Vânătoarea
CÂND VINA E UN JOC DE COPII
Monica Andronescu (26 februarie 2024)
Rapiditatea cu care societatea absoarbe și plăcerea cu care înghite pe nemestecate informația despre vină, vina celuilalt, a celui de lângă tine, a devenit în din ce în ce mai extinsul „sat global” în care trăim o formă de existență. Azi, în lumea noastră grăbită și avidă să îngurgiteze informație, orice informație, fără să mai stea să despartă grâul de neghină și, cel mai important, fără să-i mai pese cu adevărat care e grâul și care e neghina, oricine se poate trezi brusc prins într-un malaxor absurd, într-un context care-i schimbă total viața, fără ca el să mai poată face cu adevărat ceva. Un mecanism pervers în care cineva aruncă asupra ta o vină de care ceilalți ajung să te considere vinovat, iar pata nu se mai șterge niciodată, indiferent câte dovezi în favoarea nevinovăției s-ar aduce.
Într-un orășel din Danemarca, o comunitate frumoasă, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și cu toții sunt prieteni, un loc unde se serbează Ziua Recoltei cu coruri de copii și totul are aparența Paradisului, se întâmplă într-o zi ceva care tulbură liniștea. Și totul se răstoarnă și nimic nu va mai fi la fel.
Spectacolul „Vânătoarea”, pus în scenă de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Bulandra, vorbește despre acest malaxor al vinovăției absurde și despre mecanismele care conduc spre acest tip de comportament aproape tribal, care în esență, domină societatea noastră pe care ne place s-o credem evoluată.
Pentru prima lui colaborare cu Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege o poveste explorată de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm într-un film care acum vreo zece ani a făcut furori și a fost nominalizat la cele mai importante premii, un text adaptat pentru scenă de David Farr. Iar ceea ce creează pe scena de la Grădina Icoanei e un spectacol răvășitor, excelent condus, cu tensiuni dozate impecabil, un spectacol la care două ore nu respiri, o poveste despre vină și iubire și traumă, despre (ne)asumare, despre instinct, despre spiritul de turmă, despre prietenie, despre societate, despre manipulare. Unul dintre cele mai puternice spectacole care se joacă în acest moment în București.
Un spațiu simplu, multifuncțional, construit de Maria Miu, ca o cabană uriașă din lemn, care conține în el pe de o parte ideea ce comunitate restrânsă, de undeva, dintr-o Danemarcă de provincie, în care oamenii trăiesc aproape de natură unde pădurea și vânătoarea sunt un modus vivendi și, pe de altă parte, lasă sentimentul că această comunitate e cât lumea de largă. Iar spațiul va fi pe rând grădinița, locuința lui Lucas, biserica sau cabana de vânătoare unde se adună bărbații comunității. Și convenția e la vedere – scaune goale pe care se așază cei care ies din scenă.
Povestea e dură. Un bărbat iubit și prețuit de toată comunitatea devine victima unei fetițe de 6 ani. Cruzimea mai mult sau mai puțin inocentă a unui copil neglijat de propria familie, prea consumată în nefericiri și traume pe care nu știu să le gestioneze, îl transformă pe învățătorul Lucas în ținta întregii comunități. Pe scurt, Lucas este acuzat de pedofilie. Dar vă las întreagă plăcerea de a descoperi pe scenă felul în care sunt create detaliile acestui moment care declanșează „vânătoarea” în orășelul în care părea că totul e neschimbat de când lumea.
În rolul lui Lucas, Andi Vasluianu construiește unul dintre cele mai consistente și interesante personaje din traseul lui artistic. Un amestec de asumare și revoltă, de candoare, tristețe și neputință, Andi Vasluianu lasă să se vadă că în spatele tăcerilor lui se ascunde o lume întreagă încă neexplorată. Lucas creat de el este un bărbat singuratic și închis în sine, care are multă, infinit de multă căldură de dăruit, care pare că poartă în el un fel de vină tragică și multe traume și cu cât încearcă să greșească mai puțin, cu atât ratează iar și iar, relație după relație: cu soția care l-a părăsit, cu prietenii, cu fetița de la grădiniță… Excelent este construită și gestionată în spectacol relația dintre el și fetița Clara – Eva Panduru este o mică revelație. Iar scena în care ea îi dăruiește acadeaua în formă de inimă are și poezie și erotism. La fel de bine sunt gestionate și celelalte scene cu copii, Andrei Voicu în rolul Peter, băiețelul care, cu toată inocența, îi arată Clarei imagini interzise pe un telefon mobil e și el un actor în devenire.
