Tatăl

Horia Ghibuțiu

 

La 89 de ani, realizările interpretative ale lui Victor Rebengiuc sunt demonstrații viguroase de grandioasă artă a nemuririi scenice.

 

Când mă uit la Victor Rebengiuc îl văd pe tata tânăr.

 

Cam pe la vârsta la care tata a fost în Danemarca și a văzut “Hamlet” chiar la castelul Kronborg din Helsingør (Elsinore-ul lui William Shakespeare). Tata avea să-mi vorbească despre un “Hamlet” produs de Old Vic la castelul Kronborg, cu Laurence Olivier și Vivien Leigh protagoniști – îi știam de la televizor și din revista “Cinema”, așa că am dat din cap ca și cum aș fi înțeles importanța acelei puneri în scenă.

 

Când l-am văzut pe Victor Rebengiuc întruchipându-l pe Apostol Bologa în cel mai mare film românesc, “Pădurea spânzuraților”, m-a frapat asemănarea cu tatăl meu: slăbănog, năsos, blond ca paiul. Am citit ulterior că de fapt, în platou, actorului i se lipise un tul de nas ca să pară cârn, i se oxigenase părul, ochii îi fuseseră accentuați prin machiaj.

Îl socot pe Victor Rebengiuc un simbol al lipsei de concesii făcute în vremuri teribile. Îmi amintesc de o realizare excepțională a teatrului românesc, “Dimineața pierdută” de Cătălina Buzoianu, după cartea Gabrielei Adameșteanu – am văzut spectacolul în 1986, anul premierei. Încă mă urmărește emfaza cu care Victor Rebengiuc – asemenea oricărui actor măreț, fiecare rol a părut mereu croit pentru el – rostea replicile profesorului Mironescu, modul în care vitupera pe seama faptului că ne lipsesc iluziile naționale și că avem un pragmatism excesiv din pricina căruia ne-am predat prea rapid în încercările din vâltoarea istoriei.

 

Pe scenă și în viață, Victor Rebengiuc a reușit să devină și să rămână cea mai puternică voce a dreptei conștiințe naționale. Verticala morală a teatrului românesc și a societății noastre. Un om și un actor dintr-o bucată.

 

Îi revăd rolurile cu ochii minții și mi le imaginez pe cele în care nu l-am văzut. Poate pentru că m-au marcat prea adânc vorbele lui Robert Heinlein: “Oricine se poate uita la o fată frumoasă și să vadă o fată frumoasă. Un artist se poate uita la o fată frumoasă și vede femeia în vârstă care va ajunge. Un artist mai bun se poate uita la o femeie în vârstă și să vadă fata frumoasă care a fost. Dar un mare artist – un maestru, căci asta a fost Auguste Rodin – se poate uita la o femeie în vârstă, să o portretizeze așa cum e acum, și să forțeze privitorul să vadă fata frumoasă care a fost. Mai mult de atât, poate face pe oricine să vadă că această fată adorabilă e vie, deloc în vârstă și urâtă, doar pur și simplu captivă în trupul său ruinat. Te poate face să înțelegi tăcuta, nesfârșita tragedie a faptului că nicicând nu s-a născut vreo fată care să îmbătrânească mai mult de 18 ani în inima ei, indiferent de ce i-au făcut nemiloasele ore scurse”.

 

Sigur, îl văd tânăr pe Victor Rebengiuc pentru că semăna cu tata și pentru că mi-e dor de tata, care a plecat prea tânăr. Dar datorită manierei în care stăpânește tinerețea fără bătrânețe artistică, actorul ne face pe toți să îl vedem tânăr, chiar și în rolul dinaintea retragerii de pe scenă, cel din “Tatăl”, spectacolul condamnat să fie văzut, din acest motiv, mai cu seamă pentru protagonist.

 

Am fost aseară la avanpremiera spectacolului “Tatăl” pentru a-l vedea pe Victor Rebengiuc în vârstă. O etate pe care o sfidează dansând step și intrând cu o luciditate artistică majestuoasă într-un rol despre pierderea minții.

