O PĂCĂLEALĂ CE A PÂRJOLIT ISTORIA – RICHARD 3 

Alin Vara (aprilie 2019) 

Ca orice scrutare în “ochii” răului dezlănţuit în istorie, în lumea naturală sau în viaţa personală, analiza existenţială pe care am putea să o aplicăm piesei Richard al III-lea / spectacolului omonim în regia lui Andrei Şerban, poate oferi concluzii doar provizorii – mai mult schiţe de răspuns, frânturi de sens pe marginea unei “găuri negre” a spiritului. Care este explicaţia dezlănţuirii răului în piesa lui Shakespeare? Niciuna care să încheie discuţia. Ce sens are totul, după o asemenea barbarie? Niciunul de găsit în întreaga înţelepciune omenească. 

Povara ceasului prezent din istoria României apasă vizibil asupra lecturii pe care o face Andrei Şerban acestui text: este vorba despre regele nebun al Angliei din ultima parte a secolului al XV-lea, la sfârşitul “Războiului celor Două Roze” şi la începutul erei Tudorilor, a absolutismului şi a epocii moderne a Angliei. Dar şi dinspre acel moment spre prezentul nostru pare să vină o umbră apăsătoare: însuşi marşul răului prin istorie, în oribilele sau ridicolele sale ipostaze, încovoind caractere, distrugând suflete, luând nenumărate vieţi. Recontextualizarea periodică a cadrului narativ ce oscilează între contemporaneitate şi istorie funcţionează astfel ca vehicul al universalizării semnificaţiilor. Primarul Londrei, înainte să-l implore pe Richard să devină rege, e supus unui interviu rupt din România ultimilor ani, din penibila şi trista celebritate a sintagmei “Altă întrebare!”. Richard, acceptând “smerit” tronul, spune că “Anglia merită mai mult” – şi e suficient să ieşi imediat după spectacol în faţa sălii de la Izvor pentru a vedea posterul electoral cu acelaşi mesaj. O interpretare a actorilor a piesei “Time Is On My Side” vine să descreţească frunţile şi să introducă pauza dintre acte, dar şi pentru ca piesa, ca un organism viu în căutare de aer, hrană, resurse, să se hrănească din cât mai multe universuri de simbolico-culturale pentru a-şi diversifica morfologia, ipostazele de creştere, chipurile; pentru a trage aer înainte de un plonjon şi mai adânc în întuneric. 

Sunt tehnicile de geniu ale lui Andrei Şerban, mereu creativ, mereu în căutare de inspiraţie pentru a mări miza, a adânci înţelesurile, a livra un tot mai mare impact emoţional. Este charisma specifică a teatrului, oglindă a theatrum mundi, mereu în dialectica niciodată statică dintre comedie şi tragedie, cele două mari “principii” (nimic metafizic aici!) ale vieţii infinit de complexe, curgând ca un mare fluviu, veşnic în transformare, în lupta fără sfârşit dintre esenţă şi devenire. Tristeţea e întotdeauna mai mare când este suprimat un zâmbet, sau când acum un minut zâmbeai, dar viaţa ţi-a oferit încă o surpriză amară; şi invers: fără umor, fără arta detaşării, fără a încerca, cum scria din Gulag familiei sale filosoful Pavel Florenski, să priveşti cerul albastru sau înstelat, chiar în toiul tragediei, eşti pierdut, zdrobit de acest rău misterios ce pare ultimul cuvânt al destinului; pare atât de viu şi de puternic… şi totuşi, în sensul cel mai profund, nu este, nu există. 

E de neuitat, între aceste tehnici regizorale, momentul ce opreşte brusc curgerea narativă (şi taie respiraţia tuturor) în care, deodată, apare un grăsun şi glumeţ “Mare Will”, chiar Shakespeare, care iese cu stângăcie de sub scenă, ne amuză, apoi ne interoghează. “Cum de nu a sesizat nimeni păcăleala?” E păcăleala lui Richard, maestru al comploturilor, al asmuţirii adversarilor unul împotriva celuilalt; păcăleala conducătorilor acestei zile; dar şi păcăleala generală, istorică, a răului care, în funcţie de împrejurări, ne oferă fie iluzia că nu există, că totul e în regulă iar condiţia umană este infinit reformabilă, fie că… chiar există, are o reală substanţialitate, ba chiar un “sens” în istorie, în principiile care ţin lumea, în curgerea vieţii. 

Într-adevăr, până şi Richard 3 însuşi, cel puţin în forma imaginată de Shakespeare, se miră de propriul succes. “Toată lumea a ajuns să fie condusă de un… nimic” – nimicul fiind chiar el. Este cea mai precisă definiţie a răului, în înţelegerea clasică a metafizicii occidentale: răul e nimic, absenţa binelui, non-existenţă, un “gol” al fiinţei. Nu e nimic “profund” de înţeles atunci când cineva contemplă figura lui Richard, a lui Stalin; când încearcă să găsească “explicaţii” supranaturale sau spirituale pentru un cutremur sau pentru o boală mortală. Nu e absolut nimic de văzut acolo, în acea suferinţă sau în acele suflete. Răul este o carie, o dezordine în ordinea binelui, o absenţă a luminii şi a existenţei care se hrăneşte, tocmai, din tot ceea ce există. Nu e o iluzie – e profund distrugător – şi totuşi nu are nicio bază metafizică. Richard 3, pe măsură ce se adânceşte în fărădelege, este devorat ca persoană până când nu mai rămâne din el nicio formă umană recognoscibilă. Ca un foc ce, odată, aprins, distruge tot până când se stinge firesc din lipsă de combustibil, forţa misterioasă care îl mişcă pe rege (dar şi unii dintre cei din jur) avansează încet-încet, măcinând suflete şi secerând vieţi. Răul se autodevorează, şi cu cât are mai mult în slujba sa, cu atât devine mai hidos, mai iraţional şi, în final, mai uşor de înfrânt. 

Îl vedem astfel pe Marius Manole care, întruchipându-l pe rege, capătă trăsături demonice, cadaverice, după ce obţine coroana. Tulburat de coşmaruri în care se întorc toţi cei omorâţi de el, măcinat de suspiciune – doar ştie că este un impostor şi o mediocritate desăvârşită – va rămâne doar el cu oglinda în care se priveşte obsesiv, încercând să pună cât mai multe straturi de machiaj: suprafeţe ce acoperă un abis. Moartea lui e sub semnul ridicolului – e un Richard aproape gol, cu scutece, insomniac, clovn trist, strigând cu o voce stinsă: “Un caaaal! Regatul meu pentru un caaal!” Alte măşti, aceeaşi piesă, acelaşi strigăt cu fiecare punere în scenă, în alte contexte; alt gen de suferinţă, alt eşec al istoriei. 

Aceasta este şi esenţa melancoliei de la final, când o femeie anunţă tristă, cu ochii deja obosiţi de atâta plâns, încetarea războiului şi victoria contelui de Richmond – viitorul Henric al VII-lea Tudor. O nouă ipostază a lui Richard pare să se întoarcă, să bântuie istoria: în fond, dinastia Tudorilor, în special cu sinistrul Henric al VIII-lea, avea să aducă tragedii de proporţii comparabile cu cele ale războiului Rozelor. Istoria, privită la rece, nu pare să aibă vreun sens; cu atât mai puţin ar folosi să privim răul în ochi, încercând să-i găsim “semnificaţii metafizice”. Nu există aşa ceva. Dar partida nu se sfârşeşte aici. Richard îşi începuse drumul cu o mărturisire: Nu am fost iubit, ci urât de la început pentru diformităţile mele. Un copil nedorit. De aici a plecat totul. Căci aceasta este cea mai simplă explicaţie pentru asemenea orori: răul e, înainte de toate, absenţa iubirii. Lipsiţi un copil sau un adult de iubire şi veţi avea, în mod potenţial, un nou Richard 3, care poate, la nivel microistoric, să provoace o suferinţă similară. Ieşi din Iubire, din ataşamentul necondiţionat, din iertarea reînnoită zilnică, şi vei fi, în scurtă vreme, în inima întunericului. Întoarce-te în această lumină, oferă iarăşi jertfă propriului eu, şi lumea va mai avea o şansă. Doar aşa istoria şi suferinţa (aproape interşanjabile), deşi nu au, în sine, vreun sens, vor căpăta unul. Adică un răspuns echivalent cu mântuirea. 

https://agenda.liternet.ro/articol/23493/Alin-Vara/O-pacaleala-ce-a-parjolit-istoria-Richard-3.html 

“RICHARD AL III-LEA”, AL IV-LEA, AL V-LEA, AL… AL FIECĂRUIA DINTRE NOI 

Alina Epîngeac (16 aprilie 2019) 

Binele şi frumosul sunt banale. Un erou splendid, călare sau nu pe un cal alb, cu mantie sau armură strălucitoare, plin de calităţi şi prea lipsit de orice defect, impecabil, moral, la braţul căruia se află o eroină la fel de splendidă, plutind, parcă într-o lumină albă, suavă şi virtuoasă, păşind pe un pat de iarbă cât mai moale şi cât mai verde, sub un cer ireal de senin şi albastru scrutat de o pereche de columbi imaculaţi – un tablou încremenit în perfecţiunea lui, aproape kitsch, care nu stârneşte mai mult decât un suspin de melancolie puerilă, pe lângă care treci neimpresionat în căutare de ceva mai verosimil şi mai puţin artificial. Răul, pe de altă parte, imperfectul, urâtul estetic, aberaţia, sunt generatoare de conflict şi fascinaţie. Anti-eroul nu tocmai frumos, contorsionat la minte şi trup, cu gânduri sumbre, aflat perpetuu sub o stea fără noroc, apăsat de nori grei, învăluit în ceţuri şi nuanţe de gri, cu ochi sticloşi, zâmbet spart şi pas şovăielnic va fi mereu mult mai atrăgător şi mai seducător tocmai pentru stranietatea sa. 

“Richard al III-lea” de William Shakeaspeare, tradus şi adaptat de Daniela Dima, în Regia lui Andrei Şerban la Teatrul Bulandra este spectacolul care creează simbioza aproape perfectă între frumosul estetizant şi răul fascinant. Eroul shakespearian rămâne un monstru inteligent care complotează fără milă, disimulează abject şi ucide fără regrete pentru a obţine însemnele puterii. Lumea din jurul lui, însă, e la fel de putredă interior, de meschină şi cu nimic mai luminoasă sau merituoasă, însă cu mult mai bine mascată de aparenţe de virtuţi şi eleganţă. Nici Clarence cel stupid şi superficial, nici Regele Eduard cel demagog şi nesăbuit, nici Elisabeta cea avidă de putere, cocoţată peste noapte la un rang ce îi depăşeşte ţinuta şi deprinderile nu tocmai regale, nici Prinţul de Wales cel ignorant şi abulic, nici lorzii Hastings, Dorset şi Rivers, mereu interesaţi să cadă în picioare, continuu preocupaţi de propria poziţie, gata oricând pentru orice compromis, nici ducele de Buckingham cel abil în comploturi, nimeni din jurul lui Richard nu e cu nimic mai bun sau mai pur în intenţii decât `monstrul” pe care natura l-a accesorizat cu însemnele fizice ale diformităţii sufleteşti de care suferă, însă, cu toţii. 

Pe Richard e uşor să îl identifici imediat ca fiind rău din cauza atributelor sale fizice. Te sperie apariţia sa diformă. E mai greu să îi crezi capabili de crime şi uneltiri pe carismaticii săi fraţi, pe frumoasa lui cumnată sau pe lorzii cei blonzi ca spicul de grâu sau bruneţi ca pana corbului. Aparenţa frumosului puternic estetizant, în care costumele create de Fruzsina Nagy nu doar îmbracă aceste personaje lipsite cumva de epocă, ci poartă caracterele fie la reverul redingotelor, fie în pliurile rochiilor, există în tot spaţiul acesta gândit de Andrei Şerban. Pare foarte luminos şi viu colorat, stilizat, elegant, dar este, de fapt, o închisoare cu pivniţe din care ies aburii urii şi cu scări şerpuinde către un înalt în care nu aşteaptă nicio izbăvire. Un labirint cu multe intrări şi ieşiri în acelaşi spaţiu în care orgoliile şi intrigile convieţuiesc în spatele aparenţelor politicoase, joviale şi colcăie întru minciună şi crimă. 

“Richard al III-lea” de la Sala “Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra nu este un one-man show cu un anti-erou secondat de terţi pe care să îi căsăpească sistematic, ci o lume profund coruptă care îl are ca exponent pe acest nefericit al sorţii, condamnat din naştere să poarte la vedere pecetea răului de care suferă toată stirpea sa. Această premisă aleasă de Andrei Şerban nu îl transformă pe Richard într-o victimă, nu îi diminuează cu nimic fascinaţia diabolică, ci, dimpotrivă, oferă o motivaţie mult mai puternică, îi ascute şi mai mult muchiile personalităţii sale malefice şi pune într-un context şi mai dur acţiunile din piesa lui Shakespeare. Scena de aşa-numită seducţie a lui Lady Anne, mereu văzută ca o enigmă datorită a ceea ce pare lipsă de verosimilitate din construcţie, primeşte o motivaţie imbatabilă şi e clarificată cu maximul de autenticitate: văduva care încă îşi plânge soţul şi socrul ucişi chiar de mâna lui Richard îl acceptă pe ucigaş pentru că îşi doreşte în continuare puterea. Nu e vorba de nicio vulnerabilitate, de nicio seducţie, ci de un calcul matematic rece. O rezolvare de cristal a uneia dintre cele mai cunoscute scene din dramaturgia universală. La fel, scena de căinţă a Regelui Eduard al IV-lea, momentul unicului puseu de conştiinţă veritabilă, dar tardivă, devine foarte puternic şi se decupează în tot acest carusel de şantaje şi minciuni. 