Ceea ce surprinde frumos spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este pulsul acestei mici comunități unde lucrurile o iau razna după ce Clara inventează o poveste ca să se răzbune pe Lucas. De la momentul luminos în care copiii cântă de Sărbătoarea Recoltei (Corul de Copii „Omis”), până la finalul tenebros când un grup de bărbați aleargă în slow motion (efectul este teribil și tulburător) cu armele în mână după pradă, montarea preia și redă sensibil ritmul cu care lucrurile se degradează. Și, în același timp, surprinde inima acestei mici lumi în care fiecare încearcă să-și pună în acord povestea și nefericirea personală cu timpul și societatea. Sunt excelent construite scenele în care bărbații comunității își etalează masculinitatea cu o sticlă de bere în mână și cu cântece și glume colorate, e acolo un amestec de inocență și cruzime aproape tribale. Pe aceste obiceiuri în care trăiesc de când s-au născut se sprijină existența lor, iar atunci când un cutremur le dărâmă pilonii se adună ca-n haită și atacă…
Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc în rolurile Mikala și Theo, părinții fetiței Clara, construiesc subtil și plin de substanță toată pânza aceea de legături eșuate și de nefericiri și individuale, și de cuplu care duc la eșecul unei familii și care, în esență, este adevăratul generator al dramei care se întâmplă în orășel. Ea e mama care, deși se străduiește, nu reușește să stabilească o relație reală cu fiica ei și distanța dintre ele este atât de bine surprinsă în scena dintre ele două din seara de Crăciun. Iar el e tatăl și soțul care își poartă cu el toate traumele copilăriei și care nu știe exercițiul tandreții. Hilde, directoarea grădiniței, este Mirela Gorea și apasă pe emoții și trăiri tipice într-o situație precum cea în care se trezește prinsă, ea e prima căreia Clara îi spune povestea despre Lucas și tot ea e cea care-l aduce la grădiniță pe Per, un fel de psiholog improvizat, interpretat nuanțat de Lucian Ifrim, cu un strop de lascivitate latentă. Lor li se adaugă Gabriel Vatavu în Gunner și Ioan Paraschiv în Rune, cei doi vânători care completează frumos cercul masculin, adăugându-i ceva tenebre și durități. O prezență aparte este cea a lui Ștefan Radu în rolul Marcus, fiul lui Lucas, care se întoarce acasă la tatăl lui și care, în tot acest univers care-i e ostil, e singurul care-i acordă încredere și îi pune mamei Clarei oglinda în față: „Dar tu știi cine e fiica ta?” Ștefan Radu vine în acest rol cu o energie aparte, care echilibrează și completează cumva organic energia lui Lucas.
Ce reușește spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este nu doar să seteze un ritm și un tip de suspans, ca-ntr-un thriller bine condus – ceea ce face oricum –, dar mai important decât atât e că surprinde și dezvăluie subtil acel mecanism psihologic care face ca un individ să devină într-o clipă victima unei întregi societăți și, mai ales, felul cum se poate prăbuși viața unui om, într-o clipă, din cauza unei minciuni pe care nimeni nu mai poate, nici atunci când e totul dovedit, s-o considere o minciună. Și faptul că răul e mai puternic decât binele și nu poate fi șters.
„VÂNĂTOAREA” LA TEATRUL BULANDRA DUPĂ FILMUL DE THOMAS VINTERBERG ȘI TOBIAS LINDHOLM
Eliza Ene Corbeanu (2 martie 2024)
În foaierul Teatrului Bulandra spectatorii mai informați știau ce-i așteaptă pe scenă – o adaptare după filmul danez “Vânătoarea”, regizat de Thomas Vinterberg (co-scenarist alături de Tobias Lindholm), în care Mads Mikkelsen a câștigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Nominalizări la Premiile Oscar pentru cel mai bun film străin, nominalizări la Globul de Aur, suficiente detalii cât să stârnească interesul.
Tragi cu ochiul la scenografia imaginată de Maria Miu, ce pare, mai degrabă, o schiță plină de sugestii, într-un spațiu minimalist, cu decor sumar și rigid, dominat de scaune și accente tăioase de lumini (light design-ul îi aparține lui Daniel Klinger) care le permit actorilor să umple imaginația și să adauge elementele poveștii doar prin mișcări, cuvinte și tăcere.
