TEATRUL GALANT AL LUI ANDREI ŞERBAN

Alexandru Pătraşcu (21 Mai 2019)

În aproape o lună, Andrei Şerban trece de la teatrul politic la comedia filosofică şi arta pentru artă, prin textele aceluiaşi Shakespeare, la aceeaşi companie (Bulandra). O distanţă mai mare între Richard 3 şi aceste Zadarnice chinuri ale dragostei, cu greu s-ar putea imagina.

Love’s Labour’s Lost e una dintre piesele lui Shakespeare rar jucate, din cauză că textul e sofisticat, făcând aluzii la literatura unor vremuri îndepărtate. Mai mult, acea literatură veche nu doar că ne este prea puţin cunoscută nouă, celor neiniţiaţi, ci este chiar aproape irelvantă în România. O provocare aparent insurmontabilă pentru un regizor, nu şi pentru Andrei Şerban.

Translatarea contextului curţii regelui Navarrei într-o contemporaneitate de ghetou e irelevantă, dacă vrei să cauţi în această punere în scenă vreo corespondenţă ascunsă cu realităţile româneşti. Ea nu încearcă să sugereze nimic altceva decât truismul actualităţii lui Shakespeare ca dramaturg. Țin minte că m-a indispus efortul Danielei Dima de a adăuga tăieturi din ziare ale unor articole de Andrei Pleşu şi Radu Paraschivescu peste libretul Văduvei vesele. Nici aducerea în prezent a lui Richard III nu m-a convins, dar nici nu m-a deranjat. De data asta însă, Daniela Dima s-a dovedit a fi esenţială în adaptarea replicilor acestei piese în limba română obişnuită, a oamenilor de pe stradă. Aluziile poetice devin inteligibile în versurile chinuite a patru bărbaţi puşi pe cucerit nişte franţuzoaice sofisticate, ba chiar autoironia lui Ferdinand care-şi verifică rimele e unul dintre momentele cele mai hilare ale spectacolului.

Sigur, se poate reproşa predispoziţia actorilor români pentru comicărie derizorie, accentuată şi mai mult de stilul show-urilor în care joacă breasla pe la diverse televiziuni. Da, şi dicţia lui George Ivaşcu lasă de dorit, uneori enervant de mult. Şi, da, tuşa regizorului iese şi ea puţin îngroşată de toate aceste neajunsuri.

Dar… Rar am văzut un spectacol atât de coerent, în care cele aproape două ore şi jumătate fără pauză să treacă atât de repede. M-am trezit pufnind în râs în foarte multe momente, deşi nu cedez uşor în faţa umorului facil. O secvenţă la care mă amuz şi acum, consemnând-o, este cea în care trei nobili din Navarra, împreună cu regele lor, se deghizează în ruşi ca să curteze incognito suita unei prinţese franţuzoaice, bărbaţii vorbind “ruseşte” într-o limbă română cu accent moldovenesc, în timp ce actriţele graseiază toate cuvintele, rulând  consoana “r” foarte “franţuzeşte”, deşi vorbesc tot româneşte, iar între cele două grupuri există un translator (mai mult chiar: un personaj în travesti), care “traduce” mesajele dintr-o tabără către cealaltă, evident, doar schimbând accentul.

Dar sub aparenţa facilităţii şi în ciuda recursului la kitsch, folosit însă cu inteligenţă, punerea în scenă realizată de Andrei Şerban nu exclude lacrima care striveşte mozartian un zâmbet, meditaţia asupra slăbiciunii firii omeneşti fiind mereu prezentă, în diferite doze, până la cântecele finale (prezente şi în textul lui Shakespreare), cu care regizorul te trimite acasă să te mai gândeşti că această comedie nu e doar una de situaţii.

Într-o astfel de punere în scenă, atât de abilă în a te absorbi în jocul râsetelor dar şi al căderii pe gânduri, talentul actorilor e foarte bine pus în valoare. Ar fi nedrept să remarc pe cineva din distribuţie, pentru simplul fapt că toţi actorii au fost excelenţi. Sună banal, dar am mai întâlnit odată un spectacol la fel de ingenios regizat, pornind de la o lucrare aparent neofertantă: Indiile galante, opera-balet a lui Rameau, montată de acelaşi Andrei Şerban la Palais Garnier din Paris acum două decenii. Sigur, Rameau e un mare compozitor baroc, cu multe momente foarte frumoase, dar patru ore de audiţie a muzicii lui nu au nici o legătură cu călătoria spirituală pe care ţi-o propune un Wagner în patru ore de Parsifal, de exemplu. Cu toate acestea, Andrei Şerban s-a simţit parcă stimulat de dificultatea misiunii de a spune ceva interesant din punct de vedere regizoral în cele patru ore, deşi plictiseala, acest diavol care se ascunde în teatru, stătea la pândă la fiecare scenă, îngrozind la tot pasul orice alt regizor. Or, aceste Zadarnice chinuri ale dragostei mi se par echivalentul teatral al Indiilor galante de la Paris. De unde şi titlul acestui articol. Şi sugestia de a merge la Iaşi, la sfârşitul lunii Iunie, când Indiile galante se reiau la Operă.

https://despreopera.com/2019/05/22/teatrul-galant-al-lui-andrei-serban/

DRAGOSTEA, DE LA COMÈDIE LA COMEDÍE: AURORA BOREALIS PE SCENA TEATRULUI BULANDRA

Andreea Nanu (21 mai 2019)

Andrei Şerban a transformat Zadarnicele chinuri ale dragostei într-o experienţă teatrală care, asemeni unei splendide aurora borealis, irizează şi transfigurează estetic sala de la Grădina Icoanei.

E interesant că Shakespeare a început, se spune, prin a-şi exersa condeiul cu o comedie: Zadarnicele chinuri ale dragostei. Până în zilele noastre, comedia e mai degrabă sinonimă facilului, divertismentului, sau considerată o specie secundară, asociată unei anumite “lejerităţi a fiinţei”. Jocuri de cuvinte, quiproquo-uri şi măşti, calambururi şi situaţii amuzante, comedia e făcută să deconecteze, să expună ridicolul condiţiei umane, să stârnească râsul. Dar de la râs ca simplă formă de entertainment (mai ales în varianta contemporană, egoistă şi consumeristă) până la râsul catharsis, ca experienţă plenară a spiritului ori ca expresie a eului comunitar, de la comèdie la comedíe, e drum anevoios. Shakespeare, genial în a surprinde universalul, comprimă timpul – de obicei lung – pe care-l cere o revelaţie sau măcar o schimbare de stare. La Teatrul Bulandra, în cea mai recentă premieră a regizorului Andrei Şerban, sunt suficiente două ceasuri pentru ca ceva în noi să se schimbe fundamental. Pornind de la o traducere realizată de Lucia Verona şi Horia Gârbea, într-o adaptare liberă de Daniela Dima, Andrei Şerban a transformat Zadarnicele chinuri ale dragostei într-o experienţă teatrală care, asemeni unei splendide aurora borealis, irizează şi transfigurează estetic sala de la Grădina Icoanei. Plin de culoarea întregului spectru de stări şi sentimente umane, animat de vitalitatea verbului convertit la spiritul timpului nostru, spectacolul arată, încă o dată, de ce în România şi pe marile scene ale lumii, Shakespeare şi-a găsit un interlocutor pe măsură în regizorul Andrei Şerban; măsură care, asemeni unei miraculoase lentile, ni-l apropie pe marele Will.

Dacă ar avea un chip, comedia shakespeariană ar putea fi descrisă, aproape ca în discursul iconografic, drept un copil bătrân. Fiindcă sub Şăgălnicia vorbelor, sub fluiditatea contrariilor, se ascunde o meditaţie profundă, sobră, despre viaţă şi dilemele ei. Dragostea, a fi sau a nu fi, adevărul, statornicia, sacrificiul, transpuse într-un dialog menit să anime nu doar scena şi actorii, ci, mai ales, să ne descopere nouă, spectatorilor, logica dramatică a cotidianului. Teatrul e viaţă. Râsul e purificare, la fel cum jocul, în cele mai înalte expresii ale imaginaţiei ludice, înseamnă cunoaştere. Zadarnicele chinuri încep într-o grădină, având ca martor şi confident pomul înţelepciunii (promise), iar de jur-împrejur simboluri ale “binelui” (jurămintele nobile semnate “cu sânge” de regele Navarrei şi cavalerii din suita sa, Berowne, Longaville şi Dumaine) şi ale “răului” (ghiduşa Juaquinetta muşcând dintr-un măr, bufonul hâtru Tărtăcuţă, prinţesa Franţei şi doamnele ei de companie, Rosaline, Katherine şi Maria). Binele şi răul se confruntă în arena unui câmp deschis, în afara porţilor cetăţii, pe un teritoriu care doreşte să rămână neutru, nepătat de viaţă, fără de păcat. Însă de la bun început, lupta celor două “forţe” e contaminată de cea mai perversă eroare: prejudecata, nefirescul unui pact care sfidează legile firii. Dacă la suprafaţă, comedia pare să fie despre războiul sexelor, în esenţă Shakespeare ne spune o parabolă despre natura umană, despre încleştarea dintre raţiune şi sensibilitate, dragoste şi putere.

La Shakespeare, spune Peter Brook, totul este esenţial, nu există momente secundare. Fiindcă el nu ne spune ce crede despre o anumită experienţă, ci ne face părtaşi, prin teatrul ca relaţie vie între oameni, la lucrul în sine. Cu fiecare nouă montare a lui Shakespeare, Andrei Şerban reuşeşte să ţină continuu spectatorul treaz, forţându-i limitele astfel încât să se privească pe sine, lucid, în oglinda pe care teatrul i-o aşază în faţă. Iar Zadarnicele chinuri funcţionează ca un joc de oglinzi, pe cât de complex pe atât de unitar, trecând de la simpla reflectare exterioară a imaginii, amplificată caleidoscopic în jocuri şi şoapte tandre, la replierea interioară pe care o dă, în final, gândul la moarte. Pe cât de simplu e decorul conceput de Octavian Neculai, în care Andrei Şerban reinventează cu pasiune spaţiul gol, pe atât de complicate ni se descoperă lumile interioare ale personajelor, prinse în capcana propriilor contradicţii. Regele Navarrei (George Ivaşcu) doreşte cunoaşterea, e gata să sacrifice ceea ce ştie (traiul tihnit de la curte, compania femeilor frumoase) pentru ceea ce-şi imaginează (înţelepciunea), urmând o cale pe care n-a mers niciodată (studiul, rugăciunea, abstinenţa). E un idealist care nu se cunoaşte pe sine şi pe care mândria îl aruncă în ridicol. Longaville (Alin State) şi Dumaine (Lucian Ifrim) jură fără să citească ce semnează chiar “cu sângele”. Singurul care-şi încordează discernământul înainte de lupta cu sine e Berowne, poetul; el încearcă prin realism să dizolve aburul mitic răspândit de ceilalţi în jurul râvnitei vieţi contemplative. Chinurile lor devin iute zadarnice, fiindcă ţinta e din capul locului greşită. Etimologic, păcatul nu înseamnă atât încălcarea unui consemn, ci se referă la ratarea ţintei (din gr. amartya), la un eşec existenţial. Or, ce ne spune Shakespeare, ca într-o pagină de Pateric, este că nu putem ajunge la contemplaţie ocolind viaţa şi nucleul ei dur, dragostea. Cele care conduc, cu forţă şi fineţe “partida de vânătoare” sunt femeile, prinţesa Franţei (Ioana Anastasia Anton) însoţită de Rosaline (Alexandra Fasola), Katherine (Silvana Negruţiu) şi Maria (Maria Vârlan). Strategia lor abilă, mijlocită de “calul troian” Boyet (Catinca Nistor), se strânge ca o pânză de păianjen în jurul bărbaţilor. Odată atinşi, ei leapădă armurile, pierd din vedere stratagemele savante devenind simpli oameni, neputincioşi în faţa îndrăgostirii. Bravura cedează locul lamentaţiilor, gemetelor, suferinţelor dar şi duplicităţii, fricii de a-şi vedea expusă trădarea. Trecerile, metamorfozele sunt redate printr-un joc actoricesc impregnat de vitalitate şi culoare, ca un foc de artificii; umor, inventivitate în mimică şi gesturi, ritm, rafinament în sugestia celor mai infinitezimale nuanţe, lăsând să izbucnească, tocmai prin idiosincraziile bolii date de Cupidon, contradicţiile ce ne macină. Eclerajul, costumele versatile ale Editei Lupea, secvenţele de musical, toate ţes atmosfera personală, intimă, adăugând o dimensiune aproape tactilă la ceea ce în text nu poate depăşi intricatul joc de cuvinte. Andrei Şerban traduce cu prospeţime şi senzualitate inteligentă forţa luxuriantă a poeziei shakespeariene, invitându-ne să explorăm limbajul ca experienţă a sensibilităţii educate prin intelect. Cu uimirea copilului, construieşte o lume din preaplinul clipei. Râsul lui e al creatorului de teatru care deschide, prin artă, porţile oricărei lumi închise – cetatea regelui Navarrei sau propriile noastre fortăreţe.