 

Prin simpla montare a acestui spectacol, regizorul Cristi Juncu s-a confruntat, temerar, cu trei provocări imense: să îl distribuie pe Victor Rebengiuc alături de niște actori reduși din start, în conștiința publicului, la rolul de sparring-partners ai protagonistului, punerea în scenă să fie, inevitabil, comparată cu filmul briliant al lui Florian Zeller (cu Anthony Hopkins și Olivia Colman, rulează pe HBO Max), precum și cu faptul că spectatorii cu cazuri de demență în familie vor avea propria cheie de lectură a piesei. Cred că regizorul a făcut față acestor provocări concepând un spectacol matur, rotund, de referință pentru actuala stagiune a celui mai bun teatru din țară și pentru cele viitoare. Un spectacol la finele căruia a apărut în pantaloni scurți pe scenă. Parte din ropotele furtunoase de aplauze i se cuvin.

 

“Voi juca în continuare în spectacolele “Regele moare” şi “Tatăl” cât voi mai fi în stare să joc sau până când direcţiunile teatrelor Naţional şi Bulandra vor crede de cuviinţă”, a precizat Victor Rebengiuc înainte de avanpremiera de aseară. Via, hipnotica sa prezență pe scenă e mărturia artistică a faptului că Regele nu moare și că Victor Rebengiuc e Old Vic, Tatăl teatrului nostru.

 

https://www.facebook.com/horiaghibutiu.ro/photos/a.770304582995767/8296326327060184

ÎNTÂLNIRE MEMORABILĂ CU O VALOARE A ARTEI ACTORULUI

Ileana Lucaciu (14 iunie 2022)

 

Victor Rebengiuc, valoare remarcabilă a artei actorului, a acceptat să interpreteze dificilul personaj André din “Tatăl” de Florian Zeller pentru a comunica retragerea din activitate la vârsta celor 90 de ani pe care îi va împlini în februarie. Firește va fi prezent pe scenă în continuare, în “Tatăl”, dar și “Regele moare” la Naționalul bucureștean însă, nu va mai accepta distribuirea într-un alt proiect. Emoționant și de neuitat este acest moment! Opțiunea Marelui Actor pentru retragere prin acest rol, trimite spre sensul tematic dramatic al piesei – bătrânețea cu posibilul accident al pierderii lucidității în relații cu familia, în viața curentă. Este o temă dramatică a actualității, cu bătrânii singuri care au nevoie de sprijin pentru îngrijire.

 

Autorul piesei, Florian Zeller, dramaturg și scenarist francez contemporan, a fost răsplătit cu numeroase premii, chiar și pentru ecranizarea piesei “Tatăl”, când lui Anthony Hopkins i s-a atribuit premiul Oscar pentru interpretare rolului principal. Piesa face parte dintr-o trilogie – “Mama” (montată la Teatrul “Nottara” de Cristi Juncu), “Tatăl” și “Fiul”, toate cu aceiași tematică – singurătatea și efectul depresiei. Urmărind interpretarea lui Victor Rebengiuc în personajul bătrânului André cel atins cu vârsta de decrepitudine, asiști de fapt, la un “one man show” prin construcția piesei, și greu îți poți imagina că un alt actor poate da viață credibil în teatru, nu în film, unui rol atât de complex și dificil și poate realiza o creație fabuloasă, puternic emoțională. Victor Rebengiuc trăiește, intens, sincer pe scenă și cu sensibilitate, stările bătrânului André cel afectat de pierderea memoriei, ajuns la delir în imaginarea și evocarea relațiilor cu familia. Interpretarea sa e realistă, impresionantă în delirul personajului, când situațiile par reale sau e posibil a fi chiar reale prin modul în care André relaționează cu familia. Victor Rebengiuc scoate textul din jocul confuziilor dintre real și fantasmele personajului André pentru a sublinia drama interioară marcată de singurătatea omului, ce îl poate duce la o boală psihică. Vocabularul e puțin înzestrat cu cuvinte pentru a elogia interpretarea lui Victor Rebengiuc, când actorul cu inteligență își folosește harul pentru a transmite publicului avertizarea dramatică privind necazurile bătrâneții celor aflați în singurătate, demni, dar care ajung la pierderea lucidității.

