Artă
Oare cum ar reacţiona cineva dacă prietenul său cel mai bun ar face brusc o prostie atât de colosală încât ar pune sub semnul întrebării însuşi fundamentul relaţiei lor de amiciţie? Atunci când un iubitor de artă cumpără ceea ce este la urma urmei un simplu tablou alb pentru o sumă exorbitantă, cel mai bun prieten al său o ia razna. Un al treilea prieten se găseşte prins la mijloc între cei doi, într-un spectacol care uimeşte prin luciditate şi umor.
“Artă”, spectacolul Teatrului Bulandra, e tot ce are mai bun teatrul românesc în acest moment.
Dan Boicea – Adevărul literar şi artistic
Trei prieteni discută despre artă, dar de fapt pun în discuţie mult mai mult: prietenia lor, lumea în care trăiesc, pe ei înşişi. Stăpânesc arta conversaţiei dar şi conversaţia în artă. … “Artă” este o joacă serioasă, o producţie made in Bulandra, la care te simţi bine, relaxat şi de la care eşti mai deştept.
Răzvana Niţă – PORT.RO
Regizorul Cristi Juncu construieşte un edificiu complicat de relaţii şi stări, gradează atent, migălos mai multe nivele de discuţie, ştiind să învăluie şi să dezvăluie cât şi când trebuie adevăratul subiect din propoziţie. … Spectacolul are calităţile unei bijuterii valoroase, este simplu fără să fie minimalist, delicat fără preţiozitate, profund fără pretenţii şi strălucitor fără ostentaţie.
Oana Stoica – LITERNET
Un spectacol curat, jucat cu vizibilă plăcere. O comedie sănătoasă, lucrată atent, care pune şi cîteva întrebări serioase. Un spectacol pentru publicul cel mai larg, la care te simţi bine şi care, sigur, va face, vreme îndelungată, săli pline.
Liviu Ornea – LITERNET
Trei dintre cei mai reprezentativi actori ai unei generaţii insuficient distribuite în teatrele de stat au capacitatea de a te face să râzi în hohote, păstrând umorul cu stil şi ştaif la cota unui entertainment inteligent. … “Artă” nu este doar un spectacol haios. E o mostră de caligrafie actoricească într-o formulă teatrală pregnantă prin simplitatea ei.
Mihaela Michailov- Romania Liberă
Carousel
Carousel, cea mai importantă premieră a Bulandrei din stagiunea care tocmai se încheie, e genul de piesă capabilă ca, la fiecare vizionare, să ducă spectatorul pe un alt drum. Ajutat de o distribuţie nevizitată de demonul blazării şi jucându-se cu un text generos, pe care el însuşi l-a compendiat din multiple surse, Andrei Şerban a construit un spectacol plin de tristeţe şi veselie, de seriozitate şi burlesc, de lirism şi ironie.
Mihai Brezeanu
În premierele teatrelor bucureștene din această toamnă, destui regizori influenți și actori mari, dar și muzica, elementele de scenografie sau luminile au confiscat, pe rând ori concomitent, spectacolul. Musicalul „Car(o)usel”, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Andrei Șerban după piesa „Liliom” a lui Ferenc Molnar și filmul omonim al lui Fritz Lang, confiscă stagiunea.
Horia Ghibuțiu
Liliom moare. Liliom ajunge dincolo. Se aşază la coadă. Află ce e de făcut. Primeşte învoire să revină pe pământ. O zi. O dată. Pentru a îndrepta. Ce se mai poate îndreptă după o viaţă ratată. Şi Liliom ratează iar.
Mihai Brezeanu
Carousel este un omagiu tandru şi tragic adus paiaţelor care se ascund în spatele fiecărui personaj şi, nu în ultimul rând, în spatele fiecărui spectator. Fie că este vorba despre actorul-paiaţă, cel a cărui artă se dizolvă şi renaşte perpetuu la intersecţia dintre derizoriu şi sublim, despre femeile care, indiferent de profil şi statut, se lasă transformate în paiaţe prin predarea totală în faţa iubirii şi dorinţei sau despre destinele ratate ale unor hoinari absoluţi, montarea celebrează prin toţi aceşti pagliacci iluzia ca realitate alternativă şi ca şansă la purificare. Punând în mişcare sute de efecte şi strategii ale spectaculosului, Carousel ne aminteşte, timp de trei ore, cât de superficială şi deopotrivă abisală este aspiraţia care ne poartă către teatru.
Beatrice Lăpădat
E un ”superpoem” această piesă, e ceva care m-a întregit parcă și m-a transportat într-o dimensiune pe care o văd numai în meditații, în acele momente în care ființa se trezește spontan și de la sine în tărâmurile interioare, în care dispar granițele dintre fizic și non fizic, în care timpul și spațiul nu mai au consistență, iar ființa e cuprinsă de grație și liberă de materialitate.
Maria Timuc
Nu ştiu cum aş putea vorbi sau scrie despre energia investită de atâţia oameni pentru ca eu, spectatoarea deja flămândă şi însetată emoţional, să fiu mişcată cu ceva, să fiu modificată într-un fel, să plec mai uşoară sufleteşte din sala de teatru şi să am capacitatea de a recrea măcar pentru o clipă mirajul pe care eu l-am trăit toate aceste zile la Bulandra.
Judy Florescu
Spectacolul începe chiar de la intrarea în holul sălii “Liviu Ciulei” de la Teatrul Bulandra. O atmosferă de bâlci, în scenografia lui Octavian Neculai, cântece italieneşti şi franţuzeşti interpretate live (muzica lui Raul Kusak, pe care îl putem vedea ulterior şi la pian). Canţonetele vesele te învăluie, publicul cântă, dansează şi face poze alături de actori, printre căluţi, baloane colorate, lumini stroboscopice. Femei frumoase, în rochii de cabaret (costume Lia Manţoc). Vlad Ivanov, în rol de clovn, cu buze roşii şi chip de mască alb, se întrece pe sine încă o dată. Rodica Lazăr, madame Muscat, stăpână a Caruselului, este o veritabilă “femme fatale”. Alexandra Fasolă interpretează candoarea şi hotărârea unei fete, care-şi asumă cu încăpăţânare iubirea până la capăt.
Simona Chiţan
La Car(o)usel, feeria multi-coloră începe din foaier, continuă printre rândurile de spectatori, explodează pe scenă. Tablou după tablou, în ritmul Şerban, Neculai desenează piesa, filmul, (cap)o(do)pera. Şi pentru ca vocile formidabilului trio central Fasolă – Ivanov – Obretin, lângă vocile excelentului trio secund Babliuc – Negruţiu – Iacoban, să urce până în adâncurile fiecăruia dintre spectatori, au fost inventate viu-muzicile lui Kusak, dansurile lui Rusu şi luminile (de sală, de avanscenă, de adâncuri; difuze ori focalizate) lui Darie & Şerban.
Mihai Brezeanu
Montarea lui Andrei Șerban este o adevărată desfășurare de forțe, de la conceptul de lumini, ingenios puse în slujba sugestiei regizorale – rezolvând situații de schimbare a spațiului sau timpului în aceeași secvență ori urmărind actorii cu halouri imitând spectacolele de music-hall de pe Broadway – până la muzica interpretată live, cu acompaniament, de actorii de pe scenă, și inserturile cinematografice proiectate pe ecranul din spatele scenei.
Sabina Bălan
Spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. Si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.
Cristina Bazavan
Şi pentru ca totul să fie perfect, spectacolul mai are atuul unor superbe melodii, cele mai multe italieneşti, altele franţuzeşti, altele de pe alte meridiane cântate live de actori. Care cu toţii ne transmit energie şi ne împărtăşesc bucuria lor de a juca într-un spectacol de excepţie. Un spectacol fabulos. O fac în aşa fel încât bucuria lor devine a noastră.
Mircea Morariu
Comentariile despre “Carusel” se pot rezuma și la un singur cuvânt – “magie” pentru că echipa de realizatori ai spectacolului întreprind un autentic exemplu de ce presupune inovația teatrală astăzi.
Ileana Lucaciu
Vizual, „Liliom“-ul lui Şerban este de o mare bogăţie şi spectaculozitate, asigurând momente de teatru intens, care-ţi taie respiraţia. Soluţiile regizorale sunt de o extremă ingeniozitate, în scenografia la rândul ei inventivă a arhitectului Octavian Neculai: un carusel de bâlci care se învârte continuu dezvăluind noi faţete ale poveştii, metaforă a caruselului existenţial care este viaţa. Doar pentru apariţia personajului straniu al Ascuţitorului de Cuţite (Adela Bengescu), preluat din filmul lui Lang (unde era interpretat de Antonin Artaud), „îngerul păzitor“ al eroului (evident, şi acesta îşi ratează misiunea), şi merită să vedeţi acest spectacol.