Impactul violent pe care îl poartă mesajul spectacolului semnat de Andrei Şerban are toate premisele de a pune spectatorii pe gânduri fără alte artificii şi adaosuri. Alegerea de a sublinia ostentativ, prin inserturi de replici multe citate 1 la 1 din discursurile deşănţate ale pseudo-tiranilor contemporani cocoţaţi fără ruşine la putere, aluzii la autostrăzi neterminate, stadioane în pantă, #rezist şi dedicarea unei scene întregi acestui citat brutal din realitatea pieţei în care se protestează şi se fac promisiuni nesimţit de mincinoase anulează farmecul subtil al nuanţelor şi al sugestiei rafinate care incită intelectul şi pune în loc o parodie mult prea didactică; degetul care ne arată pe noi cei din sală, inerţi, lipsiţi de simţ civic şi egal vinovaţi pentru răul contemporan prin nepăsarea şi lenea noastră morală este disproporţionat ca formă. Acelaşi mesaj ajunge la spectatori şi fără să fie nevoie de aceste demonstraţii politico-sociale îngroşate şi subliniate, prin însăşi percutanţa convenţiei teatrale solide şi susţinute de întreg eşafodajul spectacolului. Suntem de aceeaşi parte a baricadei mulţi dintre cei care venim în sala de teatru. Iar cei care ar avea nevoie de atâtea explicaţii şi demonstraţii fie nu îşi cumpără bilet la teatru şi preferă televiziunile de ştiri atât pentru (dez)informare, cât şi pentru entertainment, fie râd şi nici măcar nu îşi dau seama de ce râd. Efecul acestor inserturi este cel al unui foc de tun tras pentru a goni o muscă şi dezechilibrează o demonstraţie scenică atât de compactă şi percutantă în coerenţa ei. 

Distribuţia spectacolului funcţionează într-un sistem de joc cu două vârfuri: Marius Manole (Richard) şi Cornel Scripcaru (Prinţul de Wales şi Lady Margaret). Pentru Marius Manole întâlnirea cu acest Richard împins la paroxism, cu trăsăturile potenţate de viciul din jur, rău sui-generis, cu vină motivată şi cu atât mai greu de purtat este un moment de graţie. Dedicarea, implicarea, asumarea acestui personaj funcţionează la cele mai înalte cote, iar rezultatul are atâtea faţete şi nuanţe şi tonuri şi ritm perfect acordat, încât prezenţa sa scenică este copleşitoare. Marius Manole îi dă nu doar forţă în rău lui Richard, ci aruncă şi câţiva stropi de candoare, fragilitate, umor şi milă peste tot putregaiul sufletesc pe care îl răscoleşte cu voluptate. Fără nicio ostentaţie, se lasă condus de voinţa regizorală şi reuşeşte un portret în tuşe de toate formele, de la cele mai pronunţate, la cele mai subtile. 

Cornel Scripcaru este elementul surpriză al montării; cel mai mare pariu al spectacolului şi cea mai rafinată reuşită actoricească. Două roluri care aparent sunt voit parodice devin cele mai emoţionante, puternice, asumarea cea mai concretă a formei susţinute de gând, intenţie, motivaţie, un cumul de calităţi actoriceşti într-un mix perfect ponderat. Ochii lui Cornel Scripcaru se văd în spatele vălului şi ale perucii naive. Privirea lui are o intensitate care hipnotizează sala, iar emoţia pe care reuşeşte să o construiască replică după replică, polifonia de sentimente pe care le adaugă în crescendo, ritmul condus parcă de o ureche muzicală perfectă, detaliile ţinute sub control, fiecare gest şi fiecare pauză, totul păstrat la o intensitate constantă, tot constructul său scenic nu are nicio fisură. 

George Ivaşcu îşi deschide evantaiul expresivităţii sale şi jonglează cu mimica fiecărui personaj pe care îl interpretează, impresionează cu intensitatea trăirilor în monologul de căinţă al Regelui Eduard al IV-lea şi pigmnetează cu umor scenele în care acaparează atenţia cu gesturi şi comentarii ample. Rodica Lazăr (Regina Elisabeta) are un parcurs scenic fragmentat şi oscilează între un echilibru bine ponderat între expresivitate şi gând şi derapaje în care forma depăşeşte contururile necesităţilor personajului. Alexandra Fasolă (Lady Annne) are un gând interior puternic, amestecat cu o fragilitate pe care o maschează subtil. Mirela Gorea (Ducesa de York) frazează foarte decupat fiecare silabă şi decupează ritmat cuvintele, însă forma pe care a găsit-o nu generază emoţia dorită în relaţia cu fiul său. Cătălin Babliuc, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State şi Lucian Ifrim au concentrarea justă şi se armonizează construind această lume de lorzi şi duci şi nobili care roiesc în jurul puterii. 

“Richard al III-lea” în regia lui Andrei Şerban este un spectacol-lecţie; ca un curs universitar construit în aşa fel încât orice student mai dibaci sau mai lent în a-nţelege să plece acasă cu toate informaţiile necesare pentru examen. Are suficient umor cât să fie entertaining, are suficient dramatism cât să te facă să îl iei foarte în serios şi să îi acorzi atenţia ta sinceră, are creativitate şi expresivitate, emoţie atât cât să nu îţi dea voie să îl uiţi prea repede şi un mesaj explicat pentru toate nivelurile de receptare. La final, când locul luminosului Richmond, eroul pe cal alb, e luat de aceeaşi siluetă a unui Richard perpetuu, cu zâmbet de hienă, nu mai ai nevoie de explicaţii şi discursuri pentru a şti că istoria nu e decât o roată de moară care se învârte şi macină speranţe, bune intenţii şi promisiuni, transformandu-le în praf şi pulbere. 

https://yorick.ro/richard-al-iii-lea-al-iv-lea-al-v-lea-al-al-fiecaruia-dintre-noi/?fbclid=IwAR0Xu5tm-COwOzqgAWcRMao6DsvCfQUhWFHLB0c6eUWQfRyL-sK8B-eQtUc 

RICHARD 3, ÎN REGIA LUI ANDREI ŞERBAN: “BLESTEMELE LUI MARGARET” SAU “CALITATEA IERTĂRII”?  

Andreea Nanu (25 martie 2019) 

“Merit eu să fiu iubit?”  

Revizitarea lui Shakespeare a căpătat un contur regizoral interesant la teatrele din Bucureşti: Mult zgomot pentru nimic (Andrei Şerban), Romeo şi Julieta (Yuri Kordonsky), Coriolanus (Alexandru Darie), Hamlet (Dragoş Galgoţiu). Teatrul Bulandra ne oferă acum şansa să ne reîntâlnim cu Richard al III-lea, într-un spectacol montat de regizorul Andrei Şerban în colaborare cu Daniela Dima, care semnează traducerea şi adaptarea textului. Spectacolul se intitulează Richard 3, indicând o abordare modernă, într-un limbaj dramatic actualizat, atent la tensiunile şi întrebările timpului nostru. Richard 3, pe care regizorul Andrei Şerban l-a mai pus în scenă cu actorii Teatrului Radnóti Miklós din Budapesta, şi-a găsit o nouă expresie într-un timp record; o expresie brechtiană, ferm ancorată în teatrul politic, cu o intenţionalitate clară: să ne arate aşa cum suntem dar, şi mai important, să ne conducă spre o realitate superioară, a ceea ce putem deveni, ca indivizi dar mai ales ca polis, comunitate politică. Un Richard 3 care ne priveşte prin jocul actorilor mereu orientat spre spectatori, ademenindu-ne să ne autoexaminăm permanent, printr-o tonalitate aparent lejeră cu binecunoscutele-i ecouri de musical, dar şi necruţător de sinceră. Nu din lipsă de compasiune ci dimpotrivă, pentru a răspunde unei urgenţe: timpul care (nu mai e) de partea noastră. La fel ca în Carousel sau Omul cel bun din Seciuan, ticăitul ceasornicului se aude, solitar şi alarmant. Iar dacă Richard 3 are iluzia, pe care ceilalţi i-o cultivă iresponsabil, prin propria pasivitate şi laşitate, că “timpul e de partea lui”, aceasta se traduce într-un avertisment; un spectacol care coboară tragedia shakespeariană de pe “soclu”, în realitatea noastră cotidiană; un pariu riscant pe care Andrei Şerban şi-l asumă pentru a ne aminti că teatrul nu e o simplă datorie culturală ci are o misiune clară, o finalitate practică: aceea de a ne face părtaşi la un catharsis, menit să ne trezească şi să ne vindece de “răul de-a fi” colectiv. 

Richard 3 e şi un manifest teatral original. Urmând “Confesiunii” regizorului, Marius Manole îşi introduce personajul printr-un monolog menit să ni-l explice pe Richard, să-l justifice dintr-o perspectivă umană pe ducele de Gloucester, numit prea des şi facil “monstru”. Dar ce anume îl face pe acesta să fie şi să acţioneze? Andrei Şerban îl supune pe Richard 3 unei anatomii clarvăzătoare, într-un decor de clar-obscur rembrandtian, jucându-se abil cu cele “două corpuri ale regelui”, cum ar spune Ernst Kantorowicz, punând în oglindă persoana şi persona politică. “Dacă natura a vrut să-mi schimonosească trupul, am lăsat iadul să-mi schimbe mintea”. Marius Manole face un rol de referinţă purtându-şi timp de patru ore personajul prin toate punctele de inflexiune ale unei personalităţi condiţionate de blestemul dublului, construind meticulos un Richard 3 cameleonic ce creşte cu forţă malignă de la o crimă la alta, ca obsesiva “picătura chinezească” din fundal. Muzica compusă şi interpretată live de Raul Kusak contribuie la atmosfera originală dând un legato, o tensiune şi o forţă de sugestie speciale întregii montări. Secvenţele de joc, trecerile şi stările interioare sunt punctate prin “dialoguri” sonore care potenţează, ca într-un thriller, imaginaţia participativă, efectul de anticipaţie. Decorul, semnat de Andrei Şerban în colaborare cu Octavian Neculai, este simplu dar dotat cu toate accentele necesare (în special eclerajul) pentru a sugera profunzimea mişcării scenice, acompaniind discret o coregrafie complexă, ca un ecou al personajelor privite din unghiuri multiple. O scară în spirală, metaforă pentru ascensiune şi prăbuşire dar şi labirint interior şi o platformă-punte a suspinelor pe care protagoniştii intră în arena puterii exitând apoi, la fel de intempestiv, spre moarte. Costumele realizate de Fruzsina Nagy urmează aceleiaşi simplităţi decantate, adăugând o notă de eleganţă şi rafinament în racordarea la contemporan. 

Marius Manole este într-o permanentă căutare a adevărului personajului său, jocul lui deconstruieşte, lansează curajos întrebări. Diformitatea trupului e amplificată, ca sub lupă, de aceea a minţii. Nu se sfieşte să scoată la iveală, în galbenul crud al puterii, dorinţa de ascensiune dar şi nevoia, la fel de profundă, de apartenenţă la o comunitate umană. Ostracizat, stigmatizat, neiubit, Richard 3 îşi este “suficient sieşi”, “nu cunoaşte mila, nici dragostea”. Există o logică interioară a personajului shakespearian pe care Andrei Şerban o provoacă, pentru a-i demonta paradigma cunoscută. Regizorul ne invită constant la dialog, prin intermediul actorilor care încearcă să ne transpună în posturile lor, culminând cu apariţia surprinzătoare a “marelui Will”, special guest star într-o scenă care se vrea un proces de conştiinţă colectiv. Există, dincolo de panoplia trucurilor menite să amuze, întrebări grave care evidenţiază calitatea interogativităţii în spectacolele lui Andrei Şerban. Apetenţa firească pentru ludic este aprofundată prin dimensiunea reflexivă a jocului de idei, a contrastelor dintre esenţă şi aparenţă. Dintre toate “blestemele lui Margaret”, cel aruncat asupra lui Richard 3 e cel mai greu: confuzia, sau somnul raţiunii; moartea lui Richard 3 începe, deja, cu înfrângerea discernământului. Rămas singur în faţa oglinzii, bântuit de fantomele celor pe care i-a asasinat, nu mai vrea decât să doarmă. Chiar şi coroana îşi pierde din forţa de atracţie, cedând locul rămăşiţelor de umanitate. Richard e gata să-şi cedeze regatul pentru un cal, “calul alb”, splendidă metaforă a sufletului ucis de o “întreită moarte”: de ceilalţi, de sine, de putere. Regele detestat e executat în ceasul celei mai adânci singurătăţi. Şi poate că tocmai prin această moarte, regizorul lasă o întrebare deschisă în urma lui Richard 3, într-un spirit care aminteşte de Peter Brook şi de ceea ce el numea, referindu-se la personajele lui Shakespeare: “calitatea iertării”. 

Un alt personaj bântuitor e regina Margaret. Interpretată într-un impozant travesti de Cornel Scripcaru, blestemele reginei detronate sunt un leitmotiv, reluat de fiecare victimă în ceasul morţii: “m-au ajuns blestemele lui Margaret”. Există, fără îndoială, un război al reginelor, ca o contrapondere a forţei femeilor în faţa bărbaţilor, învingătorii “consacraţi”. Lupta se duce pe terenul discursurilor, referinţă la politicul invaziv dar şi la criza limbajului, a comunicării. Regina Elisabeta (Rodica Lazăr) şi Lady Anne (Alexandra Fasolă), devenită pentru un scurt interludiu ducesă de Gloucester şi regină, îşi susţin opiniile “oficial”, de la microfon, adresându-se mulţimii – publicului. La fel ca în cazul lui Richard 3, cuvintele le vor trăda, fiindcă ele cad în capcana propriilor “raţionamente”. Pe Elisabeta, “regina de carton”, o răpune dorinţa de a-şi păstra puterea, iar pe Lady Anne care-şi strigă libertatea printr-un înşelător “a lua nu înseamnă a da”, vanitatea. Doar ducesa de York (Mirela Gorea) rămâne “fidelă” imprecaţiilor care-i vor însoţi fiul până la moarte, ca o condiţionare mutilantă. Lordul Buckingham (Cătălin Babliuc) pierde pe aceeaşi carte a discursului manipulator, fiind ucis chiar de cel pe care-l ajută să câştige puterea. Jocul lui abil înşiră, la vedere, oarba sete de răzbunare a lui Hastings (Adrian Ciobanu), naivitatea lorzilor Rivers (Constantin Dogioiu) şi Dorset (Alin State). Toţi sunt(em) victime care consimt. Cu Richard 3 suntem cu un pas în imaginarul medieval, populat de fantasme şi supranatural, în care regele Eduard (George Ivaşcu, formidabil de versatil în toate rolurile interpretate) îşi sacrifică din superstiţie fratele, pe Clarence, şi cu un pas în Renaştere, în teama care-l cuprinde pe Om în faţa posibilităţilor imense ce i se deschid. Suntem şi în propria noastră realitate politică şi socială, la care regizorul face trimitere într-o scenă a “protestului” (într-o Londra care, ca în Seciuan, devine Bucureşti), pentru a ne aminti că teatrul trebuie să ne ajute să asumăm, cu toate consecinţele, prezentul. Fiindcă altfel, istoria, în dubla ei dimensiune, personală şi colectivă, se repetă. 