Ideea regizorală a lui Alexandru Mâzgăreanu avea nevoie ca personajele sale să se decupeze firesc dintr-un spațiu compus din elemente discrete, lumea reconstruită pe scenă trebuie să se destrame într-un ritm cât mai puțin vizibil, minciuna, insinuările, drama vor crește și se vor topi fără să-ți dea vreun răgaz să-ți tragi sufletul.
Piesa începe candid, cu un cor de copii (corul OMIS) intonând o melodie care te păcălește, relaxându-ți simțurile pentru a primi fără niciun avertisment lovitura de grație, pregătită minuțios, într-un crescendo accentuat de muzica originală a spectacolului (Alexandru Suciu e răspunzător pentru tremurul pe care îl veți simți și pentru bătăile de inimă haotice pe care conflictul le va genera pe măsură ce povestea curge).
Dă-i minciunii un avans de 24 de ore și nu o vei mai ajunge niciodată din urmă, dar ce zic eu 24 de ore, dă-i un avans de câteva vorbe duse de vânt și catastrofa se transformă în monstru.
În centrul acestei catastrofe stă Lucas, interpretat de Andi Vasluianu, un profesor de școală primară foarte popular printre elevi, siguratic, dar păstrând o relație bizară cu ,,grupul părinților,, ce par să îi acorde încredere deplină și susținere necondiționată.
Regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a jucat mult cu simbolurile, construind în jurul fiecărui personaj o lume, creând tipologii care se disting ușor în gloata ce va deveni imprevizibilă la un moment dat.
Theo, interpretat de actorul Cătălin Babliuc este un soț și un tată alcoolic, imun la orice relație de familie, conflictual, apatic și imprevizibil. Gunner (actorul Gabriel Vatavu) genul de tată alfa, amator de filme porno și vânătoare, Rune (actorul Ioan Paraschiv) personajul misterios, un fel de tăietor de lemne ce se sfătuiește cu pasărea împăiată ce-i servește drept prelungire a brațului. Marcus (actorul Ștefan Radu) fiul mult așteptat, care-și împarte interpretarea între liniștea asurzitoare și explozia de cuvinte de la finalul spectacolului, Per (actorul Lucian Ifrim) conțopistul atotștiutor, dornic să se integreze în lumea bărbaților dominanți, Hilde (actrița Mirela Gorea) figura maternă a directoarei de școală preocupată de păstrarea aparențelor, superficială și degrabă încrezătoare în orice bârfă, Mikala (actrița Ioana Anastasia Anton) mama de rit nou, nefericită și neînțeleasă, victima unei relații de familie din care simte că nu poate evada.
Am lăsat la final cei doi copii Clara (în interpretarea Evei Panduru) și Peter (interpretat de Andrei Voicu/Călin Petru) pentru că ei au stârnit cele mai intense șoapte printre spectatori: cum să aduci pe scenă niște micuți, când povestea se construiește în jurul unei acuzații de pedofilie, când maturii înjură și se lovesc, când conflictul e peste putință de înțeles și totul o ia razna?
Răspunsul este simplu: nu putea fi altfel, fără minciunile drăguței de Clara, viața profesorului cel bun Lucas nu ar fi sărit de pe șine, fără filmulețul din telefonul băiețelului Peter, triggerul ar fi lipsit, absurdul situației s-ar fi pierdut în detalii dacă pe acea scenă nu ar fost copiii și inocența lor.
Isteria generalizată și puterea minciunii nu pot funcționa altfel, iar intenția spectatorilor de a judeca opțiunea regizorului de a folosi o fată și un băiat aflați la vârsta la care încă mai cred în povești, sunt o dovadă că experimentul a reușit: oamenii au tendința de a trage cele mai proaste concluzii, fără să le pese prea mult de adevăr.
Cu alte cuvinte, sala se transformă într-un fel de oglindă a scenei – mentalitatea de turmă complică jocul.
Dincolo de această introspecție neuzuală în sufletul publicului, piesa te ține legat în scaun, uiți să mai respiri și nu te poți împiedica să nu te întrebi ce ai face dacă te-ai afla în rolul personajului Lucas, acuzat, pe nedrept de abuz sexual, de o fetiță inocentă de 5 ani.
