Romeo și Julieta
Renaşterea unei iubiri: „Romeo şi Julieta” la „Bulandra”
Alexandra Ares (Revista Rinocerul – 18 octombrie 2024)
Eugen Gyemant (n. 1985) este unul dintre regizorii români tineri şi talentaţi, cunoscut pentru abordările sale creative şi nonconformiste în teatru. A câştigat rapid atenţia publicului şi a criticii datorită stilului său inovator, care îmbină umorul, jocul metatextual şi modernizarea unor texte clasice. Gyemant este apreciat pentru abilitatea sa de a reinterpreta piese cunoscute într-un mod accesibil şi captivant pentru publicul contemporan, aducând un suflu proaspăt şi o sensibilitate modernă în montările sale, dar a adus şi premiere absolute contemporane deosebite. Cel mai recent spectacol, Henry Johnson de la Metropolis, montat cu patru actori de top, a frapat prin fineţe, profunzime şi o sobrietate minimalistă.
Noua sa montare de la Teatrul „Bulandra”, Romeo şi Julieta, pe care am văzut-o în avanpremieră în 17 octombrie, este o producţie ambiţioasă şi mai barocă, realizată special pentru tineri şi generaţia de azi, crescută cu filme şi videoclipuri. Avem mai mult umor decât sentiment, energie şi ritm, un comentariu nesentimental al celei mai cunoscute poveşti de dragoste din lume.
Romeo şi Julieta a fost scrisă de William Shakespeare în jurul anului 1595. Piesa a fost publicată pentru prima dată în 1597, iar versiunile ulterioare au fost revizuite şi extinse de autor. Este una dintre cele mai celebre lucrări ale lui Shakespeare şi a influenţat profund literatura şi cultura occidentală.
În viziunea modernă a lui Gyemant, cei doi protagonişti, Ştefan Radu şi Ilinca Neacşu, din seara în care am fost (Ana Avram şi Tiberius Zavelea într-o distribuţie alternativă), şi grupurile lor de prieteni reflectă genul de tineri pe care îi vedem zilnic, pe stradă sau la mall. Ritualul îndrăgostirii şi împerecherii în 2024 este poate nesentimental, dar la fel de intens când un băiat întâlneşte o fată şi amândoi se îndrăgostesc fulgerător.
Faimoasa scenă a balului pare mai degrabă o scenă contemporană tipică de hookup – inocent, dar năvalnic – din orice club de dans sau rave party. Există referinţe ingenioase la street art – unul dintre personaje rămâne în postura de statuie vie pe parcursul unei scene –, dar şi referinţe la arta vechilor maeştri – anumite compoziţii de grup moderne sunt realizate după tipicul picturilor şi sculpturilor clasice. O altă scenă sugerează celebrele white parties contemporane (aduse recent în prim-plan de scandalul cu rapperul american P. Diddy).
Spectacolul devine astfel un teren de joacă pentru copiii „bogaţi şi celebri” din 2024, care se tatuează, ascultă muzică modernă şi se îmbracă simplu, în blugi şi maiou, chiar dacă fac parte din cele mai bune familii din oraş. Printre ei există şi micii lor pozeuri, reîncarnări moderne ale dandyi de altă dată (Benvolio, interpetat de Iosif Paştina, şi Mercuţio, interpretat de Vlad Ionuţ Popescu). Romeo este un puşti imatur care se îndrăgosteşte des şi brusc, iar Julieta este o fată de 14 ani care nu a avut încă un iubit şi este cerută în căsătorie de un prieten al familiei, Paris, un bărbat grizonant şi înflăcărat, plasat, din punctul de vedere al sensibilităţii contemporane, într-o zonă comică, de adult cu aspiraţii de pedofil (fin jucat de Mihai Bisericanu, cu o mare naturaleţe).
Este un spectacol şi despre falia dintre generaţii care continuă şi în vremurile noastre, în care cei în vârstă au, poate, mai multă înţelepciune, dar sunt mereu înclinaţi „spre micul aranjament” din simpatii sau antipatii exagerate – spre disperarea generaţiei mai tinere pe care deseori o distrug – prin aceste căsătorii şi alianţe de interes, dar şi prin exilarea celor care, din motive de hubris a celor vârstnici, devin persona non grata.
