Tache, Ianke şi Cadâr
“TACHE, IANKE ŞI CADÂR” – VÂNZĂTORI DE NOSTALGIE LA TEATRUL BULANDRA
Alina Epîngeac (23 iulie 2021)
E greu să îţi mai păstrezi duioşia în realitatea fragmentată în ecrane. Spiritul pragmatic şi practic al timpului prezent aplatizează fără prea multe remuşcări culmile de tandreţe, candoare şi inocenţă. Bonomia suavă a răbdării duratelor, ce se lăsau înduplecate să zăbovească într-un lumpăn preţ de încă o vorbă şi încă un pahar, a fost înlocuită de eficienţa birourilor în formă de cub, lipsite de suflet, dar pline de performanţe. Iar teatrul, bătrânul spectacol al minciunilor spuse frumos, se grăbeşte şi el să împrumute ecrane pe care să îşi proiecteze poveştile pentru a continua să îşi păstreze relevanţa într-un ev mult prea egoist pentru o artă atât de generoasă.
Spectacolul Tache, Ianke şi Cadâr după Victor Ion Popa, montat de Horaţiu Mălăele la Teatrul Bulandra din Bucureşti este ca un memento al tradiţiei unui fel de a face teatru care astăzi se dizolvă printre trucuri de efect şi imagini de impact. Un text intrat în fondul cultural teatral, o piesă cunoscută şi jucată aproape excesiv de trupe mai mult sau mai puţin performante, Tache, Ianche şi Cadâr e unul dintre puţinele texte de teatru românesc despre care a auzit chiar şi un non-spectator; o poveste pe cât de simplă, pe atât de simpatică pentru generaţii întregi.
Horaţiu Mălăele a ales cu băgare de seamă cheia montării de la Teatrul Bulandra; există deja spectacole-reper şi actori ale căror chipuri, voci şi intonaţii sunt asociate instant cu personajele lui Victor Ion Popa. Pe de altă parte, piaţa e suprasaturată, deja, de propuneri înjghebate cu buget mic şi decor cât să încapă într-o dubă în scopul de a bate ţara-nlung şi-n lat, mizând pe bucuria publicului de a (re)vedea pe scenă un text îndrăgit. Aşadar, comicul prezent în piesă a fost şi este în continuare exploatat la maximum, cu asupra de măsură şi, de multe ori, cu efect stânjenitor. În montarea de la Teatrul Bulandra, însă, măsura e bine strunită; miza nu e râsul hă-hă-it şi mult, ci emoţia unei seri de teatru în tihnă. Resorturile profund umane prezente în piesă sunt folosite cu mare băgare de seamă, rafinat, cu umor de calitate şi o interpretare personalizată a fiecărui rol, astfel încât să dispară, pentru câteva ore, imaginile-reper şi comparaţiile inutile.
Tache, Ianke şi Cadâr poate fi şi o poveste despre prietenie, camaraderie, iubire şi bun simţ. Iar aceste valori, ce par a fi uitate de contemporanii bezmetici care aleargă ambiţioşi în numele unor idealuri mai puţin cavalereşti, sunt aduse în scenă cu multă căldură; deloc didactic, deloc expozitiv sau demonstrativ, relaţiile dintr-un timp şi spaţiu pe care le credeam uitate se conturează cu răbdare şi bun gust. Parcă şi respiraţia se încetineşte, parcă şi atenţia nu mai face eforturi pentru a rămâne concentrată – în sala “Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra se deschide un portal şi viaţa de mai demult, cu inocenţa ei, cu naivitatea ei, cu liniştea şi cumsecădenia unui trecut nu foarte îndepărtat, ne înduioşează pe noi cei care le ştim pe toate “la un click distanţă” şi ne dă răgazul unei întâlniri cu un colţ de nostalgie materializată pe scenă.
Nu există inovaţii de efect, reinterpretări isteţe, simboluri şi trimiteri culturale cu dedicaţie; atmosfera pe care scenografia poetică şi bogată în detalii a Mariei Miu şi Lighting design-ul armonios semnat de Grigore Andrei Mihai creează o falie în timp prin care actorii pot extrage o mostră de viaţă dintr-un “atunci” în care nu existau deadline-uri şi meetings. Acest ritm pe-ndelete, răbdarea tipicară a unei vieţi mai puţin complicate, umanitatea profundă a unor situaţii în care fericirea şi respectul sunt armonizate aşa cum astăzi nici nu ne mai punem problema că ar trebui, această poveste cu oameni de bine e motivul pentru care spectacolul se desprinde remarcabil din lungul şir al montărilor cu Tache, Ianke şi Cadâr.
