Actorul sugerează şi ambiguitatea lui Georges prin susţinerea cu abilitate a relaţiilor cu fiecare personaj aflat în diverse situaţii. Benefiicind de o distribuţie de aur, regizorul Peter Kerek propune o citire scenică reuşită a piesei lui Ibsen exploatând substratul psihologic al textului.
“Raţa sălbatică” rămâne un spectacol apropiat de sufletul publicului, un act cultural, în care se valorifică pe deplin piesa lui Ibsen.
P.S. Prin proiectul “Surorile Heddei – Susţinerea femeilor artist în România şi Estul European cu regizoare şi distribuţii exclusiv femenine”, numele Ibsen devine doar pretext de afiş pentru sălile mici din trei teatre din Capitală. Proiectul a beneficiat se pare şi de nişte fonduri europene. Cu pretenţia de “artiste”, regizoarele Catinca Drăgănescu (“Ibsen incorporated”), Ioana Păun (“Un duşman al poporului”) şi Carmen Vidu (“Eu, o casă de păpuşi”) încearcă experimente cu scenarii dominate de intenţia actualizarii forţate şi chiar vulgare, în cazul primelor două regizoare. Apelează la numele lui Ibsen şi nu la conţinutul profund al scrierilor sale. Consecventă drumului căutării unui nou limbaj teatral cu ajutorul video proiecţiilor, doar Carmen Vidu dovedeşte o apropiere cât de cât de tematica lui Ibsen. Docil servesc intenţiile de remarcare a regizoarelor, actriţe stimate pentru alte roluri, ajunse cobai în acest proiect feminist independent.
http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2015/10/rata-salbatica-teatrul-bulandra-sala.html
MIEZUL LUCRURILOR – RAŢA SĂLBATICĂ
Mihai Brezeanu (iunie 2015)
De o parte, Gregers, idealistul fundamentalist, predicatorul vieţii în adevăr ca singură opţiune de a trăi. De partea cealaltă, Relling, realistul fundamentalist, predicatorul vieţii în minciună ca singură opţiune de a trăi. La mijloc, Hjalmar, omul condamnat la viaţă, răstignit între cei doi pe-jumătate-înger-pe-jumătate-demon ce sfârşesc prin a-l sfârteca tot încercând să-l tragă spre propria variantă a binelui.
O cheie a descifrării proaspetei premiere de la Bulandra, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, e încercarea de a înţelege cât bine şi cât rău aduc în viaţa lui Hjalmar (un Gheorghe Ifrim pe cale de a se reinventa după pleiada de excepţionale roluri de comedie) neliniştitul în căutare de absolut Gregers (Şerban Pavlu balansând just între poezia personajului capturat de propriile reverii împinse la limita autismului şi dialogurile tăioase cu figura sinistră a tatălui jucat de un Victor Rebengiuc corect şi atât) şi blazat-cinicul în căutare de nimic Relling (Adrian Titieni rezolvând elegant un rol complicat, încărcat de replici devenite, în cei 130 de ani trecuţi de la scrierea textului, şlagăr). Cât contează adevărul şi cât auto-iluzionarea în existenţa unui om? Cât se pierde atunci când se câştigă un strop din cunoaşterea realităţii? Cât se câştigă atunci când se mai pierde o zi trăită la adăpostul propriului castel de nisip?
În textul marelui norvegian, castelul are un pod în care trăiesc fantastice vieţuitoare, în care se organizează fantastice vânători, în care se refugiază fantastice vise de oameni evadând din strânsoarea cotidianului. În montarea de la Bulandra, Octavian Neculai aşază podul pe o podea ridicată, prăvălindu-se deopotrivă asupra sălii, lateralelor şi depărtărilor scenei. Un fel de cu visul pe vise călcând, o răsturnare a planurilor amintind iarba din tavanul Omului cel bun din Seciuan, deşi Neculai e scenograful celeilalte bijuterii a Bulandrei, Conversaţie după înmormântare. Cu aceasta din urmă, Raţa sălbatică împarte şi priceperea crescândă a lui Ducu Darie de a mânui reflectoarele, ce, împreună cu delicata construcţie a universului sonor, creează o aură onirică aproape afrimiană.