Noua premieră de la Teatrul „Bulandra” propune deci un pelerinaj modern la ruinele unei vechi pasiuni. Este asistată în acest demers de decorul deosebit al scenografei Nina Brumuşilă, unde colonadele şi sculpturile clasice coexistă cu stroboscopul şi alte efecte de lumini ale maestrului Florin Manu. La rândul lor, costumele Mariei Miu oferă, ca şi producţia, o fuziune eclectică între vechi şi nou. Textul lui Shakespeare se aude impecabil, chiar dacă nu este scutit de anumite inserţii care ţin de jargonul zilei de azi, şi este acompaniat de muzica de efect atmosferic, în general lounge, a lui Vlad Stan şi Andrei Amariei.
Am remarcat-o, în primul rând, pe Anca Sigartău în rolul doicii (Daniela Nane într-o distribuţie alternativă), care face unul dintre cele mai bune roluri ale sale de maturitate, îmbinând cu talent multe registre, de la umor la sensibilitate şi disperare. Este expresivă şi cu o mare stăpânire a vocii. M-a mişcat deosebit scena în care Sigartău descoperă presupusa moarte a Julietei, fetiţa pe care o ştie din leagăn în lumina rozalie a zorilor. Aici, spectacolul îşi îngăduie pentru prima dată să respire; ritmul alert, umorul şi coregrafia deseori filmică se retrag pentru a face loc unui moment liric de emoţie autentică.
De asemenea, Cornel Scripcaru, în rolul preotului Lorenzo, îl rosteşte pe Shakespeare cu acel talent unic al său care te face să vrei să-i scrijeleşti replicile într-un carneţel.
Frumoasa Manuela Ciucur (Lady Capulet) frazează parcă într-un registru mai jos decât de obicei, pentru a transmite cu fineţe acel soft power al mamei care capturează adolescentele printr-un control învelit aparent în dragoste.
În rândul tinerilor, l-am remarcat pe Matei Constantin (Tybalt), mai rodat cu scena, reuşind să combine dezinvolt impulsivitatea tinereţii cu o anume maturitate. Poate ceea ce distinge generaţiile tinerilor de azi este că rămân, un timp mai îndelungat, la un nivel de „băieţi şi fete”, mai imaturi decât generaţiile anterioare, când tinerii se maturizau mai repede.
Spectacolul se încheie sus, cu un moment liric frumos, ca un ecou al finalului din Oedip-ul lui Andrei Şerban, o altă mare poveste de dragoste spulberată de soartă, de data aceasta pentru o generaţie de adolescenţi.
În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, aflaţi la început de carieră, ei s-au achitat cu o dedicaţie evidentă de aceste roluri dificile şi legendare, oferind un joc modern şi, în general, bine stăpânit. Ştefan Radu a compus un Romeo năvalnic, iar Ilinca Neacşu, cu o siluetă de invidiat, o Julieta netradiţională. Totuşi, nu au lăsat o impresie specială (gen a star is born, pe care o au unele debuturi), o aură romantică sau o amprentă emoţională care să te bântuie şi după ce ieşi din sală. Generaţia veteranilor de la „Bulandra” (inclusiv Gheorghe Ifrim şi Radu Amzulescu, în plus faţă de cei menţionaţi deja) a compensat însă prin personalităţile lor artistice mai pregnante şi printr-un joc mai rodat.
În concluzie, noua premieră de la „Bulandra” este destinată în special tinerilor şi o ocazie frumoasă să descopere această piesă de rezistenţă a canonului clasic. În 2024, tragedia lui Shakespeare încă vorbeşte nu doar despre iubire, ci şi despre forţele invizibile care ne modelează vieţile, sistemele (şi, mai nou, algoritmii) care ne despart şi speranţa, oricât de efemeră, că am putea găsi o cale de a le transcende.