Distribuţia pare a fi ideală: de la Dana Dogaru (Safta), care face din câteva apariţii cluul spectacolului cu vocea hodorogită bodogănind cu haz, la Răzvan Vasilescu (Cadâr), care toacă mărunt şi în surdină cuvintele pe care le însoţeşte de gesturi ce devin comice prin contrapunct. De la Horaţiu Mălăele (Ianke), care decupează precis scurtele momentele de intensitate emoţională aducând aminte de performanţa pe care o făcea cu aproape 20 de ani în urmă pe aceeaşi scenă în Unchiul Vanea, la Mihai Constantin (Tache), a cărui carismă bogată e dublată de o seriozitate foarte asumată şi o duioşie sinceră. Surpriza cea mai frumoasă e distribuirea ideală în rolul Ionel a lui Matei Constantin: tată şi fiu în poveste, tată şi fiu în viaţă, cei doi construiesc cu atâta bucurie şi tandreţe schimburile de replici, încât ai sentimentul că vezi un alter ego întinerit al lui Tache în Ionel cel jovial şi îndrăzneţ.
Tache, Ianke şi Cadâr în regia lui Horaţiu Mălăele este şi va rămâne, probabil, mult timp montarea cea mai reprezentativă a piesei lui Victor Ion Popa pentru o perioadă îndelungată, intrând în galeria reperelor alături de Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru.
https://revistatimpul.ro/tache-ianke-si-cadar-vanzatori-de-nostalgie-la-teatrul-bulandra/
FESTIVALUL DE TEATRU ȘTEFAN IORDACHE, CARACAL 2021. SUB SEMNUL LUI MĂLĂELE. REGAL ACTORICESC ÎN TACHE, IANKE ȘI CADÂR
Paul Rogojinaru (21 iunie 2021)
Aseară, cu un spectacol de zile mari, s-a tras cortina peste una dintre cele mai așteptate și reușite ediții a Festivalului de Teatru Ștefan Iordache, ediția a XI-a. Timp de 11 ani, festivalul a fost și rămâne cel mai important punct de reper în activitățile culturale ale Municipiului Caracal, un maraton al bucuriei spiritului, o adevărată desfătare a minții, o adâncă vibrație a sufletului.
Nu este simplu sau ușor să organizezi și să susții o manifestare culturală de această anvergură, însă când își dau mâna și-și susțin eforturile Primăria Municipiului Caracal, Consiliul Local al Municipiului Caracal, Consiliul Județean Olt, Mișcarea de Rezistență, On Air Event Management, sponsorii Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești, cât și cei trei oameni dedicați culturii (un fel de Sfântă Treime pentru cultura locală) Marius Tucă, Marina Constantinescu și actualul primar Ion Doldurea, lucrurile încep să se contureze, să se așeze, să prindă viață, totul pentru rezistența noastră prin cultură, pentru păstrarea duhului național și a identității ca neam.
Cum era de așteptat, ultima piesă jucată în cadrul festivalului pe scena teatrului din Caracal a fost un adevărat regal actoricesc, adică piesa lui Victor Ioan Popa – Tache, Ianke și Cadâr – care reunește pe unii dintre cei mai mari actori ai țării: Horațiu Mălăele, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Dana Dogaru, Adrian Ciobanu, Maria Veronica Vârlan și Matei Constantin.
Înainte de începerea piesei, cuvântul de încheiere a aparținut tandemului Marina Constantinescu și Ion Doldurea. Domnul primar face o scurtă istorie a trecerii prin timp a teatrului, amintește de restaurarea lăcașului de cultură de acum aproape 15 ani, restaurare în care a fost implicat esențial jurnalistul Marius Tucă, cel care l-a emoționat pe domnul Doldurea cu mesajul Mișcării de Rezistență (rezistență împotriva chiciului și a subculturii) și încheie cu mulțumiri aduse tuturor celor implicați.