Andrei Şerban îşi construieşte cu pasiune intelectuală personajele, lărgindu-le genealogia, făcându-ne să simţim, la finalul spectacolului, că acestea aparţin în egală măsură lui Shakespeare, actorilor, dar mai ales nouă. Poate şi datorită acestei capacităţi de-a imagina mizând pe universal, pe constantele umane, montările lui Andrei Şerban reiau fidel o căutare fără să o repete, muturizându-se în timp graţie unei vitalităţi intrinsece. E, poate, lecţia cea mai valoroasă a teatrului său. Un teatru care-şi asumă riscul de a fi prezent, implicat, ca un sărut al milei dat diformului Richard dar şi leprosului corp politic, chiar cu riscul contaminării. În aceste condiţii de maximă sinceritate, actualitate şi necesitate, Teatrul (to act, a acţiona!) nu poate să rămână un act artistic pur. Devine viaţă. 

Şi, dacă tradiţia Academiilor itinerante pe care Andrei Şerban le-a inaugurat în România ar fi continuată, de roadele ei ar putea să beneficieze cei care au, în prezent, cea mai mare nevoie pentru a-şi împlini vocaţia: tinerii actori şi teatrul românesc. 

https://revista22.ro/opinii/andreea-nanu/richard-3-in-regia-lui-andrei-serbanblestemele-lui-margaret-sau-calitatea-iertarii 

RICHARD AL III-LEA LA TEATRUL BULANDRA

Cosmin Epurescu-Pascovici (19 martie 2019)

Anul trecut Andrei Şerban a montat “Richard al III-lea” la prestigiosul Teatru Rádnoti din Budapesta, un spectacol care se joacă sold-out cu bilete epuizate pe mai multe luni şi care s-a bucurat şi de un imens succes de critică. Managerul Teatrului Bulandra, Ducu Darie, a avut excelenta idee de a îl invita să pună în scenă şi la Bucureşti o versiune asemănătoare – mai ales ca scenografie – în care celebrul personaj shakespearian este atât de actual din păcate prin situaţia socială şi politică din cele două ţări vecine.

Astfel după o perioadă în care a colaborat şi cu alte teatre din capitală, Odeon (“Soldatul de ciocolată”), Comedie (“Mult zgomot pentru nimic”) sau Unteatru (“Pescăruşul”), Andrei Şerban reia şirul montărilor excelente realizate în ultimul deceniu pe scena celor două săli de la Bulandra: “Lear” (2008), “Ivanov” (2011), “Omul ce bun din Seciuan” (2014) şi “Carousel” (2015).

Prima mare bucurie la avanpremiera pe care am văzut-o a fost o sală Liviu Ciulei (fosta Izvor) arhiplină, cu tineri care au stat şi în picioare pe tot parcursul reprezentaţiei şi un public avizat, bun cunoscător al fenomenului teatral, care a ştiut să răsplătească cum se cuvine calitatea spectacolului vizionat.

Marius Manole este Richard al III-lea şi acest rol va rămâne pentru totdeauna asociat cu el în memoria celor care vor vedea această montare. Probabil cel mai bun actor al generaţiei sale, Marius îşi adaugă la cv-ul deja extrem de încărcat cu personaje de neuitat cea mai importantă performanţă a carierei sale de până acum. O creaţie uluitoare, atât fizică – un Richard diform, şchiop şi cocoşat – dar şi dezvăluind faţete ale posibilităţilor sale actoriceşti neexplorate până acum, un personaj diabolic, malefic şi criminal, în acelaşi timp fiind şi cel care rosteşte marile adevăruri care pătrund adânc în conştiinţa spectatorului, acesta din urmă sfârşind prin a empatiza parcă fără să vrea cu cel care a fost pentru scurt timp regele Angliei.

În prima parte a montării Andrei Şerban respectă cu stricteţe litera textului clasic, inspirat adaptat împreună cu Daniela Dima, reuşind împreună cu minunata sa trupă de actori o adevărată lecţie de teatru. Richard se adresează de la bun început direct audienţei, rupând convenţia celui de-al 4-lea perete imaginar, pentru a informa permanent publicul de planurile pe care intenţionează să le pună în aplicare şi modul în care se vor comporta rivalii săi. Mai intâi va unelti împotriva fratelui sau George, duce de Clarence, care va fi închis în Turnul Londrei unde îşi va găsi sfârşitul sub ploaia de lovituri de cuţit ale criminalilor trimişi de Richard. Toate crimele sunt prezentate off-stage, coborârea “condamnaţilor” sub scenă printr-o trapă cu grilaj metalic simbolizând închisoarea din turn dar şi infernul. Celălalt frate al său, însăşi regele Angliei, Eduard al IV-lea (George Ivaşcu), va muri după o lungă suferinţă a cărei cauză nu e identificată, otrava fiind una din posibilităţi.

După pauză, în partea a II-a a spectacolului, regizorul optează pentru introducerea unor trimiteri directe la societata română contemporană, cu problemele noastre de corupţie, infracţionalitate şi lipsa oricărei morale politice. Primarul Londrei va raspunde când va fi chestionat de situaţia din justiţie cu replica intrată deja în folclor “altă întrebare”. Andrei Şerban reuşeşte în demersul său de a face o radiografie corectă şi reală a mediului politic de la noi din ţară, dar montarea are puţin de suferit ca şi cursivitate atunci când intermezzo-urile prezentului se lungesc prea mult.

Revenind la Shakespeare, îl vom găsi pe Richard ca lord protector al celor doi copii ai fostului rege, Eduard, Prinţ de Wales (Cornel Scripcaru) şi Richard, Duce de York (Catinca Maria Nistor), care vor fi însă la rândul lor suprimaţi pentru a îi permite propria încoronare. Domnia sa pe tronul Angliei va fi însă de scurtă durată, pierzându-şi viaţa pe câmpul de luptă, părăsit de toată camarila sa, dar nu înainte de a rosti celebra replică în care îşi va oferi întreg regatul pentru un cal care să îl scape cu viaţă.

Absolut remarcabil Cornel Scripcaru în toate cele trei ipostaze în care apare în piesă, fiind teribil de amuzant în rol de copil ca prinţ de Wales (având permanent în maini un joc video), ameninţător şi răzbunător ca văduva-regină Margaret şi fermecător în micul fragment în care îl joacă chiar pe autorul piesei – bardul Will.

Rodica Lazăr (regina Elisabeta) şi Alexandra Fasolă (lady Anne) sunt la înălţime în partiturile feminine de consistenţă ale piesei, fiind în funcţie de situaţie seducătoare, vulnerabile sau ameninţătoare, dar permanent puternice într-o lume şi un timp dominate de bărbaţi. O surpriză plăcută este George Ivaşcu, convingător atât ca regele Eduard, ca primar al Londrei sau ca simplu criminal tocmit din zonele rău famate ale oraşului, punctând cu mult umor fiecare din rolurile sale.

Richard-ul lui Andrei Şerban, Marius Manole & co. este un eveniment teatral de neratat pentru orice iubitor al acestei arte, un spectacol plin de emoţie şi adevăr pe care deja îmi doresc să îl revăd cât de curând.

https://www.ralucauluiteanu.ro/2019/03/19/richard-al-iii-lea-la-teatrul-bulandra/

FASCISMUL CA PERMANENŢĂ A ISTORIEI  

Doinel Tronaru (18 martie 2019) 

Un teribil avertisment asupra esenţei fasciste a luptei pentru putere lansează regizorul Andrei Şerban în noua sa producţie, “Richard al III-lea” de la Teatrul Bulandra, cu atât mai necesar în condiţiile degradării accentuate a climatului politic, la noi şi în întreaga lume, Occidentul de data aceasta nemaifăcând excepţie. 

Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, tragediile lui Shakespeare nu au fost niciodată tratate ca piese istorice (cel puţin de regizorii moderni), nici (doar) ca universalii ale comportamentului uman, ci în primul rând ca texte de o profundă actualitate, pentru că, nu-i aşa, “Shakespeare, contemporanul nostru” (J. Kott). 

De data aceasta, Andrei Şerban (ultimul opus shakespearian montat de regizor fusese, dacă nu mă înşel, “Regele Lear”, tot la Bulandra) alege “Richard al III-lea”, text dificil (dacă nu ştii să-i găseşti cheia, pare doar o succesiune de lupte şi de masacre neroniene, cu cele două replici-clişeu drept coperte: “iarna vrajbei noastre” şi “un cal!…”) şi puţin reprezentat pe scenele româneşti (cred c-am mai văzut doar, în turneu la Bucureşti, un spectacol al Teatrului Maghiar din Cluj, cu excelentul Bogdán Zsolt în rolul titular, sub îndrumarea lui Tompa Gábor). 

York vs. Lancaster 

Aceasta cu toate că celebrul Al Pacino o considera “cea mai jucată piesă shakespeariană”, regizând şi interpretând, în anii ’90, un superb work-in-progress cinematografic: “Looking for Richard”. Textul este dificil şi pentru că are drept personaj central un estropiat (de fapt, după cum vom vedea, acesta este însuşi motorul acţiunii), ceea ce, în condiţiile actuale ale “corectitudinii politice”, ar putea provoca reacţii de respingere (vezi cât de greu a fost reintrodus în canon “Neguţătorul din Veneţia”, în urma acuzaţiilor, reale, de conţinut antisemit). 

“Iarna vrajbei noastre” is out: Rodica Lazăr şi George Ivaşcu, proaspăt încoronaţi 

Ne aflăm în Anglia secolului al XV-lea, în plin “War of Roses”, “război al celor două roze”, între casele York şi Lancaster (care aveau drept simbol heraldic câte un trandafir, unul roşu, iar celălalt alb). Este o perioadă de Ev Mediu târziu deosebit de sângeroasă pentru Occident (la noi, păstrând proporţiile, un conflict fratricid similar, şi la fel de nociv, este cel dintre Dăneşti şi Drăculeşti, ramuri ale Basarabilor), mai ales pentru cele două state-fanion incipiente, Anglia şi Franţa, combatante în nesfârşitul Război de 100 de ani. 

“Neiubitul” 

Datele problemei ne sunt trasate încă de la bun început, prin monologul iniţial al lui Richard, duce de Gloucester (lamento pe care-l va mai relua de câteva ori pe parcursul piesei). S-a născut prematur, cu picioarele înainte şi cu toţi dinţii în gură, este hâd (ghebos şi şchiop, precum diavolul, aş spune eu – oricum, vorbim de o imagerie demonică medievală) şi nedorit, neiubit, “şi nici măcar nu îşi pune problema că ar putea fi iubit vreodată”. Prin urmare, este crud şi sângeros, se declară lipsit de milă şi de sentimente, capabil de orice pentru a accede la putere. Fraza-cheie este, după mine, “îmi sunt suficient mie însuşi”, ceea ce sugerează definiţia origenistă a diavolului. 

Chiar dacă Richard de York a fost un personaj istoric real, notorietatea sa se datorează exclusiv adaptării shakespeariene. În istorie, însă, estropiatul ros de ambiţie şi care calcă pe cadavre pentru a ajunge în vârful piramidei puterii este o categorie destul de des întâlnită. Diformitatea fizică – şi felul, “incorect politic”, în care e privită de ceilalţi (“stârpitură”, “aşchimodie” sunt termeni ofensatori tip, conserve lingvistice vechi de veacuri) – creează pentru purtător nu numai ambiţie, ci şi cruzime şi brutalitate, cinism şi un zid impenetrabil la orice emoţie, urmare a incomunicării cu ceilalţi (“diavolul” reprezentat “şchiop”, despre care vorbeam – ultima ipostază din această galerie fiind Keyser Söze). 

“Galeria cu viţă sălbatică” 

Aceasta, bineînţeles, dacă se află în clasa socială potrivită luptei pentru accederea la putere (deşi existau şi există şi transferuri între clase, după cum istoria dovedeşte deseori). Exemplele din istorie sunt numeroase. Mulţi generali şi chiar dictatori au făcut parte din această categorie. Chiar şi figuri cu aparenţă eroică, precum Napoleon sau Ştefan cel Mare (“cel repede vărsătoriu de sânge”, după cum spune cronica), erau scunzi de statură, dar cu o ambiţie de fier, să nu spun demonică (demonul, fiind agentul brownian al mişcării, al entropiei, este întotdeauna hiperenergetic). 

Despre galeria de estropiaţi a liderilor nazişti (cu excepţia notabilă a lui Heydrich) nici nu mai are rost să pomenesc. În general, liderii fascişti, cu câteva excepţii, excelează printr-o aparenţă dezgustătoare (sunt departe de idealul arian de “supraom”, pe care-l proclamă, sau de profilul de imperator roman, pe care-l maimuţărea atât de caraghios Mussolini), compensând însă prin cruzimea şi brutalitatea de care vorbeam, prin tapetarea drumului (nu spre iad, ci spre putere) cu cadavre la propriu. Comuniştii bolşevistoizi şi-au făcut din distrugerea idealului de frumuseţe aristocratic (estet şi “patriarhal”) şi din înlocuirea lui cu o uniformitate proletară lipsită de valenţe estetice o profesiune de credinţă. 