https://revistarinocerul.ro/renasterea-unei-iubiri-romeo-si-julieta-la-bulandra/
VERONA ÎNTREAGĂ E LIVADA NOASTRĂ – ROMEO ȘI JULIETA
Alina Maer (decembrie 2024)
Când intri în legendara sală de la Grădina Icoanei, pătrunzi într-o lume deconectată de la perfuziile salvatoare, fără leac de vindecare, ciopârțită și înecăcioasă, prin care toate personajele umblă cu un aer fantomatic. “Mai suntem sau nu mai suntem?“, aceasta este întrebarea. Și dacă mai suntem, ce rost mai avem? Lumea concepută de Nina Brumușilă în care te afunzi la intrarea în sala de la Grădina Icoanei te acaparează cu voracitate și cinism. “A teatraliza scenografia”, sublinia Ciulei (în numărul din iunie 1956 al revistei Teatrul) “înseamnă a reda realitatea cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectura înghesuită și minimalizată pe o scenuță, nu clădiri sau peisaje reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate în decoruri“. Nina Brumușilă lasă o lecție despre conceptul de teatralizare a scenografiei în teatru. Nu este vorba de o îngrămădire decorativă de simboluri, ci de o unitate curățată de elemente inutile, cu propriul său limbaj ce spune propria poveste.
Spectacolul începe în forță, încrâncenat, de-a dreptul agresiv, cu o tensiune prevestitoare de rău, nu mai aștepți nici un moment ca totul să fie bine la final, pentru că ura este personajul invizibil, omniprezent, de al cărui blestem nimeni, nici măcar cei doi îndrăgostiți, nu par a scăpa. Regizorul Eugen Gyemant se desprinde de reprezentarea conflictului dintre cele două găști de adolescenți văzut ca o hârjoneală. Scena acoperită cu nisip devine o arenă stăpânită de fiare neîmblânzite asmuțite ca de o halcă însângerată. Nu întâmplător sângele este un cod ce se regăsește în anumite momente ale derulării acțiunii. Nu este nimic cavaleresc în lupta lor, sunt doar resentimente, visceralitate, sălbăticie, răutate mocnită. Se distruge orice regulă, se pulverizează orice tresărire de camaraderie. Loviturile sparg auzul, icnetele despică aerul. Cum poate înflori iubirea pe ruinele acestei lumi demente și brutale?
Se surpă o lume și odată cu ea pier și gândurile, ideile, sentimentele care au însuflețit-o odinioară. Se dărâmă un templu și printre coloanele lui altădată falnice, gem strivite idealuri și așteptări, credințe și doruri. Se usucă verdele, rămânând un deșert gri, de piatră spartă, de valori crăpate sub lespezile unui prezent uscat. Pietrele de mormânt se confundă cu paturile nupțiale, Casa Domnului nu tinde spre ceruri, ci este undeva îngropată, uitată și, într-un final, atât de inutilă.
“Dar oare sunt cu adevărat îndrăgostiți Romeo și Julieta?“, m-am întrebat, privind din primul rând cuplul de actori (Ilinca Neacșu, Tiberiu Zavelea) stângaci în redarea celui mai complex și înălțător sentiment uman, iubirea. Nu cumva este voința regizorală de a exprima erodarea până și a acestui sentiment? Voi găsi răspunsul după ce voi asista și la reprezentația cu a doua distribuție (Ana Avram, Ștefan Radu).
Niciun dubiu asupra calității jocului nu planează în cazul celorlalte personaje. Într-o ordine întâmplătoare:
În versiunea Ancăi Sigartău, devotamentul exaltat al doicii față de ființa pe care a crescut-o este firul roșu al interpretării. Pe lângă el se înnoadă firele fragile ale unei iubiri materne reprimate, cele moi ale compasiunii, altele aspre țesute de servitoarea revoltată de atitudinile stăpânilor. Nu există tușe vulgare, doar picante. Râsul aparent strident este ponderat de căldura privirii, șiretenia răutăcioasă se topește în fața presimțirii primejdiei, sarcasmul și ironia de pețitoare sunt învăluite în nesiguranță. Cu treizeci de ani în urmă eram martora debutului Ancăi Sigartău în Visul unei nopți de vară al lui Ciulei. Din Puck de atunci au rămas șăgălnicia, neastâmpărul, ludicul. S-au adăugat în timp consistența interpretării, acea putere de a capta privirea spectatorului din orice unghi s-ar afla, ironia inteligentă. Temperamentul energic, instinctul fin și vigoarea jocului sunt atribute ce fac din rolul doicii un personaj deloc secundar.