Teama lui Lucas este foarte palpabilă, dintr-o dată viața lui devine o țintă în care toată lumea aruncă săgeți otrăvite. Cine nu ar crede-o pe Clara, fetița cu chip de înger, când povestește cu detalii înspăimântătoare despre felul în care profesorul ei iubit, Lucas, a pus-o să îl atingă ?
Adulții iraționali care sunt și părinți, despică problema în mii de ițe, despică totul, iar când crezi că problema a fost lămurită, îți despică propria minte lăsând-o să sângereze de ciudă și furie.
O adevărată vânătoare, în care totul se transformă în arme: cuvintele, gesturile, gândurile, zvonurile, chiar și tăcerea.
Jocul actorilor este remarcabil, vă veți convinge singuri de asta, nimic nu este artificial, forțat, ori exagerat, ei toți creează o lume îngrozitoare când o privești din afară, dar din care facem parte cu toții, fără ca măcar să ne dăm seama.
Long story, short, participați la Vânătoarea Teatrului Bulandra și mai vorbim apoi…
https://evz.ro/vanatoarea-teatrul-bulandra-filmul-thomas-vinterberg-tobias-lindholm.html
NU CĂLCA PE LINIE SAU TEATRUL BATE FILMUL: „VÂNĂTOAREA” LUI ALEXANDRU MÂZGĂREANU. LA BULANDRA.
Luciana Antofi (5 martie 2024)
Goana dinăuntru.
Alergatul în gol prin pădurea întunecată a celor mai mari frici ce și-au înălțat semeț trunchiurile în sufletul tău copleșit de neputințe, căutând cu disperare să nu te abați de pe cărarea dreaptă a vieții pe care nu te-ai oprit niciodată să semeni speranțe, trăgând nădejde că are să te scoată într-o zi la marea lumină. Convins că poți parcurge oricând drumul înapoi fără teamă și rușine, oricâtă vină și regret s-a strecurat printre semințele pe care le-ai sădit fără să știi odată cu speranțele ce ți-au luminat timid calea.
Deodată se face întuneric și te trezești bâjbâind după cărarea binecunoscută, condamnat să privești în față sau chiar să îmbrățișezi crengile pline de spaime și angoase de care te tot împiedici în fugă, vinovat fără vină vânat mișelește de gura mereu flămândă a lumii în căutare de nou ospăț, devorat încă înainte să fii doborât. După ce ai fost mai întâi confundat de stârnacii trimiși să ispitească prada și ai rămas cu ceafa descoperită în bătaia puștilor ei, ațintite rece și amenințător spre larma pe care au produs-o înăuntru, ce-și poartă bâlbâit pașii prin hățișurile proprii în așteptarea ecoului trăgaciului încercând să se apere sau măcar să stabilească legea după care se poate acuza și pedepsi braconajul emoțional.
„Mi-a arătat chestia lui”.
Câteva cuvinte rostite de o fetiță (ingenua Eva Panduru) care aruncă în aer scena împânzită de arme și scaune pline de așteptări deja mirate, paralizând sala de teatru. Așa începe goana pe dinăuntru a lui Lucas (excelent Andi Vasluianu!) al cărui suflet caută să se adăpostească de pădurea de frici, rămânând captiv între pereții de lemn ai cabanei de vânătoare în care s-a bucurat de-a lungul timpului de altfel de goană, după viață și după fiare sălbatice, împreună cu prietenii și camarazii lui. La marginea orășelului nordic care le-a sudat de-a lungul timpului tovărășia, validată de viața în oarecare armonie cu micuța lor comunitate în care se cunosc bine unii pe alții și împreună cu toată lumea, însoțindu-și viețile la bine și la rău, sprijinindu-se și ajutându-se la nevoie, la necaz sau la bucurie, pe care nu s-au sfiit niciodată să și le împărtășească.
Până la acest foc de armă.
Tras inspirat în cel de-al patrulea perete (și ascuns degrabă după un cântec de vânătoare ce pornește o scenă veselă, cât să-ți poți trage sufletul după șoc) într-unul dintre cele mai intense momente dramatice la care poate asista în această stagiune publicul bucureștean. Patul de lemn al puștii ce-a slobozit cartușul se sprijină ferm de umărul trăgătorului Alexandru Mâzgăreanu, ce va urmări atent alicele ascuns după țeava lungă ce pare să-i fi asigurat o tragere precisă în emoționalul atent pregătit și relaxat de o gașcă de copii, înghețat o clipă și repornit în trombă pentru a încasa gloanțele ce vor urma.