Acolo, în magia de culoare incertă izbucnind din adâncurile tulburate ale memoriei bunicului (Constantin Cojocaru, interiorizând convingător sminteala, privilegiată însă prea apăsat în comparaţie cu latura conectată la realitate a unui personaj totuşi schizoid) şi din speranţele viu colorate ale imaginaţiei nepoatei (Ioana Anastasia Anton, ponderând multe din nepotrivitele excese ale precedentelor sale roluri), se ascunde bogăţia cea mai importantă a spectacolului lui Kerek. În planul realului, piesa mai are încă nevoie să crească, să îngăduie pauze, respiraţii, să aşeze just transformările la care personajele sunt supuse de succesiunea de dezvăluiri ce le distrug precarul echilibru al existenţei.
Până la urmă, totul stă pe umerii, în intonaţia, în dicţia, în capacitatea de auto-introspecţie a lui Gheorghe Ifrim, pivotul în jurul căruia se construieşte intriga şi se dărâmă lumea. Extraordinarul său talent comic are acum şansa de a fi completat de ştiinţa de a rezolva un rol de o complexitate răvăşitoare, mereu pe muchie, călcând îngrozit între hăul fără de fund al disperării şi înaltul fără de cer al iluzionării.
Undeva, în plan secund, Şerban Pavlu construieşte în surdină drama lui Gregers, cel incapabil să aplice în propria-i existenţă principiile veriste pe care le visează pentru vieţile altora, cel ce se proiectează ca salvator fără să înţeleagă aproape nimic despre cel care ar trebui salvat, dar şi cel pe care îl putem bănui gândind “da, are dreptate Relling, oamenii nu vor, oamenii nu pot să accepte adevărul, oamenii nu tind să devină mai buni decât sunt, eu însumi sunt o minciună rămasă mult în urma cuvintelor mele goale, şi totuşi, poate că nu cuvintele mele sunt problema, poate că ele spun ceea ce trebui spus, poate că nu sunt eu cel chemat să le ducă la îndeplinire, cel puţin nu total, poate că am nevoie de ajutorul altcuiva, poate că un om lângă un alt om reprezintă mai mult decât două singurătăţi reunite, poate că la sfârşitul lungului drum de la 1+1 la 2 vom înţelege mai mult, vom reuşi mai mult, vom fi mai mult.”
http://agenda.liternet.ro/articol/19830/Mihai-Brezeanu/Miezul-lucrurilor-Rata-salbatica.html
UN SPECTACOL DESPRE ADEVĂR
Mircea Morariu (14 decembrie 2015)
În preambulul unei cărţi apărută în urmă cu 20 de ani şi care ar trebui de urgenţă reeditată, carte intitulată Ibsen şi teatrul invizibil, autorul ei, profesorul Ion Vartic, face o observaţie esenţială. De acelasi autor Cehov şi teatrul în teatru Cartea unui comentator premium Operaţiunea “Cărţi contra eliberare anticipată” – Un simplu subiect de… Şi anume că, în vreme ce vechii exegeţi ai marelui dramaturg norvegian (Brandes, Jaeger, Reich) vedeau în scrierile acestuia punctul-terminus al unei relaţii literare ce începea cu tragedia greacă, trecea prin Shakespeare şi sfârşea cu Kleist, noii exegeţi (Szondi sau R. Williams) îl plasau pe creatorul piesei analitice la începutul teatrului modern.