Cornel Scripcaru, acest incredibil actor mai ales în roluri secundare pe care le îmbogățește cu sensuri de care și autorii textelor jucate ar fi invidioși, aruncă orice umbră de sobrietate, de rigiditate de pe umerii Părintelui Lorenzo. Este un fel de Sfântul Francisc vorbind mai mult cu păsările decât cu oamenii, are candoare și duioșie, pre-știe că soluția lui salvatoare va da greș, dar nu renunță, e singurul care se joacă de-a speranța pe care o pulverizează în particule invizibile amestecând-o cu praful și nisipul. Superbă scena cununiei celor doi tineri în care Lorenzo devine mag, prieten, maestru de ceremonii, lăsând să i se prelingă din ochi umbre de tristețe.
Radu Amzulescu este un Duce neputincios fizic, dar la fel de slab în autoritatea sa sfărâmată de ură și anarhie. Regizorul îl încarcă inspirat cu paternitatea lui Mercutio, întărind ideea neputinței de a-și apăra propria familie, cu atât mai puțin cetatea. Îi lipsesc hainele somptuoase și însemnele puterii, acestea fiind înlocuite de un halat de casă din buzunarul căruia ies perfuzii. Verona lui rămâne subjugată violenței.
Iosif Paștina în Benvolio are mai puțină căldură decât imaginea clasică a personajului, dar mai multă ambiguitate, nesiguranță și incertitudine în ceea ce privește propriile alegeri. Ce iubește Benvolio, pacea sau șansa la supremație? Pe cine iubește el? Ce face pentru a se împlini prin iubire decât să privească neputincios și fața destrămării?
Cătălin Vîlcu (l-am remarcat la Festivalul Shakespeare de la Craiova în Controverse.1961.Cum vă place?) în Gregory este fluid, în ciuda aspectului impozant, dinamic, atent la interacțiunile cu partenerii, vizibil, cu grijă la detalii. Manuela Ciucur reușește, ca de obicei, o creație de mare finețe, închegând într-o abordare viscerală iubirea maternă, invidia freudiană, frustrarea soției marginalizate, feminitatea în declin. Gheorghe Ifrim merge doar pe linia unei autorități paternale agresive și abuzive, neglijând nuanțarea psihologică a personajului. Mihai Bisericanu (Paris) evită grotescul cu inteligență, dezbrăcând personajul de aroganță, înveșmântându-l în schimb cu șiretenie și abilitate de parvenit. Profira Serafim (Lady Montague) transmite și fiorul matern, și atitudinea revanșardă.
Vlad Ionuț Popescu (Mercutio) are un simț al interactivității cu publicul, atrăgându-l de partea sa, știe cât să avanseze în acest asalt de seducție, se retrage cât să nu cadă în declamații inutil, pendulează șiret între naturalețe și prețiozitate. Mercutio se cufundă în efuziuni sentimentale pe linia lui Jacques Melancolicul, din care se ridică având pe buze gustul reflecțiilor hamletiene, dar emană și logica, echilibrul, camaraderia lui Horatio. Vlad Ionuț Popescu prinde din zbor darul regizoral care îi sporește partitura, dovedind că stăpânește deja nuanțarea monologului postmodern cu abisurile tragediei clasice. Este un seducător cameleonic și nu ai nevoie de nicio picătură din seva unei flori magice ca să îl iubești.
Matei Constantin este un Tybalt angoasat și pueril în atitudinea sa insolentă și agresivă. Ștefan Radu (Baltasar / Fratele Ioan) conferă personajelor o coloratură romantică de bună calitate ce contrastează cu agresivitatea generală. Distribuția se completează cu Filip Popescu (Sampson), piesă de bază în scenele de grup, printre cele mai reușite momente ale spectacolului (coregrafia aparținând tot lui Eugen Gyemant).
Luminile lui Florin Manu potențează ideea de crepuscul, iar costumele Mariei Miu nu poartă pecetea niciunui timp pe de-a-ntregul, făcând posibilă alunecarea din trecut spre prezent și în viitor cu o putere stranie de a le înlănțui, având ca numitor comun extincția. Dacă mai era nevoie, regizorul dovedește încă o dată simțul său muzical, eterogenul aparent fiind ambalat într-o folie unificatoare. Există o logică a coloanei sonore care urmează logica mișcării scenice și evoluția conflictului dramatic.