Grădina Icoanei, Sala „Toma Caragiu”, „Vânătoarea”, cea mai nouă premieră a Bulandrei. Un spectacol-șoc după filmul danez „Jagten” din 2012 al lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, care-l are ca protagonist pe celebrul Mads Mikkelsen (adaptat scenic mult diferit în textul propus de David Farr și montat pentru prima dată la Teatrul Almeida din Londra în 2019, tradus acum în limba română de Adrian Nicolae și lansat în premieră pe o scenă din România).
O dramă psihologică complexă ce pune în mișcare mecansime psihologice și sociale (de atac și de apărare) și relații interumane numai bune de chestionat teatral la toate nivelurile, într-un spectacol tulburător care sondează adânc prin traumele noastre de adulți, atent vârâte printre glasuri de copil (spectacolul se bucură de participarea Corului de copii „OMIS”), jocuri cu mingea și jucării de pluș, mărturisite printre cântecele, colinde de Sărbătoare și arme de vânătoare la ceasul în care copilăria s-a oprit o clipă în loc.
O clipă în care tot orizontul cunoscut s-a întors pe dos, răstălmăcind sensul existențelor unor bieți oameni, aruncați cu mic cu mare în bezna introspecțiilor, scotocind care cum se pricepe mai bine după greșeală, după păcat, după culpă, după trădare, după dreptate, după responsabilitate, după respect, dar cel mai mult după iubire. Iubirea ce poate să le aducă mult râvnita iertare, singura care poate să pună din nou în mișcare acele ceasornicului cu care se măsoară toată copilăria, de care are fiecare atât de multă nevoie. Picurată abil în acordurile vesele de la sărbătoarea recoltei, transformată apoi în ritmuri discrete ce-o însoțesc cu mister și suspans către maturitatea forțată (muzica lui Alexandru Suciu îmbracă pertinent acțiunea și susține solid acustic întregul spectacol, dezlănțuindu-se excelent în momentele de maxima tensiune).
Interesantă opțiunea de a păstra toți actorii (adulții) mereu în scenă, la vedere, așteptându-și cuminți pe scaune intervenția în narativul dur pe care sunt nevoiți (de prezența copiilor) să-l struneacă și să-l îmblânzească, fiind în permanență responsabilizați (parcă sub – și de – amenințarea armelor ce nu părăsesc nici ele scena, într-un spațiu care devine pe rând și grădiniță, și sală de serbare, și interior de biserică), convențional care le imprimă fiecăruia un atitudinal încărcat (am urmărit actorii pe scaune frământându-se în semiîntuneric împreună cu spectatorii la auzul celor mai neplăcute replici, luându-ne conștient martori în povestea lor) pe care trebuie să-l integreze în joc și să-l folosească atent în preajma copiilor, mai ales în prezența și în interacțiunile cu cei din rolurile principale, Clara (Eva Panduru) și Peter (Andrei Voicu, care asigură rolul alternativ cu Petru Călin), cărora trebuie să le dea socoteală (moral) prin întregul lor comportament (uman și actoricesc).
Sunt prinși cu toții în spațiul claustrant al cabanei înțesate cu puști de vânătoare, pe care Maria Miu îl exploatează ingenios în descrierea și folosul comunității daneze, în care vânătoarea este o îndeletnicire importantă a bărbaților, transformându-l pertinent prin doar câteva artificii de la o scenă la alta (câteva obiecte de decor, schimbarea poziției scaunelor, deschideri spectaculoase pe verticala înaltă a peretului de lemn din fundal) în grădiniță, locuință, biserică și chiar spațiu exterior.