Doinel Tronaru
Car(o)usel este un spectacol de muzică şi lumini ce depăşeşte spaţiul unei săli de teatru. Viziunea lui Andrei Şerban reuşeşte să te introducă imediat în atmosfera unei fantezii în care visarea, circul şi costumele de epocă, dar şi culorile unei feerii transformate într-un parc de distracţii interbelic te întâmpină şi te acaparează încă de la intrarea în Teatrul Bulandra. Urci pe un pod de lemn colorat, asculţi cântecele vesele şi chemările galante ale unui animator de carusel interpretat de Vlad Ivanov şi eşti invitat chiar de actorii iviţi printre spectatorii din foaier să intri în universul carnavalesc. Abia după ce asişti la micul spectacol din foaier pentru a te simţi la rândul tău un copil mare, ce abia aşteaptă să se suie pe căluţii din carusel, eşti invitat în sala de spectacole.
Adriana Gionea
Andrei Șerban propune o poveste fabuloasă despre dragoste și mecanismele ei neînțelese și de neînțeles. Și un spectacol complex, foarte puternic, viu, construit impecabil, care are ca scop evident să placă publicului. Oricărui tip de public. Iar asta e din ce în ce mai rar în teatrul nostru, atât de preocupat de propriile obsesii, încât uită adesea că scopul principal este să umple sălile, confundând adesea o sală goală sau o sală din care publicul iese cu un așa-zis experiment reușit, desigur, doar pentru inițiați…
Monica Andronescu
Spectacolul lui Andrei Şerban (realizat în remarcabilă măsură cu sprijinul unor profesionişti de top: Alexandru Darie – light design, Raul Kusak – muzica, Lia Manţoc – costume, Octavian Neculai – scenografia) reprezintă o parabolă a lumii ca bâlci, un theatrum mundi în care ridicolul şi sublimul aproape că se suprapun, o producţie cu un puternic impact şi forţă de transfigurare care vorbeşte mai ales despre fragilitate.
Razvana Niţă
Teatrul poate să zguduie munţii sub care credeai că-ţi ascunzi tainele pe vecie. „Mâna care te-a lovit ar vrea de fapt să te mângâie“ – auzi replica asta în spectacol şi ţi se pune un nod în gât. Nu vrei să-ţi aminteşti. Liliom a lovit-o pe femeia care-l iubeşte. Liliom te-a ghicit. Parcă te simţi prins într-o capcană, personajele piesei au conspirat cu actorii, care te-au vrăjit în foaier, apoi te-au condus în sală, ca să recunoşti, să înduri, să te spovedeşti, să-ţi ceri iertare şi să plângi. Şi să-i aplauzi.
Petre Barbu
Este interesantă, la granița dintre lumi (și dintre cele două părți ale spectacolului), intervenția regizorului; vocea lui Andrei Șerban devine pentru un scurt intermezzo raisonneurul a ceea ce urmează să vedem, oferind o cheie de lectură, dar și un omagiu lui Ferenc Molnár și lumii imaginate de el. O splendidă parabolă care ne conduce, aproape shakespearian, dincolo de suprafața detaliilor colorate ce ne decorează viețile, la esență, la lucrurile valoroase pe care le purtăm în noi, la universalul uman. Liliom călătorește în timp, ca un mesaj de solidaritate cu umanitatea noastră profundă, cu credința că miracolul locuiește în fiecare dintre noi; cu încrederea că adevărul vorbește, ca în Scriptură, prin gura copiilor și a oamenilor simpli, prin tot ceea ce numim, cu nedreaptă emfază, marginal. Nu e nimic secundar în acest Carousel; Andrei Șerban dăruiește fiecărui personaj atent șlefuit, fiecărei scene construite cu migală estetică, demnitatea întregului. Ca în caruselul redat prin scena rotativă, ingenios compartimentată de Octavian Neculai într-o suită de interioare ca tablourile unei expoziții, din orice unghi ai privi, ai senzația că fiecare actor ar fi capabil să spună, într-un monolog, povestea lui Liliom.
Andreea Nanu
Căsătoria
Iulia Popovici
O căsătorie anunţată, o fată de măritat şi mai mulţi pretendenţi care se ceartă pentru mâna fetei, iar cea care trebuie să lămurească situaţia este o peţitoare. O analiză comică despre schimbarea care se produce în viaţa fetelor în momentul măritişului. Încercarea de a-şi găsi „alesul” potrivit naşte disperarea – iată o problemă a fetelor din toate timpurile şi toate locurile. Acest regizor cu imaginatie si gîndire treaza, împreuna cu legendara trupa a nu mai putin legendarului teatru românesc de prim-rang european, a reusit sa realizeze un spectacol substantial si care tine, tot treaza, si atentia publicului pe parcursul celor trei ore cît dureaza.Ion Parhon – Romania Libera
Căutarea partenerei sau partenerului îşi are în Căsătoria un filon comic, e adeseori satirizată, dar în subtextul ei, ascunde tristeţea celui singur, impresionant subliniată de viziunea regizorală.Ileana Lucaciu – Timpul Liber
Cel mai frumos moment al piesei este… atmosfera însăşi. Momente de fast-forward carnavalesc şi limbaj comic sunt contrapunctate de digresiuni lirice pe o muzică aşa cum numai ruşii ştiu a (s)pune.Oana Gaina
Un mare spectacol romanesc, cu actori de prima marime, a fost prezentat luni seara la Festivalul de Teatru de la Caracal: ‘Casatoria’ de Gogol, in regia lui Yuri Kordonsky. Aceasta productie de la ‘Bulandra’ a inspirat sentimente de veneratie pentru artistii din distributie, care au jucat cum stiu ei mai bine, pana la sacrificiu, asa cum o fac intotdeauna in numele artei.Maria Sarbu
La “Căsătoria” am rîs cu lacrimi, m-am bucurat pentru plăcerea formidabilă a actorilor de a juca spumos şi, în acelaşi timp, incredibil de riguros. Am văzut cu ochii mei, iarăşi, miracolul coexistenţei unui regizor cu o trupă într-un interval binecuvîntat. Am simţit cum legătura aceasta, între Yuriy Kordonskiy şi cei cîţiva actori ai Teatrului Bulandra aflaţi în distribuţie, este definitivă. Am simţit că ea are dimensiuni de o mare profunzime, dar, mai ales, că este umană şi tandră. Chestiunea asta ne iese tot mai rar în teatru. Ca şi în viaţă.Marina Constantinescu
Daca vreti sa aflati ce inseamna, cu adevarat, arta actorului, mergeti sa-l vedeti pe Rebengiuc in Casatoria. (Alice Georgescu)Mihai Brezeanu
În premierele teatrelor bucureștene din această toamnă, destui regizori influenți și actori mari, dar și muzica, elementele de scenografie sau luminile au confiscat, pe rând ori concomitent, spectacolul. Musicalul „Car(o)usel”, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Andrei Șerban după piesa „Liliom” a lui Ferenc Molnar și filmul omonim al lui Fritz Lang, confiscă stagiunea.Horia Ghibuțiu
Liliom moare. Liliom ajunge dincolo. Se aşază la coadă. Află ce e de făcut. Primeşte învoire să revină pe pământ. O zi. O dată. Pentru a îndrepta. Ce se mai poate îndreptă după o viaţă ratată. Şi Liliom ratează iar.Mihai Brezeanu
Carousel este un omagiu tandru şi tragic adus paiaţelor care se ascund în spatele fiecărui personaj şi, nu în ultimul rând, în spatele fiecărui spectator. Fie că este vorba despre actorul-paiaţă, cel a cărui artă se dizolvă şi renaşte perpetuu la intersecţia dintre derizoriu şi sublim, despre femeile care, indiferent de profil şi statut, se lasă transformate în paiaţe prin predarea totală în faţa iubirii şi dorinţei sau despre destinele ratate ale unor hoinari absoluţi, montarea celebrează prin toţi aceşti pagliacci iluzia ca realitate alternativă şi ca şansă la purificare. Punând în mişcare sute de efecte şi strategii ale spectaculosului, Carousel ne aminteşte, timp de trei ore, cât de superficială şi deopotrivă abisală este aspiraţia care ne poartă către teatru.Beatrice Lăpădat
E un ”superpoem” această piesă, e ceva care m-a întregit parcă și m-a transportat într-o dimensiune pe care o văd numai în meditații, în acele momente în care ființa se trezește spontan și de la sine în tărâmurile interioare, în care dispar granițele dintre fizic și non fizic, în care timpul și spațiul nu mai au consistență, iar ființa e cuprinsă de grație și liberă de materialitate.Maria Timuc
Nu ştiu cum aş putea vorbi sau scrie despre energia investită de atâţia oameni pentru ca eu, spectatoarea deja flămândă şi însetată emoţional, să fiu mişcată cu ceva, să fiu modificată într-un fel, să plec mai uşoară sufleteşte din sala de teatru şi să am capacitatea de a recrea măcar pentru o clipă mirajul pe care eu l-am trăit toate aceste zile la Bulandra.Judy Florescu
Spectacolul începe chiar de la intrarea în holul sălii “Liviu Ciulei” de la Teatrul Bulandra. O atmosferă de bâlci, în scenografia lui Octavian Neculai, cântece italieneşti şi franţuzeşti interpretate live (muzica lui Raul Kusak, pe care îl putem vedea ulterior şi la pian). Canţonetele vesele te învăluie, publicul cântă, dansează şi face poze alături de actori, printre căluţi, baloane colorate, lumini stroboscopice. Femei frumoase, în rochii de cabaret (costume Lia Manţoc). Vlad Ivanov, în rol de clovn, cu buze roşii şi chip de mască alb, se întrece pe sine încă o dată. Rodica Lazăr, madame Muscat, stăpână a Caruselului, este o veritabilă “femme fatale”. Alexandra Fasolă interpretează candoarea şi hotărârea unei fete, care-şi asumă cu încăpăţânare iubirea până la capăt.Simona Chiţan