Într-un interviu din timpul montării lui Richard al III-lea la Sf. Gheorghe, Eugen Gyemant își explica atracția față de textul shakespearian: “În spatele limbajului se vede ceea ce spune de fapt fiecare și, dedesubt, se vede ce îl face să spună asta și, oricât de întunecat ar fi materialul din care e făcută povestea, rezultatul este unul luminos, pentru că scoate la lumină felul în care funcționează oamenii și lumea.” Traducerea și dramatizarea sa scot la lumină tablouri ale lumii printr-o privire atentă, subtilă și nuanțată a eroilor din Romeo și Julieta. Textul se animă, dobândește un soi de permanență încadrată perfect în triada elementelor trecut-prezent-viitor. În care din ele ne aflăm? Odinioară, în culturi barbare, când cineva murea, se dădea foc întregii sale case, ca moartea să fie alungată, să nu contagieze. Verona întreagă miroase a moarte, a pârjol și nicio pasăre Phoenix nu planează asupra ei. Nici asupra noastră.
ONE LOVE OVER THE CUCKOO’S NEST – ROMEO ȘI JULIETA
Mihai Brezeanu (septembrie 2024)
Traducere de Eugen Gyemant. Cred că de aici trebuie pornit. Desigur, și regie & adaptare scenică tot de Eugen Gyemant, dar mai ales traducere de. Acesta e, pesemne, motivul pentru care Romeo și Julieta, proaspăta premieră a Bulandrei, emană o asemenea molipsitoare prospețime. Nu, acesta nu e un comentariu negativ asupra precedentelor, multe și legendare traduceri, ale textului (posibil ca Romeo și Julieta să fie piesa lui Shakespeare cu cele mai ofertante retroversiuni în limba română). Acesta e doar un mic omagiu pentru un demers literar (în primul rând) care are efect benefic direct și imediat în spectacolul de teatru.
Al doilea rând de aplauze merge din parte-mi către Ana Avram (Julieta, la paritate cu Ilinca Neacșu) și Ștefan Radu (Romeo, la paritate cu Tiberius Zavelea) care reușesc să rostească faimoasele replici și să facă celebrele gesturi & acțiuni cu naturalețea cu care ar juca într-un film din Noul Val. Fără ca vreo secundă cei doi încă studenți (arta actorului, master, UNATC) să cadă în păcatul aducerii la zi doar de dragul potențialei intrări în rezonanță cu cele mai la modă gusturi și tematici.
Sunt o seamă de statui prăbușite, coloane incomplete și blocuri de piatră ciuntite în spațiul gândit de Nina Brumușilă. Un fel de muzeu scăpătat, în care se intră fără bilet și fără permisiune, un loc părăsit, degradându-se lent și ireversibil. Vizitatorii săi sunt din alte timpuri. În siajul paragrafelor de început, am fi tentați să credem că e vorba de noi, oamenii prezentului, plecați pentru câteva ore într-un history-break. Costumele Mariei Miu ne trag oarecum de și anume mânecă.
Priviți-l pe Radu Amzulescu în rolul Ducelui Veronei. Sunt fire de perfuzii care se ițesc de sub mantia sa de lider politic suprem al cetății! Aproape de final, Gregory al lui Cătălin Vîlcu (la rându-i student la master UNATC, una dintre descoperirile lui Eugen Gyemant, care l-a promovat în Controverse.1961.Cum vă place?) îi preia / fură patrafirul părintelui Lorenzo (Cornel Scripcaru, același mare actor pe care se încăpățânează să nu-l vadă nici un juriu). Adăugați sandalele aceluiași Padre Lorenzo, duelurile sabie versus mătură ori pungile de vopsea roșie aplicate la vedere pentru a vă face o idee despre atmosfera pe care o creează regizorul și oamenii săi pe scena de la Grădina Icoanei (și printre staluri, pe culoare, sala toată e cucerită de banda aparte a lui Gyemant). Coloana sonoră, deja un fel de trademark al regizorului, vă las plăcerea să o descoperiți pe cont propriu.