Nu suntem ceea ce pretindem, nu ştim ce vrem fiindcă nu ne cunoaştem pe noi înşine. Shakespeare foloseşte şi în Zadarnicele chinuri metoda lui preferată de denunţ: deghizarea şi teatrul în teatru. Domnii se costumează în ruşi, arătându-şi la adăpostul măştilor lipsa de pudoare. Doamnele, deşi le descoperă stratagema, se lasă la rândul lor descoperite ca nişte făpturi destul de frivole, cu (prea) mult sânge rece, care iau declaraţiile şi darurile bărbaţilor drept o simplă glumă. Versatilul Tărtăcuţă (Cătălin Babliuc), infatuatul don Adriano de Armado (Constantin Dogioiu) şi temerara Molie (Adela Bengescu) pun la cale un spectacol mediocru la care spectatorii-actori reacţionează dându-şi pe faţă meschinăria, prejudecăţile; apariţia lui Iuda Macabeul e punctul de inflexiune în care aurora borealis a dragostei începe să se desfacă, să-şi lepede culorile fosforescente pentru nuanţa sobră a adevărului; un adevăr pe care Shakespeare ni-l spune tuturor, ca unora ce purtăm împreună, de la Geneză, o vină grea – neputinţa de-a iubi: “Ce faceţi nu-i nici nobil, nici drept şi nici frumos.”

Dacă în Mult Zgomot pentru nimic, acest soi de comedie a erorilor se termină cu bine, printr-o căsătorie ce satisface logica lumii aşezate, în Zadarnicele chinuri comicul capătă un nimb tragic. Un mesager îi anunţă prinţesei moartea regelui Franţei; strigătul ei îndoliat aruncă un văl funebru peste ceea ce fusese până atunci o grădină a deliciilor, dacă nu încă gustate, cel puţin imaginate. “Spaţiul gol” al scenei, câmpul deschis posibilului se sfâşie, ca o breşă violentă în realitate. Regele cere mâna prinţesei, dar ieşirea bruscă din vis le arată lor, femeilor, că “timpul e prea scurt pentru un jurământ pe toată viaţa”. În punctul despărţirii, femeile şi bărbaţii devin, ca odinioară în Paradis, Femeia şi Bărbatul, metafore complementare ale umanităţii pe care le purtăm, fiecare, în noi. În această (răs)cruce a jocului, comèdia banală devine Comedíe. Fiindcă Shakespeare nu se joacă de-a viaţa, ci ne pune viaţa în joc; un joc dramatic răscumpărător şi taumaturgic care, sub masca ludicului, ne expune aşa cum suntem. Pentru a ne vindeca. O judecată a sufletului la porţile cetăţii contemplative, în “grădina raiului” pe care făpturi simple ca Tărtăcuţă şi Juaquinetta o vor împodobi cu rodul dragostei lor. Un paradis (regăsit?) peste care se aşterne, placid ca mersul lui Don Adriano, zgomotul de fond al maşinii de tuns iarba – urma impecabilă a cotidianului impersonal.

După Zadarnicele chinuri, actorii şi spectatorii se despart. “Luaţi-o pe aici. Noi pe dincoace!”, strigă frumoasele străine, dar nu înainte de a lansa iubirii o provocare: mergi în pustiu, taci, un an (sau mai mulţi), ridică-te la înălţimea jurământului de fidelitate şi eu, Dragostea, îţi voi răspunde. La capătul fermecătorului duet elisabetan dintre Femeie şi Bărbat, dintre Iarna “cerebrală” şi Primăvara “înfocatului sânge”, un nou anotimp îşi aşteaptă, într-o tăcută splendoare, împlinirea.

https://revista22.ro/cultura/dragostea-de-la-comedie-la-comedie-aurora-borealis-pe-scena-teatrului-bulandra

COPACUL VIEŢII, COROANA FIDELITĂŢII, LUMINA DRAGOSTEI

Andreea Nanu (30 mai 2019)

Spectatorii de teatru din Bucureşti au privilegiul să se bucure de un “preaplin Shakespeare”: în doar patru luni, regizorul Andrei Şerban a creat împreună cu Daniela Dima, regizor asociat, pe scena Teatrului Bulandra, două spectacole unicat, “Richard 3” şi cel mai recent, “Zadarnicele chinuri ale Dragostei”.

Mă număr printre cei care revin la spectacol dar şi asupra impresiilor avute. E limpede că tot ce a scris Shakespeare se cere revizitat, retrăit, cu o disponibilitate mereu proaspătă. Fiindcă e vorba despre întâlnirea cu un text, cu un univers ale cărui semnificaţii sunt, în sine, inepuizabile.

Însă pentru ca o astfel de întâlnire să se producă este întotdeauna nevoie, cum frumos spune regizorul Peter Brook, de un al treilea; Andrei Şerban este cel care ne mijloceşte întâlnirea cu marele Will şi ne traversează, cu fiecare nou spectacol, pe “celălalt mal”. Un “al treilea mal”, o utopie care ţine de natura teatrului şi ar putea fi tradusă într-o expresie dragă regizorului: “mereu spre un nou început”. Fiindcă e vorba nu despre un mal-graniţă, nici despre un limb static, ci despre o linie a orizontului (de aşteptare) mereu în mişcare, în facere, ca o continuă geneză. La început a fost cuvântul.

Într-adevăr, în piesele lui Shakespeare, care acum ne redevin familiare graţie traducerii actualizate cu un extraordinar simţ al limbii de Daniela Dima, există o teologie misterioasă a cuvântului pe care numai privirea atentă, cu har şi experienţă, o poate descifra. Şi putem înţelege multe nuanţe dacă ne lăsăm conduşi în lumea lui Shakespeare de privirea lui Andrei Şerban; un creator de teatru care ne-a obişnuit să privim cu mulţi ochi jocul dintre esenţă şi aparenţă, suprapunerea planurilor din piesă şi din noi înşine.

Mai întâi, regizorul ne vorbeşte prin decor. Imaginile lui “grăitoare” ne întâmpină, ca în Carousel, din foaierul de la Grădina Icoanei; suntem tentaţi să ne privim în oglindă; o oglindă cu un pom pe care se încolăceşte ademenitor un şarpe verde, verde ca “Dalila lui Samson”. Coborâm apoi spre verdele grădinii (raiului), dominată de prezenţa arborelui; copacul (în care parcă pulsează sângele) roşu al Vieţii, ademenindu-ne cu rodul lui aparent inocent, un măr, să cunoaştem binele şi răul. Un măr apetisant din care muşcă Joaquinetta, cu mişcări lascive ca ale şarpelui, dar un suflet simplu, sincer. Ea nu pretinde că gustă din fructul oprit de dragul cunoaşterii, ci ne arată, mimând sugestiv fără nevoia de a ne-o şi spune, că se bucură de micile plăceri ale vieţii.

Drept dovadă, e prinsă în jocul dragostei cu “ţărănoiul” mucalit Tărtăcuţă de “preţiosul ridicol” Don Adriano de Armado, care-i şi aduce la judecată. Însă nu despre judecata lui Dumnezeu e vorba în piesă, ci de o judecată a oamenilor. Moment în care intră în scenă unul dintre cele mai subtile personaje shakespeariene: discernământul. Chinurile dragostei ne arată, prin tot travaliul de replici şi situaţii ale spectacolului, cum judecăm noi, muritorii, un lucru ce ni s-a dăruit, dar care rămâne întotdeuna mai presus de puterea noastră limitată de a-l cuprinde: dragostea.

Aproape platonician în dialectica subtilă cu care urmăreşte înflorirea sentimentului şi prin fina arhitectură a strategiilor născocite de minte pentru a-l împlini, spectacolul are ceva dintr-un dialog socratic; regele Navarrei şi cei trei cavaleri din suita lui se plimbă peripatetic între zidurile cetăţii pe care vor să o transforme într-o “academie aşa cum nu s-a mai văzut”, să urmeze un regim de viaţă auster, numai cu post şi rugăciune, lipsiţi de femei, pentru a cunoaşte “ceea ce nimeni nu ştie”. Suntem într-o utopie, în care cetatea reală a Navarrei este dublată de cetatea imaginată a regelui.

Asemenea unui mic dictator, el elaborează tot soiul de reguli străine firii omeneşti şi le impune, apoi, celor care îi sunt prieteni şi-l urmează cu fidelitate. Şi în spatele regelui se ascunde un alt personaj imaterial, subtil: mândria, de care nici o utopie nu rămâne străină. Dacă există însă utopii nobile, academia regelui Navarrei este una tiranică (deşi în aparenţă pe deplin consensuală) şi nefirească. Ne-o arată şi decorul imaginat de Octavian Neculai, cu pereţii din tablă şi plexiglas (trimiţând la rigiditatea ideologiei regelui Navarrei!) acoperiţi cu grafitti groteşti, obscene, mai toate cu susul în jos, expunând fără pudoare un univers interior corupt, logica unei minţi fracturate, confuze. Însuşi copacul, înainte de a deveni “al vieţii”, trimite la moarte, fiindcă seamănă cu un profil de cap încoronat, surprins într-un strigăt dureros, chinuit de absenţa iubirii.

În această gură căscată ca un hău se aruncă bărbaţii disperaţi de dragostea care li se refuză, pe care ei înşişi au alungat-o extra muros. George Ivaşcu interpretează cu umor şi naturaleţe strădania regelui care vrea, cu orice preţ, să ajungă la capătul chinurilor pe care singur şi le-a impus, fără să se cunoască pe sine, fără să-şi fi testat vreodată capacităţile, fără să înţeleagă adevăratul scop al ascezei, nici natura vieţii contemplative. Longaville (Alin State) şi Dumaine (Lucian Ifrim) intră în joc, ignoranţi şi fără tragere de inimă.