Privind şi dincoace de absurd, Martin Esslin vedea în Ibsen “un artizan magistral şi un admirabil poet al scenei, nu atât sub aspectul limbajului cât al structurii dramatice”, John Gasner observa că “Ibsen a radiografiat dilemele unor intrigi existente, exprimând clar momentele de apogeu ale alegerii şi revelaţiei”, iar Luigi Pirandello se pronunţa cum nu se poate mai categoric spunând că “după Shakespeare, îl aşez, fără nici o ezitare, pe Ibsen pe primul loc”.
Desigur, optând pentru montarea piesei Raţa sălbatică, una dintre scrierile în care se vede cum nu se poate mai limpede că unul dintre secretele scrierilor ibseniene este acela de a dezvălui efectele înaintea cauzelor, nici Teatrul “Bulandra” şi nici regizorul Peter Kerek nu au dorit să demonstreze scenic adevărul cuprins în citatele de mai sus. Cu toate acestea, adevărul/adevărurile respective nu doar că apar(e), ci este/sunt exprimat(e) remarcabil de montarea de un realism rafinat combinat cu subtile şi atent cumpănite metaforizări.
Un prim şi important indiciu că spectacolul este o izbândă. A Teatrului, dar şi a regizorului. Aceasta nu numai fiindcă Raţa sălbatică este îndeosebi ceea ce se cheamă, nu ştiu cât de corect, “un spectacol pentru şi de actori”. De altfel, am mari îndoieli că ar putea exista spectacole bune sau foarte bune fără actori. Marele regizor Vlad Mugur repeta adesea că el nu ştie să facă spectacole fără actori şi se punea pe sine în antiteză cu un coleg mai tânăr care ar deţine acest secret. Câţiva ani mai târziu, respectivul coleg, altminteri un imens, un uriaş director de scenă, avea să înregistreze unul dintre cele mai dureroase eşecuri din carieră, încercând să monteze un text extrem de dificil fără a avea, la Teatrul în care fusese invitat să o facă, distribuţia adecvată.
Se ştie. Raţa sălbatică este o piesă despre nedreptate, necinste, minciună. Dar şi una despre răzbunare. Despre imposibilitatea (relativă) de a trăi aşa cum se cuvine în prezent atunci când trecutul nu a fost în totalitate decontat şi exorcizat. Dar, înainte de orice, Raţa sălbatică este o piesă despre adevăr. Mai exact, despre două feluri de adevăr. Adevărul absolut, ca expresie a idealismului etic, aşa cum este el ilustrat şi propovăduit de tânărul Gregers, şi adevărul parţial, cvasi-ascuns, cel care face uneori ca viaţa să poată să fie trăită, aşa cum este el teoretizat de doctorul Relling.
Existenţa acestor două feluri de idei e ideea excelent exprimată şi pe care e construit spectacolul regizat de Peter Kerek. Idee susţinută de jocul tensionat, plin de nuanţe al actorilor Şerban Pavlu şi Adrian Titieni, personajele situate la poluri opuse. Fiecare dintre ei ştie cât mult rău le-a făcut bătrânului Ekdal (Constantin Cojocaru) şi fiului acestuia Hialmar (Gheorghe Ifrim) demonicul Werle, interpretat ca la carte de Victor Rebengiuc, un expert al personajelor ibseniene. Un Werle care şi-a sacrificat, spre a se salva pe sine, prietenul de odinioară şi care se iluzionează că şi-a răscumpărat şi îşi răscumpără şi azi păcatele asigurând mijloacele minimale de trai unei familii pe care el însuşi a năpăstuit-o. O familie căreia s-a încăpăţânat să îi mai orânduiască încă o dată destinul şi rosturile. Se face că îl plăteşte pe bătrânul Ekdal. I-a găsit tânărului Hialmar o soţie. Pe Gina, fata pe care o angajase odinioară să îi facă ordine în casă, cu care a avut o aventură, dar şi o fiică, pe Hedvig. Şi aventura, şi adevărul despre naşterea fiicei fiindu-le ascunse familiei Ekdal. În primul rând de Werle şi de Gina, ajunsă acum o femeie şleampătă, oarecare, fără farmec, copleşită de grijile existenţei zilnice, mereu cu un mop în mână. Jucată astfel, poate cu tuşe prea categorice, de Manuela Ciucur.