La Car(o)usel, feeria multi-coloră începe din foaier, continuă printre rândurile de spectatori, explodează pe scenă. Tablou după tablou, în ritmul Şerban, Neculai desenează piesa, filmul, (cap)o(do)pera. Şi pentru ca vocile formidabilului trio central Fasolă – Ivanov – Obretin, lângă vocile excelentului trio secund Babliuc – Negruţiu – Iacoban, să urce până în adâncurile fiecăruia dintre spectatori, au fost inventate viu-muzicile lui Kusak, dansurile lui Rusu şi luminile (de sală, de avanscenă, de adâncuri; difuze ori focalizate) lui Darie & Şerban.Mihai Brezeanu
Montarea lui Andrei Șerban este o adevărată desfășurare de forțe, de la conceptul de lumini, ingenios puse în slujba sugestiei regizorale – rezolvând situații de schimbare a spațiului sau timpului în aceeași secvență ori urmărind actorii cu halouri imitând spectacolele de music-hall de pe Broadway – până la muzica interpretată live, cu acompaniament, de actorii de pe scenă, și inserturile cinematografice proiectate pe ecranul din spatele scenei.Sabina Bălan
Spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. Si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.Cristina Bazavan
Şi pentru ca totul să fie perfect, spectacolul mai are atuul unor superbe melodii, cele mai multe italieneşti, altele franţuzeşti, altele de pe alte meridiane cântate live de actori. Care cu toţii ne transmit energie şi ne împărtăşesc bucuria lor de a juca într-un spectacol de excepţie. Un spectacol fabulos. O fac în aşa fel încât bucuria lor devine a noastră.Mircea Morariu
Comentariile despre “Carusel” se pot rezuma și la un singur cuvânt – “magie” pentru că echipa de realizatori ai spectacolului întreprind un autentic exemplu de ce presupune inovația teatrală astăzi.Ileana Lucaciu
Vizual, „Liliom“-ul lui Şerban este de o mare bogăţie şi spectaculozitate, asigurând momente de teatru intens, care-ţi taie respiraţia. Soluţiile regizorale sunt de o extremă ingeniozitate, în scenografia la rândul ei inventivă a arhitectului Octavian Neculai: un carusel de bâlci care se învârte continuu dezvăluind noi faţete ale poveştii, metaforă a caruselului existenţial care este viaţa. Doar pentru apariţia personajului straniu al Ascuţitorului de Cuţite (Adela Bengescu), preluat din filmul lui Lang (unde era interpretat de Antonin Artaud), „îngerul păzitor“ al eroului (evident, şi acesta îşi ratează misiunea), şi merită să vedeţi acest spectacol.Doinel Tronaru
Car(o)usel este un spectacol de muzică şi lumini ce depăşeşte spaţiul unei săli de teatru. Viziunea lui Andrei Şerban reuşeşte să te introducă imediat în atmosfera unei fantezii în care visarea, circul şi costumele de epocă, dar şi culorile unei feerii transformate într-un parc de distracţii interbelic te întâmpină şi te acaparează încă de la intrarea în Teatrul Bulandra. Urci pe un pod de lemn colorat, asculţi cântecele vesele şi chemările galante ale unui animator de carusel interpretat de Vlad Ivanov şi eşti invitat chiar de actorii iviţi printre spectatorii din foaier să intri în universul carnavalesc. Abia după ce asişti la micul spectacol din foaier pentru a te simţi la rândul tău un copil mare, ce abia aşteaptă să se suie pe căluţii din carusel, eşti invitat în sala de spectacole.Adriana Gionea
Andrei Șerban propune o poveste fabuloasă despre dragoste și mecanismele ei neînțelese și de neînțeles. Și un spectacol complex, foarte puternic, viu, construit impecabil, care are ca scop evident să placă publicului. Oricărui tip de public. Iar asta e din ce în ce mai rar în teatrul nostru, atât de preocupat de propriile obsesii, încât uită adesea că scopul principal este să umple sălile, confundând adesea o sală goală sau o sală din care publicul iese cu un așa-zis experiment reușit, desigur, doar pentru inițiați…Monica Andronescu
Spectacolul lui Andrei Şerban (realizat în remarcabilă măsură cu sprijinul unor profesionişti de top: Alexandru Darie – light design, Raul Kusak – muzica, Lia Manţoc – costume, Octavian Neculai – scenografia) reprezintă o parabolă a lumii ca bâlci, un theatrum mundi în care ridicolul şi sublimul aproape că se suprapun, o producţie cu un puternic impact şi forţă de transfigurare care vorbeşte mai ales despre fragilitate.Razvana Niţă
Teatrul poate să zguduie munţii sub care credeai că-ţi ascunzi tainele pe vecie. „Mâna care te-a lovit ar vrea de fapt să te mângâie“ – auzi replica asta în spectacol şi ţi se pune un nod în gât. Nu vrei să-ţi aminteşti. Liliom a lovit-o pe femeia care-l iubeşte. Liliom te-a ghicit. Parcă te simţi prins într-o capcană, personajele piesei au conspirat cu actorii, care te-au vrăjit în foaier, apoi te-au condus în sală, ca să recunoşti, să înduri, să te spovedeşti, să-ţi ceri iertare şi să plângi. Şi să-i aplauzi.Petre Barbu
Este interesantă, la granița dintre lumi (și dintre cele două părți ale spectacolului), intervenția regizorului; vocea lui Andrei Șerban devine pentru un scurt intermezzo raisonneurul a ceea ce urmează să vedem, oferind o cheie de lectură, dar și un omagiu lui Ferenc Molnár și lumii imaginate de el. O splendidă parabolă care ne conduce, aproape shakespearian, dincolo de suprafața detaliilor colorate ce ne decorează viețile, la esență, la lucrurile valoroase pe care le purtăm în noi, la universalul uman. Liliom călătorește în timp, ca un mesaj de solidaritate cu umanitatea noastră profundă, cu credința că miracolul locuiește în fiecare dintre noi; cu încrederea că adevărul vorbește, ca în Scriptură, prin gura copiilor și a oamenilor simpli, prin tot ceea ce numim, cu nedreaptă emfază, marginal. Nu e nimic secundar în acest Carousel; Andrei Șerban dăruiește fiecărui personaj atent șlefuit, fiecărei scene construite cu migală estetică, demnitatea întregului. Ca în caruselul redat prin scena rotativă, ingenios compartimentată de Octavian Neculai într-o suită de interioare ca tablourile unei expoziții, din orice unghi ai privi, ai senzația că fiecare actor ar fi capabil să spună, într-un monolog, povestea lui Liliom.Andreea Nanu
Coada
În „Coada”, cinci indivizi stau, omenește, la coadă. Nu e „Coada” noastră, estică, nu e „Coada” unei solidarități în care se strecoară „șopârle” în contra unui Partid, ba chiar a unui Lider, Unic. E o alta – e „Coada” eternă și universală, în care oamenii se întrec, într-o ierarhie mereu supusă revizuirii, se întrec, în disprețul Ecleziastului, ca și cum ar conta. (…) În “Coada”, fiecare vrea să fie primul, ba chiar fiecare e la un moment dat primul. Nimeni nu se poate sustrage acestui mers al „Cozii”, mecanicii sale interne, mecanismelor sale, cum nimeni nu se poate sustrage umilințelor, trădărilor și iluziilor care compun, de la primul om, chiar de la el, întâiul, viața.
În întregul spectacol se cunoaște, bineînțeles, influența Iarinei Demian, care l-a condus cu acea grație dincolo de care se poate citi, cum s-a întâmplat de atâtea și atâtea ori înainte, (…) o exigentă dragoste, deopotrivă tânără și durabilă, de teatru. Găsesc în „Coada” toate ingredientele care pot face dintr-un spectacol acel atât de rar succes și de public și de critică.
Andrei Craciun
Iarina Demian a creat un spectacol tulburător. O poveste care începe ca un scheci – un tânăr neconvenţional face băşcălie de unul mai puriu şi mai credul, ajunge să se decupeze ca o amplă şi impecabil construită metaforă a lumii în care ne mişcăm, un mediu în care nimeni nu menajează pe nimeni şi regulile competiţiei sunt sinonime cu cele are junglei. Regizoarea care îşi valorifică şi de această dată experienţa redutabilă de actriţă aduce împreună actori cu o genetică artistică complexă ce le permite să acopere atât registrul comic cât şi nuanţele vădit tragice. Concepţia regizorală le-a oferit un cadru coerent, stabil, sigur în care s-au putut manifesta. Tudor Chirilă e într-o formă de zile mare, într-un personaj care pare a fi scris pentru el. Radu Gheorghe într-o înduioşătoare partitură în care îi sunt valorificate atât sensibilitatea cât şi cinismul fin şi umorul (uneori) involuntar. Ion Grosu cu o ludicitate eficientă la maximum şi o incredibilă energie perfect canalizată. Şi o mare surpriză – Irina Ungureanu, o actriţă cu farmec, forţă şi personalitate de care sigur vom mai auzi.