Tot greul este ușor dus pe umerii lui Andi Vasluianu, actor (și părinte!) cu un interior bogat (îl arată priceput și asumat în gestică, mimică și privire, pe care le separă foarte bine în cele două mari categorii de interacțiune – cu adulții și cu copiii – , integrând progresiv și transformările la care sunt ambele supuse și adăugând nuanțe diferite, foarte precise, de care are nevoie pentru relațiile cu fiecare partener de scenă) care-și înțelege foarte bine rolul. Un Lucas blând, bun și vesel, educatorul iubit de toți copiii care găsesc în el sprijinul, atenția și afecțiunea pe care n-o primesc din altă parte (neglijați în general de adulții prinși în chipuri diferite cu ale vieții), îndrăgit și respectat de colegi (se simte mai ales la începutul spectacolului în relația cu directoarea Hilde a Mirelei Gorea, dar și în felul în care-l abordează mai târziu Per – Lucian Ifrim – în timpul anchetei), prieten de bază și bun tovarăș de pahar, de șotii și de arme (dovedite din plin în prima scenă de vânătoare) și un părinte iubit și iubitor (excelentă relația pe care o construiește cu fiul lui Marcus, un Ștefan Radu empatic și revoltat, care trăiește din plin drama tatălui, pe care încearcă să-l apere din toate puterile lui, limitate doar de neputințele adolescenței și de suferința produsă de separarea părinților).
Revolta lui se petrece aproape în întregime în interior, ceea ce face spectaculoase cele câteva răbufniri, anunțate și schițate doar prin câteva semne din fișa personajului (e divorțat, trăiește singur și lumea vorbește despre asta, a ajuns chiar și la urechile copiilor) și prima scenă a vânătorii, în care este fixată natura masculină, însetată de libertate, de sânge și de pradă.
Aruncat brusc în prăpastia absurdă a unei acuzații nefondate, extrem de dură și de greu de contracarat, de care nu știe să se apere, expus la agravare și prin prisma circumstanțelor care i-au presărat cu eșecuri biografia în ultima vreme, Lucas e încolțit din toate părțile. Andi Vasluianu face față cu succes provocărilor și reușește să creeze relații credibile și puternice în scenă, mai ales cu cei doi copii care provoacă și împrospătează cu prezența lor afectivul (inspirat aleși, dezinhibați, cooperanți și atenți, pot dezvolta cu succes cariere în domeniul interpretării) cărora le arată infinită răbdare și iubire chiar și în momentele de revoltă din care șterge priceput orice urmă de ranchiună. Clara ingenuă și curioasă a Evei Panduru este punctul forte în care se sprijină construcția personajului său, îmbrăcând interacțiunile cu fetița care-l provoacă mereu (și care va declanșa nevinovat drama) în straturi fine de empatic, romantic și chiar erotic, pe care caută să i le explice și contracareze în același timp în forma cea mai puțin agresivă pentru a nu produce daune în emoționalul ei, vinovat doar de plăcerile descoperirilor inocente (puternică scena cu acadeaua). Peter al unui șturlubatic Andrei Voicu (în rolul băiețelului, asigurat în alte distribuții de Petru Călin) are de apărat în scurtele lui apariții o învățată superioritate și detașare de gen (e cel care-i arată relaxat Clarei, din poziția unui cunoscător, filmulețul interzis din telefon care va stârni imaginația inocentă fetiței), amendând în doar câteva replici foarte bine plasate comportamentele adulților din jur, pe care pare să-i fi studiat îndelung.
Mai ales că oamenii ăștia mari care le populează orizontul cară zgomotos după ei traume, minciuni și frici diverse pe care încearcă să le îmblânzească cât mai mult ca să treacă neobservate. Și cărora bărbații din comunitate le varsă din când în când preaplinul în partide de vânătoare în care golesc sticlele tovărășiei (foarte bine punctată în gălăgioasele întâlniri de la cabană de Cătălin Babliuc – care conduce autoritar și loja de vânătoare –, Gabriel Vatavu și Ioan Paraschiv, ce construiesc complementar portretul masculului de pe aceste meleaguri), legându-și prietenia în glume obscene și manifestări cathartice, zgomotoase, sălbatice, aproape tribale, menite să le valideze puterea și masculinitatea, deloc dispuși însă să-și susțină prietenul la nevoie, ba mai mult, năpustiți violent asupra lui în lipsa oricăror dovezi.