Gregers vrea cu tot dinadinsul ca adevărul să fie cunoscut de Hialmar. Prietenul din copilărie căruia nu îi intuieşte nici vulnerabilităţile, nici natura ezitantă, nici mediocritatea, nici laşitatea. În vreme ce Relling, în acest spectacol mai totdeauna în stare de ebrietate, precum majoritatea doctorilor din scrierile lui Cehov, e adeptul tăcerii şi al secretului perpetuat ca atare. Tocmai fiindcă l-a “citit” în profunzime pe Hialmar.
Confruntarea e câştigată de Gregers, iar preţul plătit pentru aceasta e sinuciderea lui Hedvig, interpretată cu mare prospeţime de Ioana Anastasia Anton. Raţa sălbatică e, fără doar şi poate, un spectacol de căpătâi pentru interpretul lui Hialmar, Gheorghe Ifrim. Cel pe care l-am văzut semnând adesea creaţii notabile în spectacole de comedie. De data aceasta, lui Gheorghe Ifrim i se cere să treacă examenul dramei, al tragediei. O face, meritând, după părerea mea, calificative maxime.
https://adevarul.ro/cultura/teatru/un-spectacoldespre-adevar-1_566e7a3c7d919ed50e351622/index.html
CERUL SENIN DIN ADÂNCUL MĂRII
Răzvana Niţă (5 octombrie 2015)
Nu orice adevăr, odată dezvăluit, aduce liniştea, ieşirea din labirint şi confuzie, izbăvirea. Unele adevăruri declanşează dezastrul, pârjolesc, devastează. “Raţa sălbatică” ne oferă o mostră de confruntare între idealismul planului etic absolut şi realitatea palpabilă, existenţa cotidiană, punând în discuţie concepte precum: conştiiinţă, eroism, spirit de sacrificiu, familie.
O mare nedreptate face ca un om vinovat să rămână nepedepsit. Mai mult, cel nevinovat – asociatul primului – va plăti ponoasele în locul lui şi, de fapt, îşi va rata viaţa; şi nu numai pe-a lui, ci şi a urmaşilor lui. Bătrânul Werle a ştiut însă să nu rămână dator faţă de vechiul lui camarad, Ekdal, locotenentul stăpân al pădurilor, azi un alcoolic senilcare vânează iepuri în podul casei – un pseudo-luminiş vital, un surogat de libertate care îi permite să se joace de-a neînfricatul. Fiul lui, Hiamar are două proiecte majore: să inventeze ceva important şi să-şi reabiliteze tatăl. Până una alta, duce o viaţă tihnită, dacă nu de-a dreptul comodă, lângă soţia lui Gina (fostă menajeră în casa lui Werle) şi Hedvig, fiica lui care suferă de o afecţiune oftalmologică ireversibilă.
Tot acest “confort”, această iluzie se sparge asemenea unui balon de săpun când apare Gregers, fiul rebel al lui Werle şi prietenul din copilărie al lui Hialmar, cel care îi spune acestuia din urmă adevărul. Soţia lui a fost amanta fostului stăpân iar candida adolescentă Hedvig e foarte posibil să fie fiica lui Werle, născută în urma acestei aventuri.
Nimic nu se mai poate recupera. Gestul cu puternică încărcătură simbolică de a omorî – în semn de sacrificiu suprem – raţa sălbatică, dar otrăvit de la Werle, nu reuşeşte. Tulburată peste măsură, micuţa Hedvig se va împuşca. O tragedie care însă nu va împiedica viaţa să meargă înainte, cu imperfecţiunile ei morale şi inevitabilele accidente de parcurs cu tot.