 

Stilul dramatic original al construcției piesei merge pe linia montajului, realitate și delirul manifestat de André. Același stil îl aplică Florian Zeller și în “Mama”, numai că acum îi dă mai multă concretețe. Apreciatul și harnicul regizor Cristi Juncu s-a apropiat de Florian Zeller și după ce a montat “Mama” la Teatrul “Nottara”, spectacol care urmează a fi comentat, oferă publicului “Tatăl” și reușește bucuria unui moment special de întâlnire cu Victor Rebengiuc. Pentru a pune în practică viziunea regizorală, Cristi Juncu este unul dintre puținii regizori care deține știința că ACTORUL e element de bază al unui spectacol, alături de scenografie. După reușita colaborare cu scenografa Nina Brumușilă pentru “Cină cu prieteni” pe scena sălii “Liviu Ciulei”, revine acum folosind posibilitățile tehnice ale acestei scene, colaborând cu scenografa Carmencita Brojboiu care susține expresiv sensurile acțiunii și tema piesei. Decorul devine un personaj al vieții cu bunele și relele ei. Scena se rotește mereu ca viața personajelor, decorul e o casă cu toate compartimentele sale – sufragerie, dormitor, baie, o terasă în care delirul lui André prinde transparență cu sens major. Casa se învârte ca și mintea lui André. Decorul și costumele Carmencitei Brojboiu servesc excelent ilustrarea tematică a piesei pe care regizorul Cristi Juncu o expune ca o tragicomedie. În acest spectacol se provoacă și râsul publicului prin interpretarea excepțională a lui Victor Rebengiuc, dar imediat râsul încremenește în următorul moment când actorul sugerează grava stare mentală a personajului André cel care fizic poate dansa și step, iar actorul la aproape de 90 de ani, îl execută dezinvolt.

 

Sprijin major pentru sublinierea confuziilor mentale ale lui André, este fiica sa Anne, o femeie cu o existență cu dificultăți, divorțată care și-a găsit un nou partener, pe Pierre, dar e preocupată și copleșită de durere pentru soarta și starea psihică a tatălui. În compania interpretării lui André de către Victor Rebengiuc, actor de forță, actrița Ana Ioana Macaria susține strălucit caracterizarea personajului Anne, în funcție de stările dictate de text. Relaționează cu sensuri multiple cu André, dar și cu Pierre, fie în momente reale, fie în fantasmele tatălui. Distribuția se completează prin intervenția unor personaje argument al conflictului declanșat de starea bolii lui André și interpretarea lor este fără reproș realizată de Maria Veronica Vârlan (Laura), Cătălin Babliuc (Bărbatul), Oana Tudor (Femeia) și Constantin Dogioiu (Pierre, rol însă, schematic descifrat de text).

Regizorul Cristi Juncu a urmărit să nu figureze diferențe în ilustrare teatrală a situațiilor prin efecte derizorii, punctează concretul realității, umbrit de delirul lui André cel decrepit; vrea să prezinte o realitate tristă și o face pe deplin și prin decorul-personaj. Acțiunea piesei lui Florian Zeller este alambicată prin trecerea de la real la delirul bătrânului André, dar Cristi Juncu reușește să îi sporescă sensul major prin interpretarea lui Victor Rebengiuc.

 

“Tatăl” rămâne un spectacol eveniment pentru cariera artistică a unui Mare Actor, Victor Rebengiuc. E drept că în aceste vremuri grele în care lumea s-a cofruntat cu o pandemie și acum, cu un război alarmant, cu suferințe, tema bătrunilor singuratici rămâne în planul doi, spectacolul ne atenționează însă, că trecerea în etapa finală a existenței – bătrânețea, poate fi dramatică.

 

P.S. Trebuie să vedeți acest spectacol pentru VICTOR REBENGIUC, dar să veniți cu o floare pe care să o aruncați pe scenă, la aplauze, ca minim gest de respect și prețuire pentru o VALOARE a teatrului nostru.

 

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2022/06/tatal-teatrul-bulandra-sala-liviu-ciulei.html

CE E REALITATEA?