Dovadă că răul intră în lume nu prin muşcarea dintr-un măr copt, ci printr-o minte necoaptă, vanitoasă, printr-o raţiune autosuficientă şi mediocră, lipsită de discernământul pe care numai dragostea i-l poate întregi. Singurul care dă dovadă de luciditate este Berowne (Șerban Pavlu), poetul, care prin întrebări hâtre, prin anamneza traiului bun de la curte, încearcă să neutralizeze răul denunţând ridicolului. Însă prudenţa lui se loveşte de lipsa de umor a stăpânului şi trebuie să semneze pactul.

Vedem, dealtfel, ridicat în orizontul scenei, iscălitura “cu sânge” a bărbaţilor, crezul care-i mână în luptă: interzis femeilor. Ei par să nu ştie că în negaţie nu există nimic, că ceea ce ei numesc “rău” nu are substanţă şi, prin urmare, e ca şi cum te-ai lupta cu vântul.

Şi vântul aduce, într-adevăr, dinspre Franţa, o suită de frumoase doamne: prinţesa (trimisă de regele bolnav să revendice Aquitania) şi doamnele ei de companie. Ioana Anastasia Anton conduce nu doar cortegiul “frumoaselor străine”, ci dă şi tonul vocilor lor. Elegantă, subtilă, demnă, ea păstrează un echilibru între feminitatea firească şi ceea ce ne-am obişnuit prea lesne să numim feminism. Rosaline (Alexandra Fasola), Katherine (Silvana Negruțiu) şi Maria (Maria Vârlan) întregesc acest portret al Femeii care se desface, prin personalitatea şi jocul fiecăreia, precum corola unei roze imaculate.

Vedem, prin costumele versatile ale Editei Lupea, cum continuă dialogul cuvintelor la nivel de imagine. Rochiile franţuzoaicelor sunt albe, arătând puritate, castitate; dar şi o vădită răceală, un exces de cerebralitate în relaţia lor cu bărbaţii de la curtea Navarrei. Adorate de cavalerii care încep să suspine în urma lor şi să le dedice versuri, ele devin statui urcate pe un piedestal imaginar şi, poate tocmai de aceea, indestructibil. Femeile sunt, aşa cum Shakespeare le portretizează el însuşi în epilog, o Iarnă “rece”, asediată de Primăvara “înfierbântatului sânge” al bărbaţilor. Până şi accesoriile le individualizează à l’envers: sunt dotate cu tolbă şi săgeţi pe care le aruncă în zidurile Navarrei, cetate care nu le-a primit, forţându-le să se mulţumească cu un cort în faţa porţilor închise. Dar în acelaşi timp, ele îşi săgetează, ca nişte Diane crude, propria inimă.

La fel ca în Richard 3, înţelegem că cei care se pretind victime nu sunt niciodată inocenţi. Toţi aleargă după iluzii: ei după “Academia de artă, minunea lumii”, în timp ce ele “pentru faimă, cinste şi putere, renunţă la ce inima le cere”. Chiar şi Chinurile sunt o iluzie colectivă, fiindcă ne nasc din dispreţul femeilor şi al bărbaţilor – aceşti băieţi imaturi în pantaloni scurţi – faţă de aceeaşi dragoste, pe care o consideră sub demnitatea lor pentru a i se dărui. Personajul Boyet (Catinca Maria Nistor) îşi dezvăluie caracterul mefistofelic, prelungind imaginea şarpelui ispititor. Acest “cal troian”, femeie deghizată în bărbat, îşi trădează plăcerea cu care învrăjbeşte, sub puterea măştii, cele două tabere, Bărbatul şi Femeia unite de la început de Dumnezeu prin dragoste.

Ca un păpuşar, Boyet trage sforile orgoliului: al bărbaţilor, de a rămâne neprihăniţi în cautarea cunoaşterii, al femeilor, de a rămâne caste şi virtuoase: “Femei, nu cedaţi!” Doamnele gândesc, nu se complac în sentimentalitate. Poate şi sub ameninţarea slăbiciunii sexului lor, se simt asediate, însă tot pe dos, nu aflându-se între ziduri, ci fiind ţinute în afara lor, într-un câmp gol. Într-un “spaţiu gol”, pe care regizorul Andrei Şerban îl mobilează inteligent, trecându-ne de la ce vedem spre ceea ce intuim şi înţelegem, tot mai limpede, până în cel mai înalt punct al spectacolului: când invizibilul devine vizibil. Însă misterul rămâne nealterat şi ce ni se oferă nu sunt răspunsuri ci indicii, posibilităţi.

Bogăţia jocurilor de cuvinte, avalanşa de măşti şi quiproquo-uri, schimbul caragialesc al “scrisorilor pierdute”, secvenţele “fosforescente” de musical şi rap, cavalcada intrărilor şi ieşirilor din scenă ca firele unei tapiserii multicolore, aproape ca într-o feerie, sau ca liniile melodice într-o arie mozartiană, totul se coagulează într-o bucurie a simţurilor, într-o plăcere estetică a imaginaţiei. Acţiunea se fixează într-o arhitectură care, deşi drapată în faldurile de lumini şi umbre, îşi trădează logica fără cusur, robusteţea.

Din diafanul poeziei transpare forţa virilă a verbului (dar şi muzicalitatea lui), convertit la spiritul şi expresiile prezentului. Şi aici este meritul traducerii semnate de Lucia Verona și Horia Gârbea, în adaptarea liberă a Danielei Dima. Suntem privilegiaţi să-l auzim pe Shakespeare într-un text limpede, care tocmai prin actualitatea şi directeţea traducerii ne atinge, ne emoţionează, ne face să vibrăm laolaltă, actori şi spectatori.

Dincolo de ce vedem, de poetica imaginilor care rămâne semnătura lui inconfundabilă, regizorul ne lasă să-l auzim, mai ales în acest spectacol, pe Shakespeare al Sonetelor; romantic şi contemplativ, apăsat de dragoste dar şi iluminat de decantările pe care tot ea i le prilejuieşte, Berowne dă glas limbii lui Shakespeare; chiar dacă această limbă ne-ar rămâne neînţeleasă, fie şi numai prin simpla sonoritate, ea ne face să pătrundem într-o altă dimensiune, a dragostei ca act (iar teatrul chiar asta înseamnă, to act), ca proces lăuntric, ca devenire, ca îndrăgostire.

În rostirea frumoasă a lui Şerban Pavlu, cuvintele lui Shakespeare devin un esperanto, o incantaţie misterioasă cu puterea de a ne reconecta la izvoarele vii din noi, la puterea creatoare, eliberatoare a iubirii, în viaţă şi în artă. Poate fiindcă e înzestrat cu cele mai mari daruri, poezia şi discernământul, Berowne e pus de Shakespeare, la final, să ispăşească cel mai greu: să îşi mortifice spiritul zeflemitor înveselindu-i pe muribunzii din spitale! Să slujească nu orgoliul propriei oratorii, ci să ajute un altul şi astfel, să se vindece pe sine.

Şi aici Shakespeare ne atrage atenţia asupra unui lucru pe care îl trecem uşor cu vederea, dar pe care spectacolul ni-l descoperă extrem de limpede: demnitatea Comediei e dată de faptul că lucrează cu o substanţă de o calitate aparte, aceea a râsului transfigurat, care nu derivă din amuzament ci din surmontarea unei limite interioare, secrètă misterios dintr-o rană, cum ar spune Eugenio Barba. Nu râsul euforic, care-ţi dă o plăcere (auto)suficientă, ci râsul ca trezire, ca schimbare a mentalităţii (metanoia), ca scoatere extatică din sine (ex-stasis), tămăduitoare prin adevărul pe care ţi-l descoperă despre tine însuţi, despre ceilalţi.

Şi în Zadarnicele chinuri, Shakespeare recurge la denunţ şi demascare, prin farsă şi teatrul în teatru. Ni se arată că nu suntem ce vrem să părem, chiar dacă investim toată imaginaţia în efortul de a ne autolegitima. Un amuzament inocent, tandru în intenţie, denaturează în agresiune, muzica dragostei devine cacofonie atunci când bărbaţii, deghizaţi în ruşi, se lasă trădaţi de instinctivitatea brută. Odată episodul consumat, alte ziduri, imateriale dar mai puternice, îi despart pe bărbaţi de femei: frica, orgoliul rănit, demnitatea batjocorită, laşitatea, sperjurul. Pe măsură ce Chinurile se coc şi suferinţa lăuntrică iese la iveală, ponderea semnificaţiilor în piesă, a lumilor care o compun, se inversează. “Aici” este lăsat în urmă pentru misteriosul “dincolo”.

Trecerea se face gradat, tot printr-o piesă în ramă. Una mediocră, în care eroii eşuează lamentabil în a-şi spune replicile, în a-şi asuma rolurile. Iar când în scenă e adus Iuda, care se justifică explicând că el e, de fapt, Iuda Macabeul (un martir al credinţei din Vechiul Testament!), răutatea izbucneşte, perfidiile îşi dau frâu liber, “spectatorii” de la curte devenind iute judecători, cruzi şi meschini. În această secvenţă comică, în care se ia totul în derâdere (“Vă bateţi joc de toate!”), intervine un fel de mecanică a râsului mort peste conştiinţa (încă) vie; încleştare din care făptura iese sângerând. Iudă, ai trădat cu un sărut.

Pentru un sărut, fiecare dintre bărbaţi şi-a călcat propriul jurământ. Shakespeare ne face aici pe toți vinovați: nu ştim, nici nu vrem să învăţăm să iubim. În Richard 3, lipsa dragostei a născut un monstru. În Zadarnicele chinuri, aceeaşi lipsă a dragostei, ba mai mult, exilarea ei benevolă la porţile cetăţii (Navarrei sau inimii), dintr-o teamă sau o prejudecată, a generat o hidră cu opt capete care se războiesc într-una, până la consumarea finală a resurselor.

Şi ce poate fi mai de preţ decât timpul? Timpul vieţii ce ni s-a dat. Ca să-l trăim şi să-l împlinim în cea mai înaltă expresie a lui: iubirea. Din acest spectacol lipseşte unul dintre personajele preferate ale lui Andrei Şerban: ceasul. Ceasul care se vede în întunericul sălii, în timp ce mâna lui dirijează discret, de la distanţă, jocul actorilor. Tic-tac-ul, subtil şi prevestitor, din Carousel sau Seciuan, e înlocuit aici de strigătul şfâşietor al prinţesei la vestea că tatăl ei, regele Franţei, a murit. Moartea opreşte jocul. Rochiile albe sunt lepădate pentru cele de doliu. Ei şi ele intră în scenă desculţ, fiindcă îşi spun adevărul care nu poate fi decât gol-goluţ. O despuiere de vorbele meşteşugite, de costumele pestriţe, de aburii coloraţi ai iluziilor.

Mărturisirea aduce cu sine sobrietatea, “nerăbdarea inimii” lasă loc, abia acum, reflexivităţii, temperanţei. Ca şi cum ar întoarce o mănuşă, Shakespeare ne arată chipul lăuntric, din ce suntem făcuţi. Iar modalităţile de expunere ale lui Andrei Şerban mă duc mereu cu gândul la un artist fotograf care, în camera obscura a sufletului, fără efectele digitale de azi, lucrează ca un orfevrier, cu peniţa, în intimitatea expresiilor pentru a le scoate la lumină transfigurate, adevărate. Şi astfel, ne descoperă portrete surprinzătoare, care contrazic logica referinţelor culturale cu care ne-am obişnuit.