Într-o scenoplastică sugestivă (scenografia – Octavian Neculai, light design – Alexandru Darie), regizorul Peter Kerek dezlănţuie un captivant carusel uman, o sensibilă – deşi accentele comice nu lipsesc – orchestrare a fragilului echilibru între bine şi rău, adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate.
Gigi Ifrim se găseşte în faţa unei provocări majore pe care o onorează cu seriozitate, responsabilitate şi consistenţă a mijloacelor, fără a-şi trăda farmecul care – putem spune – l-a consacrat şi care îi certifică locul şi statutul pe scena Teatrului Bulandra. Şerban Pavlu reuşeşte un personaj complet, unitar, o implacabilă voce a conştiinţei – intransigentă, tenace, deloc antipatică – în egală măsură diabolic şi naiv.
Într-un rol pe emploi, Ioana Anastasia Anton – fragilitate, inocenţă, emoţie, poezie şi destin tragic. Manuela Ciucur şi Constantin Cojocaru – bine structuraţi parteneri de scenă în nişte partituri de susţinere a dramatismului. O apariţie “colorată”, agreabilă, reconfortantă şi o interpretare cuceritoare reuşeşte Adrian Titieni. Şi, guest star-ul distribuţiei, un Victor Rebengiuc în formă maximă – o întâlnire privilegiată cu eleganţa, precizia şi cultul pentru firesc.
Montarea de la Bulandra reprezintă o remarcabilă interpretare a unui text complex, de substanţă, o transpunere justă şi de mare calitate a unei lucrări aparţinând marii dramaturgii. Într-o perioadă când excesele sunt la ordinea zilei, e liniştitor să vezi că mai există artişti care, dacă tot optează pentru un text, încearcă să-l desluşească în spiritul şi litera lui, traducându-i astfel virtuţile perene.
Pe fundul mării din podul acestei solide case se ascund comori. Iar cel mai misterios cufăr rămâne cel al sufletului uman – o permanentă zbatere între teluric şi sublim, sub cerul senin, magnetic ca iluzia libertăţii.
RAŢA SĂLBATICĂ DE LA BULANDRA
Semnebune.ro (4 aprilie 2019)
Am văzut Raţa sălbatică la Bulandra în seara îngheţată de Duminică, 17 Februarie 2019. Îmi doream să văd spectacolul încă de la premiera din octombrie 2015, însă se joacă mereu cu casa închisă şi trebuie urmărit îndeaproape programul teatrului, pentru a prinde bilete imediat după punerea lor în vânzare. Şi nu degeaba e bătaie pe bilete! Ibsen este un clasic care va atrage mereu publicul în sălile de spectacol, cel puţin în anul premierei lui. Dar longevitatea unui montaj şi capacitatea unei piese de a umple sala constant, de fiecare dată când se joacă, timp de patru ani, cum este în cazul Raţei sălbatice, depinde şi de distribuţie, de regizor, de decor, de lumini, de tot ansamblul care fac un spectator să aplaude la final şi să îşi îndemne cunoscuţii să vadă şi ei piesa.
Ei bine, Raţa sălbatică are toate ingredientele necesare succesului: o poveste captivantă, bine scrisă, şapte personaje credibile, jucate impecabil, o regie clasică şi non-invazivă, un decor versatil, inteligent şi surprinzător, lumini folosite minunat pentru a capta şi direcţiona atenţia publicului sau pentru a sublinia aspecte importante.
Dar să le luăm pe rând.