Păi, ce facem noi aici? Ce e asta? Parodie? Comentariu post-modern? Culmea că nu prea. Povestea de dragoste dintre cei doi e cât se poate de reală, de cărnoasă, de sentimentală. Cei doi eroi își trăiesc plenar dragostea și o împărtășesc cu cei din jur, deopotrivă personaje și spectatori. Erotismul e, de altfel, multiplicat în fel și chip, Benvelio (Iosif Paștina) e cam bine de tot interesat de Romeo, Paris (Mihai Bisericanu) e de un ridicol delicios în așa-zisa-i goană după Julieta (în fapt, omul pare mai topit după Capulet tatăl (Gheorghe Ifrim), căruia îi soarbe fiecare vorbă, fiecare gest), iar petrecerea de la care pornește totul e o întâlnire de hormoni, pasiuni și decadență cum doar La grande bellezza ne-a mai oferit în anii de pe urmă.
Cumva, lumea ce trăiește printre coloanele ce se năruie (merge năruindu-se?) pare că are chef de viață, de petrecere, de veselie. Sir Capulet e o gazdă mărinimoasă și generoasă, taie din fașă pornirile războinice ale tinerilor de tip Tybalt (Matei Constantin) care tot visează răzbunări și sânge vărsat. Doica (Daniela Nane, la paritate cu Anca Sigartău) e o ființă solară, zâmbitoare, care alege cu naturalețe să conspire de partea binelui și să ignore răul. Părintele Lorenzo, după un prim monolog senzațional despre filozofia naturii și a vieții, își îmbrățișează rolul major într-o seamă de urzeli gen Harry Potter cu o poftă aproape copilărească de a surmonta orice posibilă barieră în calea fericirii protejaților săi.
E-o lume lejeră, superficială, roză, condusă de o seamă de bolnavi evadați / învoiți dintr-un spital / ospiciu în care se joacă de-a liderii. Din ea, se desprinde un cuplu (ar putea fi primordial sau, la fel de bine, cel de pe urmă) și un nebun. Mă rog, Mercutio (Vlad Ionuț Popescu) e nebun în măsura în care Hamlet e. Căci asta face Vlad Ionuț Popescu (la 26 de ani, unul dintre cei mai importanți actori ai generației lui și nu numai) din zisul Mercuțio: un Hamlet care a scăpat sabiei otrăvite a lui Laertes și se plimbă prin cenușa imperiului îmbibat de spleen-ul La grande bellezza.
Schimbarea de ton la momentul-balama dintre dulcea petrecere și amarul război civil declanșat de Tybalt-ieni e marele pariu al trupei de actori maturi a Bulandrei. Acolo e încă de lucrat întru veridicitate. Paharul ce se sparge în palma dreapta a lui Gheorghe Ifrim – Capulet la vederea fiicei sale moarte marchează sonor și vizual clipa de trecere. Parcă e nevoie de mai multă asumare și la nivel actoricesc.
Atmosfera de cabaret noir, cu tușe grotești ori absurde, nu e noutate în opera lui Gyemant. Luminile lui Florin Manu, sunetul gândit & implementat de Vlad Stan & Andrei Amariei (bașca animatia 3D pentru trailer-ul spectacolului powered by Irina Bako) și mișcarea scenică dirijată de regizor (scenele de grup, mai ales cele în care actorii sunt distribuiți prin întreaga sală, arată foarte bine și integrează molipsitor publicul în întreaga istorie) complementează textura elementelor de decor și sensul paradoxal al costumelor (să includem aici și tatuajele, mai mult sau mai puțin definitive, de pe trupurile unora dintre actori?). De muzici nu vorbim, ci ascultăm, da?
La Romeo și Julieta, cabaretul descompus / recompus în muzeul decrepit are pod la etaj. Cu chepeng. Acolo locuiește Lorenzo, aceea e adresa speranței (la etaj, nu la parter). Spațiu prăfos, plin de pene de porumbel și alte păsări. Cei doi îndrăgostiți îl vizitează cu încrederea de pe urmă și apoi își iau zborul. Rămân casa, muzeul și pofta noastră de sânge năruind totul în jur. Băiete, muzica!