Monica Andronescu (14 iunie 2022)

 

“Niciodată nu mi-am dorit ca Tatăl să fie doar o poveste. Am vrut să fie mai mult de-atât, am vrut să fie o experiență, și anume ce ar însemna să pierzi totul, inclusiv propriile repere.” Iată ce spune despre propriul text Florian Zeller, unul dintre cei mai de succes dramaturgi ai momentului, cu un Premiu Oscar în palmares, după ce a adaptat piesa “Tatăl”, ea însăși recompensată cu un Premiu Molière, transformând-o într-un scenariu pentru unul dintre cele mai bine cotate filme ale momentului. Așadar, piesa “Tatăl” scrisă acum aproximativ zece ani, face parte dintr-o trilogie: “Tatăl”, “Mama” și “Fiul”, toate sondând probleme psihice și mentale, absolut fascinante, se pare, pentru scriitorul care declara de curând pentru The Guardian: “Știu ce înseamnă anxietatea. Cunosc bine frica.”

 

În România, piesa “Tatăl”, pusă acum în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Cristi Juncu, se află la a doua montare, după cea a lui Radu Iacoban de la Teatrul din Arad. Iar Cristi Juncu, în această primăvară, a explorat două dintre perspectivele pe care le oferă Zeller asupra degradării mintale, montând la Teatrul Nottara piesa “Mama”, care a avut de curând premiera, urmată acum de “Tatăl”, la Teatrul Bulandra, pe scena Sălii “Liviu Ciulei”. “Într-un anume fel, e un joc”, spune Zeller. “Am vrut să creez ecouri între piese…” Iar aceste ecouri se simt și-și răspund într-un mod interesant în cele două spectacole ale regizorului Cristi Juncu tocmai pentru că sunt construite în cheie total diferită. Și, cu siguranță, merită văzute amândouă.

 

Vorbind despre filmul “The Father”, Zeller spunea aceste cuvinte care s-ar potrivi perfect și spectacolului de la Bulandra: “Filmul nu este despre a le spune oamenilor ce trebuie să facă. Dar există o consolare, una superbă și extrem de reală, în a ne aminti că suntem cu toții în aceeași barcă. Arta ne reamintește că nu suntem doar individualități. Ci că suntem parte din ceva mult mai larg.”

 

Această senzație o creează, cu siguranță, spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc în rolul Tatălui, bărbatul care trăiește dezintegrarea lumilor din el însuși și din afara lui cu un fel de seninătate dureroasă, care, în cea mai mare parte, e echivalentă cu o nouă realitate, la fel de valabilă. În fapt, spectacolul reușește această superbă reconfigurare a realităților, ca-ntr-un puzzle de multiversuri, din care lipsesc însă permanent bucăți. Ceea ce te lasă pe tine, ca spectator, să umpli golurile, să le hașurezi, să inversezi între ele bucățile de puzzle pe care ți le oferă creatorii, să jonglezi cu sensurile, să îți alegi o realitate sau alta.

 

Planul de suprafață e acesta: un bărbat își trăiește dezintegrarea. Demența îl face să nu mai controleze nici realitatea imediată, nici amintirile. Închis într-un carusel de amintiri care se amestecă și se reinventează, nume, locuri și întâmplări din viața lui alunecă toate ca pe un patinoar de sensuri și nicio realitate nu rămâne limpede până la capăt. Dar pe fiecare dintre ele, el o trăiește cu aceeași pasiune și cu aceeași credință că e cea adevărată…

 

Decorul creat de Carmencita Brojboiu pe scena de la Bulandra e un carusel. Cu spații diferite din diverse momente ale vieții lui. Și care se modifică de la o scenă la alta. Dormitorul lui, un living unde stă de vorbă cu fiica lui, o cameră de spital… toate apar și dispar, iar detaliile lor concrete se modifică în funcție de universul în care mintea lui alege să călătorească. Pereții rețin în ei ceva din fragilitatea dezintegrării, iar când îți ridici privirea vezi, în timp ce caruselul se rotește că acolo, sus, totul e ruină.