Un Gollum avant la lettre 

Aşadar, suspiciunile de “incorectitudine politică” în cazul lui Şerban pot fi respinse, pentru că demersul său e validat istoric, se încadrează într-un “sens al istoriei” care-ncepe din nou să iasă la iveală. Şi, mai ales, după cum vom vedea, este profund antifascist, indiferent ce coloratură ar avea fascismul – ceea ce este suficient. Revenind, Richard al III-lea / “Richard III” / “Richard 3” (ceea ce sugerează exact această continuitate istorică, această permanenţă a unui model nefericit, a unui pattern demonic) în interpretarea lui Marius Manole accentuează, mai ales în prima parte a spectacolului, această latură a personajului, de bufon greţos, de burete îmbibat de făţărnicie, prefăcătorie şi onctuozitate. Richard (acest Richard) este un fel de Gollum avant la lettre. 

“My king…” Marius Manole şi George Ivaşcu (“regele moare”) 

Partea a doua, însă, ni-l arată ca pe un tiran în exerciţiul funcţiunii, ne dezvăluie latura sa neroniană, ridică o pânză de pe ochi (dacă a existat vreodată) celorlalte personaje, unele din ele prea credule, şi nouă deopotrivă, şi aici trebuie să ne oprim. În esenţă, Richard nu este altceva decât un lider fascist, pentru că fascismul, ca orice teorie şi metodă politică, nu ţine de o anumită epocă istorică, este o permanenţă a culturii şi a practicii istorice. Demersuri similare au mai fost făcute – regizorul Richard Loncraine a plasat piesa, în filmul său “Richard III” (1995), în anii ’30, cei ai ascensiunii fascismului, şi într-o Anglie fictivă –, dar cel al lui Şerban este cu atât mai necesar, pentru că în aceşti ani 2010 “demonii” reîncep din nou să iasă la iveală, iar demersul autorului este îndreptat împotriva fascismului de orice coloratură, fie ea conservatoare/alt right, sau populistă, ca la noi, sau extrem “progresistă”. 

“Kill’em all” 

Mărcile fascismului sunt numeroase în text, iar Şerban are inteligenţa să le speculeze eficient. Cele mai evidente sunt “scenele discursurilor” (element de bază al ideologiei şi propagandei totalitare), lătrate la microfon în stilul caracteristic (sugestii similare se aflau şi în recentul “Coriolanus” al lui Alexandru Darie, tot după Shakespeare şi tot la Teatrul Bulandra). Este redată însă minuţios şi convingător şi componenta de masă a mişcării (pentru că nu poate exista fascism fără mase, este o ideologie a maselor, o “revoltă” a lor, ca şi bolşevismul), felul în care liderul manipulează mulţimea/mulţimile, pentru a avea suportul acestora (“suport de masă”) şi a accede la putere pe baza credulităţii, dorinţei de “mai bine” şi a caracterului resentimentar al acestora – mai întâi pe nişte simpli ucigaşi (masacrul prinţilor din Turn), apoi mulţimi întregi şi de toate categoriile, îndreptate frumos spre “viitorul luminos” de manipulatori fideli ca Buckingham (Cătălin Babliuc) sau primarul Londrei (George Ivaşcu, în triplu rol de fapt, foarte bun şi ca regele Edward – o revenire la teatru după deplorabila derivă din ultimii ani). 

Un adevărat “spirit al adâncurilor” demonice şi teratologice este Marius Manole în acest rol 

Ceea ce practică Richard de fapt, pentru a ajunge la vârful puterii şi a-şi elimina pe rând toţi adversarii (sau doar potenţiali pretendenţi), nu este altceva decât o lungă serie de “nopţi ale cuţitelor lungi”. Sunt îndepărtaţi astfel toţi posibilii candidaţi la putere, şi aici nu vorbim de nişte crime sangvinare şi executate, de multe ori, în urma unor toane, precum la Nero, Caligula sau alţi împăraţi romani, ci de un plan metodic de natură politică şi executat cu metode politice, fie ele şi destul de reprobabile. Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, este parafrazată celebra replică brechtiană prin “Ascensiunea lui Richard de Gloucester trebuie oprită”. Apogeul este atins într-o scenă de mase, când se parafrazează discursul lui Dragnea de la un miting PSD şi deja celebra frază “Vreţi să fiu preşedintele vostru?” (“conducătorul”, la Şerban). Ceea ce indică clar sensul demersului autorului şi cine este acest Arturo Ui, fie el şi de faţadă (pentru că păpuşarii sunt alţii), care trebuie oprit. La sugestia lui Şerban, Manole execută chiar şi un “pas de gâscă” grotesc şi caraghios, din moment ce are un singur picior sănătos. 

“Not in my name” 

Dacă extragerea sugestiilor fasciste din textul lui Shakespeare este reuşită, particularizarea acestora la situaţia României actuale este discutabilă. Un intermezzo postmodern în care apare (chiar) un grotesc Marele Will (Cornel Scripcaru, iarăşi în triplu rol, dintre care travestiul în regina Margaret este savuros), pentru a ne trage de urechi că nu ne împotrivim “Răului”, mi s-a părut deplasat şi nefericit. Asta măcar pentru că reacţia civică din ultimii doi ani la încercarea lui Dragnea şi a PSD-ului de reinstaurare a dictaturii (e-adevărat, tentativă încă nefinalizată, aflată de-abia la început) a fost masivă şi eficientă, şi mi se pare, păstrând proporţiile, comparabilă în importanţă cu rezistenţa armată la instaurarea, de-acum 70 de ani, a comunismului propriu-zis. 

I se putea răspunde Marelui Will, care insista cu “ce faceţi”, că mergem la vot şi nu mai votăm cu partidele tradiţionale, din “sistem”, dar spectatorii nu sunt obişnuiţi la noi, sau sunt prea decenţi, să strige în sală. În schimb, momentul cu “Vreţi să fiu conducătorul vostru?” are forţă, în primul rând datorită interpretării lui Marius Manole, care este, pe ansamblu, o reuşită, apoi întregii imagerii regizorale puse la bătaie (lumini, muzică etc.) – un fel de revelator, care spune lucrurile direct, dacă mai era cineva care nu s-a prins despre ce este vorba. 

Fasolă, de la Shen Te / Shui Ta la Lady Anne 

În general, spectacolul beneficiază de inventivitate şi inspiraţie regizorală, având parte de multe soluţii ingenioase (scenografia arhitectului Octavian Neculai este una dintre ele, ca şi muzica live a lui Raul Kusak, colaborator constant al regizorului). Şerban şi interpretarea lui Manole accentuează în prima parte caracterul bufonard al personajului, de prefăcătorie şi făţărnicie, compensat în partea a doua, cum spuneam, de dezlănţuirea laturii de tiran şi înspăimântătoare (la final, personajul revine însă la neputinţa, la impotenţa care i-a caracterizat venirea pe lume – momentul cu “Un cal!…”), dar se introduce astfel o fractură în receptarea acestuia. 

Din distribuţia feminină, se detaşează şi sunt impresionante Rodica Lazăr (regina Elizabeth) şi Alexandra Fasolă (Lady Anne, magnifică mai ales la prima apariţie, cea a discursului politic, când are încă putere şi îl dispreţuieşte pe “stârpitura” Richard) – aceasta din urmă datorează mult lucrului cu Andrei Şerban, a mai făcut-o la “Omul cel bun…” şi “Car(o)usel”. “Richard 3” este un spectacol bun, dar îi lipseşte inspiraţia teribilă şi scânteia de geniu care apărea în alte montări ale autorului, cum ar fi, dintre cele mai recente, capodopera cu “Omul cel bun din Seciuan”. 

https://m.adevarul.ro/cultura/teatru/fascismul-capermanenta-istoriei-1_5c8ecbc2445219c57e5cc51a/index.html 

PREMIERĂ LA “BULANDRA”: “RICHARD 3” SAU “UN NIMIC A-NVINS O LUME”  

Gabriela Hurezean (16 aprilie 2019) 

Când ţara ta agonizează sub dictatura unor infractori neşcolarizaţi, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Şi oamenii nu înţeleg. Sau nu vor să înţeleagă. Tu, care eşti un artist adulat şi aplaudat, tu, care vezi şi înţelegi gravitatea extremă a situaţiei, trebuie să accepţi că eşti şi formator de opinie. Să-ţi asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ţi-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoşat în turnul de fildeş, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laş mic şi trist. Din fericire, Andrei Şerban este un imens artist, care îşi ia în serios şi arta, şi rolul de formator de opinie. Laş n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă şi arta cu tendinţă. Nu e bună arta cu tendinţă atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică şi strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieşit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând “Richard 3” la Teatrul “Bulandra”, Andrei Şerban depune arta cu tendinţă pe un aşternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparţinând Danielei Dima, aduce şi mai aproape de noi rezonanţa profundă şi mereu actuală a textului. Unii cercetători susţin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin “Richard 3” de la “Bulandra”, Andrei Şerban se autoinclude în această teorie. 

Regizorul decupează scene şi replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariţia lui Shakespeare (întru susţinerea unui discurs şfichiuitor) este ceea ce în muzică se numeşte auftakt. Astfel reconfigurate, textul şi spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrăţişează scena şi sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toţii, chiar dacă mulţi dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Şerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i aşa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Şi, iarăşi, “vreţi să fiu conducătorul vostru?”, şi sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproşat spectacolului, fanii infractorilor aflaţi la putere mormăie că vremea “şopârlelor” a trecut, acum suntem în democraţie. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (“şopârlă”) în “Richard 3”, totul este spus direct, pe faţă! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până şi din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist şi compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din “Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun… 

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depăşit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Naţional: Ştefăniţă Vodă din “Viforul” lui Dabija. Un omuleţ tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până şi propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scânceşte: “Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: “Ruşinea vieţii tale să te urmeze şi în moarte!”. Nu este iubit şi nici nu poate să iubească, ucide cu cinism şi disperare, îşi contemplă necruţător propria urâţenie: “De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârşit blestemăţii!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: «Eşti vinovat!»/Voi plânge-n scrâşnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Şi cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioşător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toţi porii. O nuanţă dorită de Andrei Şerban şi exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului. 

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivaşcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaş. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public şi, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalaţie pentru a îndrăzni să “locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui şi a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălţime impresionantă (1,93 m!) şi neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din braţe pe Ivaşcu. Ucigaşul e un ticălos şobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivaşcu execută o penitenţă/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii. 

Rafinate compoziţii oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinţ de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Şi, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuşi Shakespeare, care vine să ne arunce în faţă dispreţul binemeritat. Frumos articulate, cu forţă şi asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristeţe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-şi fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creaţie a lui Andrei Şerban) este o construcţie industrială din metal, ce prinde viaţă terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet ameninţător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. “Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esenţă: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine şi mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeţi să vedeţi “Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Şerban. La “Bulandra”. Sala “Liviu Ciulei” (Izvor). 

http://www.muzesiarme.ro/2019/04/16/premiera-la-bulandra-richard-3-sau-un-nimic-a-nvins-o-lume/?fbclid=IwAR3zy9dx4y8H4hn-AWX8TPJe-se-4IA_9gVtrQNZU-KhMgp7faDNdIxUnq4 

RICHARD III, DE FOC ŞI DE GHEAŢĂ 

George Banu (3 aprilie 2019) 

Scriu aceste rânduri ca un spectator ce aşteaptă constant întâlnirile cu Shakespeare, oricare, dar mai ales cu capodoperele, căci ele sunt întrebări insolubile perpetuu reluate: graţie lor scena teatrului poate dialoga cu scena lumii. Ce recunoaştem din noi în Hamlet, dar de asemenea ne putem întreba ce recunoaştem din Hamet în noi? Această conversaţie e fără de sfârşit şi de aici îi provine interesul, din “neterminare”. Din infinitul ei… Cum să nu mă precipit să văd Richard al III-lea în regia lui Andrei Şerban care, acum multe decenii, tot pe scena Teatrului Bulandra de la Izvor, semna unul din cele mai nobile spectacole ale sale, Iulius Cezar? Când am intrat în sală, amintirea protagonistului, Brutus, şi a interpreţilor de atunci, tineri conspiratori puri, mi-a revenit cu o intensitate extremă. Drumul vieţii mă convoacă, acum, la capăt de viaţă, la întâlnirea cu Richard, maestrul politic, propus azi tot de Andrei Şerban. Două extremităţi ce merită semnalate, căci repertoriul unui regizor nu e arbitrar, ci trasează un parcurs, solicită o interpretare. Regizorul ascultă Istoria cu majusculă, dar şi pe sine…Iar noi, din sală, supravieţuitori din alte vremi, îi examinăm şi analizăm traiectoria. 

De-abia ajuns de la Paris, ignorând multe dintre fricţiunile şi sloganurile vieţii politice din ţară, ascultăm textul lui Shakespeare tradus într-o limbă nu abuziv actualizată, totuşi cu unele mici excepţii de tipul “să stai în banca ta”, ci o limbă cotidiană, curentă, familiară. Dana Dima acordă textului o dimensiune directă, de proximitate şi, deseori, mi-au scăpat aluziile directe la discursurile frecvente pe care sala le recunoaştea, dar eu nu. Însă n-am regretat! Eu chiar le-am confundat pe unele cu cele ale lui Trump. 