Povestea imaginată de Henrik Ibsen (dramaturg norvegian considerat „tatăl teatrului modern european” şi fondatorul “teatrului de idei”) dezbate astăzi aceleaşi principii care erau actuale şi în 1884 când a fost scrisă piesa: necesitatea absolută (sau nu) a adevărului şi a dreptăţii. Familia Ekdal este săracă dar fericită. Hedvig, fiica adolescentă care până la final se identifică cu raţa sălbatică este înconjurată de dragostea protectoare a părinţilor şi a bunicului excentric. În viaţa lor intervine, însă, Gregers, fiul idealist al bogătaşului Werle. Gregers insistă să scormonească în trecutul ambelor familii, a sa si a lui Hialmar Ekdal, punând pe tapet adevăruri dureroase care provoacă tragedii. Ideile pe care ni le propune Ibsen spre dezbatere sunt relaţia omului de rând cu adevărul, necesitatea adevărului în cazul în care acesta ar dezechilibra sau chiar anula fericirea, relaţia dintre pragmatism şi idealism şi cum intervin cele două în conflictul dintre generaţii.
Aşa ajungem la regie, unde Peter Kerek n-a avut o sarcină uşoară în a contura o poveste coerentă în care să înglobeze toate ideile lui Ibsen. Cu toate acestea, regizorul a reuşit să lege personajele, dramele lor şi ideile dramaturgului într-o poveste unitară care ţine spectatorul interesat până la deznodământul previzibil – dar doar în retrospectivă. Ba chiar reuşeşte să dea o conotaţie de manifest prea actual şi dureros discursului pe tema pădurilor tăiate abuziv. Pe parcursul piesei simţim cum creşte tensiunea subtil, chiar şi în scenele aparent serene, în care Hedvig zburdă fericită între podul în care locuieşte raţa sălbatică şi sufrageria familiei. Dar abia după ce asistăm la deznodământul tragic şi inevitabil înţelegem fineţea actului regizoral care ne-a adus în punctul culminant.
La experienţa completă a spectacolului contribuie foarte mult luminile lui Alexandru Darie, care, împreună cu scenografia lui Octavian Neculai, reuşesc o atmosferă aproape mistică pe scena de la Bulandra. Inovaţiile principale ale decorului sunt podul în care se coboară în loc să se urce, pădurea de trunchiuri din fundal şi canapeaua care serveşte drept portal către lumea misterioasă în care locuieşte raţa sălbatică. Cumva, prin inversarea podului cu beciul, spectatorul e avertizat de căderea tragică a lui Hedvig în lumea întunericului.
Am lăsat intenţionat la final partea care m-a încântat cel mai mult: distribuţia. Şapte personaje jucate de şapte actori extrem de potriviţi pentru roluri. O voi menţiona în primul rând pe Ioana Anton, o Hedvig fantastică, o raţă sălbatică care se zbate în capcana plină de intenţii bune întinsă de Gregers şi care înţelege greşit necesitatea propriei jertfe. Actriţa este încă tânără, dar cu siguranţă vom auzi de ea din ce în ce mai des. Tatăl lui Hedvig, Hialmar, este jucat de Gheorghe Ifrim, care surprinde într-un rol dramatic interpretat impecabil, deşi, ca actor pare să se fi născut pentru roluri de comedie. Însă încep să mă întreb acum, după ce l-am văzut în Raţa Sălbatică, dacă nu cumva este un actor mult mai complex şi mai bun decât i-a fost acordat credit până acum de regizorii care l-au solicitat cu precădere pentru comedii. De curând v-am povestit despre Gigel, tot la Bulandra, un one-man-show cu Gheorghe Ifrim, în care nu mi s-a părut că a strălucit. Dar iată-l acum în rolul Hialmar, emanând prin toţi porii drama omului de rând prins în năvodul încâlcit aruncat de soartă: tată iubitor, soţ iubit, afacerist nepriceput dar mândru, fiu devotat, prieten influenţabil şi orgolios care pleacă urechea la insinuările lui Gregers, catalizând astfel deznodământul tragic.