Razvana Nita
Remarcabil “citește” teatral această piesă regizoarea Iarina Demian. Fără niciun ajutor prin decor, pe o scenă goală, manevrează mișcarea febrilă a personajelor și veghează atent la interpretarea fiecărui rol. Actriță cu experiență fiind, regizoarea subliniază miezul tematic și substratul metaforei prin actori. Excelent este Tudor Chirilă în Stephen, un tânăr rebel, dornic de parvenire artistică, având drept model pe Mozart. Sunt bine cunoscute calitățile muzicale ale lui Tudor Chirilă și le aplică în reprezentație pentru definirea lui Stephen, strălucit. Meritul major al actorului este însă, descifrarea rostului fiecărei replici și trăirea intensă, cu firesc a fiecărei situații de confruntare cu semenii din preajmă. Sugerează în profunzime cauzele revoltei lui Stephen, neputința de a fi un Mozart, dar și indignarea ivită în fața manifestărilor orgolioase ale celor din preajmă.
Ileana Lucaciu
Conversație după înmormântare
Pe muzica halucinantă a lui Adrian Enescu, în conurile de lumină şi umbrele tăcute ale lui Darie, pe buzele şi lacrimile celor şase actori, textul Yasminei Reza a explodat, izbind cu forţa unui uragan în intestinele, creierele şi cordurilor celor prezenţi şi atenţi.
Mihai Brezeanu
Liviu Ciulei spunea că o condiţie obligatorie în reuşita unui spectacol este „să circule gândul” prin scenă şi sală. În montarea lui Alexandru Darie (una din cele mai dense, mai coagulate şi mai emoţionante pe care le-a semnat până acum) bântuie mai multe “fantome” care ţin de natura umană: sexul, complexul eşecului, al ratării, relaţia cu părinţii, conflictul între generaţii, incestul, bătrâneţea, moartea uitarea. Regizorul impresionează prin felul în care a ştiut să dea relief poveştilor, dimensiune fiecărui personaj în parte dar şi cum a valorificat pauzele, tăcerile, „necuvintele” (să nu uităm că Darie este autorul unei variante memorabile cu “Trei surori”). Într-un decor (Octavian Neculai) în care publicul se simte inspirat, pe acordurile intra şi extra senzoriale ale compozitorului Adrian Enescu, trei actori şi trei actriţe „conversează” pe diverse tonuri dar cu o constantă intensitate. O fac cu relaxare, cu împăcare, cu resemnare, când nu cu autoironie sau cinism. Am putea spune la fel de bine că nu conversează, ci glosează.
Razvana Nita
„Conversaţie după înmormântare”, piesa Yasminei Reza în regia lui Alexandru Darie, premiera de la Bulandra, este nu doar o realizare regizorală şi actoricească plină de vitalitate şi adevăr artistic ci şi o partitură scenografică – Octavian Neculai, de lighting design – Alexandru Darie şi muzicală – Adrian Enescu, care se desfăşoară cu aşa o înaltă ştiinţă şi înţelepciune artistică şi care se contopesc aşa de viu şi insesizabil (întocmai ca viaţa) cu curgerea firească a dramei, încât perceperea distinctă a fiecăreia din aceste creaţii nu e decât o operaţie intelectuală oarecum artificială.
Luminita Batali
Regizorul cehovian construieşte predilect atmosfera. Unicitatea! Alexandru Darie face spectacol şi din curăţatul legumelor, şi din scena beţiei la supărare, din scenele erotice, din circulaţia şi staţionarea actorilor pe acea pajişte unde se află şi mormântul. Regia e punctul forte.
Dinu Grigorescu
Alexandru Darie merge exact în aceste sensuri, profunde, stranii, nu la prima mînă neapărat, cu accente din Ibsen sau din Cehov, construind stări sau gesturi pe care le lasă suspendate în Muzica lui Adrian Enescu, un personaj esenţial în acest spectacol. Sunete puternice, o muzică ce se alcătuieşte din tensiunile de pe scenă şi din ce nu se rosteşte. Sonorităţile duc mult mai sus, mai înalt spiritual, sensurile ce umblă în spaţiul scenic şi în neliniştile personajelor. (…) Această Conversaţie după înmormîntare este un spectacol solid al lui Alexandru Darie şi al trupei sale.
Marina Constantinescu
Coriolanus
Razvana Nita
Darie, Neculai si Deliu au adus Hollywood-ul intr-o sufragerie! Si asta e prima dovada de genialitate a unui spectacol cum n-a mai fost altul, vreodata, prin locurile acestea.Mihai Brezeanu
Spectacolul lui Alexandru Darie e o uriașă dezlănțuire de forțe, din care nu lipsește nimic. Totul e construit cât mai realist, luptele se dau în fața ta, la doar câțiva metri, bombele explodează acolo, oameni în flăcări traversează scena, efecte de Hollywood sunt reproduse în teatru într-un fel în care nu le credeai posibile. Sunt lacrimi, e sânge, e foc, e frică, e război.Monica Andronescu
Prin „Coriolanus“, spectacolul său de la Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Darie reînnoadă cu tradiţia marilor sale spectacole din anii ’90: vizuale, de o intensitate aproape epidermică, la scară mare şi pe teme mari. Textul lui Shakespeare indică clar duşmanul oricărei societăţi: populismul şi voinţa monstruoasă a plebei, ceea ce în epoca noastră, cu dominaţia reţelelor sociale şi aşa-zisa „democratizare“ a gusturilor, devine foarte actual.Doinel Tronaru
Coriolanus este un spectacol eveniment, un manifest de idei elaborat cu mijloace teatrale. Și chiar dacă poți să nu fii de acord cu aceste idei, contrazise cu argumente de tot spectrul politic de la centru spre stânga, spectacolul merită tot respectul atât pentru conținutul pe care îl poartă, cât și pentru felul coerent și plin de forță cu care transcrie acest conținut în scenă. Într-o societate pentru care ideile ar mai conta, un asemenea spectacol ar merita să genereze o dezbatere de idei în amfiteatrul mai mare al opiniei publice.Cristina Modreanu
“Gloata hranita gratis distruge statul”. E una dintre replicile care imi zornaie si acum in urechi, dupa o seara cu o capodopera: montarea lui Alexandru Darie a lui Coriolan.Lucian Mândruță
Prin amploarea viziunii, prin actualitatea politică, spectacolul „Coriolanus“ al regizorului Alexandru Darie se impune ca o realizare de referință a Teatrului Bulandra. (…) Alexandru Darie proclamă de la înălțimea experienței sale teatrale exemplare necesitatea întoarcerii la acest fel de teatru serios, care pune în discuție, din punct de vedere politic, eterna problemă a puterii în relație cu masele și, filozofic, idei despre victoriile iluzorii, despre conducători și deșertăciunea gloriei, fidelitate și trădare, dar mai ales despre unicitatea omului, despre individualitate și obligația de a ține cont de ea.Doina Papp
O legătură, între ieri și azi. Când în pofida multor, multor ani ce ne despart de povestea real istorică a lui Coriolanus ai impresia că spectacolul de la Bulandra a reușit un mic miracol artistic. Doua milenii, atât de îndepărtate, mi-au devenit deodată foarte, foarte apropiate, deși nici un moment nu am pierdut prezența fiecăreia, a celor două lumi. Erau două și erau una. „Găselnița” unor costume dintr-o epocă veche în timpul nostru sau invers, de obicei e doar un truc. O mică șmecherie de inovator ce vrea, cu ori ce chip să fie recunoscut modern și super-personal. Aici „trucul” nu mai e așa ceva. Ci realmente o exprimare plastică a unei stări, a unor lucruri ce nu se schimbă. Lucruri ? Nu. Caractere? Da. Știam că „Bulandra” are un ansamblu artistic, tehnic și actoricesc bun, câteodată foarte bun. Și „Coriolanus” nu dezminte credința mea, așa că trebuie să amintesc și numele colaboratorilor lui Ducu Darie la acest real succes. Pentru mine sunt nume noi și nume de mult cunoscute. Partea decorativă, adică scenă și sală, poartă numele arhitectului Octavian Neculai, îmbrăcămintea lor, o are la bază pe Lia Manțoc, muzica pe Cristian Lolea, iar regizorul Darie e și autorul luminii spectacolului. Toți, împreună și separat, merită mulțumirile noastre, ale spectatorilor.Lucian Ghiurchescu
Citeam, într-un interviu oferit de Alexandru Darie, că a simţit nevoia – montând acest spectacol – să scoată din el frica, groaza spre care-l împinge luciditatea. Şi sub acest aspect, cred că ne aflăm în faţa unei depline izbânzi artistice.Bogdan Burileanu
În cei aproape doi ani în care am repetat la Coriolanus am învăţat extrem de multe lucruri, atât profesionale cât şi pur şi simplu umane, şi practic mi-am mai făcut o “şcoală”, pe lângă învăţăturile pe care le-am deprins şi încă le deprind din anii de facultate. O şcoală de teatru, teatru în cea mai pură formă a lui, teatru de calitate, teatru grandios, teatru adevărat. O şcoală pe care nu ţi-o oferă din păcate nimeni, pe care trebuie să o “furi” cum poţi, atât de necesară pentru a completa puţinii ani de studiu pe care îi avem la dispoziţie pentru aprofundarea unei arte atât de complexe.Vlad Brumaru