 

În acest spațiu, un amestec de metaforă și concret, Victor Rebengiuc îl construiește pe André. E ultimul rol din cariera lui absolut extraordinară, așa cum a anunțat de curând, iar acest lucru face ca tot ceea ce se întâmplă pe scenă să fie și mai puternic. Victor Rebengiuc în acest rol – un bătrân care își trăiește cu un fel de noblețe greu de povestit în cuvinte ultimele frânturi de lumină din existența lui – oferă nu doar o privire puternic, intens emoțională asupra lumii și asupra vieții, total lipsită de orice urmă de sentimentalism, ci și o meditație inteligentă asupra sensurilor existenței. Și, în plus, prin felul cum Cristi Juncu lasă deschise diverse planuri, spectacolul se joacă permanent cu posibilitatea ca… într-o altă galaxie, într-un alt univers, fiecare dintre scenele trăite de el să fie adevărate și reale. Și nicio secundă nu scapi de întrebarea: ce e, totuși, realitatea? Există? Nu cumva e doar un construct al minții noastre?

 

André, interpretat de Victor Rebengiuc, e un bătrân seducător, uneori șarmant, alteori agresiv, alteori vesel, alteori trist, extrem de trist, uneori prins în plasa unor amintiri pe care nu le poate descâlci, uneori răutăcios, alteori cald, aproape mereu dornic de afecțiune, un om care-și trăiește cu credință realitatea paralelă, cu o asemenea credință, încât te fură și pe tine în ea, un om singur, în căutarea propriului sine, în căutarea copilului din el… Sunt scene care-ți taie respirația, iar prezența lui Victor Rebengiuc pe scenă este pentru noi toți privilegiul unei întâlniri magice. E întâlnirea cu un mare artist. Cea mai frumoasă scenă, pe care o iei cu tine în orice univers ai călători, e cea în care André dansează step… Pentru a o cuceri pe Laura, îngrijitoarea găsită cu greu de fiica lui, ca să aibă grijă de el, interpretată cu un amestec de candoare și emoție de Maria Veronica Vârlan, André își inventează pe loc un trecut în care a fost dansator și se ridică de pe fotoliu și începe să danseze step. Magie!

 

Cristi Juncu își construiește spectacolul ca pe niște bucăți de realitate, în care te fură. Luate separat, fără scena de final, care se întâmplă în spital, aproape toate momentele sunt create într-o zonă de realism pe care-l tulbură doar ceva din felul cum se filtrează lumina, doar ceva din felul cum se mișcă decorul, doar un feeling straniu care se insinuează de nicăieri și de pretutindeni și pe care îl lasă să planeze ca un semn de întrebare asupra a tot și a toate. Care… te face să îți pui în permanență sub semnul întrebării propria realitate. Oare eu acum sunt în timpul corect?!

 

Scenele se scurg cu o oarecare cursivitate temporală, spectacolul începe cu o scenă între el și fiica lui Anne, interpretată de Ana Ioana Macaria. Ea e femeia caldă, blândă, care suferă până la limita neputinței, care încearcă iar și iar să găsească o soluție, care trăiește un coșmar. Cu o tristețe care-i e a doua natură, așa o interpretează Ana Ioana Macaria pe Anne, reușind să fie permanent un partener în oglindă pentru tatăl ei și, cumva, din amintirile lui sparte, ca niște cioburi de oglindă, se conturează și imaginea ei de femeie. Dar e greu de pus cap la cap cine e ea cu adevărat (și nici nu contează), pentru că e când absentă, când prezentă, când divorțată de mult, când într-o relație veche, când singură, când într-o iubire la Londra… Constantin Dogioiu este partenerul ei, corect în rolul Pierre, a cărui prezență alternează cu cea mult mai puternică, a lui Cătălin Babliuc, care știe să nuanțeze momentele în care e prezent în scenă, oscilând între ironie și tandrețe aspră, între cruzime și stranietate. De asemenea, Oana Tudor, corectă și ea în rolul femeii care uneori în mintea lui ia chipul fiicei, iar la final se devoalează ca fiind asistenta de la clinică, păstrează și creează “echilibrul” între realitățile din mintea lui.