Andrei Şerban l-a distribuit în Richard pe Marius Manole care apare iniţial într-un costum ce evocă pielea şarpelui care, după cum ştim, se schimbă progresiv şi aici devine costum negru pentru a se reconstitui la sfârşit. Richard s-a metamorfozat dar, profund, nu s-a schimbat. Natura iniţială neliniştitor revine. Însă el trece prin faze succesive, căci când e călugăr simulator, când actor machiat, când se examinează în oglindă, amintindu-l pe precursorul sau Richard al II-lea. Această suită de transformări succesive îl înrudeşte cu un personaj de Kafka sau chiar cu “rinocerii” ionescieni. Dar la el procesul acesta ţine de o strategie manipulată cu un geniu de un politician fără scrupule. El se confruntă cu oameni ce nu-i sezisează maleabilitatea, ei sunt prizonierii unei singure identităţi în timp ce Richard posedă mai multe şi le declină cinic. Chiar cu o anumită delectare, căci, “histrion” fără reticenţe, el face din practica jocului o perfidă disimulare dominată de un singur scop: puterea! Acest Richard e totodată multiplu şi obsesional: de aici îi provine succesul. 

Marius Manole aliază ca niciodată aceste contraste! Le echilbrează, nefiind nici omogen, masiv ca Lawrence Olivier în filmul său din anii 50 sau ca George Vraca în patetica sa reprezentaţie testamentară, dar nici abuziv ludic, în reprezentaţie ca interpretul lui Ostermeier, Lars Eldinger. Doar viziunea propusă de Marcel Iureş se înrudeşte cu el. (Pe cea celebră cu Ştefan Iordache n-am văzut-o. Cât regret!) 

Aici Richard e omul modern, omul cu o mie de feţe! Dar, totodată, inteligenţa nu îi evită toate încercările datorate invalidităţii, handicapului său şi, în spectacol, aceasta intervine episodic şi şocant: pe Richard duşmanii îl imping uneori violent şi el cade ca un deşeu ghemuit, strivit, dar de aceea răzbunarea îi va fi şi mai severă.  

Un om rănit e mai periculos decât un om învins. 

Marius Manole, în ciuda extraordinarei energii interne, e fizic slab. Şi, văzându-l mi-am amintit din nou Iulius Cezar unde Cezar îşi exprima îndoiala faţă de Cassius, căci e “slab. Şi de oamenii slabi, trebuie să te temi”. Richard, acum, implicit, îi confirmă temerile. 

În ultima scenă, antologică: regele hăituit pe câmpul de luptă e deja absorbit de puterea obscură a morţii şi, pe buza scenei, nu îi mai distingem decât faţa şi gura deschisă invocând şoptit “Un regat pentru un cal”. Un cal “alb “… Acest moment face parte din acele soluţii rare care confirmă puterea unică a teatrului, când ne permite să auzim şi să vedem ceea ce fără el ne-ar fi rămas inaccesibil. Ca în acele scene exemplare din Mutter Courage a lui Brecht sau Prinţul Constant a lui Grotowski, scenele strigătului mut, sau a lui Iisus obosit – “imagini vii care au forţa statuilor”, pentru a cita o observaţie a lui Monique Borie din cartea Trup de carne, trup de piatră ( Editura Nemira).  

Cei care-l înconjoară pe Richard se prezintă ca nişte politicieni infatuaţi şi neabili. Ei suferă toţi de un complex de superioritate pe care candidatul irepresibil la putere îl va sparge în bucăţi şi aneantiza, căci ei cad unii după alţii ca sticlele sparte într-un joc de popice. Lupta e fără concesii… şi spectacolul, expunând deseori microfoanele dispuse pe mese consacrate discursurilor, denunţă slăbiciunea cuvintelor faţă de impactul actelor. 

Două figuri feminine se detaşează: lady Anne (Alexandra Fasolă) siluetă caligrafică, personaj aparent intransigent, dar manipulabil, un fel de Hillary Clinton, ca şi ea până la urmă învinsă, şi Regina Margareta jucată în travesti de Cornel Scripcaru, adevărat totem funebru şi ameninţător. Dacă Richard e insesizabil, Regina e impenetrabilă. 

Spectacolul m-a captivat prin contrastul intens cultivat între ceea ce aş defini drept foc şi gheaţă. Pe de o parte, incandescenţa personajelor, pe de alta, decorul luminat cu neon, costumele discret desenate. Intensitatea implicării îşi găseşte astfel un contrast în neutralitatea reprezentării. Lumea şi oamenii diferă, se disting. Se opun chiar. Uneori inervin sunete stranii, picături ce cad una după alta ca şi cum ar marca trecerea lentă a timpului sau sugera un celebru supliciu chinez. Pe de altă parte, la prima vedere, văzând cum proiectorul caută personajul, aceasta s-ar putea considera ca o imperfecţie tehnică dar, apoi, se încarcă de sens şi o ipoteză se poatre formula: nimeni nu intră direct sub focul actualităţii. Îl precede o căutare, o incertitudine şi luminarea deplină nu intervine decât ca o secretă confirmare a reuşitei finale. Nu devine oricine, imediat, protagonist al scenei politice. 

Totul e bidimensional, strict desenat, fără profunzime, impunând un ansamblu constituit din imagini glaciale cărora le răspund, prin contrast, vocile de o intensitate extremă, uneori poate excesivă sau teribila dezlănţuire muzicală de la sfârşitul părţii întâi. O deflagraţie datorată actorilor ce par să se elibereze exploziv de personaje pentru a le regăsi apoi, după pauză. Totul e de o de o violenţă antinomică în acest spectacol. Şi de aici provine, cred, vitalitatea reprezentaţiei. Din coexistenţa contrariilor! Focul şi gheaţa! 

Recent, mi-am cumpărat o carte rară: Stalin de Troţki. Am citit o bună parte. Şi poate şi de aceea la el m-am gândit, doar la el căci înrudirea cu Richard e flagrantă: el singur şi-a asasinat rând pe rând aliaţii şi tovarăşii de drum. Nicicum Hitler care a rămas fidel, până la capăt, asociaţilor de la început. Richard nu are decât un dublu modern, pe Stalin, şi nicidecum personaje episodice ca Orban sau Dragnea. Străin de contextul local, nici nu le-am observat! 

Azi când “lumea şi-a ieşit din ţâţâni”, cum spune Hamlet, trebuie să fim atenţi la pericolul pe care îl constituie cei ce se improvizează în reparatori ai săi. Mai bine să scârţâie lumea decât să fie redusă la tăcere. Acest Richard de “furie şi zgomot” îmi apare ca o alarmă de maximă intensitate. 

Căutându-l pe Richard se intitulează un film al lui Al Pacino. Eterna căutare cu reuşite de parcurs ca aceasta sau eşecuri episodice. E ceea ce doar Shakespeare, în marile sale texte, permite. Drum fără capăt! 

https://m.adevarul.ro/cultura/teatru/criticul-arta-george-banu-despre-spectacolul-andrei-Serban-richard-iii-foc-gheata-1_5ca48be0445219c57e09b60f/index.html?fbclid=IwAR2tycRnuqJQlpYSL7kxX-yKqDsqP6MQMYYdSyVl5wQHSv8tfZolIewkn8w 

RICHARD AL III-LEA SAU MATRIOŞKA ORORILOR CONTEMPORANE, LA TEATRUL BULANDRA 

George Forcoş (21 octombrie 2019) 

Regizorul Andrei Şerban reuşeşte în mod magistral să dramatizeze în cheie contemporană opera shakeaspeariană “Richard al III-lea” în spectacolul montat la Teatrul Bulandra şi prezentat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Textul clasic şi personajele istorice sunt supuse unui amplu proces de transfigurare şi adaptare la evenimentele politice care marchează astăzi societatea, dovedind că temele centrale abordate de William Shakespeare rămân universale şi străbat secole şi societăţi.  

În viziunea lui Andrei Şerban opera shakeaspeariană devine un instrument ideal prin care semnificaţia unor evenimente ce au şocat recent umanitatea, precum Brexit-ul, mişcarea secesionistă din Catalonia, atrocităţile comise, încă, de tirani contemporani, competiţia politică avidă şi lipsită de scrupule sunt expuse deplin spectatorilor. Toate acestea au ca element comun lupta pătimaşă pentru putere care dovedeşte în cele din urmă atât cruzimea şi fragilitatea naturii umane. 

În montarea de la Teatrul Bulandra Richard duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea, interpretat magistral de Marius Manole întruchipează politicianul viclean care se transformă într-un dictator nemilos ce foloseşte crima ca instrument pentru a-şi elimina adversarii politici şi pentru a obţine în cele din urmă puterea absolută. Acesta este pe de o parte un personaj demonic, protagonist al intrigilor şi principalul actor în lupta pentru putere, pe de altă parte Richard devine regizorul unui spectacol monstruos, în care mizeria şi tarele societăţii din secolul al XV-lea se suprapun cu dramele societăţii noastre din secolul XXI. Este cel care drijează atrocităţile dezvăluite la tot pasul în ascensiunea sa politică şi care împarte lumea în criminali şi în victime, ca un diavol ce expluatează cele mai întunecate sentimente şi aspiraţii umane.  

Marius Manole oferă o interpretare cameleonică personajului său dându-i o compexitate aparte prin nenumăratele măşti pe care le poartă şi le schimbă pe parcursul celor aproape patru ore de spectacol. Cu o naturaleţe remarcabilă masca forţei demonice purtată atunci când Richard devine unul dintre cei mai temuţi asasini politici este aruncată pentru a face loc măştii laşităţii absolute. Puterea şi capacitatea distructivă a unui personaj cu trăsături malefice dezvăluite deplin în momentele în care protagonistul îşi înfruntă cu o forţă supranaturală adversarii se transformă în cele din urmă într-o teamă absolută în momentele în care puterea, rezultat al crimei se risipeşte. 

Ca orice dictator sângeros, care regizează prăbuşirea unei întregi societăţi, Richard devine victima propriului său spectacol sfârşind în acelaşi mod în care obişnuia să îşi elimine adversarii, nu înainte de a fi bântuit de fantasmele crimelor comise. 

La rândul lor, celelalte personaje implicate în lupta politică pentru putere împart pe parcursul spectacolului două ipostaze principale: protagonişti care provoacă răul şi eroi care cad victime propriilor ambiţii patologice pentru putere. Regizorul Andrei Şerban construieşte un raport între Richard şi pleiada de personaje politice din jurul său menit să explice parcă modul în care se naşte şi îşi concentrează puterea un dictator. Ascensiunea malefică a lui Richard devine rezultatul unei elite politice egoiste lipsită de scrupule, slăbită de lupte pentru putere, de interese personale şi de un egoism feroce. Toate personajele pe care Richard le înfruntă: muribundul rege Eduard al VI-lea (George Ivaşcu), Regina Elisabeta (Rodica Lazăr), Lady Anne (Alexandra Fasolă), Ducele de Buckingham ( Cătălin Babliuc), George, ducele de Clarence (Constantin Dogioiu) sau Ducesa de York (Mirela Gorea), pactizează în momente cheie cu răul absolut pentru a-şi spori la rândul lor puterea. În acest mod, aceste personaje încurajează un dictator sângeros să captureze puterea şi să îşi desfăşoare în voie cruzimea. 

De asemenea, un raport aparte se construieşte între personaje şi public. În momentele culminante personajele îşi întrerup confruntarea directă pentru a rosti de la pupitru către publicul larg lozinci şi discursuri delirante care pledează pentru propria ascensiune. Publicul devine la rândul său un personaj-martor tăcut şi neputincios al luptei pentru putere iar spectacolul oglindeşte în acest mod o societate contemporană care decade sub ochii neputincioşi ai celor conduşi. 

Talentul remarcabil al regizorului Andrei Şerban iese în evidenţă prin modul în care reuşeşte să suprapună în mod echilibrat cele două planuri principale ale spectacolului: planul dramei universale al personajelor istorice şi planul dramei contemporane simbolizată de scurte evenimente, scoase din context care apar brusc în piesă, ca nişte seisme narative. Un prim-plan al piesei se concentrează asupra caracteristicilor interioare care zugrăvesc personajele implicate în lupta pentru putere, modul în care ambiţiile lor politice dezumanizează şi transformă demonic comportamente şi caractere. Toate acestea ies în evidenţă pe parcursul ascensiunii sângeroase şi tragice a lui Richard, fratele regelui Eduard al IV-lea şi al lui George, ducele de Clarence, care este hotărât să preia tronul cu orice preţ şi să îi elimine pe cei care se împotrivesc. 

Într-o matrioşkă a ororilor cad victime rând pe rând George, ducele de Clarence, Edward al IV-lea, fiii lui Eduard, Lady Anne. Inclusiv cei care l-au ajutat să preia tronul au parte de acelaşi sfârşit sângeros. Înainte ca fii regelui Edward al IV-lea să fie asasinaţi de Buckingham la ordinul lui Richard pentru a scăpa de perspectiva unor pretendenţi la tronul Angliei, principalul aliat al tiranului diabolic Buckingham este ucis cu sânge rece. Richard intenţionează să o omoare pe regina Anne şi să se căsătorească cu fiica lui Eduard, Elizabeta, nepoata sa, pentru a-şi consolida linia şi poziţia de rege. Regina Elizabeta aranjează ca fiica ei să se căsătorească cu contele de Richmond, care ridică forţe pentru a ataca pe Richard. Înaintea bătăliei finale fantomele tuturor oamenilor pe care Richard i-a ucis prevestesc sfârşitul tragic al regelui tiranic. 

Acest plan universal al textului shakeaspearian se intersectează cu un plan secundar în care iese în evidenţă drama contemporană. Piesa este străfulgerată de concepte, de mici scene desprinse parcă dintr-un teatru absurd şi de simboluri care aduc în actualitatea imediată mesajele centrale ale piesei. Mitraliere kalashnikov folosite de asasinii transformaţi în terorişti contemporani, criminali amatori eliberaţi înainte de vreme din închisoare, concepte-simbol care au înfierbântat societatea civilă din România precum amnistia sau graţierea, apar imprevizibil pe parcursul piesei.   

Cum putem explica suprapunerea acesteor două planuri? Despre acest proces a vorbit pentru B1.ro însuşi regizorul Andrei Şerban la sfârşitul piesei.  