Prin montarea spectacolului „Coriolanus” de William Shakespeare la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, Alexandru Darie face cea mai coerentă demonstraţie de gând regizoral limpede într-un spectacol de teatru politic care nu adaptează un text scris cu mai bine de 400 de ani în urmă despre un subiect încă şi mai vechi cu alte multe secole. „Coriolanus”, cu toate că este îmbrăcat în uniformele militare contemporane şi zdrenţele uşor recognoscibile ale prezentului şi dotat cu replici de armament foarte veridic, nu este o adaptare după piesa lui Shakespeare. Este chiar cea scrisă de el însuşi. Şi nu dezbate nicio problemă de identitate, nici de toleranţă, nici de migraţie scăpată de sub control, nici de egalitate de orice fel. Este unul dintre spectacolele care transmit un mesaj clar şi limpede, asumat, într-o manieră perfect justificată artistic; nu este nici numai „teatru de dragul teatrului”, nici propagandă boită cât să pară artă. Este un spectacol solid, robust, în care personajul principal este gândul regizoral ca un fir roşu dus fără să se încâlcească de la un capăt la celălalt în cele peste patru ore; o demonstraţie de mesaj social şi un comentariu pertinent şi lucid al vieţii cotidiene transmise cu mijloace exclusiv teatrale.Alina Epîngeac
„Coriolanus” marchează revenirea lui Alexandru Darie la teatrul politic, reprezintând aducerea actorului înapoi în arena socială şi politică şi reconfirmând aderenţa regizorului la un tip de teatru pe care Lev Dodin îl numea „teatru serios”. Este un spectacol cu trimiteri foarte concrete la actualitate. „Ştim cu toţii afirmaţia lui Orwell – cine nu cunoaşte istoria, riscă să o repete”, spune Alexandru Darie.Simona Chițan
Coriolanus nu este un spectacol despre trecut, dimpotrivă. Darie evită o actualizare in corpore a textului, preferînd nişte aluzii: soldaţii au uniforme şi arme ca trupele NATO (trimitere la conflictele din Irak, Afganistan şi Siria şi la controversele care le însoţesc), plebeii înfometaţi vorbesc spaniola (referire la crizele alimentare din Venezuela, unde inflaţia a atins 80.000%), personajele folosesc replici cunoscute ale unor politicieni români, refugiaţii par a vorbi arabă. Spectacolul este o reflecţie asupra unui conflict în care nu există bine şi rău: cîţiva obsedaţi de putere se luptă cu mase lipsite de gîndire critică şi inapte de a-şi urmări interesele. Este aici un pesimisim profund al regizorului faţă de lumea contemporană. Şi nu aş zice că este gratuit.Oana Stoica
Crimă și pedeapsă
Mirela Cara
CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ este o versiune surprinzătoare a romanului lui Dostoievski. Un proces complicat al conştiinţei despre vinovăţia şi nevinovăţia unei crime. Motivarea crimei. Motivarea impulsurilor care-l conduc pe erou să-şi recunoască vina. Un Raskolnikov modern cu conştiinţă scindată şi dorinţa de a indrepta tot răul din lume. Un spectacol tulburător despre mantuire prin asumarea suferinţei. Rar puteți descoperi in programul teatrelor, un astfel de spectacol tulburător, ce transmite emoție și surprinde de la o scenă la alta prin originalitate. Vizionarea spectacolului admirabil conceput de Yuriy Kordonskiy, oferă bucuria cunoașterii lui Dostoievski și generației tinere pentru care lectura astăzi, presupune numai ofertele Internetului. Spectacolul Crimă și pedeapsă poate fi considerat un act teatral cultural.Ileana Lucaciu
Asistăm, cu siguranţă, la una dintre cele mai interesante dramatizări ale romanului dostoievskian. O punere in discuţie a dezechilibrului uman, o privire asupra dialecticii răului şi a posibilei salvări. O montare sintetică in care strălucesc aceiaşi trei Raskolnikov: Richard Bovnoczki, Marius Manole şi Vlad Logigan şi care, prin distribuirea lui Marian Ralea caştigă in teatralitate şi se imbogăţeşte semantic.Razvana Nita
Gigel
Ileana Lucaciu
La Grande Magia
Victoria Anghelescu. Cotidianul
Jocul de idei și de stări, mereu la granița dintre ce pare și ce este, se configurează, așadar, scenă cu scenă, fiecare cu rolul ei in iconomia spectacolului, scene fără indoială solicitante și bulversante pentru spectatorul incepător, căci La Grande Magia ii vorbeşte publicului interesat nu atat de idei, cat de firul ideilor, acelor spectatori care au plăcerea cufundării in cărți și in visuri labirintice. La crearea magiei contribuie semnificativ și scenografia dinamică, generoasă, al lui Octavian Neculai, care vorbește aceeași limbă cu actorii și regizorul.Dana Ionescu, Yorick, nr. 170
O minunată reprezentaţie, la Teatrul Bulandra, a piesei La grande magia de Eduardo De Filippo (1900-1984), personalitate artistică de prim ordin din Italia. Am fost încîntată, încă de la început, de aleasa ţinută a întregii montări, de impresionanta şi colorata scenografie a lui Octavian Neculai, de costumaţia actorilor atît de variată şi uimitor adecvată personajelor; notele cele mai mari trebuie însă date originalei şi alertei regii a lui Eli Malka şi Alexandru Darie; ultimului i se datorează, în plus, şi splendidul joc de lumini al scenei.Florica Dimitrescu
Măscăriciul
Ileana Lucaciu, România Liberă
O istorie ilustrată a teatrului sau o istorie a stilurilor artei actorului, aflată mereu pe acea margine imperceptibilă (pe care Horaţiu Mălăele ştie atât de bine să o pipăie) dintre tragedie şi parodia ei, dintre comedie şi caricatura ei, dintre geniu şi cabotin. Deoarece acest Svetlovidov este în interpretarea lui Mălăele un actor tot atât de mare pe cât este de cabotin. De ce? Pentru că o delicateţe înnăscută îl împiedică să fie sigur pe sine şi îl sileşte să se ia în râs. El este măscăriciul, adevăratul actor, iar cântecul său de lebădă este o arie a măscăriciului. Dar şi o lecţie de actorie pentru că Sufleorul, interpretat de Niculae Urs (pe care Horaţiu Mălăele l-a atras într-o aventură a creaţiei de o mare coerenţă, într-o reprezentare pitorească, mizerabilă şi înduioşătoare a deosebirii dintre artist şi omul de rând), care ştie pe dinafară nenumărate roluri, încălzit de vodcă, încearcă să le şi interpreteze. […] Sunt numeroase teorii asupra teatrului care se întâlnesc, se exclud şi se completează în această fulgerătoare trecere a lui Mălăele prin marile roluri ale teatrului universal. Există, repetăm, un substrat teoretic foarte temeinic, spectacolul fiind, la acest nivel, echivalent cu un program estetic al omului de teatru care este Horaţiu Mălăele. Dar este atât de bine exprimat prin mijloacele actorului, încât ne aflăm în punctul unde teoria se transformă în artă. Arta nu înseamnă imitaţia vieţii, ci expresia ei, spune, printre multe altele, actorul Svetlovidov. Exact acest lucru se întâmplă în spectacolul de la Bulandra. O platformă cu obiecte desperecheate din recuzita unui teatru, aruncate la întâmplare. Nici urmă de mobilier pe scena din scenă. Un fundal cu o intrare slab luminată spre culise. Cu toate acestea, decorul Ninei Brumuşilă serveşte cum nu se poate mai exact spaţiul indicat de Cehov: singurătatea unică a unei săli de teatru după ce a fost părăsită de spectatori şi, în această singurătate, o a doua, mai emoţionantă, a Actorului părăsit şi el de iluzia vieţii.Mircea Ghițulescu, Cuvântul
Minunat fiecare, minunaţi ca parteneri unul pentru celălalt, Horaţiu Mălăele -într-o ipostază a vulnerabilităţii artistice mai puţin cunoscută – şi Niculae Urs – care face un rol de o mare delicateţe şi sensibilitate – Actorul şi Sufleorul, Svetlovidov şi Nikita Ivanîci privesc înapoi când cu mânie, când cu mândrie, când cu melancolie. […] …se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bârfeşte, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate şi interpretate cu mijloacele sensibilităţii, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare şi Cehov, între Lopahin şi Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăseşte pe Svetlovidov. Nici o clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfârşit de lume şi început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, râsu’ – plânsu’, iritare, gesturi de artişti, gesturi de beţivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilităţii ca artist şi om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă.Marina Constantinescu, România literară