Mikala și Theo, părințiii Clarei în care s-au întrupat interesant Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc, costruiesc cu grijă în paralel relațiile cu fetița (în care li se vede fiecăruia deopotrivă vina și fragilitatea), oferindu-ne în același timp o imagine credibilă a eșecului în cuplu, probabil un pattern în micuța comunitate, ce se bazează pe insuccesele și renunțările individuale (la care cel mai probabil sunt împinși de tradiții pe care le urmează orbește, aduse împreună pe masa reproșurilor încrucișate ale familiei la ceas de cumpănă) despre care pare să nu fi vorbit nicinul până acum, explodate brusc în momentul celei mai crunte confruntări de care au avut vreodată parte. Cătălin Babliuc îl conduce excelent pe Theo printre furiile care dau năvală în mintea și sufletul lui, întunecându-i cărămizile judecății și strecurându-i atent printre crăpături suspiciunile din care va construi strâmb zidul credinței, în care uită să mai pună câte un strop de iubire, lăsând ranchiuna și resentimentele să se exprime din ce în ce mai violent, încercând să scoată afară urletele furtunii din interior, dar reușind în cele din urmă să-l confrunte bărbătește pe Lucas și să-i facă o ofertă. În timp ce Mikala a Ioanei Anastasia Anton parcurge traseul invers, adunând priceput furia împrăștiată inițial peste toți și toate în perimetrul tot mai restrâns al unei soluții noi (pe care n-ar fi ghicit-o nimeni și pe care doar sufletul unei mame e capabil să-l intuiască) din momentul în care simte răzgândirile fetiței, pe ale cărei declarații nu mai pare atât de sigură, dar pe care se vede nevoită să le apere în continuare cu îndârjire până la proba contrarie (dezlănțuită în confruntarea cu Lucas, oprită de întrebarea nemiloasă a lui Marcus). În ciuda tuturor forțărilor pe care ciudații gardieni ai narativului încearcă să-l forțeze pentru că nu sunt în stare să-l înțeleagă (o demonstrează interesantul personaj Per al lui Lucian Ifrim, contabilul devenit peste noapte psiholog în improvizata comisie de disciplină însărcinată cu pedepsirea abuzului, care nu se știe dacă e însetat de adevăr sau de senzațional, oscilând între mirare, curiozitate, perplexitate și revoltă, gata să-și piardă cumpătul în numele moralei, dar obsedat mai degrabă de corecta îndeplinire a sarcinilor și respectarea procedurilor). Și în ciuda eforturilor disperate ale lui Hilde (caldă și afectată Mirela Gorea), directoarea grădiniței și protectorul spiritual al tradițiilor din orășel (prin intermediul definițiilor ei se și fixează portretul dezirabil al comunității) care se străduiește din răsputeri să-i țină laolaltă fiii după episodul care le-a transformat dramatic mersul firesc al lucrurilor, convinsă că tot ce are mai de preț o comunitate mică este fericirea copiilor, bucățele de rai ce merită apărate cu toată ființa ei ce se încăpățânează să le păstreze nealterată tradiția colindelor și a spectacolului închinat nașterii Domnului. Probabil oamenii ca ea sunt singurii în stare să-i aducă în cele din urmă pe calea cea bună, transformându-i în stâlpi de nădejde în care comunitatea își poate pune chiar de mâine încrederea (cazul fiului Marcus, foarte bine susținut de Ștefan Radu, rămas alături de tată până la capăt în ciuda monstruozităților de care a fost acuzat, câștingându-și simbolic locul în rândurile comunității care-i va răsplăti până la urmă devotamentul prin botezul vânătorii).
Evoluția conflictelor suprapuse în scenă oferă o radiografie pertinentă a societății contemporane, amenințată de forțe virtuale tot mai puternice care transformă continuu realitatea până la înlocuire, nevoită să se adapteze la adevăruri tot mai fluide, în continuă mișcare, pe care-și pun tot mai puternic amprenta transformatoare indiscrețiile, bârfa și judecățile de toate felurile, venite la pachet cu libertatea de exprimare și ușurința de comunicare în marea rețea socială a lumii cotidiene. Schimbând irecuperabil comportamentul și relațiile umane recognoscibile în această eră digitală plină de promisiuni și capcane, cărora individul, ispitit încă de la o vârstă fragedă, poate să le cadă oricând pradă.
Ne lăsăm prea ușor și prea devreme acaparați de viteza unei lumi în alergare, gata să tragă mult prea repede concluzii, vânându-ne unii altora vulnerabilitatea, slăbiciunile și greșelile, inventariate succint în graba cu care ne punem la zid unul pe altul și apăsăm pe trăgaci înainte să ne gândim doar pentru a valida buna noastră purtare, ba chiar mai invităm la ospăț și un pluton de execuție să se bucure împreună cu noi de o nouă partidă de vănătoare.
O lume care nu mai e dispusă să se oprească, măcar pentru o clipă, să întrebe o fetiță de ce nu vrea să calce pe liniile de pe drum.