“Orice spectacol pe care îl facem trebuie sa nu evite faptul ca trăim acum, ceea ce nu înseamnă ca e vorba doar despre azi, dar în special când vine vorba despre o piesă ca “Richard III” nu putem să ne bazăm exclusiv pe istorie pentru că istoria se repetă şi se repetă şi din păcate “Richard al III-lea” este piesa acestui moment. De la Trump, până la Orban, până la evenimentele din Asia, ce se întâmplă în China sau în Coreea de Nord, sunt foarte mulţi candidaţi pentru Richard al III-lea şi de fapt dacă ne gândim poate că Richard al III-lea este vecinul nostru de scaun. Trăim într-o lume în care suntem cu toţii atinşi psihologic şi s-ar putea ca un psihopat să stea chiar alături de noi. Deci pericolul este foarte aproape. 

Evenimentele contemporane au inspirat vizibil viziunea artistică. Spectacolul acesta este axat pe ce s-a întâmplat în România şi în fiecare seară schimbăm anumite replici politice care corespund cu acest moment. Toate acestea sunt momente scurte şi apoi revenim la piesă. Cred că e foarte important să ştim că o piesă mare ca cea a lui Shakespeare este universal valabilă şi că ne atinge chiar în acest moment. Amândouă sunt valabile şi imediatul şi universalul”, a declarat pentru B1.ro la sfârşitul piesei regizorul Andrei Şerban.  

https://www.b1.ro/stiri/eveniment/recenzie-spectacol-richard-al-iii-lea-teatrul-bulandra-festivalul-national-de-teatru-301043.html 

“RICHARD 3” LA BULANDRA: ANDREI ŞERBAN GOES FOR THE EXTRAORDINAIRE 

Horia Ghibuţiu (16 martie 2019) 

Andrei Şerban face din “Richard 3” nu numai cel mai puternic protest din iarna vrajbei noastre, ci şi o măiastră – şi amuţitoare – caricatură a lumii sumbre de azi. 

Într-o singură lună, Andrei Şerban, cel mai important regizor român al tuturor timpurilor, pune în scenă pe repede înainte un spectaculos tablou al lumii moderne, înnobilat de jocul excepţional al unor actori redefiniţi. O concepţie regizorală veşnic neliniştită transformă, aşa cum a mărturisit regizorul aseară la premiera de la Bulandra, piesa “Tragedia regelui Richard al III-lea, cuprinzând comploturile mârşave împotriva fratelui său; uciderea neîndurătoare a nevinovaţilor săi nepoţi; tiranica sa uzurpare; întregul curs al vieţii sale odioase precum şi binemeritata sa moarte” într-o “comedie tragică”. 

Dacă lumea de azi ar fi un proces dintr-o sală de judecată, Andrei Şerban ar fi cel care face schiţe, surprinzând, cu o elocinţă uluitoare, trăsăturile protagoniştilor. 

Frescă vivantă şi sarcastică a lumii în care trăim, a lumii lui Trump şi Dragnea, “Richard 3” e însă mult mai mult decât un spectacol politic. Politica – deşi ne identificăm cu totul în replici de genul “o ţară capturată de hoţi” ori parafraze după discursul demagogic al lui Dragnea – e doar o ancoră în realitate. 

Andrei Şerban nu e un om politic şi nu trăieşte aici. N-are timp şi nici chef de lupte politice. Asta nu înseamnă că nu observă că Ponta a fost la un spectacol, dar a şters-o englezeşte la pauză, constatând că măcar Iliescu, cel care a vrut să plece cândva după o scenă evocând Piaţa Universităţii, a fost convins să rămână în sală. 

Comit o indiscreţie, dezvăluind un fragment din corespondenţa cu marele regizor. Anul trecut, i-am transmis propunerea de a răspunde la un serial, “O sută de români care mă inspiră”. Mi-a răspuns astfel: “Stimate Domnule Ghibuţiu, mă simt flatat că v-aţi gândit la mine şi vă mulţumesc. Din păcate, aceste întrebări, deşi excelente prin sinceritatea şi deschiderea lor, pe mine mă blochează cumva. Deşi revin des în România, totuşi trăiesc de o jumătate de secol în America şi, bizar, simt că nu aparţin nici acolo, nici aici (…) În schimb, profit de dialog să vă întreb dacă există deja o versiune electronică a noii traduceri cu “Love’s Labor’s Lost”. E o piesă pe care o ador, deşi nu văd cum se poate traduce, engleza fiind mai sofisticată chiar decât cea a lui Milton sau Joyce! Dacă e posibil să mi-o trimiteţi, v-aş fi recunoscător”. 

Rezum: la 75 de ani, la aproape opt mii de kilometri de Bucureşti, marele regizor prefera să se intereseze de o nouă traducere a piesei “Zadarnicele chinuri ale dragostei”. Dintr-un motiv extrem de simplu: Andrei Şerban e, prin excelenţă, un om de teatru. 

Pentru că e şi cetăţean al lumii, simte nevoia să nemurească fraze şi intrigi politice contemporane. Practic, e un serviciu pe care-l face protestelor, fixându-le în istoria teatrului românesc. 

Dar a privi “Richard” ca pe o punere în scenă pe placul celor care au #rezist în reţelele de socializare e ca şi cum te-ai uita la stele cu pretenţia de a le studia fără un telescop puternic. Publicul de la Bulandra nu trebuie convins că România e guvernată de hoţi şi de incapabili fiindcă ştie deja. Să nu-l credem pe Şerban prins în capcana celor mai influente mijloace de informare în masă din lume (de la “New York Times” la “TIME”), care au comunicat propriului public că Trump nu e de votat, dar miliardarul a ieşit preşedinte datorită publicului care-şi lua informaţiile din altă parte. Arta lui Şerban a născut un spectacol care ar seduce şi oameni cu alte opţiuni politice, cu condiţia, fireşte, să fie deschişi la suflet. 

Ce face regizorul în “Richard 3” e un act artistic înălţător. De la decorul pe care l-a imaginat alături de Octavian Neculai (cromatica schimbătoare devine actantă, o coloană vizuală care completează acţiunea de pe scenă) şi costumele splendid concepute (Fruzsina Nagy şi Dalma Zsuzsanna Szőke) până la pilonii actoriceşti pe care se sprijină acest Shakespeare purtând inconfundabila marcă Andrei Şerban. 

Nu-l demonizează pe Richard, ci încearcă să-l înţeleagă. Îi împrumută personajului povara şi privilegiul de a fi şi actor, şi regizor. Ba chiar i se substituie şi se sperie de rezultat. 

Şi acum, despre actori. Când pui ceva în scenă la Bulandra – ce stagiune magnifică are acest teatru: “Richard”, după bulversantul “Coriolan” al lui Ducu Darie! – e, aparent, destul de simplu, fiindcă ai la dispoziţie artişti însemnaţi. Unii cu care Şerban a mai lucrat – excepţionalele Alexandra Fasolă, Rodica Lazăr şi Mirela Gorea sau Cătălin Babliuc, de un uriaş potenţial comic. Alţii, actori foarte speciali ai teatrului pe care-l consider numărul 1 în România de când mă ştiu – Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Lucian Ifrim sau revelaţia, cel puţin pentru momentul în care devine marele Will, Cornel Scripcaru. 

Însă meritul cu totul deosebit al lui Andrei Şerban în acest spectacol – care nu mă determină să ignor dreptul cuiva de a nu-i plăcea, deşi acest lucru e mai degrabă consecinţa absenţei unor chei de lectură sau a unor întristătoare convingeri politice – e de a-i potenţa pe Marius Manole şi pe George Ivaşcu. 

Tot pe parcursul unei singure luni, prolificul Marius Manole se transformă, lucrând cu Andrei Şerban, dintr-un mare actor, unul dintre cei mai însemnaţi ai scenei contemporane, într-un foarte mare actor. L-am văzut pe Marius Manole în mai multe spectacole decât pot înşirui aici. Dar acest rol, fascinant studiu antropologic, e proba ultimă a unei arte stăpânite cu măreţie. Jos pălăria, Marius! 

Pentru George Ivaşcu, “Richard” e purgatoriul. Am citit un foarte bun interviu luat de Gabriela Lupu lui Andrei Şerban, în care regizorul spune aşa: “Ducu Darie mi-a vorbit despre el şi am vrut să îl întâlnesc, să văd cum se simte după episodul cu ministerul. Întâlnindu-l mi-a dat impresia unui om foarte sensibil şi foarte deprimat. Un om cu un moral căzut. Mi-a spus că trecerea lui prin minister a fost poate cel mai dur şi mai umilitor moment din viaţa lui. Că îi pare nespus de rău că a acceptat acea poziţie şi că tot ce s-a întâmplat acolo a fost pentru el ca un fel de cuţit în inimă. Mi-a mai spus că el ar avea nevoie să facă teatru acum ca să se însănătoşească moral, că are nevoie de teatru ca de un medicament”. 

Intrând în pielea Regelui Eduard al IV-lea, a unui ucigaş şi a Lordului Primar al Londrei, George Ivaşcu îşi trece în cont ocazia de a i se vorbi cu Excelenţă, după nefericita experienţă ministerială în care a fost coleg cu loaze şi ticăloşi. 

Aseară, la premiera oficială, Andrei Şerban a dedicat spectacolul “Richard 3” lui Lucian Pintilie şi lui Liviu Ciulei. Un gest care merită o reverenţă. Iar spectacolul său, ovaţii în picioare şi ropote de aplauze. Din acelea oneste. 

http://horiaghibutiu.ro/richard-3-la-bulandra-andrei-serban-goes-extraordinaire/# 

5 MOTIVE SĂ VEZI UN SPECTACOL DE 5 STELE: “RICHARD AL III-LEA” 

Monica Andronescu (29 martie 2019) 

Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc… 

Pentru că… 

…spectacolul “Richard al III-lea” de W. Shakespeare, pus în scenă la Sala “Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, semnat de Andrei Şerban, regizor asociat Daniela Dima, este o montare care-şi propune, absolut evident, să mişte munţii din loc. Să răstoarne guverne, să scrie istorie, şi nu e vorba doar de istoria teatrului, ci să scrie istorie la propriu, să însemne azi ceea ce a însemnat “Tragedia antică” imediat după Revoluţie… Să aibă azi, în anul 2019, aceeaşi forţă pe care a avut-o celebrul spectacol interzis al lui Lucian Pintilie, “Revizorul”… Dar nu, nu pentru că e un spectacol politic va rămâne acest “Richard al III-lea” în istoria teatrului. Şi asta pentru că e o diferenţă copleşitoare în primul rând în ceea ce priveşte reacţia şi aşteptările publicului…, azi când publicul e atât de blazat. Intenţia lui Andrei Şerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, şi nu doar din România. Intenţia lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecţie usturătoare, să trezească minţi şi conştiinţe, să strecoare nu doar “şopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că astăzi, într-o perioadă în care se poate spune orice, într-o societate în care spectacolul, în diversele lui forme, e mai puternic ca oricând, într-o lume în care mass-media toacă zilnic aceleaşi subiecte şi nimic nu se clinteşte, un spectacol care să vrea să zguduie clasa politică nu poate avea nici pe departe acelaşi impact pe care l-a avut “Revizorul” lui Lucian Pintilie, de altfel imediat interzis de teama valului de reacţii pe care l-ar fi putut crea. Nu, “Richard al III-lea” nu va fi interzis, slavă Domnului! Însă pentru intenţia lui, spectacolul rămâne una dintre cele mai interesante propuneri şi, cu siguranţă, merită văzut chiar şi pentru intenţia lui donquijotescă. Şi pentru că, în fond, îşi transcende propria intenţie. 

Pentru că… 

…deşi îşi propune să fie un spectacol politic, “Richard al III-lea” este înainte de toate o impecabilă construcţie artistică şi e aproape păcat că e marketat altfel. Că orice spectacol bine făcut îşi reflectă epoca, aşa cum o spunea acum peste 400 de ani, cu alte cuvinte, autorul textului ales de Andrei Şerban, e o condiţie sine qua non a oricărei opere de artă. Şi asta e valabil mai ales în teatru. Iar în cazul acestei montări se simte puternic valul de sânge tulburat care curge prin “venele” acestei societăţi bolnave, dar nu mai bolnave ca în alte perioade. Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut şi că e mult mai mult decât un simplu spectacol militant. Marele merit este că e o construcţie regizorală în acelaşi timp de mare rafinament şi de o mare forţă. Printr-o poveste de acum patru secole, regizorul atinge corzi sensibile ale lumii de azi şi accentuează sau chiar introduce scene, aşa cum este deschiderea părţii a doua a spectacolului, în care vrea să şocheze sau să trezească la luptă… Însă dincolo de aceste scene aproape brutale prin mesaj, rămâne superba, impecabila construcţie a unui personaj demonic, ce pune mâna pe putere, un personaj dominat de propriile slăbiciuni, un personaj cu multe feţe şi cu multe traume, un personaj neiubit şi pe care neiubirea l-a transformat în monstru… 

Pentru că… 

…spectacolul beneficiază de o inteligentă adaptare a textului, semnată de Daniela Dima, în acelaşi timp regizor asociat, o adaptare care permite o lectură contemporană, extrem de actuală. O lectură actuală pentru care Andrei Şerban, care semnează şi decorul, avându-l consultant pe Octavian Neculai, construieşte un spaţiu dominat de un schelet metalic, un spaţiu rece, în care luminile controlează stări de spirit, în care “demonul” cu sensibilităţi umane, aşa cum e creat Richard, se ascunde şi se dezvăluie în acelaşi timp, un spaţiu modern şi în acelaşi timp atemporal, completat interesant de costumele create de Fruzsina Nagy, dintre care cele mai puternice sunt costumele lui Richard, atât de concret autocaracterizante. O lectură actuală care serveşte foarte bine interpretările tuturor actorilor din distribuţie. 