Cel mai recent spectacol semnat de Horaţiu Mălăele este un omagiu adus actorului şi artei sale, chiar dacă (sau poate tocmai pentru că) se bazează pe sublinierea derizoriului implicat de condiţia acestuia. Măscăriciul, aşa cum îl vede Mălăele prin lentila lui Cehov, este prototipul artistului dedicat, care şi-a aruncat în aer viaţa personală pentru a da ce e mai bun în el scenei.Cristina Modreanu. Adevărul de weekend
Meșteșugul Vieții
Radu Pocovnicu, Flacara
Teatrul Bulandra şi-a deschis stagiunea cu un spectacol care-i va face să jubileze pe toţi divorţaţii din Bucureşti. “Meşteşugul vieţii”, textul israelianului Hanoch Levin, pus în scenă de Felix Alexa, este cea mai neagră comedie sau cea mai comică tragedie pe tema vieţii conjugale.Gabi Lupu
În cea mai mare parte a lui, spectacolul e un duo al unor actori cu enormă experienţă şi la fel de mult talent (.) pe un text pe cît de puternic, pe atît de subtil. .e atît de reconfortant artistic să întîlneşti pe scenă actori cu atît de multă forţă, atît de dincolo de vîrste şi estetici cum sînt cei doi plus unu protagonişti ai Meşteşugului vieţii.Iulia Popovici, Observator Cultural
E scurt acest spectacol, e simplu şi convingător, precum şi piesa lui Levin. E profund, e şi dur, dar e adevărat. Cruzimea aici e ca un leac. Leacul pentru ceea ce te determină să spui că eşti un om terminat, leacul pentru a uita de “bomba cu ceas” pe care o cari în spate precum destinul ţi-a hărăzit. “Meşteşugul vieţii” de la “Bulandra” este o mostră despre cum să cugeţi asupra existenţei. Nu sunt oferite răspunsuri, dar te copleşesc întrebările. Multe, multe întrebări.Maria Sârbu, Jurnalul național
O anume limpezime a textului, lăsat să existe în toată frumuseţea şi subtilitatea lui, confundabilă la prima vedere cu ceea ce s-ar putea numi “o regie discretă”, este cea mai importantă dintre caracteristicile spectacolului de la Teatrul Bulandra. Dar în acest caz, tocmai “regia discretă” face ca motoarele interne ale textului să funcţioneze în ritmul potrivit, în aşa fel încât nuanţele multiple ale replicilor să se impună de la început şi până la sfârşitul reprezentaţiei.Monica Andronescu
Este evident că regizorul Felix Alexa a fost cucerit de acest text considerat a fi una din capodoperele lui Hanoch Levin şi a mizat pe trei actori excepţionali: Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu şi Dan Aştilean. Aceştia se mişcă într-un spaţiu scenografic foarte inspirat (.) semnat de Nina Brumuşilă, totul fiind completat de cadrul sonor, bogat în ironie, o creaţie marca Ada Milea.Răzvana Niță
Este comic şi trist felul în care el o trânteşte din pat pe ea, dureros şi impasibil, modul cum ea încearcă să-l înţeleagă pe el. Aici a lucrat Felix Alexa cu atenţie la detalii, iar cei doi actori spun povestea prin toată fibra fiinţei lor. Te regăseşti în umorul replicilor dintre cei doi, în revolta declanşată, pe rând, în comentariul cântat al Adei Milea, care decupează scenele şi întregeşte mesajul cu ironie şi detaşare.Cristina Gavrilă
Mare meşter în crearea de discursuri dramatice credibile, cunoscutul dramaturg israelian Hanoch Levin e şi un iscusit constructor, cu simţul teatralităţii şi al adevărului scenic. Piesa sa respectă unitatea clasică de timp, loc şi acţiune, dar primeşte, în acelaşi timp, suflul unei trăiri moderne, a omului de azi, supus presiunii anihilante a civilizaţiei urbane care-l însingurează. Dacă vedem spectacolul de la Bulandra, în regia lui Felix Alexa, vom simţi piesa lui Hanoch Levin ca pe o uimitor de adevărată replică la ceea ce s-ar putea numi „meseria de a trăi”. O pledoarie tandră şi umană pentru viaţă, pentru viaţa în doi (…). Gândirea regizorală a lui Felix Alexa caracterizată de precizie dă fluenţă spectacolului, distribuind cu măsură accentele, ruperile de ritm. Spectacolul cu Meşteşugul vieţii care se joacă la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, rămâne o izbândă a stagiunii, o creaţie de palmares a echipei.Doina Papp, Revista 22, nr. 114
Privind cea mai noua premiera de la Bulandra, “Mestesugul vietii” de Hanoch Levin, n-am putut sa spun decat atat: e perfect!Un blog de teatru si cinema
Obiceiuri necurate
Răzvana Niță
Pentru Marele Public, spectacolul este o comedie “curată” , ce transmite un flux de bună dispoziţie, lipsită de artificii vulgare, savuroasă prin interpretare şi ritmul surpriză al acţiunii, totul impus inventiv de regizorul Mihai Constantin, care se dovedeşte priceput în regulile de bază ale farsei comice. “Obiceiuri necurate” este o comedie plăcută pentru Marele Public, ce are nevoie în lumea noastră cenuşie de umor, fiind şi un prilej de cunoaştere a unor posibili actori deosebiţi ai teatrului , desprinşi cu greu pe o scenă importantă, din tânăra generaţie de absolvenţi. Meritul afirmării lor este al Teatrului “Bulandra” şi al lul Mihai Constantin care au stimulat perspectivele celor care mâine trebuie să ducă mai departe drumul greu al teatrului nostru. Spectacolul rămâne o ofertă de bună dispoziţie ce nu trebuie ocolită.Ileana Lucaciu
Omul cel bun din Seciuan
Doinel Tronaru
Spectacolul este impresionant încă de la citirea distribuţiei: 24 de personaje, interpretate de doar 14 actori. Vlad Ivanov impresionează prin uşurinţa cu care jonglează cu trei roluri, toate diferite, toate cu subtilităţi şi nuanţe potrivite fiecărui personaj. Talentul, munca şi profesionalismul îl recomandă, pe bună dreptate, ca pe unul dintre cei mai valoroşi actori care ne bucură în zilele noastre. Pe Ana Ularu am văzut-o acum pentru prima oară într-un rol de teatru. Cele două personaje ale sale din acest spectacol sunt umplute cu visceralitate şi căldură, graţie şi ferocitate. Trecând peste carismă, Cătălin Babliuc croieşte un personaj autentic, cu umor şi măsură. Intermezzo-urile cu zei sunt savuroase şi fac un ochi să surâdă, iar celălalt să suspine. Coregrafia (de Andrea Gavriliu) şi muzica (de Raul Kusak) îi obligă pe actori să facă faţă unui performance extenuant.Vlad Galer
“Omul cel bun din Seciuan” este un spectacol inteligent. Îmbină didacticul cu entertainmentul, cometariul social cu emoţia şi forma cu forţa convenţiei. Este un Brecht personalizat de către Andrei Şerban. O încrucişare neaşteptată între două forme de a face teatru, cu un rezultat suprinzător de tonic. Genul de spectacol care se adresează pe mai multe paliere şi care poate place spectatorilor indiferent de backgroundul cultural. Curat Brecht!Alina Epîngeac
Andrei Șerban se folosește eficient de personajele lui Brecht, dar şi de actorii excepţionali şi multitalentaţi, pentru a crea un dialog biografic între trecutul său, perioada de „exil” și România de astăzi. Title-cards-urile care fac nenumărate referințe la promisiunile ceaușiste de abundență și autosuficiență comparate cu declinul economic curent sau la evacuările forțate recente împotriva cărora se militează intens… toate sunt competent încadrate într-o poveste despre un orășel din China, numit Seciuan. Seciuan-ul lui Șerban este în același timp și București, cu bune, rele, dar mai ales cu foarte rele, în care schimbarea poate veni numai prin implicarea civică a fiecărui cetățean.Dana Nicolae
Acest spectacol nu dă verdicte moralizatoare, nu atacă fenomenul politic mizer al societății, este o comedie amară despre viciile mentalității bolnave ce macină societatea noastră. Ca un maestru vrăjitor, alături de o echipă cu har, Andrei Șerban pune în fața publicului “jurnalul” realității într-un spectacol memorabil. Inovația convenției sale teatrale alătură spectatorii drept judecători ai fenomenului social ilustrat de actori pe scenă. Marele Public are șansa de a se bucura că teatrul îi este alături, partener de viață. La cele două reprezentațiile vizionate, spectatorii au răspuns la final provocărilor spectacolului și au aplaudat în ritm sacadat mai multe minute în șir, cum rar se întâmplă cu alte producții teatrale.Ileana Lucaciu