La rându-i, doamna Marina Constantinescu mulțumește celor prezenți și organizatorilor, apoi o invită în scenă, prezentând-o publicului pe scenografa Lia Manțoc, cea căreia i-a fost dedicat acest festival. Cele două doamne primesc flori, se înclină și coboară în sală.
În aburii scenei apar conturate trei prăvălii: a lui Tache, a lui Ianke și a lui Cadâr. Din 1932, de când a avut loc premiera, s-au succedat multe puneri în scenă și-au jucat, de fiecare dată, cei mai mari actori ai momentului. Generația noastră a prins trei mari montări: una în care au jucat Alexandru Giugaru, Ion Finteștenu și Marcel Anghelescu, alta cu Radu Beligan, Marin Moraru și Gheorghe Dinică și cea de acum cu Horațiu Mălăele, Răzvan Vasilescu și Mihai Constantin.
Evident că, de fiecare dată, subiectul piesei a rămas neschimbat, numai interpretarea actoricească și viziunea regizorală au adăugat, vizibil, ceva nou. Cu siguranță, însă, în momentul de față, nu credem că ar fi putut exista o altă punere în scenă mai nimerită decât cea văzută aseară, adică cea care a stat sub semnul și amprenta regizorală a lui Horațiu Mălăele, și jucată de alți actori decât cei enumerați mai sus.
De aproape 90 de ani, subiectul derulat și mesajul transmis este același: o reverență și un omagiu adus toleranței, prieteniei și dragostei, toate grevate pe relațiile interetnice dintre un român, un evreu și un turc. Interpretarea magistrală, în primul rând, a celor trei: Horațiu Mălăele, Răzvan Vasilescu și Mihai Constantin și, nu în ultimul rând, a celorlalți patru actori, plus viziunea regizorală a lui Mălăele, aduc ceva nou, inedit: scot piesa din aerul un pic elitist, orășenesc, al montărilor anterioare și-o transferă în atmosfera mai cadă, mai populară, mai veridică, chiar mai prăfuită a unui târg de provincie de început de secol, în acest sens Mălăele amintind de personajul interpretat în filmul Moromeții 2.
Spectatorii râd, se bucură de spectacol, se emoționează având, pe undeva, expresia facială înlăcrimată a Împăratului Roșu: un ochi le râde de bucuria spectacolului și altul le plânge pentru că aici și acum se termină cea de-a XI-a ediție a festivalului. Dar, nu-i nimic, așteaptă încă de pe acum cea de-a XII-a ediție, chit că vor fi nevoiți să treacă prin veșnicia unui an întreg! Deasupra orașului plutește, sărbătorește, mirosul pregnant al teilor în floare. Până anul viitor, rămas bun, Caracal!
FĂRĂ COMPLEXE ÎN FAȚA ISTORIEI
Ion Parhon (Scrisul românesc, nr.12/2021)
Când Horațiu Mălăele s-a hotărât să pună în scenă la “Bulandra” piesa Tache, Ianke și Cadâr, după Victor Ion Popa, momentul avea în spatele său istoria cât o mitologie a spectacolelor înnobilate de creațiile unor monștri sacri ca Alexandru Giugaru, G. Timică, Ion Sorbul și Jules Cazaban (1932), Alexandru Giugaru, Ion Finteșteanu și Marcel Anghelescu (1976), Marin Moraru, Radu Beligan și Gheorghe Dinică (2001), dar și recordul obținut de montarea din 1957, tot la Bulandra, în regia lui Al. Toscani, cu Ștefan Ciubotărașu (Tache), Jules Cazaban (Ianke), Ion Manta (Cadâr), Carol Kron, Octavian Cotescu, Virginia Stoicescu și Ileana Predescu în celelalte roluri, care a văzut lumina scenei în 877 de reprezentații! Convins că “dincolo de tonul romantic-pătimaș, emoționant în epocă, dar întrebător în actualitatea noastră pragmatică și grăbită, piesa conține o temă profundă și are o alcătuire excepțională, aidoma operelor marilor maeștri comediografi de pretutindeni și chiar din toate timpurile”, regizorul și-a propus să realizeze acum o adaptare pe măsura “distribuției ideale din componența faimoasă a Teatrului Bulandra, care să depășească tentația comparațiilor cu montările anterioare”, împlinind încrederea deplină a realizatorilor în “destinul sărbătoresc” al noului spectacol.