Pentru că… 

…spectacolul are în centru construcţii actoriceşti impecabile, întâi rolul titular în care se poate spune că Marius Manole se întoarce… Iar extraordinara pendulare între traumă şi dorinţa de putere distructivă, teribila forţă malefică, ascunsă într-un trup diform, diformitatea fizică şi psihică, frică înfiorătoare de moarte, de singurătate, de neputinţă, pe toate le surprinde impecabil interpretarea lui Marius Manole, în, poate, cel mai complex şi mai puternic rol din cariera lui. Contorsionat şi bântuit de propriile spaime, de toată neiubirea pe care a acumulat-o încă de la naştere, când mama l-a respins, de toate privirile care s-au abătut cu milă sau dezgust asupra diformităţii lui, Richard al lui Marius Manole ia chipul unui demon chinuit, care umblă prin viaţă şi ucide cu sânge rece încercând să-şi înece neputinţa şi să-şi aşeze coroana pe cap. Râde diabolic, se mişcă diabolic, în priviri are sclipiri de nebunie diabolică, iar frumuseţea acestei interpretări este că surprinde exact faptul că Richard e perfect îndreptăţit la toate aceste mişcări diabolice. E monstrul pe care-l iubeşti şi-l înţelegi. Vrei să se sfârşească tot acest calvar al guvernării lui şi, în acelaşi timp, atunci când moare, cerând un cal în schimbul regatului, atunci când îl vezi alergând prin scenă fragil, purtând un fel de pamperşi uriaşi, o fiinţă nu imperfectă, ci greşită, un eşec al naturii, atunci când îi vezi slăbiciunile, empatizezi cu el. Excelentă este şi interpretarea lui George Ivaşcu, în fiecare dintre roluri, Regele Eduard al IV-lea, Un ucigaş, călugărul şi Lordul Primar al Londrei, zone cu totul diferite de creaţie, pe care le controlează impecabil, cu o doză de cinism ce le traversează pe toate, mai ales când vine vorba de rolul Primarului. La fel, interesanta interpretare a lui Cornel Scripcaru, distribuit în Regina Margaret şi în copilul Eduard şi, desigur, în rolul Shakespeare, în bucata de extratext în care Andrei Şerban forţează puţin istoria şi îl pune pe misteriosul dramaturg să facă parte din grupul “#rezist” şi să “scrie” câteva replici la comandă, anti-guvernarea actuală. Rodica Lazăr şi Alexandra Fasolă, în rolurile Regina Elisabeta şi Lady Anne, creează două personaje atipice, cu un picior în lumea lui Shakespeare şi cu unul în epoca noastră, amândouă inteligent construite, cu un amestec de forţă şi delicateţe pe care fiecare, pe rând, încearcă să i-l opună lui Richard, fără succes. De altfel, întreaga distribuţie funcţionează impecabil, fiecare are momente bine definite, cu o notă în plus pentru Catinca Maria Nistor, o tânără actriţă cu personalitate şi aplomb. 

Pentru că… 

…“Richard al III-lea” răspunde în mod subtil la întrebarea “De ce merg la teatru?”. E genul de creaţie care, deşi ţinteşte (şi-mi asum s-o spun că aproape în defavoarea lui) un plan orizontal, politica dâmboviţeană descifrată prin textul lui Shakespeare, în fond, structura e mult superioară acestei intenţii de suprafaţă pe care o transcende. În cele aproape patru ore de spectacol, Andrei Şerban ridică un edificiu prin care, e evident, vrea să pună lumii oglinda în faţă. Şi uneori i-o apropie atât de tare, încât lumea se sperie şi aproape că închide ochii şi nu mai vrea să-şi vadă trăsăturile… Un monstru care se ascunde în fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică. La final, pe de o parte iei cu tine ca pe o dureroasă antifrază versurile melodiei “Time Is On My Side”, atât de puternică în context, cântată de întreaga distribuţie, un moment tulburător, penetrant, cutremurător, care într-un mod atât de subtil sabotează însăşi ideea de spectacol militant cu care defilează spectacolul, pentru că, vorbeşte, nu-i aşa, atât de trist şi inteligent despre efemeritatea oricărei forme de putere. Iar pe de altă parte, iei cu tine ideea esenţială, şi anume că spectacolul lui Andrei Şerban surprinde esenţa naturii umane şi vorbeşte despre slăbiciuni şi traume. Şi despre mici istorii care se repetă în roata mare a istoriei în care, în fond, nimic nu e nou sub soare. Şi atunci ce rost are să încercăm să mutăm munţii din loc, când, de fapt, totul trebuie trăit până la capăt, până îşi găseşte un firesc nou început… 

https://www.ziarulmetropolis.ro/5-motive-sa-vezi-un-spectacol-de-5-stele-richard-al-iii-lea/ 

RICHARD INFECŢIOSUL 

Oana Stoica (Dilema veche, nr. 789, 4–10 aprilie 2019) 

În urmă cu vreo zece ani, directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie, anunţa un program ambiţios: integrala Shakespeare. Desigur, din cauza amplorii, e vorba mai degrabă de o intenţie care necesită o discuţie despre cît de fezabil ar fi un asemenea proiect instituţional, care ar fi coordonatele pe care s-ar derula etc. Nu ştiu dacă programul mai este de actualitate, dar ceva din ideea de bază pare a se pune în practică. După recentul Coriolanus, montat de Darie, la Bulandra a apărut de curînd şi Richard al III-lea, în regia lui Andrei Şerban. 

Spectacolul are o arhitectură precisă, atît scenografic, cît şi performativ; funcţionează în nişte parametri stabiliţi cu claritate de la început şi o face cu rigoare şi consistenţă. Richard apare şi evoluează într-un regat de hepatită: un decor galben, dar nu solar, deşi “iarna vrajbei noastre s-a sfîrşit”, ci bolnăvicios, ca o molimă care se propagă. Şi masca cremoasă cadaverică pe care Richard şi-o întinde pe faţă pare plină de bacterii dezgustătoare. Regatul este deja în putrefacţie cînd Richard se naşte cu răul în vintre, aşa că lui nu îi rămîne altceva de făcut decît să ducă răutatea pe culmi, ca o infecţie care generează abcese. Şerban arată că mediul şi personajul sînt interdependente, că Richard nu reprezintă diavolul in vitro, ci este o emanaţie a contextului, la care se adaugă, desigur, şi ADN-ul propriu. Este aici un Richard ludic, păpuşă şi păpuşar, produs al vremurilor şi stăpîn al lor, născut malefic şi favorizat de timpuri să-şi cizeleze răutatea, cu nimic mai prejos sau mai presus decît cei cu care împarte pofta de putere şi beţia cuceririi ei, aceiaşi care îl detestă şi îl marginalizează şi pe care, la rîndul său, îi dispreţuieşte. Se joacă nu doar cu actanţii politici, care îi servesc scopurilor sale, ci şi cu femeile, şi ele pioni în ascensiunea sa (există o replică ce trimite la piesa lui Brecht despre Arturo Ui). Richard este o fiinţă stranie, asexuată nu prin faptul că nu ar avea relaţii sexuale – avortul provocat al lui Lady Anne stă mărturie –, ci pentru că nu îl interesează. Puterea este un afrodiziac mult mai puternic. Spectacolul este construit în jurul lui Richard, al cameleonismului său politic şi al apariţiilor sale surprinzătoare, ca un Joker sinistru. Tuşele la Edward Scissorhands şi Michael Jackson (foarte expresive costumele, coafurile şi machiajul) ţin de acest ludic al lui Richard, dar şi de caracteristicile fizice ale lui Marius Manole. De altfel, Manole pune accentul pe corporalitate, dîndu-i personajului o flexibilitate uluitoare, cu apariţii aproape ubicue, care pun la încercare nu doar abilitatea corpului de a sugera asumarea unor identităţi (atitudini) multiple, ci denotă şi anduranţa acestuia. Richard şi Marius Manole se merită reciproc, primul provoacă prin complexitate, celălalt ştie să îl valorizeze prin subtilităţi ludice şi fizicalitate. Este un rol pe măsura lui Manole, a talentului său multifuncţional şi a inteligenţei lui scenice. 

Piesă eminamente politică, Richard al III-lea este o metaforă a regimurilor autoritariste. Recenta ascensiune a populismului se pliază bine pe textul lui Shake-speare – tema muzicală este hit-ul Rolling Stone, Time is on my side – căci Richard este un demagog calculat, care ştie să construiască un discurs pentru a aduce mulţimea la picioarele sale (la fel a făcut Hitler), integrînd elemente apreciate de mase (de la evlavie pînă la modestie, asta amintindu-mi de discursul lui Spirache Necşulescu din Titanic Vals de Tudor Muşatescu, desigur, în altă cheie). Asocierea cu liderul teleormănean este, în acest sens, instinctivă şi replica binecunoscută “Vreţi să fiu conducătorul vostru?” intră firesc în discursul lui Richard. Însă insertul de “teatru contemporan”, aşa cum este prezentată o scenă în care mulţimile sînt manipulate să îl proclame pe Richard rege, este vizibil pus cu mîna. Şi senzaţia asta apare nu din cauză că o conexiune cu politica reală sau mesajul transmis nu ar fi viabile – am apreciat momentul ca un apel la conştiinţă civică şi la crearea unei mase critice, a unei societăţi civile funcţionale –, ci pentru că este strident din punct de vedere performativ în raport cu restul spectacolului, fără a fi nici potenţator, nici contrapunct. Mai mult, spectacolele insidios politice ale lui Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, invocate de regizor în deschidere ca un fel de predecesoare morale, au fost create în plină dictatură, cînd aluziile, faimoasele “şopîrle”, erau singurele comentarii politice posibile (avînd şi funcţia de solidarizare socială). Nu ne aflăm, din fericire, în aceeaşi situaţie. 

Richard al III-lea este un spectacol impecabil jucat, cu actori care fac, cu măiestrie, mai multe roluri. Alături de creaţia consistentă a lui Marius Manole, sînt cel puţin încă două evoluţii remarcabile. Rodica Lazăr, foarte stăpînă pe o Regină Elizabeth care, iniţial complice la o putere coruptă, devine victima unei alte puteri malefice, îşi conduce personajul cu siguranţă, avînd maiestuozitatea frumuseţii în glorie, abilitatea şi venalitatea unui animal în luptele politice şi forţa unei tragediene în cădere. Cornel Scripcaru, actor atipic, cu imense resurse performative, joacă o fabuloasă Regină Margaret, statuară de-a dreptul şi prin asta mitică, extrapolînd în acest fel mitologia construită în jurul ei (tuşe fine de umor, prin inflexiunea vocii, potenţează natura impozantă a personajului), prinţul – copil de Wales, supradimensionat, oarecum emo, dependent de gadget-uri, şi pe Shake-speare însuşi, deopotrivă ironic şi cinic, apărut într-un meta-prolog la insertul contemporan. 

Claritatea şi coerenţa viziunii regizorale, chiar cu rezervele enunţate, şi excelenţa interpretării fac din Richard al III-lea încă un hit teatral din această stagiune. E de reflectat la revenirea, în teatrele cu resurse financiare, a megaproducţiilor.  

https://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/richard-infectiosul 

SHAKESPEARE, DECI REZIST 

Răzvana Niţă (17 martie 2019) 

Au trecut veacuri peste acest text al lui Shakespeare, războaie, revoluţii, lovituri de stat, campanii electorale, atentate, lumea a dus-o mai bine sau mai rău, s-au schimbat generaţii, percepţii, clima, şi totuşi, povestea unui vremelnic rege englez continuă să ne tulbure. De ce? Numai pentru că geniul shakesperian sparge toate barierele de timp şi spaţiu? Nu numai, ci şi pentru că fundamental nu ne-am schimbat. Nu doar Shakespeare e contemporan cu noi, ci şi personajele lui sunt concetăţeni de-ai noştri. “Richard III” a aniversat câteva centenare. Noi continuăm să revedem alţi actori în aceeaşi piesă. Asistăm. Spectatori. Ca la teatru. 

Andrei Şerban ne propune un spectacol manifest, în egală măsură o comedie umană şi de moravuri şi o tragică perspectivă asupra umanităţii, a valorilor, a moralităţii, a meritocraţiei. Richard e un diavol, dar e proiecţia şi rezultatul indolenţei, tăcerii, neimplicării noastre, e monstrul născut de somnul raţiunii colective, e imaginea hâdă, terifiantă a unei lumi dominate de ură, dorinţă de putere şi poftă de răzbunare, lumea devenită arena frustraţilor, a celor aflaţi într-o continuă campanie de pedepsire. Pe Richard nu îl iubeşte, nu îl creditează şi nu îl admiră nimeni. Trăieşte în ungherele saloanelor festive, mereu în umbra tronului, complotează, ţese intrigi şi, de fapt, construieşte a road to hell. Se autoproclamă rege şi odată ajuns acolo, retează toate treptele scării pe care a urcat (prieteni, rude etc.). 

Din capul locului trebuie să spun că “Richard al III-lea” de la Bulandra porneşte sub bune auspicii. El s-a născut în zodia necesităţii. Era nevoie în acest moment de un asemenea spectacol hardcore, puternic, lucid, hrănitor. Din acest punct de vedere, montarea “se încarcă” cu un anumit tip de climat, de energie şi de dinamică, cele ale vremurilor pe care le trăim. Este aproape miraculos cum Andrei Şerban se regăseşte într-un moment crucial pandant cu cel de acum trei decenii. Acum teatrul redevine politic, în anii 90 Şerban, în calitate de regizor şi director al Naţionalului bucureştean îşi asuma misiunea de a readuce spectatorii în sălile de teatru, încercând să concilieze, să restabilească un raport de complementaritate între scena străzii şi cea a teatrului (ne amintim nu numai de “Triologia antică”, ci şi de “Cine are nevoie de teatru” etc.) 

Însă regizorul nu derapează în cotidian de dragul cotidianului. El găseşte remarcabile soluţii pentru a face din textul shakesperian un vehicul al viitorului şi în acelaşi timp transplantează elemente uşor recognoscibile din realitatea imediată în contextul dramaturgic de bază. Un transplant nu numai reuşit, funcţional, ci şi un preţios exemplu de adaptare cu gust, cu măsură şi cu impact. Inserţiile contemporane au eficienţă nu în planul primar, al poantei, ci în planul profund, al sensurilor care fermentează (şi aici merită felicitări şi o adâncă reverenţă Daniela Dima, cea care semnează traducerea şi adaptarea). 