Bunăoară, Joaquinetta, deşi seamănă la exterior cu “ispititorul”, portretizează omul simplu care se bucură de viaţă şi dragoste. Iar ridicolul Don Armado, deşi pare atins de o iremediabilă trufie, e singurul care se problematizează sincer (“cum poate să existe o iubire născută din minciună?”) şi e răsplătit cu Joaquinetta. Fiindcă abia această “ţărăncuţă analfabetă”, “de cea mai joasă speţă”, ajunge să întru(chi)peze adevărata “academie”, cea mai înaltă, dăruind viaţă prin trupul ei şi sens căutărilor sterile ale celorlalţi.

Dacă în acest spectacol s-a renunţat la duetul alcătuit în textul original din pseudo-eruditul Holofernes şi linguşitorul preot Sir Thomas (prezenţi deja prin Don Armado), descoperim în schimb un “Bufon” interesant (nelipsit la Shakespeare!), ca un Ianus bifrons, din două jumătăţi, dintr-un bărbat şi o femeie: Tărtăcuţă, căruia Cătălin Babliuc îi dă un farmec aparte şi Molia, interpretată cu fineţe dar şi cu expresivitate “herculeană” de gracila Adela Bengescu.

Aceste două personaje ne conduc afară din lumea aparenţelor, fiind plasaţi de regizor la graniţa dintre două lumi: a scenei şi a publicului spectator, suspendând limita dintre cel care joacă, cel care este jucat şi cel care se vede pe sine în oglinda jocului actorilor.

Orice adevăr trebuie, însă, să-şi treacă proba. Poate o cununie să conjure doliul? Poate un jurământ de dragoste să şteargă sperjurul? Metaforic, în fiecare dintre noi coexistă mai multe persoane, dar în faţa marilor întrebări, ne recăpătăm unitatea. Bărbaţii cer, într-un glas, logodna; şi tot într-un glas, Femeile cer fidelitate. Un an de aşteptare – pare puţin. “O rotire întreagă a zodiilor pe cer”, spune frumos Shakespeare, lăsându-ne să înţelegem mai mult decât atât: o rotire completă a fiinţei, o transformare cuprinzătoare, o metamorfoză lăuntrică autentică prin care să ne ridicăm la demnitatea Dragostei.

Prin Zadarnicele chinuri ale dragostei ieşim din cercul strâmt al comicului cotidian şi ne ridicăm la demnitatea adevăratei Comedii în care Shakespeare sădeşte mereu, ca ferment, tragicul; fiindcă în tragedie rezidă esenţa condiţiei umane. Un tragism pe care Andrei Şerban îl redă simplu, cu sinceritate şi umor, punându-l pe orgoliosul cavaler spaniol, îndrăgostit de Joaquinetta, să tundă gazonul; coborâm din înatul teatrului la o scenă terestră, în care muzica dragostei încearcă să nu dispară cu totul în zgomotul de fond al maşinii, în mecanica vieţii.

Genialitatea spectacolului constă în faptul că, acolo unde el se încheie, începe viaţa adevărată. Invizibila cortină, trasă prin adio-ul străinelor, “drumurile noastre se despart!”, e ghilotina care taie firul imaginaţiei; fir pe care-l putem reînnoda numai trăind.

Cei care vom reuşi, vom vedea, aievea, copacul Vieţii, vom purta coroana Fidelităţii şi ne vom bucura de lumina neînserată a Dragostei.

La final, în ecoul aplauzelor, regizorul Andrei Şerban îşi conduce, de o parte şi de cealaltă, actorii: doisprezece apostoli ai dragostei, la festinul uneia dintre cele mai misterioase piese ale lui William Shakespeare.

https://www.ziarulmetropolis.ro/copacul-vie%C5%A3ii-coroana-fidelit%C4%83%C5%A3ii-lumina-dragostei/

FASCINANT SPECTACOL DE COMEDIE CU … TÂLC DRAMATIC

Ileana Lucaciu (21 mai 2019)

Exegeţii operei lui Shakespeare, consideră că “Zadarnicile chinuri ale dragostei” ar fi prima sau a doua piesă scrisă de el; piesa e o comedie, cu tâlc dramatic însă, în care se întâlnesc o sumedenie de elemente dezvoltate ulterior în tot ce a scris bătrânul Will, de pildă răsturnări de situaţii sau … “teatru în teatru”, ca în “Hamlet”. Regizorul Andrei Şerban se apleacă asupra textului cu aceiaşi atenţie aplicată mereu pieselor clasice pentru a le evidenţia valoarea universal valabilă, indiferent de timpul istoric, să “vorbească” lumii actuale zăpăcite, cu sens precis. “Traducerea Lucia Verona şi Horia Gârbea într-o adaptare liberă de Daniela Duma”, serveşte pe deplin substanţa replicii lui Shakespeare, dar şi dorinţa regizorului de fi aproape de cetăţenii mileniului trei. Textul propus reprezentării, respectă linia generală poetică, dar şi pe cea comică, imprimate de Shakespeare, dar îi presară dibaci … “piperul” actualităţii.

Regizorul Andrei Şerban cu întreaga echipă reunită în jurul său, construiesc scenic, fascinant, cu vigoare artistică, povestea celor cinci bărbaţi şi cinci femei aflaţi în conflictul veşnic al comunicării iubirii; toţi doresc se pare iubire, să comunice dragostea faţă de sexul opus, faţă chiar de oameni în general, dar nu ştiu să o aplice, fiecare având o personalitate, discutabilă. Cuceritor, Andrei Şerban aduce povestea lui Shakespeare de peste patru sute de ani, acum şi tema ei centrală, în lumea noastră … cu pretenţii şi declaraţii mincinoase, cu eşecuri personale lamentabile, cu dorinţa “romantică” de a fi iubiţi şi respectaţi, călcată imediat în picioare, o lume colorată cu graffiti şi agitată în ritm rap. Râzi cu poftă de situaţiile încurcate ale acţiunii propuse de Shakespeare, dar tratate de regizor, să cazi şi pe gânduri emoţionat când constaţi că ele pot conţine şi o avalanşă de fals în declaraţii – poţi considera că eşti un om integru, dar mâine îţi poţi încălca integritatea, poţi considera că iubeşti, dar mâine nu se ştie dacă mai poţi iubi; acestea sunt “chinurile dragostei” dezbătute în acest spectacol.

Un rege propune nobililor din preajmă, să jure că vor respecta un regulament sever de austeritate, absurd în sine. Ei jură. Întâlnirea diplomatică de afaceri a lor cu o prinţesă din altă ţară şi anturajul ei, îi face pe bărbaţi să încalce “legea” jurământului şi să se îndrăgostească de doamnele venite la negocieri. Spre finalul acţiunii, Shakespeare intervine cu un accent dramatic, vestea morţii tatălui prinţesei, şi rupe cu sens moral, superficialitatea oricărui jurământ. Regizorul Andrei Şerban exploatează fluent substratul piesei, scenă cu scenă, trece de la expunerea tematică, la răsturnări de situaţii, totul într-un ritm care creşte alert, sporeşte umorul, emoţia şi provocarea de a judeca faptele din faţa ta. Spectacolul durează două ore şi jumătate, dar nu simţi când trece timpul, fiind captivat de ce se petrece pe scenă, cu surprize de imagine teatrală de la un moment la altul. Cu o fantezie debordantă, Andrei Şerban “citeşte” teatral textul cu respect faţă de autor şi atenţie în a comunica substratul său, fără efecte ostentative în ilustrare.

Acest spectacol modern se realizează la Teatrul “Bulandra”, cu  aplicarea viziunii regizorale de o echipă minunată de creatori – actori, scenografi şi ilustraţie muzicală. Simplu şi economicos, dar încărcat în sugestii, decorul e creat de Octavian Neculai. Acţiunea se derulează în curtea interioară a unui posibil palat, cu o scară în lateral  pentru planul de la etaj, cu pereţii desenaţi cu graffiti şi un copac cu scorburi, uscat şi multe ramuri în mişcare cu trimitere la coarnele unui cerb. Decorul viu colorat, cu indicatoare ironice “interzis femeilor” în acest spaţiu, completează atractiv vizualizarea costumele concepute ingenios de Edita Lupea cu accente de ironie la adresa tipologiei personajelor. 

Costumele joacă un rol important în spectacol, personajele surprind mereu prin ţinute, de pildă de la eleganţă, bărbaţi ajung să poarte pantaloni scurţi, egeri sau costme cu specific … rusesc; femeile trec de la rochii albe de ingenuă, la ţinute cu pălării ce le maschează faţa în momentul confruntărilor dintre cele două tabere.

Efervescenţa acţiunii se amplifică prin dans şi muzică, de pildă, sensibil fiind ilustrată muzical şi scena “Primăvara şi iarna” prin compoziţia lui Raul Kusak. Migălos intervine regizorul pentru luminarea acestei lumi moderne, Andrei Şerban manevrând “jocul” luminilor colorate semnificativ pentru fiecare scenă din reprezentaţie. Viziunea regizorală surprinde de la o scenă la alta şi fără exagerări creează spectaculos situaţiile reale, de vis, de teatru în teatru, de deghizări. De exemplu, deghizarea bărbaţilor în ruşi cuceritori şi a femeilor în doamne franţuzite, e o scenă savuroasă care stârneşte, spontan  aplauzele publicului.

Rămâi uimit în faţa unei astfel de vizualizări teatrale moderne a unei piese de Shakespeare care vorbeşte despre tine şi lumea ta, fiind pe scenă aparent … un rege, o prinţesă şi cei din preajma lor; surprizele teatrale se succed cu ştiinţă de regizor. La începutul reprezentaţiei se precizează convenţia în linişte aparentă, ca apoi ritmul să crească, la fel cu … un cozonac, bine frământat cu ingrediente gustoase. Umorul nu se înfăptuieşte prin gaguri, ci prin intrpretarea intens dramatică a actorilor, având rezultatul comic solicitat de text. Spre final, publicul râmăne cu respiraţia şi râsul tăiate, la scena comunicării decesului tatălui prinţesei, personaj absent din acţiune, subtil desenată regizoral; finalul continuă apoi, servind admirabil, moralizator, tema “războiului” iubirii sincere faţă de semeni.

Emoţia, provocarea, se transmit întodeauna de către regizor prin actori şi îndrumarea lor, iar Andrei Şerban e meşter în conlucrarea cu interpreţii personjelor, conştient că prin ei poate prinde credibil viaţă conceptul său regizoral; alege o echipă cu actori deosebiţi care se adaptează tipologiilor în acţiune, dar şi viziunii regizorale şi pot cânta, dansa cu dezinvoltură. Şerban Pavlu prin oferta partiturii este vârful echipei, Berowne, aristocratul cu multă judecată, pierdut în plasa jurămintelor, actorul dovedind din nou capacitatea de excepţie de a juca drame sau comedii fără reproş; “judecata” lui Berowne o arată, trăind dramatic intens, cu forţă, stările personajului, de la revoltă, la poezie sensibilă. Extraordinar e modul în care Şerban Pavlu rosteşte gândind interior  cuvântul şi îi scoate la iveală subtextul, o face cu credinţă dramatică, iar efectul e comic, cum solicită acţiunea.

Perfect prezintă George Ivaşcu pe micuţul Rege îngânfat şi năzuros, “dictator” de reguli şi jurăminte, ajuns în mrejele iubirii; actorul dă substanţă personajului şi o aură de fină ironie. Ioana Anastasia Anton e o Prinţesă fermecâtoare, graţioasă care în evoluţia acţiunii se dezvăluie a fi şi o luptătoare aprigă pentru cauza domeniului său; contribuţia actriţei se evidenţiază şi în apariţii în scenele excelente de la masa negocierilor în faţa microfonului sau în cea de vânătoare a … minciunii jurămintelor; esenţa personajului e admirabil punctată prin interpretarea tinerei actriţe. Minunată e Rosaline sub chipul Alexandrei Fasolă, atentă în sublinierea nuanţată a judecării fiecărei situaţii şi a impunerii atitudinilor în faţa minciunii şi dragostei, dovedind din nou că este o actriţă capabilă de mari roluri.