Spectacolul de la Bulandra este o luptă respectuoasă a lui Andrei Șerban cu Bertolt Brecht. De aceea, îl recomand cu căldură chiar și celor cărora nu le place Brecht, nici ca om, nici ca autor. Confruntarea dintre un mare regizor și un mare text dramatic nu trebuie niciodată rată. Întîi, pentru că se întîmplă rar. Apoi, pentru că e un model de plasare în dezacord. În fine, pentru că te pune pe gînduri. Și, vorba lui Andrei Șerban, poate că…Sever Voinescu
Seciuan e Bucureṣti, cu lumea lui de zei decăzuṭi ṣi ridicoli, de afaceriṣti veroṣi, cu cefe late si râs gros, de milogi ṣi ṣmecheri, de ṣarlatani sentimentali, de precupeṭe bârfitoare ṣi de femei siliconate, în care se pierde ṣi câte un suflet bun. Iar Andrei Ṣerban reuṣeṣte să construiască această lume cinică, ce evoluează pe un covor de nori, sub superbul câmp de maci răsturnat al Iulianei Vîlsan, punând în valoare potenṭialul artistic al trupei: energia multiformă a Anei Ularu, inocenṭa, dar ṣi brutalitatea de catifea a lui Vlad Ivanov, ingenuitatea ṣi ṣiretenia Rodicăi Mandache, naivitatea, dar ṣi comica vorbire „de cartier” a Manuelei Ciucur, sau focul interior al Mirelei Gorea, alături de toṭi ceilalṭi merituoṣi creatori de personaje.Sanda Vișan
A fost nevoie de Andrei Şerban, de formidabila lui relaţie cu textul lui Brecht (pe care, la a treia montare din carieră, probabil că îl poate recita integral),de copleşitoarea bucurie de joc şi excepţionala revărsare de energie ale lui Vlad Ivanov (cel mai bun rol al carierei sale în teatru şi, probabil, cel mai bun rol în teatrul românesc al momentului!), de impresionanta stăpânire de sine şi de personaj dovedite de Alexandra Fasolă (şi, pesemne, în serile gemene, de Ana Ularu), de remarcabila capacitate intelectuală şi fizică a trupei de actori de a susţine ritmul infernal în care se succed situaţiile, scenele, costumele (ce se schimbă la vedere!), a fost nevoie de toate acestea pentru ca, într-o seară de octombrie, teatrul cel bun din Grădina Icoanei să urce din nou acolo doar el ştia cum se respiră.Mihai Brezeanu
Andrei Şerban a creat un mesaj spectacular fascinant în care întâlnim şi elemente de musical, de cabaret (senzaţional şi surprinzător Vlad Ivanov mai ales pentru cei care nu l-au văzut în Elizaveta Bam), o bogăţie de tonuri de la parodic şi burlesc la amar, sarcastic şi emoţionant cu un frison al implacabilului de tragedie antică dar şi un constant fior liric. Toate acestea se adună într-un rezultat perfect articulat şi cu o dinamică remarcabilă care nu numai că ţine spectatorul „captiv” şi captivat, dar îl pune pe gânduri, îi activează resorturi interioare ce ţin de conştiinţa socială, de apartenenţa la comunitate.Răzvana Niță
Pusă la RMN, regia lui Andrei Şerban deconspiră structuri bizare, dar profund umane, esenţializate, cu tot cortegiul necesar de ingrediente: scenografie, muzică, coregrafie.Dinu Grigorescu
Oscar și tanti Roz
Interviu cu Marius Manole, Adevărul
Timp de 150 de minute, Oana Pellea şi Marius Manole ţin spectatorii ţintuiţi în scaune şi cu ochii îndreptaţi spre scenă. Neîntrecută în născocit poveşti şi jocuri, Tanti Roz, ale cărei multiple faţete sunt şlefuite admirabil de Oana Pellea, este cea care-l învaţă pe copil cum să trăiască în fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi cum să-i scrie scrisori lui Dumnezeu ca să nu se mai simtă singur. Oana Pellea revine pe scena de la Bulandra, unde joacă alături de Marius Manole, Antoaneta Cojocaru şi Cristina Casian, trei actori tineri despre care spune că “poate vorbi cu mare dragoste.” “Sunt talentaţi, serioşi şi generoşi”, spune Pellea. “Între noi e mai mult decât o comunicare. E o întâlnire. Am senzaţia că joc cu el de foarte mult timp. Că nu cunoaştem dintotdeauna. E ca un fel de regăsire.” Despre personajul pe care-l interpretează, Tanti Roz, Oana Pellea mărturiseşte: “îmi place să cizelez, să şlefuiesc, să mă joc. Sunt în plin laborator şi asta îmi place cel mai mult.” “Fiind un subiect dramatic, am insistat cu regizoarea ca forma să fie luminoasă şi delicată şi cu mult umor. Ca lacrima să fie împletită cu râsul. Aşa-i şi în viaţă”, mai spune actriţa. După hohotele de râs şi momentele reale de emoţie din spectacol, piesa e un pariu câştigat.Diana Marcu, Gândul
Oscar şi Tanti Roz s-a născut din nimic şi dacă există astăzi pe scena Teatrului Bulandra e o minune. (….) Cu adevărat minunat e felul în care Chris Simion e “vinovată” pentru dramatizarea şi punerea în scenă a acestei poveşti de viaţă, surprinzând caracterul ei optimist şi speranţa care o însoţeşte. Oscar, eroul, marchează viaţa tuturor… Cele 14 scrisori trimise lui Dumnezeu sunt de fapt etape ale unei călătorii către sufletul lui. O călătorie care ne învaţă că trebuie să ne bucurăm şi să trăim fiecare zi cu gândul că ar putea să fie chiar ultima. Într-un decor realizat de Adina Mastalier şi în jocul de lumini creat de Alexandru Darie se mişcă aceste patru personaje, plus părinţii lui Oscar şi doctorul Düsseldorf, cărora le simţi doar prezenţa. Aşadar, dacă vreţi să vedeţi două tinere talentate, o regizoare mereu surprinzătoare, un Marius Manole senzaţional, ca de obicei, şi pe Oana Pellea, cea mai frumoasă femeie din lume, vă recomand să mergeţi la această piesă.Rozana Mihalache, Jurnalul Național
Cu “Oscar şi Tanti Roz” teatrul redevine un spaţiu al excelenţei, unde spectatorii vin să vadă adevărul. Spectacolul de la Teatrul Bulandra e unul profund, puternic şi tulburător despre viaţă şi moarte. Între “Dragă Dumnezeu” şi semnătura de final: “Te pup. Pe mâine!” este documentată viaţa unui copil de zece ani, care îşi trăieşte ultimele zile… Romanul lui Eric Emmanuel Schmitt, dramatizat şi adus pe scenă, capătă o forţă uluitoare. Adina Mastalier, scenografa spectacolului, a reuşit să ridice într-un spaţiu limitat o construcţie elaborată, cu numeroase compartimente secrete, care sunt revelate publicului puţin câte puţin, schimbând perspectiva privitorului şi povestind în imagini şi lumini rutina dură a vieţii de spital. Oana Pellea (Tanti Roz) este o combinaţie de fragil şi forţă, de tandreţe şi iubire necondiţionată care de la început te cucereşte. Cuplul pe care-l face cu Marius Manole (Oscar) are o chimie aparte, o sinceritate care lucrează organic asupra spectatorului. Cristina Casian (Bacon) şi Antoaneta Cojocaru (Peggy Blue) sunt două prezenţe care în ecuaţia spectacolului spun povestea speranţei.Ioana Moldovan, 22
O scrisoare pierdută
Alina Boboc, Revista Drama
Ceea ce a izbutit Doru Ana (autor si al unui spectacol studentesc cu aceeasi piesa, la UNATC, unde e si profesor) depaseste banala actualizare tactila, de suprafata; el a identificat, in capodopera caragialiana, mecanismul – acelasi, la 1880 si astazi – unui mod de gandire, tiparele comportamentale ale unei natii (ca sa fim mai clementi cu noi insine, sa spunem: ale politicienilor unei natii), modelele unor tipuri umane ce nu s-au schimbat si – vai ! – nu dau semne ca se vor schimba vreodata.Alice Georgescu
Pe lacul auriu
Loreta Popa
Piesa „Pe lacul auriu”, care a avut premiera la Teatrul Bulandra spre finalul actualei stagiuni, în regia venerabilului Dinu Cernescu (marele om de teatru merge pe 82 de ani), e o melodramă de familie care merge direct la sufletul publicului.Horia Ghibuțiu
Toată gama pe care Valeria şi Virgil Ogăşanu o experimentează cu succes – de la cinism la iubire necondiţionată, de la bombănit-mormăit la seducătorul acord – emoţionează şi reprezintă marele câştig al spectacolului. Această sinceritate senină, această simplitate asumată, această nostalgie care ţine şi de preaplinul vieţii dar şi de iminenţa şi discreţia sfârşitului construiesc un pod solid între scenă şi sală.Răzvana Niță
“Pe lacul auriu” este spectacolul așteptat de publicul sătul de mizeria din jur a realității, o reprezentația amuzantă și emoționantă despre noi și familiile noastre. Teatrul “Bulandra” va înregistra și prin acest spectacol de “teatru adevărat” din zona comediei, un număr record de reprezentații.Ileana Lucaciu
Pisica pe acoperișul fierbinte
Tennessee Williams