Nu cred că am văzut niciodată un spectacol mai izbutit şi mai tulburător din punct de vedere plastic. Soluţiile scenografice incredibile (Andrei Şerban, Octavian Neculai), costumele (Fruzsina Nagy) care completează personalitatea personajelor şi care nu sunt doar imagine, look, ci mai ales componentă caracterială redimensionând şi dând amploare şi consistenţă mesajului, împreună cu muzica “gestionată” cu talent, pasiune, farmec şi umor de Raul Kusak, se constituie într-un produs artistic unitar, spectaculos, dinamic şi remanent. 

Marius Manole se află în faţa celei mai complexe, solicitante şi ofertante partituri din cariera sa de până acum. Expresiv şi expansiv, cu o rostire straniu variată asemenea unui ventriloc uneori, alteori aproape coregrafiată, ubicuu (apare de pretutindeni, se insinuează sau dă buzna), inepuizabil în mijloace, el reuşeşte un exerciţiu de maximă virtuozitate şi forţă de transfigurare. 

“Richard al III-lea” este însă incontestabil reuşita unei întregi distribuţii la fel de valoroase ca interpretul rolului titular. Rodica Lazăr face un rol fabulos, impecabil conceput, meşteşugit, asumat. La fel Cornel Scripcaru (în triplă ipostază, cea mai curajoasă distribuire din spectacol) cu stilistica lui aparte, un actor unicat ce combină în proporţii juste cinismul, candoarea şi o aparentă detaşare generând un tip special de emoţie, Alexandra Fasolă şi Mirela Gorea – agente suverane ale unui fior tragic autentic, veritabil, dar şi George Ivaşcu, ex-ministrul căruia merită să îi urăm asemenea Fiului Risipitor “Bine ai revenit!” sau Cătălin Babliuc în Buckingham, omul cheie în ascensiunea lui Richard simulând/disimulând fidelitatea (un echivoc extrem de valoros şi complicat de redat artistic), ca şi toţi ceilalţi. Vă asigur că sunt toţi nu numai actori talentaţi şi dedicaţi meseriei, dar şi oameni care înţeleg dimensiunea şi riscurile profesiei pe care o fac. Altfel sunt convinsă că nu ar fi rezistat în acest “cantonament” impus de Andrei Şerban. Şi cred că nu întâmplător, de această dată, nu se apelează la soluţii de rezervă. Nu sunt mai mulţi actori pe un rol, ci, dimpotrivă, mai multe roluri pe acelaşi actor. În acest “Richard al III-lea” se joacă cu prima şi unica echipă. Cea mai bună. 

Ce-ar mai fi de spus? Evident că vă invit şi eu să vedeţi spectacolul. Sper să se joace suficient de des în aşa fel încât să îl vadă cât mai multă lume. Cu vorbele unui om care a trăit acum sute de ani, noi azi sancţionăm prezentul. Pe scenă, lumina se stinge pe rânjetul profesionist al politicianului care ne promite (din nou) consens. Luminile se mută pe sală. E vremea schimbării. Puneţi toată energia pozitivă, entuziasmul şi speranţa în oportunitatea care se deschide în faţa fiecăruia dintre noi. Azi şi mereu. “Time is on my side”. Rolling Stones (nişte concetăţeni de-ai lui Shakespeare) dixit. 

https://razvananita.wordpress.com/2019/03/17/shakespeare-deci-rezist/?fbclid=IwAR1p5JHILfG2EGmpPSJn5G5S251Hb1OIilsEPJlp7pskKt1m4DeeSFCVJS4 

RICHARD AL III-LEA ŞI MASCARADA JOCURILOR POLITICE

Doina Papp (19 martie 2019)

Putem spune, asemenea lui Andrei Şerban, că “Richard e peste tot, şi în mine, şi în tine… şi e important să mă lupt cu Richard din mine”.

Cel mai nou spectacol după tragedia lui Shakespeare a fost memorabilul Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier, prezentat la Craiova în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare din 2016 de Schaubühne Theater din Berlin, cu extraordinarul Lars Eidinger în rolul titular. Un Richard histrion, care-şi exercită experimental vocaţia de intrigant asupra unei curţi regale în decădere spre a cuceri puterea. (“Mi-am pus în gând să fiu un ticălos, urând huzurul zilelor de azi.”) Cu torsul gol şi butaforiile stigmatului fizic la vedere, actorul/personaj sfârşeşte atârnat de firul unui microfon din care au răbufnit constant pe parcursul reprezentaţiei gâlgâielile râsului lui sardonic, îndemnându-ne să vedem în Richard nu doar demonicul rege pe dos, născut cu picioarele înainte şi dinţi în gură, pe care însăşi mama lui îl blestemă, ci şi, mai ales, o inteligenţă diabolică convertită într-o mască de saltimbanc. De ce saltimbanc? Aveam să înţelegem urmărindu-i strategiile într-un spectacol în acord cu jocurile politice manipulatoare, ipocrite ale lumii de azi.

Acest spectacol, ca, de altfel, şi altele din lumea noastră contemporană, e important şi pentru că se delimitează net de concepţia generalistă lansată de Jan Kott în celebra sa lucrare, Shakespeare, contemporanul nostru (1969), care a bântuit vreme de decenii lumea teatrală cu teoria mecanismului istoric, introducând un algoritm al puterii absolute bun la toate. Vremurile au devenit însă mai subtile şi, în acord cu ele, tragedia Richard al III-lea a început să fie privită şi din punctul de vedere al anomaliilor umanului, al răului din om, al tendinţelor malefice care-şi găsesc teren de manifestare speculând conjuncturile istorice. Tragedia devine astfel o tragi-comedie, cum, de altfel, o consideră şi Andrei Şerban, îndemnându-şi publicul în seara premierei să mai şi râdă. Dacă-i dă mâna, am adăuga noi.

Am extins această relatare pentru că spectacolul de la Teatrul “Bulandra”, în regia lui Andrei Şerban, trebuie privit în acest context. (Poate mai puţin localizările dâmboviţene, care nu-i aduc plusvaloare.) El vrea, cu alte cuvinte, să ne spună că ascensiunea lui Richard n-ar fi fost posibilă fără complicitatea societăţii la vârf, a lipsei de scrupule a celor din jur, coruptibili şi obedienţi, a decăderii morale generale, care face posibilă manipularea şi dezvoltă în om tendinţe malefice latente. Cum tema este pe buzele tuturor azi în lume, odată cu teoriile despre moartea ideologiilor, criza leadership-ului şi a democraţiilor şi degradarea sensului politicii în general, pe fondul unui mercantilism exacerbat, degradant, cunoscutul regizor nu o putea eluda. Ceea ce îi personalizează viziunea vine, evident, din spaţiul de referinţă românesc în care aceste probleme grave au aspect de surogat şi o imagine caricaturală, amintindu-ne de Caragiale.

În declaraţii de presă însufleţite, anterioare premierei, Andrei Şerban îşi afirmă angajarea în lupta împotriva acestei situaţii şi, luând de coarne textul eminamente politic al lui Shakespeare, contemporanul nostru, ne îndeamnă pe toţi să facem la fel. Cu atât mai mult, cu cât, conştienţi fiind de primejdii, putem spune, asemenea regizorului, că “Richard e peste tot, şi în mine, şi în tine… şi e important să mă lupt cu Richard din mine”. (Nu e cam mult?!)

În stilu-i caracteristic, regizorul aruncă bomba, provocând în spectacolul său nu doar energiile din subteranele piesei, ci şi pe acelea artistice ale trupei, care joacă într-o încordare paroxistică, cu vizibilă determinare în atitudine. Mijloacele teatrale sunt pe măsură, rezultând un mix postmodern cu o dinamică originală şi discontinuităţi surprinzătoare privind personajele şi punerea în pagină a scenelor. Se uzează intens de microfoane şi discursuri de la pupitre oficiale (până şi Lady Ann se exprimă de aici în celebra scenă de la înmormântarea soţului ucis), de muzică (Raul Kusak), de deconspirări ale convenţiei teatrale (apariţia lui Shakespeare însuşi), travestiuri, actori în mai multe personaje…

În economia decorului creat tot de Andrei Şerban, ajutat de Octavian Neculai, de fapt o structură metalică dominată de o scară în spirală şi o trapă pe care urcă şi coboară personajele între infern şi paradis, spectacolul se restrânge minimalist într-un nucleu de esenţe – personaje şi acţiuni –, acumulând energie satirică şi un sarcasm nimicitor. Începe (ca şi la Ostermeier) cu o petrecere relaxată şi restrânsă la înălţimea unei pasarele, un party monden la curtea regală care demască fără menajamente mascarada jocurilor politice, frivolitatea potentaţilor care, în preajma unor decizii importante pentru ţară (schimbarea la domnie a unor case regale în război de 30 de ani, zice istoria), afişează o inconştienţă condamnabilă. Mutatis mutandi, trăim aceleaşi triste realităţi. De pe margine, ducele de Gloucester, viitorul Richard, începe urzeala tronului, în acord cu propria-i declaraţie: “Eu sunt haosul!”. Sau, pe româneşte: încurcă-i drace!

Marius Manole intră în forţă în rol. Asudând ca niciodată, el ne aruncă în faţă încă de la început (monologul) portretul monstrului, imaginat cu maxilarele încleştate şi furia nedisimulată. Nu mai e loc de surprize pe viitor. Actorul a ales să joace cu încrâncenare, ducând parcă mai departe o experienţă recentă de la Teatrul Naţional, unde l-a interpretat pe Ştefăniţă, în Viforul lui Delavrancea. Tot un domnitor cu porniri criminale şi vise de putere. Interpretarea sa aproape că nu rezonează cu declaraţiile de mai înainte ale regizorului, care ne vorbea despre justificări omeneşti în atitudinea viitorului rege criminal Richard. (“E persecutat, asta naşte în el ură… Shakespeare a simţit chiar milă pentru Richard” – A.Ş.) Marius Manole îl urăşte pe Richard. Se urăşte pe el ca Richard. Nu-i dă nicio şansă. Doar aşa ne explicăm faptul că actorul vede fără pic de nuanţe parcursul lui Richard în relaţie cu personajele din jur şi cu situaţiile date. Există un singur moment – înaintea încoronării – când actorul ne sugerează, prin mlădieri ale glasului şi ale corpului, potenţialul subtil al tacticilor perverse ale personajului, suficient pentru a întări ideea unei opţiuni conştiente a actorului pentru un Richard malefic, agresiv, periculos. Nici finalul, care ridiculizează prin ţinută (pemperşii la vedere) singurătatea tiranului, nu-l face de compătimit, aşa încât actorul charismatic care e Marius Manole are de înfruntat această efigie neagră pe care şi-a proiectat-o. Un contre-emploi greu de dus.

În multiplele sale apariţii (regina Margaret, copilul Eduard, Will – dramaturgul…), Cornel Scripcaru e ca întotdeauna inventiv, elaborat, convingător. Jocul său are măsura lucrurilor, chiar şi atunci când urmăreşte efecte comice.

O prezenţă pe cât de surprinzătoare, pe atât de benefică pentru spectacol e George Ivaşcu. Cu poftă de joc şi mijloace adecvate, el portretizează din scurte apariţii un rege-marionetă (Eduard al IV-lea), un ucigaş milos şi cu frica lui Dumnezeu, sau pe primarul Londrei, privit de pe malurile Dâmboviţei. Mai sunt şi alte apariţii vag camuflate în peisaj care ne dovedesc marea capacitate versatilă a actorului, cândva o întruchipare graţioasă a personajelor commediei dell’arte.

Lady Anne e Alexandra Fasolă – feminitate robustă, sigură pe ea, mai decisă ca în alte interpretări ale acestui personaj în privinţa atitudinii ostile faţă de viitorul soţ, regele Richard. În dramatismul jocului ei nu încap nuanţe ingenue, nici sentimentale, chiar în scenele în care-şi plânge copiii ucişi.

Un actor cu mare precizie şi hotărâre în joc, Cătălin Babliuc înfruntă cu determinare destinul ducelui de Buckingham, prietenul trădat şi ucis în rând cu ceilalţi. În construcţia spectacolului actorul are însă puţine momente de stat pe gânduri, ca şi celelalte personaje, de altfel, mânate în iureşul dramei de năvalnicul Richard. Şi de regizor. În rolul reginei Elisabeta, căreia îi e rezervată răzbunarea finală (ea îl mitraliază pe Richard), Rodica Lazăr face un salt interesant de la jocul persiflant la adresa vulgarităţii reginei en titre la cel de femeie, regină şi mamă vexată, rănită, din partea a doua, când îl înfruntă pe tiran ca o fiară. Adrian Ciobanu, în rolul lordului Hastings, joacă sobru destinul asumat al ultimului sacrificat în drumul spre coroană, pandant contrastant cu Lucian Ifrim (Lord Stanley), imagine sugestivă a şovăielnicului perdant. Mirela Gorea e mama care-şi reneagă fiul cu imprecaţii de tragediană, îndeplinind, ca şi ceilalţi actori din distribuţie (Constantin Dogioiu, Alin State, Catinca Maria Nistor), şi alt rol în scena inventată a confruntării cu strada, cu cetăţenii, de la începutul părţii a doua, când spectacolul iese declarat din matca shakespereană devenind nu doar politic, ci şi agitatoric.

Dedicat, expressis verbis, regizorilor Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei, cu care Andrei Şerban împărtăşeşte acelaşi crez, spectacolul Richard al III-lea este un nou argument al convingerilor sale potrivit cărora teatrul nu poate fi, mai ales în unele momente şi epoci, decât politic.

https://revista22.ro/cultura/richard-al-iii-lea-si-mascarada-jocurilor-politice