Şerban Pavlu îl joacă pe Gregers cel idealist, care crede că adevărul te poate elibera şi care este gata să sacrifice orice pentru acest principiu. Actorul reuşeşte să redea ardoarea oarbă a luptătorului pentru adevăr, superioritatea celui care deţine adevărul şi se uită cu îngânfare la muritorii de rând care trăiesc în minciună, dar şi faţetele mai subtile ale ranchiunii şi răzbunării memoriei propriei mame. Ținta finală a lui Gregers este Gina, soţia lui Hialmar, fostă menajeră în casa Werle şi fostă amantă a lui Werle senior. Mama lui Gregers a murit chinuită de infidelitatea soţului, iar acum, Gregers vrea cu orice preţ să îi răpească fericirea Ginei, dezvăluindu-i lui Hialmar că Hedvig nu este copilul lui, ci al lui Werle. Manuela Ciucur face o Gina excelentă, credibilă, o gospodină desăvârşită care păstrează încă deprinderile de pe vremea când servea în casa lui Werle, dar care este sinceră în devotamentul ei pentru familia Ekdal, de la propria fiică până la socrul excentric pe care îl protejează ca pe un adolescent rebel, dar fragil.
Pe scenă au mai strălucit, deşi în roluri de genul “intervenţie”: Victor Rebengiuc (bătrânul Werle, tatăl lui Gregers, industriaş bogat, afemeiat şi pragmatic care încearcă să îi explice fiului său că “adevărul” are uneori un preţ prea mare, care nu merită plătit), Constantin Cojocaru (bunicul Ekdal, fost vânător şi partenerul din tinereţe al lui Werle, ajuns acum la mila lui) şi Adrian Titieni (doctorul Relling, singurul care observă cu detaşare desfăşurarea dramei şi care avertizează că “minciuna vieţii este medicamentul perfect”). Rebengiuc este regal în prestanţă şi prestaţie, ca întotdeauna; Constantin Cojocaru este delicios în costumul de militar uşor ţicnit, care trăieşte într-un trecut glorios, fugind astfel de umilinţa prezentului – un rol care pare să îi vină mânuşă, cum a fost şi cel din Moartea pentru patrie de la Teatrul de Artă Bucureşti, despre care v-am povestit aici şi unde l-a avut partener pe scenă pe Lucian Ifrim, fratele lui Gheorghe Ifrim; iar Adrian Titieni se comportă pe scenă ca în propria sufragerie, cu dezinvoltură şi siguranţă, făcând un rol comic, dar sancţionând cu promptitudine toate întorsăturile greşite din interacţiunea celorlalte personaje.
Pe scurt, dacă vreţi să vedeţi o piesă bine scrisă, bine regizată şi bine jucată, mergeţi la Raţa sălbatică la Bulandra!
https://semnebune.ro/2019/rata-salbatica-de-la-bulandra/#axzz6ycQvogSG
VICTOR REBENGIUC, CONSTANTIN COJOCARU ŞI ŞERBAN PAVLU ÎN RAŢA SĂLBATICĂ, LA BULANDRA
urban.ro (31 octombrie 2019)
Spectacolul a avut premiera în 2015 şi este regizat de Peter Kerek. Textul, destul de puţin montat în Romania, “Raţa sălbatică”, aparţine lui Henrik Ibsen, iar în această stagiune se poate vedea la Teatrul Bulandra la sala Liviu Ciulei.
Raţa sălbatică este o perspectivă a fundamentului existenţei umane, în timpul lui Ibsen cât şi în prezent
“Raţa sălbatică” este povestea familiei Ekdal care a atins un echilbru în existenţa cotidiană, chiar dacă viaţa sub imperiul unei uriaşe minciuni care, odată ce e dezvăluită, dezlănţuie tragedia.
Versiunea de la Bulandra este un exerciţiu autentic de teatru modern, prin conţinut şi prin analiza psihologică fină a personajelor, dar mai ales prin constantele referinţe la trecut: un trecut care bântuie prezentul protagoniştilor şi îi împiedică să-şi trăiască clipa şi să viseze la viitor.