Alături de cei trei vecini comercianți cu micile lor magazine (de cartier), astăzi devenite istorie, întrupați de Horațiu Mălăele (Ianke), Răzvan Vasilescu (Cadâr) și Mihai Constantin (Tache), îi vom întâlni pe Matei Constantin, fiul lui Mihai și nepotul lui George Constantin (ce familie de actori!), în rolul Ionel, Maria Veronica Vârlan (Ana), Dana Dogaru (Baba Safta) și Adrian Ciobanu (Ilie). Echipa acestui demers artistic pregătit și el de o viață lungă (așa cum au dovedit-o cu brio spectacolele lui Horațiu Mălăele, ca regizor și interpret cu piesele Cafeneaua, Puricele sau Măscăriciul), este completată prin scenografa Maria Miu (asistent scenografie Maria Constantin), George Marcu și Mihai Bisericanu (muzica), Grigore Andrei Mihai (light-design), Valentin Mârșu (videoproiecție).
Fără a ignora acel comic de situație și limbaj, generat de însuși pitorescul caracterelor și de maniera lor diferită de a trăi și de a conferi adevăr evenimentelor piesei. Spectacolul acesta surprinde plăcut prin simplitatea și firescul unui umor când mucalit, când exploziv, dar mereu generos, sub care se înfățișează, cu discreție, deloc ostentativ, teme de mare altitudine, cum ar fi intoleranța etnică și religioasă, sau eternul conflict dintre generații. Este poate o mică fereastră deschisă către viața de familie din “clasa de mijloc” și din categoria micilor comercianți (astăzi amândouă pe cale de dispariție), cu bucuriile și seismele provocate de un fapt menit să dea o lovitură puternică tradițiilor și mentalităților sacrosancte, ce construiesc o barieră în fața căsătoriei dintre un creștin și o evreică.
Adeseori, interesul față de caruselul întâmplărilor și de modul cum se va încheia conflictul “arbitrat” de Cadâr, în mod firesc atenuat în cazul acestui text bine cunoscut spectatorilor de toate vârstele, va fi completat, dacă nu chiar înlocuit în chip fericit de adâncimea semnificațiilor și spectaculozitatea detaliului interpretativ. Astfel, vizita Anei, fiica lui Ianke, se transformă credibil pe scenă într-o mică sărbătoare pentru toți și pentru fiecare dintre cei trei protagoniști, migăloasa pregătire a vitrinei pentru vânzare de către Ianke devine un delicat ritual, dezvăluind totodată și sentimentul rutinei obositoare ori pândită de îndoieli, iar “jocul” inițiat de Cadâr spre a smulge părinților o sumă de bani necesară tânărului cuplu în pragul căsătoriei devine un veritabil barometru psihologic și emoțional dinlăuntrul celor trei personaje. Atât rostirea replicilor și gesturile, cât mai ales tăcerile, modul cum ascultă și privesc Ianke și Tache propunerile amăgitoare ale turcului se răsfrâng asupra întregului spectacol și ne oferă imaginea unei minunate lecții de viață și de teatru, de omenie și, respectiv, de adevăr scenic, aidoma acelei picături de apă ce păstrează înlăuntrul modestei sale alcătuiri toată forfota și misterul oceanului.
Nota de prospețime și de familiaritate delicată dăruită de realizatorii acestei povești reinventate după textul deja clasicizat se desprinde și din ambianța creată de scenografa Maria Miu, cu acele umile prăvălii tip “la doi pași” ce se descoperă privirilor fără opreliște, ca o nostalgică devoalare a convenției teatrale, așa cum, de pildă, iau naștere emoția, bucuria complice a vizitatorilor studiourilor hollywoodiene, unde se păstrează parte din decorul (fațada) unor clădiri și spații citadine devenite mitologice prin poveștile și starurile care au condus spre nemurire istoria filmului. Toate acestea ne îndeamnă și pe noi, spectatorii, “să depășim tentația comparațiilor”, spre a nădăjdui împreună cu realizatorii la “destinul sărbătoresc” al spectacolului de la “Bulandra”.