Cele două cupluri centrale – Regele şi Prinţesa, Berowne şi Rosaline, ca şi nobilului spaniol Armando – au în preajmă susţinători de gând şi acţiune, din rândul cărora nu lipsesc “consilieri”, interpretaţi în travesti de Catinca Maria Nistor ( Boyet) şi Adela Bengescu (Molie ); remarcabile sunt tinerele actriţe în acest travesti dificil, tratat cu umor. Fireşte, ca mai în toate piesele lui Shakespeare, intervine şi un “bufon”, Tărtăcuţă, cu dezinvoltură şi tâlc, caracterizat de Cătălin Babliuc, atent să puncteze natura conflictului şi să îl sporească. “Bufonul” are şi o parteneră, pe Juaquenetta, ţărăncuţa analfabetă, dar şireată, cu pricepere impusă în acţiune de Maria Veronica Vârlan şi de regizor; actriţa îşi schimbă înfăţişarea şi e de nerecunoscut în personajul Maria, una din însoţitoarele Prinţesei. Lucian Ifrim realizează aceiaşi performanţă precum colega de distribuţie, Maria Veronica Vârlan, în interpretarea nobilului Dumaine şi cel al unui “poliţist” prostovan, Anton Bont.

Longaville, un alt aristorcat e interpretat ireproşabil de Alin State, ca şi Katharine de Silvana Negruţiu, actorii cultivând permanent relaţiile cu partenerii. Constantin Dogioiu caricaturizează cu umor pe spaniolul nobil, Don Adriano de Armando. Nu poţi decât aplauda întreaga distribuţie pentru dăruire în interpretare manifestată, nu numai în marcarea personajelor prin vorbă, dar şi prin mişcare, dans şi cântec.

“Zadarnicile chinuri ale dragostei” este un spectacol de referinţă şi prin dorinţa de “modernizare” a teatrului care preocupă mişcarea teatrală, fiind un exemplu de cum poţi trata opere clasice, logic, coerent stilistic, în spiritul mileniului trei, fără a forţa “adaptarea” stridentă a unei piese; Andrei Şerban, ca un mare regizor, oferă colegilor, o “lecţie” de teatru adevărat, în termeni moderni realizat. A oferit-o şi prin “Pescăruşul” la teatrul independent UNTEATRU, dar … “analiştii” nu au băgat-o în seamă, doar spectatorii. Recomand acest spectacol, publicului, indiferent de vârsta spectatorilor pentru că dă o infuzie de bună dispoziţie şi dorinţa de a privi mai atent… manifestările de dragoste şi minciună .

http://ileanalucaciu.blogspot.com/2019/05/zadarnicile-chinuri-ale-dragostei.html

“ZADARNICELE CHINURI ALE DRAGOSTEI” SAU CREUZETUL ADEVĂRATEI IUBIRI

Maria-Gabriela Constantin (25 iunie 2019)

Noua montare a lui Andrei Şerban de la “Teatrul Bulandra” este o piesă shakespeariană mai puţin cunoscută şi arareori jucată, căci pare mai preţioasă şi mai potrivită pentru lectură.

Povestea, ca toate marile poveşti, este aparent simplă: Regele Navarrei împreună cu trei nobili de la curtea sa, Dumaine, Longaville şi Berowne, depun jurământ să se retragă pentru trei ani, dedicându-se studiului şi ascezei. Planul este cât se poate de strict – să postească o dată pe săptămână, să mănânce o singură dată pe zi şi să doarmă doar trei ore pe noapte. Şi, cel mai important, să trăiască departe de prezenţa femeilor, iar încălcarea legământului e prevăzută cu pedepse aspre. Intenţia lor, nobilă în esenţă, este greu realizabilă, căci odată luată, temerara hotărâre atrage inevitabil şi prima încercare: soseşte prinţesa moştenitoare a tronului Franţei, însoţită de doamnele din suita ei, Rosaline, Katherine şi Marie. Pentru a nu-şi încălca jurământul făcut, regele le găzduieşte pe acestea pe câmp.

Lucrurile se precipită. Bărbaţii, stârniţi poate şi de teama ascezei care îi aşteaptă, sunt loviţi de coup de foudre pentru frumoasele franţuzoiace. Are loc o deconspirare, iar tertipurile “pustnicilor” se acoperă de ridicol, căci sunt demascaţi rând pe rând, când vin în parc, să-şi declame sonetele pe care le-au scris adoratelor lor. Mai are loc o farsă grotescă, în care nobili domni, deghizaţii în ruşi (sic!) se întâlnesc cu frumoasele inimilor lor, acoperite de văluri, pe care le recunosc doar pe baza… cadourilor trimise.  Comicul scenei este unul al erorilor.

Iniţial doar o joacă galantă în cazul personajelor feminine, iubirea îşi are în final un contrapunct dramatic simplu şi măreţ: moartea. Tatăl prinţesei, regele Franţei moare, solia trebuie să se întoarcă. Jocul nu se încheie şi nici nu se împlineşte, este doar brusc curmat.

Nobilele doamne pleacă, nu înainte să le ceară bărbaţilor, dacă vor să-şi demonstreze trăinicia sentimentelor, să facă chiar ceea ce-şi propuseseră: să trăiască în recluziune vreme de un an (nu trei, cum prevăzuseră aceştia!), apoi… vor vedea. Sfârşitul e prin urmare deschis şi tocmai asta îi conferă grandoarea.

Jocul oglindirilor

Care este actualitatea piesei? – m-am întrebat în timp ce urmăream spectacolul, iar răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: este mai actuală ca oricând. Corespondenţele abundă. Nebunia e în toi, lumea de azi într-o crescândă devălmăşie, femeia se înăspreşte, bărbatul se vulnerabilizează vrând să manifeste privilegiile feminităţii, dar nu ca asimilare interioară şi completare a propriei naturi, părând adesea să nu-şi mai înţeleagă cu adevărat însuşirile arhetipale. Iar peste toate planează o nesănătoasă şi contagioasă teamă. Travestiul devine ceva tot mai firesc. Măştile noastre se multiplică la infinit.

Zadarnicele chinuri ale dragostei este despre învrăjbirea sexelor, despre escaladarea unui conflict, în care părţile se întâlnesc fără să mai ştie cu adevărat de ce. Spectacolul lui Andrei Şerban propune un joc al multiplelor oglindiri, un speculum speculorum. Sunt oglindiri reciproc distorsionate, oglinzi strâmbe dintre bărbat şi femeie, reflectări care ne lasă de înţeles, printre altele, că nu ceea ce facem contează, ci cum anume facem acel ceva. Ideea că scopul nu scuză defel mijloacele.

Scenografia indică o mică piaţetă dintr-o periferie a unui mare oraş al zilelor noastre, cu grafitti-manifest pe ziduri: Interzis femeilor. Scena este goală, spaţiul de joc gol al lui Peter Brook, populată doar de jocul actorilor şi de un copac – poate chiar Pomul cunoaşterii binelui şi răului din Eden, dar şi etern simbol al verticalităţii, axis mundi. Restul se încarcă de semnificaţii prin neîncetatul joc de lumini.

Semnificativ mi se pare faptul în textul shakespearean însuşi suveranul – care în mod tradiţional simbolizează mediatorul între cer şi pământ, legiuitorul, ce are rolul de a-şi impulsiona supuşii prin propriul model şi de a reglementa totul pentru a stabili şi menţine echilibrul şi armonia în lume – este cel care propune (ca să nu spunem că aproape impune), ideea recluziunii.

Regele are intuiţia necesităţii de a se îndepărta de iureşul lumii, de bâlciul colorat al societăţii, printr-o practică de disciplinare şi deconectare de la atotprezentul principiu al plăcerii (ce cunoscut ne sună, nu-i aşa?), prin dezactivarea sexualităţii în aspectele ei impulsive, excesiv epidermice, şi aprofundarea unei stări de vigilenţă şi luciditate.

Căci ce altceva să fie bunăoară somnul propus de numai trei ore pe noapte dacă nu un exerciţiu a ceea ce noi am numi astăzi trezvie? Pornirea regelui este fără doar şi poate autentică, însă şi lui îi lipseşte înţelegerea necesară unui astfel de demers şi sfârşeşte prin a se izbi de propriile limite. Nu-i este limpede unde vrea să ajungă cu ea şi la ce-i serveşte cu adevărat.

După ce Bărbatul îşi propune să renunţe o vreme la plăcerile lumeşti pentru a putea creşte interior, el este literalmente zguduit de întâlnirea cu Femeia. Ea are o anumită atitudine de frondă, de revoltă cu inflexiuni amazonice şi asta pentru că nu îl poate lua în serios pe cel care nu se ia pe sine în serios până la capăt. Şi alege să îi dea o lecţie.

Sugestiv în acest sens este cu ce semnificaţii încarcă Andrei Şerban scena deghizării. Travestiul ca neasumare, evaziune, ca recurgerea la tertip pentru împlinirea unei forme de consum. Cum bărbaţii vin deghizaţi în moscoviţi şi femeile sosesc voalate, iar ei sunt încredinţaţi că le recunosc după cadourile pe care acestea le poartă. Ce poate fi mai ridicol şi dureros decât atât? Lecţia pe care nobilele doamne le-o dau lorzilor este limpede: tot ce numesc ei iubire rămâne o atracţie pur epidermică, o exaltare entuziastă a simţurilor, atâta vreme cât nu vor să vadă dincolo de vălul care le acoperă adevăratul chip. Societatea de consum a zilelor noastre se reflectă şi la nivelul sentimentelor: vrem să dăm curs dorinţei ce ne mână, să ne consumăm iubirea cât mai grabnic cu putinţă, devorând-o, iar privite de la acest nivel femeile par să fie cu uşurinţă interşanjabile. Ca o floare la butonieră.

La fel ca în piesele shakespereane clasice, aceeaşi situaţie se repetă prin oglindire societală, dacă vreţi, şi în mediul mai puţin nobiliar – iubirea lui Don Armado pentru Jaquinette sau legătura pur carnală dintre Jaquinette şi ţăranul Tărtăcuţă; apare şi aici teatrul în teatru, piesa jucată la curte ca o oglindire, neîncetat răsturnată şi în felul ei, fidelă adevărului. Un bun exemplu este Molie, micul paj, plin de vervă, dar prin structură subţirel şi sfrijit, care insistă să îl joace în piesă pe Hercule şi care devine reflecţia bărbaţilor ce se vor mari eroi, fără să fie câtuşi de puţin. Ideea este subliniată şi vestimentar: regele şi nobilii apar la un moment dat îmbrăcaţi în sacou, cu papion şi… pantaloni scurţi – indiciu al unei inadvertenţe interioare şi a imaturităţii lor sufleteşti, prin care frizează ridicolul, un comic spumos, bine accentuat de jocul scenic al actorilor.

Fără să fie nici pedagogic, nici explicit, Andrei Şerban este şi de această dată limpede, implicând cu mult rafinament spectactorii în jocul oglindirilor. Când lordul Berowne elogiază Femeia, spoturile se aprind discret în sală. Indiciul e grăitor: scena e peste tot, nu există linie tranşantă de demarcaţie între spectatori şi actori, femeile de acolo sunt şi cele de aici. Ele se întâlnesc într-un acum al participării prin privire. Toate acestea ne privesc nemijlocit. Noi cum venim în propriile vieţi în întâmpinarea celuilalt? Cât de mult vă recunoaşteţi în ce vedeţi? Cât este sinceritate, iubire, orgoliu, frivolitate sau adevăr în vieţile voastre? – pare să ne întrebe regizorul.