Regizorul aduce pe scenă ceea ce nu prea a văzut până acum niciun regizor al piesei: lumea de vis în care se refugiază tragic şi ridicol epavele din famila Ekdal.
Tema principală a spectacolului este cea a aparenţei şi a unui raport fragil şi tensionat dintre iluzie şi realitate
Spectacolul a sensibilizat publicul cu o problemă des întâlnită: relaţia dintre putere şi individ; sau chiar mai mult, dintre stat şi societate.
Montarea lui Peter Kerek spune povestea lui Ibsen într-un mod simplu şi construieşte un spectacol corect. Suntem martorii unei poveşti care deschide uşi din trecut şi vorbeşte despre recunoaşterea rolului esenţial pe care îl joacă natura în viaţa personajelor sale şi se armonizează cu stările de spirit ale acestora.
Spectacolul începe cu o petrecere dată în cinstea fiului bătrânului Werle, în casa prietenului acestuia, şi încet-încet sunt dezvăluite întâmplări care creează tensiuni actuale. Toate se petrec într-un decor deosebit (Octavian Neculai), costume moderne şi lumini (Alexandru Darie) care pun în valoare actorii.
Este construit în jurul celor trei personaje: realistul bătrân Werle (Victor Rebengiuc), un adevarat stâlp al societăţii, şi cei doi idealişti Gregers şi Hialmar Ekdal – care încearcă să îşi acopere propriile slăbiciuni prin idealism. Aceştia sunt întrerupţi de apariţia bătrânului senil Ekdal (Constantin Cojocaru), care odată doborât de Werle, nu se mai poate ridica şi îşi trăieşte viaţa într-o iluzie mizeră, singura lui bucurie fiind simulacrul de vânătoare. O vânătoare improvizată în podul casei, într-o iluzorie întruchipare a vietăţilor pe care le vâna altădată.
Raţa sălbatică este singura care întregeşte clişeul vieţii libere conservat cu grijă de senilul bătrân vânător. Aceasta este adăpostită în podul casei, într-un coş – simbolul orizontului închis, limitat – este ea însăşi un simbol al vieţii infirme a întregii familii (familie construită de altfel şi ea pe o minciună: Hialmar Ekdal, fotograful şi fiul senilului Ekdal, şi Gina, fosta slujnică a bătrânului Werle, toţi victime ale aceluiaşi stâlp al societăţii). Cum viaţa de compromis şi resemnare îşi cere drepturile, acest lucru se va întâmpla cu naiva copilă a cuplului, Hedvig (Ioana Anastasia Anton), atât de necesar pentru regăsirea celor doi soţi, care demonstrează prin rolul pe care îl face resurse reale de sensibilitate în compoziţia adolescentei. Spectacolul are însă şi frumuseţe şi bunătate atent interpretate la intensitate maximă de tânărul Gregers (Şerban Pavlu). Distins şi fanatic al adevărului, acesta este atins de “o febră acută de onestitate”, printr-un rol de compoziţie între realism şi idealism. De altfel, întreaga operă este structurată pe aceşti piloni.
Întâlnirea cu Gregers este plină de rafinament, eleganţă şi putere. Rolul pe care îl face Şerban Pavlu este în acord total cu apărarea principiilor personajului său, idealist, aproape imposibil de realizat şi reprezintă o dovadă de măiestrie artistică. Un alt personaj surprinzător este doctorul Relling (Adrian Titieni) care conturează şi mai bine prin apariţia sa lumea iluzorie în care trăieşte familia Ekdal.
Peter Kerek foloseşte umorul ca tehnică care indică paradoxul tragic între viaţă – în conformitate cu principiile de realitate sau idealitate – şi dialogul pentru situaţiile care subliniază dualitatea şi demonstrează că viaţa este o sumă de adevăruri şi prezintă un proces dinamic care susţine indivizii în funcţie de slăbiciunile umane. Un punct de vedere idealist care duce la auto-înşelăciune şi poate chiar la distrugere.