 

Spectacolul “Tatăl” nu e ușor de dus. Nu e deloc “entertainment”. E o montare care-ți pică greu, care te chinuie, care te face să-ți pui viața toată sub semnul întrebării, care te sperie, care-ți deschide o perspectivă deloc simpatică asupra bătrâneții și a pierderii memoriei, care te așază față în față cu demența, care îți dă fiori reci și îți aduce lacrimi în ochi. Dar e una dintre cele mai puternice experiențe pe care le puteți trăi în acest moment într-un teatru din București. Și e, înainte de toate, întâlnirea cu un mare artist, cu vocea lui pe care o iei cu tine pentru totdeauna, peste mări, țări și universuri, cu privirea lui, cu universul lui cu tot, universul unui mare artist, care a străbătut un drum lung până aici… aproape un secol. Victor Rebengiuc. O imagine superbă creată de Cristi Juncu și care-ți rămâne pe retină: privirea Anei Ioana Macaria, prin gemulețul de la rezervă vag luminat și el, Tatăl, rămânând singur, pe un pat de spital…

 

https://artitudini.ro/ce-e-realitatea/?fbclid=IwAR3hKcF2xLCfgPON5Crahn6_QfRUmlmE7Gb6iKIBO-6ChWRQ0ouUyzjsvPE

ReUitarea

Răzvana Niță

 

Străbunica mea a murit la 94 de ani perfect lucidă. Cam în ultimul deceniu de viaţă dezvoltase o obsesie: vroia să ştie tot timpul cât e ceasul. Nu avea un ceas la mână – asemenea lui André din spectacolul de la Bulandra –, prefera ceasurile de masă. Acestea aveau însă un mare defect: rămâneau în urmă sau pur şi simplu stăteau. Şi – cum străbunica mea locuia singură – cea mai credibilă sursă pentru ora exactă rămânea Radio România. O vizitam foarte des şi de fiecare dată aventura aflării orei exacte era subiectul principal. “Ce spui, ăştia la Radio nu mai dau ora exactă la fiecare ceas? O jumătate de noapte am aşteptat să spună ora!”. O întrebam de fiecare dată “Bine, dar ce nevoie ai? Nu îţi face nimeni program, nu ai ora fixă la nimic”. Iar ea de fiecare dată îmi răspundea “Trebuie să ştiu pe ce lume sunt”.

 

Probabil că atunci când îmbătrânim şi timpul se scurtează simţim nevoia de a-l ţine pe loc. A ţine ochii pe ceas poate fi o formă de prelungire a supravieţuirii. Cât sunt cu ochii pe timp el nu poate fugi nicăieri. E prizonierul meu. Îl controlez, îmi stă la dispoziţie. Sigur că mai există şi “ceasul biologic”, cel adesea probat pe parcursul existenţei, rutinat şi eficient, instinctul, intuiţia. Numai că înaintarea în timp ne alterează reflexele, percepţiile şi ne răpeşte siguranţa: ziua de azi este singura zi de mâine pe care putem conta.

 

Propunându-ne un personaj copleşit treptat dar iremediabil de demenţă, Florian Zeller reuşeşte performanţa evitării melodramei şi a patetismului ieftin. André nu îşi pierde nici demnitatea, nici personalitatea şi nici minţile, adică un anumit tip de raţiune. El rămâne şarmant, simpatic şi rezonabil. Slăbiciunea omului nu anulează forţa umanităţii lui. “Tatăl” este de fapt un omagiu adus apusului (evit deliberat cuvântul “sfârşit” pentru că sfârşitul nu e acesta şi nu e aici, mai curând e un sfârşit fără de sfârşit) şi o reverenţă în faţa devotamentului filial.