“Teatrul e un instrument concret, care ne pune în faţă oglinda a ceea ce înseamnă să fii sută la sută uman” – spunea Andrei Şerban într-un interviu mai vechi (revista Yorick, numărul 296/2016).

Honorificabilitudinatibus – între respectabilitate şi dăruire

Există în această comedie o preocupare intensă a personajelor de a descifra relaţia misterioasă dintre nume şi obiecte. Ele se definesc şi se caracterizează prin cuvinte – “Armado e faimos. Un papiţoi/ Înnebunit după cuvinte noi” caracterizează Browne personajul –, alteori se duelează verbal ori reflectă neîncetat la felul în care se exprimă ceilalţi.

Dintre toate jocurile de cuvinte cu referire chiar la limbaj, Andrei Şerban a păstrat şi accentuat unul: honorificabilitudinatibus. Termenul înseamnă “conferind onorabilitate” şi este adeseori menţionat, pare-se, în diferite dicţionare ale timpului drept cel mai lung cuvânt din limba latină folosită în acea vreme.

Este frumos jocul propus spectatorilor de a memora şi repeta acest cuvânt. Şi nu întâmplător, căci iubirea n-are nimic de-a face nici cu orgoliul, nici cu respectabilitatea, fiind acea stare de totală descoperire de prezenţă care te face deschis spre a dărui.

Le roi est mort…

Imaturităţii şi neasumării masculine din piesă îi corespond frivolitatea şi fronda feminină. Căci nobilele doamne sunt în esenţă frivole atunci când intră în jocul deghizărilor, iar atitudinea este de zeflemea galantă sau hârjoană plină de năbădăi. Totul pare o joacă competitivă care are ceva din cale afară de preţios, de artificial, neancorat în real. Vestea morţii regelui Franţei însă vine ca o măreaţă clipă a dezmeticirii. Ea răstoarnă întregul registru stilistic al piesei în ultimele ei minute şi preschimbă savuroasa comedie într-o poveste maiestuoasă şi plină de tâlc. Prinţesa înţelege brusc că va deveni curând Regină. Tachinarea galantă se curmă, iar viaţa îşi recapătă miza şi implicit grandoarea. Este prima oară în piesă când “femeile” îi iau în serios pe “bărbaţi”. Ele efectiv se scutură de frivolitate, iar sfârşitul lasă de înţeles că printr-un efort de asumare (comună) şi de creştere (separată, în acest punct), iubirea este posibilă.

Când la plecare, ele cer celor patru bărbaţi să trăiască vreme un an departe de iureşul lumii, ceea ce le cer, de fapt, este să-şi recunoască propriile limite, să le depăşească (guralivul să tacă, cinicul să facă muribunzii să zâmbească pe patul de moarte etc.) însă mânaţi nu de orgoliu, ci de iubire. Le cer un sacrificiu, nu o performanţă. Acelaşi demers cu un alt temei. Or, asta presupune să ai curajul să te laşi descoperit. Înainte de toate faţă de tine, faţă de aproapele tău (scena în care presupuşii asceţi se surprind unul pe celălalt citind sonete) şi apoi faţă de contrapartea ta, femeia.

Şi, deşi nu se spune asta explicit în piesă, încheierea sugerează că este foarte probabil ca şi femeile să se pregătească pentru întâlnirea de peste an, nu doar bărbaţii.

Femeile… “şi cărţi, şi arte, şi Academii”

Piesa ne arată viaţa care ţinteşte idealul. Andrei Şerban ne invită să cugetăm asupra rolului femeii în lumea din toate timpurile. În spectacol ea apare şi în varianta sa tradiţional demonizată, ca fiică a Evei care muşcă din mărul cel roşu şi suculent al păcatului, dar şi ca fiinţă care poate modela tendinţele masculine şi corecta cursul evenimentelor stârnite din orgoliu ori teamă, pentru a le readuce în albia potrivită. Cea care duce la înţelepciune în locul sclipitoarei inteligenţe. Căci lucruri speculative sunt destule şi nu de inteligenţă ducem lipsă, nici de puterea de a pune lucrurile în practică, ci de înţelegerea corectă şi de intenţia justă care să îşi aibă un temei mai profund, bazat pe iubire. Dar pentru acestea e nevoie de sinceritate şi atenţie. Să îl vezi pe celălalt şi să te laşi văzut.

Sub influenţa transformatoare a iubirii, personajele se supun bucuroase unui anumit exerciţiu lăuntric al renunţării, făcute pe măsura fiecăruia: în viziunea regizorală a lui Andrei Şerban regele este gata să cedeze teritoriul (deşi la nivel de text, chestiunea privitoare la teritorul Aquitaniei n-are o rezolvare clară până la încheierea piesei); Armado renunţă bucuros la haina militară; Berowne, cinicul prin excelenţă, personajul poate cel mai complex al piesei, care la început declama cu emfază: “N-am să iubesc; spânzuraţi-mă dacă iubesc! Pe legea mea, nu vreau să iubesc” şi care în interpretarea propusă preferă să îşi mânânce sonetul decât să fie deconspirat că a scris câteva rânduri de dragoste, renunţă la masca aroganţei şi rosteşte în încheiere aceste versuri: “doamna mea, priveşte,/ Ferestre-s ochii mei spre sinea mea”, nu înainte de a îi aduce odă Femeii – adevărata Academie a Bărbatului:

“Din ochii de femeie am dedus:

Ei ard ca focul luat de Prometeu,

Sunt cărţi şi arte şi academii,

Arată şi conţin, hrănesc o lume:

Nicio izbândă nu ai fără ele.”

Însă sacrificiul trebuie să fie pe măsură, să meargă în profunzime pentru ca întâlnirea să poată avea realmente loc, căci şi iubirea, prin esenţa ei cosmică, multiplică forţele omului:

“Dar, dragostea-nvăţând din ochi de doamnă,

Ea nu va sta închisă-n minte, doar,

Ci se va prinde-n lanţ cu toate cele

Şi va fugi ca gândul către toate

Puterile din om, le va dubla,

Sporindu-le în tot ce au mai bun.”

În această subcultură ce iese din zona esteticului, cadrul simbolic al lumii în care trăim, regizorul Andrei Şerban ne spune că iubirea este posibilă.  Că există însă o şansă reală de a ieşi din nesfârşitul labirint al oglindirilor deformate. Trăim în totală devălmăşie, în negativitate, în compromis, însă iubirea este o cale modelatoare a armoniei universale, iar femeia joacă un rol hotărâtor în acest proces. Tot ce trebuie să facem este ca fiecare să fie la locul său, în sens universal. Să nu ne dorim să devorăm iubirea şi să apreciem smeriţi darul timpului. Să cultivăm cu stăruinţă speranţa, o răbdare austeră şi lumina într-o perioadă de crescândă beznă.

Chinurile dragostei sunt supliciile propriilor noastre frustrări şi proiecţii, însă dacă reuşesc să ne transforme, înălţându-ne, ele încetează să mai fie zadarnice, devenind binefăcătoare frământări, creuzet al adevăratei iubiri, cea care iese din chingile vremelniciei şi se deschide spre eternitate. Iată mesajul optimist cu care pleci de la spectacol.

Daniela Dima a adaptat ingenios textul recentei traduceri de H. Gârbea şi L. Verona eliminând unele personaje (Holofernes) şi comasarea altora (Dull şi sir Nathaniel) scoţând câteva pasaje pentru a face jocul scenic cât mai fluent cu putinţă. Toate acestea ne fac să simţim că Shakesperare este contemporan cu noi. Şi astfel, minimalista scenografie poate fi cea a unei suburbii, iar nobilii pot să cânte chiar rap, piesa să aibă momente muzicale – în care toţi actorii cântă dansând în cerc: “There is no business like show business” – fără ca aceste elemente să diminueze câtuşi de puţin coerenţa şi poeticul mesajului textului shakespearean. Dimpotrivă. Căci prin această binevenită actualizare şi accesul la semnificaţie este în mare măsură facilitat spectatorului de astăzi.

George Ivaşcu joacă nuanţat rolul Regelui din Navarra. În interpretarea sa, dorinţa de a recluziune este mai mult o nelinişte care îl mână, decât o ardoare. Frumos interpretată încordarea creată pe timpul interdicţiei, dar şi relaţia de profundă relaţionare cu femeia.

Şerban Pavlu în rolul lui Berowne are o forţă scenică aparte. Puternic a fost jocul împreună cu Rosaline, interpretată de Alexandra Fasolă, felul în care ei se înfruntă într-un duel al inteligenţei, un adevărat battle of wits asemănător cu cel dintre Benedick şi Beatrice din Mult zgomot pentru nimic şi, concomitent cu lupta lor verbală, felul cum răzbate atracţia plină de senzualitate dintre cele două personaje.  Cătălin Babliuc aduce mult umor în rolul lui Tărtăcuţă, un încurcă-lume alunecos şi puţin inconştient, dar plin de şmecherie ţărănească, un adevărat spiriduş (care, în lumea bărbaţilor, este este oarecum corespondentul lui Boyet).

Grăitoare mi s-a părut opţiunea regizorală de a face din Boyet un personaj feminin. În această perspectivă, Boyet, un nobil din suita prinţesei moştenitoare, devine o feministă, luptătoare în ring, plină de frustrare, o adevărată manipulatoare, o instigatoare care vrea cu orice preţ să pedepsească. Boyet este o altă oglindă a lumii noastre, celaltă extremă a ispititoarei Eve. Catinca Maria Nistor a reuşit să redea toate nuanţele rolului, deloc uşor, al acestui personaj.

Constantin Dogioiu a interpretat admirabil rolul lui Don Adriano de Armado. Palpitant gradată transformarea interioară, de la încondeierea sa aproape caricaturală de la început la umanizarea sa din final, prin renunţarea la masca uniformei şi puterii pentru a ara pământul, simbol al fecundităţii arhaice, şi a servi într-un sens mai puţin desluşit la o primă vedere.

Doamnele au părut să fie nişte răsfrângeri ale unui unic personaj colectiv care se mişcă unduindu-se, căruia fiecare actriţă i-a adus o calitate aparte. Mi-a plăcut jocul Veronicăi Vârlan în dublul rol al Jaquinettei şi Mariei, reuşind să fie deopotrivă lascivă şi ironică, senzuală şi comică, o Evă ispititoare, dar şi o nobilă de un rafinament aparte.

Spectacolul lui Andrei Şerban, Zadarnicele chinuri ale dragostei, este o memorabilă experienţă teatrală. Ar merita să fie văzut de cât mai mulţi tineri, pentru că vorbeşte despre lucruri esenţiale într-o manieră accesibilă, bine structurată şi temeinic construită, care i-ar pune pe gânduri pe adolescenţi, nu numai obişnuitul public de teatru, stârnindu-i lăuntric să cugete profund asupra iubirii şi alegerilor corecte.