 

Cândva Lear, bătrânul rege neiubit rătăcind în furtuna propriului apus, Victor Rebengiuc se apropie de personajul de aici cu tandreţe, dezinvoltură şi înţelepciune (a vârstei desigur dar mai ales a experienţei profesionale). Ştirea breaking că este “ultima premieră a maestrului” a fost pe punctul să capete aura catastrofei, o încântare pentru semenii noştri tabloizi şi isterici, pentru care nu atât teatrul cât loviturile de teatru contează. Victor Rebengiuc face ce a făcut toată viaţa: munceşte, cu pasiune şi talent. Faptul că un om – artist sau nu – munceşte cu aceeaşi exigenţă şi aceeaşi responsabilitate la 89 de ani cum a făcut-o şi la 59 sau 39 de ani… ei, abia ăsta ar fi un subiect de breaking news.

 

Revenind la spectacol, merită remarcată şi de această dată discreţia cu care Cristi Juncu ştie să construiască un spectacol, maniera generoasă şi valoroasă în care face toţi paşii în lateral, felul în care înţelege să se pună în slujba, când nu în umbra, actorilor. Acest confort pe care îl asigură deopotrivă interpreţilor şi spectatorilor, acest sentiment de siguranţă, este nepreţuit. Povestea de pe scenă are un astru, un rege Soare, asta e clar. Victor Rebengiuc seduce prin felul în care găseşte întdeauna calea către adevăr, către autentic, omenesc. Te ia cu el de la primele replici şi îi rămâi alături pe acest drum al Damascului, încasând împreună toate adevărurile orbitoare. Ana Ioana Macaria, Cătălin Babliuc, Oana Tudor, Constantin Dogioiu, Maria Veronica Vârlan compun laolaltă un univers esenţial, un personaj colectiv multifaţetat: Celălalt, raportul între iluzie şi realitate, contrapunctul, la limită lumea toată. Acest joc pe muchie, între vis şi real, fantasmatic, cinic, halucinant nu e simplu, iar cei pomeniţi mai sus chiar izbutesc o indubitabilă performanţă, sunt convingători şi veritabili.

 

Metafora cheie din finalul piesei – copacul care îşi pierde şi frunzele şi ramurile – se regăseşte simbolic şi în scenografia semnată Carmencita Brojboiu, un fel de arbore bătrân, adânc scobit, brăzdat de scorburi ce se rotesc. Minunat, inspirat, execuţie de maestru!

 

Am ajuns la final aşa că poate s-ar cuveni să explic titlul pus în capul acestor rânduri. Pentru toată lumea bătrâneţea e anticamera sigură a morţii, deci pe cale de consecinţă e ceva foarte trist. Cu atât mai mult când vine la pachet cu pierderea memoriei, mai brutal spus demenţa senilă. Pierderea memoriei nu înseamnă pierderea amintirilor, nu înseamnă că tu nu mai eşti tu, ci doar că tu eşti rătăcit în tine însuţi. Te simţi pierdut şi în pericol aşa cum nu te-ai mai simţit niciodată.

 

Niciodată? Greşit. S-a mai întâmplat o dată. Nu îţi mai aduci aminte pentru că nici atunci nu aveai conştiinţa propriului eu. Ştii când? În primele tale clipe de viaţă. Atunci suntem fragili, golaşi, tulpini neînmugurite. Nu recunoaştem nimic, orice atingere ne sperie, lumina e prea puternică. La puţin timp însă, cineva ne ia în braţe, ne hrăneşte, învăţăm să căutăm căldura, să iubim viaţa, ne construim memoria.

 

Şi dacă bătrâneţea e drumul înapoi? Dacă îmbătrânind învăţăm ReUitarea, pentru a putea păşi dincolo uşori şi limpezi cum am venit?

 

Ieşim din scorbura trupului nostru fără prejudecăţi, regrete sau riduri, uitând ce am fost şi totuşi fiind. Cei mai cuminţi dintre noi vor primi cadou aripi. Şi ceasuri topite, ca în Dali.

 

https://razvananita.wordpress.com/2022/06/15/1545/?fbclid=IwAR3DfRQkGER4X1OIgNPI6VbrgjwcRqM9gY7jI68emBvy0DS-zQF0ZfMW6m8

Dragi spectatori, pentru a fi primii care află informații despre programul Teatrului Bulandra, despre repetiții, viitoarele premiere sau alte evenimente speciale, vă invităm să vă abonați la newsletterul nostru.