Un spectacol must see.

https://yorick.ro/zadarnicele-chinuri-ale-dragostei-sau-creuzetul-adevaratei-iubiri/

DRAGOSTEA – A DOUA NAŞTERE, PRIMA MOARTE

Răzvana Niţă (18 mai 2019)

Regele Navarrei şi cei trei amici ai lui fac un legământ de castitate, abstinenţă, renunţare la plăceri precum mâncarea, somnul, trândăvia. Vreme de trei ani, aceştia ar urma să se dedice spiritului. Femeile vor avea interzis în cetate. Sigur că lucrurile ies pe dos. “Zadarnicele chinuri ale dragostei” este o comedie, dar e şi o farsă, şi o feerie care prefigurează mult mai celebra piesă “Visul unei nopţi de vară”. În orice caz, acest text se dovedeşte a fi un fertil material de lucru pentru regizorul Andrei Şerban şi echipa sa de la Bulandra.

Această poveste aparent caraghioasă, care nu are nici aura nici aerul grav al capodoperelor shakesperiene cu care publicul este mai obişnuit, reuşeşte să surprindă, dezvăluindu-şi până la final consistenţa, personalitatea şi bogăţia de sensuri şi teme. Cel mai tulburător subiect de meditaţie este iubirea ca re-naştere şi poartă către cunoaştere. Cei patru băieţi – naivi, suficienţi, instinctivi, dar nu diabolici – întâlnesc Celălaltul, opusul, alteritatea. Faţă în faţă cu aceste extraterestre (în sensul că venite din afara pământului natal al Navarrei, de peste graniţă) ei “se smintesc”, iar în cele din urmă ajung să înţeleagă rosturi, aleg să îşi urmeze inima, îşi asumă slăbiciunile, se metamorfozează, se autocunosc, se maturizează. Dragostea, îndrăgostirea reprezintă pentru ei un experiment existenţial unic, şocant, revelator, o ieşire din sine prin intrarea în trup – o naştere dar şi o moarte. Nu întâmplător, la final, toţi protagoniştii sunt desculţi (contact nemijlocit cu pământul, cu rădăcinile) şi în doliu. Nimic nu va mai fi la fel.

Dincolo de creativitatea seducătoare, de construcţia robustă, de energia contaminantă, montarea lui Andrei Şerban reuşeşte performanţa de a doza valoros amestecul spectaculos de umor, dramatism, lirism, ludic. Comicul e buf dar emoţia e veritabilă. Întregul spectacol, atât de natural, de colorat, de animat e traversat de fiorul implacabil al sfârşitului. Undeva, la arlechin, invizibilă deocamdată, se amuză şi aşteaptă răbdătoare, Moartea cea egalizatoare.

Şi de această dată, distribuţia este una ireproşabilă. Fiecare monolog e o lecţie de măiestrie, de abilitate, de înţelegere. Personal, rămân cu imaginea lui Cătălin Babliuc – un Arlechino liber, dezarmant de sincer, magnetic, înţelept născut nu făcut, haios şi expresiv, vital şi încrezător în sine, Tărtăcuţă iubind lumea şi ignorând-o simultan, asemenea lui Yorick, cel din copilăria lui Hamlet. Apoi, desigur, Şerban Pavlu, un actor la care mereu rămâne ceva de descoperit, într-o partitură interpretată cu farmec, coerenţă şi siguranţă. Memorabilă scena cu un Berowne, ispitit de demonul iubirii (şi de cel al poeziei), angoasat, contorsionat de neputinţă sub copacul desfrunzit, ca într-o Ghetsimani păgână, implorând dezlegarea din blestem, ieşirea din suspans.

Aş remarca scenografia semnată de Octavian Neculai în care elementul principal cu evidentă forţă simbolică este copacul, imaginat asemenea unei tichii de saltimbanc, arbore al cunoaşterii, recunoaşterii, camuflării, cel dintâi şi cel de pe urmă martor, tribună, refugiu.

În calitatea sa dublă, de regizor asociat şi de autoare a încă unei adaptări libere, Daniela Dima reuşeşte o complexă negociere între trecut şi prezent. Povestea “se scrie” pe măsură ce dă examenul rostirii. Cuvintele scrise cu secole în urmă nu doar îmbracă haina actualităţii, ci întrupează firescul, noima generalului valabil, eternului uman. Daniela Dima trebuie felicitată şi pentru că demonstrează un incontestabil univers cultural, cunoaştere antropologică dar şi un eficient simţ scenic.

“Zadarnicele chinuri ale dragostei” e un spectacol foarte fresh, reconfortant, un  cuceritor divertisment dar şi o fabulos orchestrată diversiune. E măgulitor dar provocator, tezist şi în acelaşi timp subversiv, interoghează, explorează teatrul omagiind, de fapt, viaţa.

Era nevoie de curajul, nebunia şi hrănitoarea curiozitate ale lui Andrei Şerban pentru ca toate acestea să ajungă – în această formă/formulă – la noi. Un spectacol care anulează cortina şi ne redă nouă înşine.

Imaginea lui Don Adriano de Armado (Constantin Dogioiu) cu maşina de tuns iarba, desţelenind, arând, are ceva din calma rutină cu care omuleţul Gopo înconjura rotundul glob pământesc, din împăcata solitudine a lui Adam – primul bărbat care a călcat pe Pământ dar şi din fragilitatea asumată a lui Neil, primul bărbat care a păşit pe Lună.

https://razvananita.wordpress.com/2019/05/18/dragostea-a-doua-nastere-prima-moarte/

GHIDUL ANDREI ŞERBAN

Sever Voinescu (Dilema veche, nr. 799, 13–19 iunie 2019)

Aflu că un important regizor de teatru, veritabil reper în privinţa montării pieselor lui Shakespeare, vizitînd acum cîteva decenii Verona, a ajuns la balconul Julietei (unul dintre cele mai turistice puncte ale adorabilului oraş). Din curtea interioară a imobilului, în care pătrunzi printr-o intrare boltită, regizorul privea balconul, iar ghidul îi explica precis cum a venit Romeo, cum îl aştepta Julieta, cum a escaladat tînărul înflăcărat de amor balconul şi toate celelalte, livrînd detalii de o precizie cinematografică. Regizorul l-a întrerupt pe ghid, întrebîndu-l: “Dar de unde ştiţi dumneavoastră atît de precis că Romeo chiar a urcat în acel balcon şi că acolo era Julieta?“ Ghidul s-a întors spre el şi a replicat: “Dar dumneavoastră de unde ştiţi atît de sigur că Shakespeare a scris Romeo şi Julieta?“ Dialogul, 100% real după sursele mele, are hazul lui tocmai pentru că are atîtea sensuri. În treacăt fie spus, mi ar plăcea mult să fiu şi eu vreodată ghidat prin Verona de acest ghid (ce o mai fi cu el, dacă o mai fi?).

În orice caz, cu această întîmplare în minte, am intrat într-o seară splendidă de început de vară în sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra pentru avanpremiera spectacolului creat de Andrei Şerban după dificila piesă Zadarnicele chinuri ale dragostei de Shakespeare. Ce potrivire: în biobibliografia autorului, Zadarnicele chinuri… este datată de shakespearologi cam în acelaşi an cu Romeo şi Julieta!

Dificilă, zic, pentru că, aşa cum se ştie, acest text shakespearian, poate mai mult decît altele, este atît de dens din punct de vedere lingvistic încît orice traducere/adaptare pierde enorm din intenţiile detectabile la lectura originalului. Se -pierd nu doar pluralităţi de sensuri ale expresiilor, ci şi atmosfera sonoră indusă de rostirea verbului shakespearian, aluzii de tot felul, aliteraţii de un farmec nebun (rostiţi doar titlul ei, Love’s Labour’s Lost, ca să aveţi o idee despre ce vorbesc), ritmuri implicite – în fine, se ştirbeşte ine-vitabil acel tot genial care ne lasă şi astăzi, la secole distanţă, muţi de admiraţie în faţa artei celui mai important dramaturg care a creat vreodată pe această planetă.

Cu Zadarnicele chinuri…, îmi pare că montarea e încă şi mai dificilă. Este una dintre piesele de tinereţe scrise de Shake-speare, pe cînd abia împlinise 30 de ani. Mulţi experţi spun că, în biobibliografia sa, Zadarnicele chinuri… este mai degrabă un episod în care tînărul dramaturg îşi încearcă mîna. Un exerciţiu de geniu în ale limbajului. E ca şi cum, apucîndu-se de scris piese, autorul încearcă limitele limbii ce se va rosti pe scenă. Cele mai multe dintre replici sînt veritabile teste de anduranţă pentru cuvinte – Shakespeare pare că încearcă limba engleză să vadă cît ţine, pînă unde poate să ducă, cît de maleabilă este pentru a duce gîndul său acolo unde vrea el. Piesa e un fel de banc de încercare a limbii. O luxurianţă a manipulării cuvintelor! După ce citeşti piesa în original, nu poţi să nu ai o mică teamă cînd te duci s-o vezi pe scenă – oare cît din ceea ce ai simţit şi ai înţeles la lectură rămîne pe scenă, cînd piesa devine vie, prin actori?

De fapt, orice regizor care montează Shakespeare ştie că nu va putea evita niciodată riscul de a primi, imediat, reproşul că spectacolul său “nu e Shakespeare“. Realist vorbind, autorul unui spectacol de Shakespeare are două variante: fuge de Shakespeare sau fuge după Shakespeare. Îl trădează sau îl urmează. Îl ia drept pretext pentru a explora (alt)ceva sau îl ia drept ocazie pentru a-l găsi chiar pe el. Admit că ambele căi pot fi pasionante, dar cred că e onest să precizez că, după gustul meu, prefer a doua variantă – cea în care Shake-speare rămîne misterul principal, sursa şi scopul deopotrivă.

Ceea ce au reuşit Andrei Şerban şi excelenţii săi actori în această montare este remarcabil pentru că încîntarea pe care o produce viul scenic spulberă cu totul teama pur livrescă despre care am vorbit mai sus.

Andrei Şerban ţine totul într-un echilibru fin al bunului-gust, într-un fel de simplitate inocentă (încă şi mai mult pusă în evidenţă de contrapunctul scenei agresiunii moscoviţilor), reuşind un spectacol de o autenticitate şi de o prospeţime cuceritoare. Totul este rotund – nimic în plus, nimic în minus! Am rîs, m-am emoţionat, am filozofat în gînd, am devenit melancolic, apoi iar am rîs, am fost cu actorii pe scenă, apoi i-am privit din “înaltul“ scaunului meu de spectator, apoi iar am fost cu ei şi iar am rîs. Nimic vulgar, nimic şocant, nici o secundă de “tras la public“ (şi spectatorii de teatru ştiu cît e de greu să ţii actorul român departe de cabotinism cînd joacă comedie!), nici o secundă de plictis, nici o clipă în care gîndul îţi zboară în altă parte. Pur şi simplu, bucuria pură a teatrului!  

În Zadarnicele chinuri…, Shakespeare induce o tensiune intelectuală şi emoţională excepţională în jocul replică-contrareplică. Personajele toate iau cuvintele unul din gura celuilalt şi le întorc pe alte, nebănuite, feţe, dezvăluindu-şi, astfel, trăsăturile. Cunoşti personajele după cum se relaţionează în replici unul cu celălalt. N-ai stări, n-ai tăceri, n-ai priviri. Totul se consumă în cuvinte. În piesă, ca-n viaţă, se întîlnesc proştii cu deştepţii, naivii cu şmecherii, închipuiţii cu scepticii, iar sarabanda caracterelor nu se opreşte nici o clipă. Cu inteligenţă şi subtilitate, adaptarea cu care au lucrat Andrei Şerban şi trupa sa, realizată de Daniela Dima, a reuşit să redea limpede şi această particularitate a scriiturii. Însă marea reuşită a acestei adaptări, după părerea mea, este că a reuşit să redea, “în viu“, ambiguitatea de subtext care există mereu la Shakespeare. Chiar şi în piesele lui socotite “uşurele“, cum e aceasta, Shakespeare este ambiguu şi, cumva, armonios contradictoriu. Ce-i iubirea asta? Joc sau foc? Ce-i cu fetele astea? Sînt cinice sau jucăuşe? Cine pe cine ia în serios în acest joc: ei pe ele, iubindu-le cu adevărat, sau ele pe ei, luînd asediul lor romantic ca pe o cerere în căsătorie? Ce-i cu băieţii ăştia? Chiar trec ei prin experienţa care le schimbă vieţile? Cînd vestea morţii cade peste toţi, căci orice joc omenesc împietreşte cînd vine moartea, încercările lor devin grave. Moartea cuiva îi îndepărtează şi face improbabile fericitele căsătorii finale la care te-ai fi aşteptat după regulile comediei, căci băieţii au dovedit că nu-şi pot ţine jurămintele. Şi cum s-au jucat băieţii de a asceza la început, ca să fie nevoiţi să o cunoască cu adevărat la sfîrşit! Shakespeare este unicul comediograf care a putut să facă publicul să simtă în umbra comediilor sale cele mai strălucitoare abisul întunecat al omenescului. Iar Andrei Şerban şi actorii săi au reuşit să îl redea pe Shakespeare în toată această genială complexitate.

Spectacol acesta a dat conţinut uneia dintre zilele pe care le-am avut de trăit pe lumea asta. Ca în în-tîmplarea de la Verona, Andrei Şerban mi-a fost ghid în acest text shakespearian şi eu l-am întrebat: “De unde ştii tu atît de precis cum a fost cu fetele şi băieţii aceştia?“, el s-a întors către mine şi mi a spus, zîmbind: “Dar tu de unde ştii atît de precis că ai văzut o piesă de Shakespeare?“ Uite că ştiu…

https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tic-show/articol/ghidul-andrei-serban

ACROBATICA IUBIRII

Tudor-Costin Sicomas (31 mai 2019)

Andrei Şerban ne-a obişnuit deja cu prezenţa sa unică şi remarcabilă pe scena Teatrului Bulandra din Bucureşti. De ani buni, cunoscutul regizor român vine aici şi reuşeşte, de fiecare dată, să ne ofere câte o nouă bijuterie teatrală. Ei bine, în primăvara care tocmai s-a încheiat, publicul bucureştean fidel al acestui teatru a fost delectat nu cu una, ci cu două montări semnate de Andrei Şerban şi amândouă fiind interpretări personale a două texte shakespeariene. La sala “Liviu Ciulei” (Izvor), a fost “Richard al III-lea”, în timp ce sala “Toma Caragiu” găzduieşte de câteva săptămâni viziunea regizorului asupra unei piese foarte puţin cunoscute şi montate în România – “Zadarnicele chinuri ale dragostei”, spectacol pe care, de altfel, îl voi dezvălui acum cititorilor.

Considerată a fi prima piesă scrisă de William Shakespeare, “Love’s Labour’s Lost” (care s-ar traduce, mai degrabă, ca “Eforturile risipite ale iubirii”) reprezintă cu adevărat un început de drum în cariera uriaşă pe care a avut-o bardul din Stratford-upon-Avon. Exegeţii care s-au ocupat îndeaproape de opera sa au spus de nenumărate ori că acest text se dovedeşte a fi o încrengătură destul de complicată şi stufoasă din punct de vedere al limbajului, un limbaj îngreunat de jocuri de cuvinte greu de tradus în alte limbi şi de un umor oarecum datat, prăfuit. Toate aceste aspecte au făcut din “Zadarnicele chinuri ale dragostei” o piesă care a fost rareori pusă în scenă chiar şi în patria-mamă a lui Shakespeare, tocmai din cauza dificultăţii comunicării de către actori a mesajului. De altfel, acest mesaj al textului este destul de simplu (atenţie!, fără a fi tratat în mod facil): 4 bărbaţi jură ca pentru 3 ani să nu vadă şi să nu iubească nicio femeie, iar atunci când 4 femei le apar în cale, iubirea îşi face loc în sufletul tuturor celor 8 personaje care încearcă în zadar să se lupte cu propriile sentimente. La o primă vedere, un clasic subiect, motiv pentru nenumărate încurcături hazlii. Cu toate astea, “Zadarnicele chinuri ale dragostei” nu este comedia cu care ne-a obişnuit mai târziu Shakespeare. Este, de fapt, un melanj între comic şi tragic, finalul însuşi al piesei fiind unul neaşteptat, în care moartea îşi face apariţia în mod surprinzător şi zădărniceşte planurile de viitor ale celor 8 tineri. Iată, aşadar, premisele unui spectacol cu totul uimitor şi deosebit, aşa cum s-a şi dovedit a fi cel montat de Andrei Şerban.

Cu o muncă titanică în spate, în primul rând legat de lucrul la textul tradus de Lucia Verona şi Horia Gârbea, lucru şlefuit şi adaptat de Daniela Dima într-o manieră de apreciat (cu atât mai mult cu cât a reuşit să aducă textul stufos aproape de inimile şi raţiunile unui public modern), spectacolul de la Bulandra s-a născut, totuşi, relativ uşor. Căci actorii s-au lăsat încântaţi de frumuseţea unei piese în care probabil nici ei înşişi nu credeau cu atâta convingere înainte de a le fi relevate sensurile ascunse şi profunde de către magicianul scenei, Andrei Şerban. Pentru că este un fapt evident că regizorul a reuşit să insufle distribuţiei o iubire faţă de un text în care iubirea, la rându-i, face impresionante salturi la trapez şi în care se descoperă o acrobaţie a sentimentelor ce anunţă capodopere mai târzii din creaţia shakespeariană (întrezărim frânturi din ceea ce aveau să devină “Visul unei nopţi de vară”, “Romeo şi Julieta”, “A douăsprezecea noapte”, “Cum vă place” şi chiar “Hamlet”, prin prezenţa teatrului-în-teatru).

Distribuţia pe care şi-a ales-o regizorul pentru a da viaţă ideilor sale legate de piesa lui Shakespeare, este una aleasă “pe sprânceană”, cu care creatorul a mai lucrat şi la “Richard al III-lea” şi care se pare că îi înţelege pe deplin dorinţele artistice şi le şi aplică cu credinţă. Astfel, Şerban Pavlu şi George Ivaşcu conduc cu brio partea masculină, fiecare dintre ei creând adevărate filigranuri de roluri, în ceea ce priveşte atenţia la fiecare cuvânt rostit, la fiecare gest, chiar şi la modul cum îşi poartă costumele diverse care le sunt încredinţate. În timp ce Şerban Pavlu este un Berowne fermecător, isteţ, iscusit în meşteşugul vorbelor şi, în cele din urmă, slab în faţa iubirii, George Ivaşcu este un amuzant rege al Navarrei, care încearcă să ţină piept intemperiilor iubirii, dar care ajunge să fie strivit sub propriile jurăminte de castitate morală şi fizică. Ceilalţi doi companioni (Longaville şi Dumaine) sunt interpretaţi cu măiestrie de Alin State, respectiv Lucian Ifrim (care îl portretizează cu o doză de ironie şi umor fin şi pe poliţistul Anton Bont, făcând o încântătoare legătură parodică cu celebrul agent 007). În tabăra opusă, sexul frumos este reprezentat de patru actriţe tinere, dar foarte talentate. Principesei (care, în final, devina Regina) Franţei îi dă viaţă Ioana Anastasia Anton care, spre deosebire de rolul ei din “Ivanov”, vine cu o nouă faţetă a personalităţii sale şi dă dovadă de o forţă scenică incredibilă, de dârzenie şi de o rostire naturală a versurilor shakespeariene (o caracteristică valoroasă şi importantă când vine vorba de a interpreta textele marelui Will). Alături de ea, Alexandra Fasolă îşi aduce şi de această dată personalitatea marcantă pe care i-o împrumută personajului ei, Rosaline (un ecou “avant-la-lettre” a Rosalindei din “Cum vă place”, a Violei din “A douăsprezecea noapte” şi a Portiei din “Neguţătorul din Veneţia”), o fiinţă mândră, independentă şi statornică, pe care actriţa o înzestrează cu un farmec aparte şi cu o elegantă feminitate. Prietenele şi însoţitoarele celor două (Katharine şi Maria) sunt aduse în faţa publicului de către Silvana Negruţiu (voluptoasă şi vulcanică actriţă care, cu fiecare apariţie, subliniază viitorul strălucit ce o aşteaptă) şi Maria Veronica Vârlan (care nu doar că se dovedeşte o curtenitoare apariţie în Maria, doamnă de onoare a Principesei, dar deţine un abil cameleonism şi se transformă cât ai pocni din degete într-o naivă, dar perversă ţărăncuţă, Jaquinetta, gata să se ofere primului bărbat pe care îl întâlneşte şi pe care Andrei Şerban a văzut-o ca pe o ispititoare Evă).

De altfel, de-a lungul spectacolului ai senzaţia neliniştitoare că te afli fie la poarta Edenului fie chiar în sânul unui Paradis oarecum altfel, cumva sever, în care pancartele cu “Interzis femeilor” şi copacul roşu ce tronează în mijlocul scenei devin simboluri ameninţătoare a unei lumi în care iubirea pare fi ceva tabu, ceva ce riscă să te conducă drept spre spânzurătoare (de felicitat această viziune întrucâtva înfricoşătoare, dar susţinută, pe care Octavian Neculai a redat-o, ca de obicei, cu multă acurateţe). Celor 8 protagonişti deja amintiţi li se alătură Constantin Dogioiu (genial şi puternic Don Armado, acest Malvolio “avant-la-lettre”), Catinca Maria Nistor (un sau o Boyet remarcabil/ă, care tinde să devină un personaj-cheie al spectacolului, actriţa reuşind să redea cu graţie ambiguitatea acestui rol despre care nu se ştie exact cărui sex aparţine), Cătălin Babliuc (admirabil Tărtăcuţă, ţăranul simplu, dar onest, cu capul pe umeri, care vrea doar să iubească şi pe care actorul îl conduce cu agilitate prin încrengătura cuvintelor pe care dramaturgul i-a încredinţat-o) şi, nu în ultimul rând, Adela Bengescu (Molie, pajul şi omul de încredere al lui Don Armado, un veritabil bufon shakespearian, pe care actriţa îl înzestrează cu acelaşi mister, dar şi aceeaşi naturaleţe ca şi intepreta lui Boyet).

Ca de fiecare dată, Andre Şerban face dintr-un text aparent greoi şi uneori de neînţeles, un spectacol fermecător, ca o spumă, împletind abil comedia şi drama (poate chiar tragedia) pentru a ne conduce prin desişul filosofiei lui William Shakespeare. De altfel, una din declaraţiile regizorului susţine că îşi doreşte ca spectacolele sale să vorbească despre “ACUM”, nu despre generalităţi, să fie mijloace de expresie artistică în interiorul cărora actorii să se simtă lejer şi care să transmită spectatorilor adevăruri universal valabile, prezentate într-o manieră actuală atât de necesară. Aşa că nu ne rămâne decât să-i mulţumim lui Andrei Şerban că ajută teatrul românesc în demersul său de a deveni mai bun şi de a continua să ne vorbească.

https://filme-carti.ro/stiri/editorial/acrobatica-iubirii-zadarnicele-chinuri-ale-dragostei-in-regia-lui-andrei-serban-teatrul-bulandra-79575/