Acum, la Bulandra, în regia clasică, chiar retro a lui Cernescu (una însă aşezată, temeinică, atentă la nuanţe şi detalii), textul este salvat de interpretarea talentaţilor actori: „pisica“, personajul feminin central, este Alexandra Fasolă (teribilă în cele două spectacole ale lui Andrei Şerban de la Bulandra, dar acum într-un alt emploi), partenerul său Tudor Aaron Istodor, cei doi bătrâni sunt Dana Dogaru şi Virgil Ogăşanu (Big Daddy), secondaţi fiind de un alt cuplu, „de nătărăi“, jucat de Silvana Negruţiu şi Lucian Ifrim.Doinel Tronaru
Solidă, creativă şi inspirat jucată, piesa „Pisica pe acoperişul fierbinte” de la Teatrului Bulandra în regia lui Dinu Cernescu are toate premisele să fie văzută multe stagiuni de-aici înainte, bucurându-i pe spectatorii care iubesc piesele clasice în viziuni moderne şi punerile în scena care aduc ceva nou textelor primordiale.Michaela Platon
„Pisica pe acoperişul fierbinte” este izbânda curajului de a ataca partituri legendare. În fond, ce ispită e mai „scuzabilă” decât aceea de „a te măsura” cu cei „incomensurabili”? Teatrul Bulandra şi-a trecut în repertoriu nu numai un titlu celebru, ci şi o producţie valoroasă căreia îi prezic o viaţă lungă şi frumoasă.Răzvana Niță
Richard III
Răzvana Niță
Inteligența artistică a lui Andrei Șerban, grefată pe o creativitate pe care numai geniul o poate da, a făcut din clasicul „Richard al III-lea” – jucat și răsjucat pe scenele lumii – o bijuterie de o actualitate zguduitoare. Marele regizor pune în gura personajelor sale, cu o ușurință de maestru, replici culese din realitatea vremurilor pe care le trăim.Grigore Cartianu
Regăsind în lumea de secol XV mizeria societății noastre românești de secol XXI m-a străfulgerat gândul că nu arta sa rafinată pe cele mai nobile scene ale Vestului, nu cunoașterea limbii engleze până-n măduva ei de fum și lumină, nu interacțiunea sa de la egal la egal cu textele lui Shakespeare l-au făcut pe marele regizor Andrei Șerban să mai nască o capodoperă, ci tocmai împletirea lui înaltă de gene românești, admirată și recunoscută pretutindeni în lume.Alice Năstase Buciuta
Ce face regizorul în „Richard3” e un act artistic înălțător. De la decorul pe care l-a imaginat alături de Octavian Neculai (cromatica schimbătoare devine actantă, o coloană vizuală care completează acțiunea de pe scenă) și costumele splendid concepute (Fruzsina Nagy și Dalma Zsuzsanna Szőke) până la pilonii actoricești pe care se sprijină acest Shakespeare purtând inconfundabila marcă Andrei Șerban.Horia Ghibuțiu
Cuvintele sunt prea mici pentru a descrie o experiență de o asemenea amploare, dar a fost o binecuvântare și o onoare să pot face parte din publicul richardian bulandrian, iar acum să pot consemna un lucru ce nu se va schimba niciodată, prin natura sa pozitivă și constructivă: întâlnirea dintre arta vie și spectatori. Schimbul energetic dintre creația live de pe scenă și rezonanța sa în sală, acel cum va fi? îmi menține nealterată bucuria de a descoperi ceva nou prin teatru în fiecare seară. Forța creativă, forța emoției, forța vulnerabilității, forța gândului, forța neprevăzutului… Forță la puterea infinit se poate chema dăruirea artiștilor ce fac o adevărată dezlănțuirea a forțelor creative să existe.Judy Florescu
Un nou spectacol de Andrei Şerban va deveni reper în stagiunea bucureşteană. Richard al III-lea se joacă în această seară la Teatrul Bulandra. E un tur de forţă, un manifest, un act de credinţă, cu multe trimiteri la ce se întâmplă azi în lume şi la noi. Marius Manole face un Richard care va rămâne în memoria publicului.Mirela Nagâț
Andrei Şerban: ”Richard III” are un mesaj politic atât de puternic! Este un spectacol în care totul se întâmplă acum și aici. În lumea noastră de azi. Este ”Richard III” al lui Trump, al lui Orban și al lui Dragnea. E clar că despre ei este vorba. Acesta este poate cel mai puternic spectacol pe care l-am făcut vreodată, dar că el va stârni reacții sau va schimba ceva nu sunt naiv să cred. Acest spectacol va pune întrebări, dar nu va da răspunsuri sau rezolvări.Interviu cu Andrei Șerban/ Gabi Lupu
Lui Andrei Șerban îi iese un Shakespare la fel de nepartizan ca Shakespeare însuși. Nu condamnă, deși așa s-ar părea la prima mână. Îl arată pe diavol într-o țară și lume acaparată de ghearele diavolului. Îmblânzește monstrul politic. Scorpia. Pramatia născută dintr-un neam de pramatii.Monica Stoica
Prin teatru, poţi reface coerenţa luminii, conexiunile rupte. Iar eu simt că am obligaţia faţă de cel care a plătit biletul să-l fac să plece acasă mai reparat interior decât a venit. Nu fac teatru ca să am succes. Fac teatru ca din toată această experienţă pe care o trăim împreună, actori şi spectatori, să simt că, deşi nu am găsit un răspuns, am fost atins, măcar pentru o clipă, de viaţa cea adevărată.Interviu cu Andrei Șerban/ Formula AS
Pentru scurtul răgaz al domniei lui Richard 3, Andrei Şerban alege galbenul drept culoare dominantă. Pentru costume, pentru decoruri, pentru obraji. Un icter pune stăpânire peste conducător şi peste ţară. Ficatul e atacat, puterile slăbesc, moartea rânjeşte.Mihai Brezeanu
Andrei Şerban: E un spectacol destul de complex din punct de vedere tehnic şi lucrurile nu sunt încă puse la punct. Acest spectacol s-a făcut într-un timp record, chiar pentru cineva ca mine, care lucrează în sistem american. L-am făcut într-o lună. Ştiu că, de obicei, acum se lucrează repede în România, şi în teatru şi în alte domenii, dar nu chiar în ritmul acesta. A face un spectacol de complexitatea asta într-o lună este chiar un semn de nebunie.Interviu Andrei Șerban Adevărul
Primul șnur la Richard 3 la Bulandra a fost ca Bambi imediat după naștere, căutînd să își evalueze puterile și să prindă curajul de a porni în lume.Un spectacol împlinit care intră în faza reglajelor fine. Și un personaj titular cu o forță de seducție explozivă și periculoasă. Să vezi un spectacol creat de Andrei Şerban înseamnă să arunci o privire în simbioza lui Andrei Şerban cu un text mare, cu un număr de personaje descoperite dintr-un punct de vedere personal, dar în acelaşi timp universal. Richard 3 de Andrei Şerban e o călătorie împreună în căutarea şi poate descoperirea unui alt Richard. O călătorie în care Marius Manole e cel din care ar putea / ar trebui să iasă Richard-ul pe care Andrei Şerban îl intuieşte. “Ce diferenţă între lipsa de scrupule a Richard-ului lui Marius Manole şi verticalitatea împinsă până în pânzele albe a Coriolanus-ului lui Serban Pavlu şi Alexandru Darie, dar şi ce coincidenţă fericită ca doi mari actori, în două mari roluri titulare shakespeariene, să se afle simultan pe cele două scene de la Bulandra, zugrăvind lumi cu infinite nuanţe de gri, între albul cel mai pur şi negru cel mai îngrozitor!”Răzvan Penescu
Un spectacol nemilos despre noua iarnă a vrajbei noastre, îmbrăcată în costumele elisabetane caricaturizate ale Fruzsinei Nagy, de sub care protagoniștii dansează cu pricepere în acordurile inspirate ale muzicii originale interpretate live la pian de Raul Kusak (…) Și un strigăt articulat, cu subiect și predicat (căruia îi este rezervată o scenă pertinentă, în care Andrei Șerban reușește să mobilizeze toată sala) împotriva hoției, imposturii și mai ales a dictaturii care ne pândește.Luciana Antofi
Shakespeare-ul montat pe scena Teatrului Bulandra, cu premiera pe 15 martie 2019 (și cu spectacole în avanpremieră, așa cum regizorul ne-a obișnuit), păstrează povestea, personajele, faptele, pe care le aduce însă în zilele noastre. Și chiar mai mult, în partea a doua, regizorul adaugă o extesie, o paralelă cu scena politică românească actuală, alăturând astfel spectacolului mesajul unui teatru social.Corina Dima
De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra? Pentru ca e o montare istorica, despre va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.Cristina Bazavan
Andrei Şerban îşi construieşte cu pasiune intelectuală personajele, lărgindu-le genealogia, făcându-ne să simţim, la finalul spectacolului, că acestea aparţin în egală măsură lui Shakespeare, actorilor, dar mai ales nouă. Poate şi datorită acestei capacităţi de-a imagina mizând pe universal, pe constantele umane, montările lui Andrei Şerban reiau fidel o căutare fără să o repete, muturizându-se în timp graţie unei vitalităţi intrinsece. E, poate, lecţia cea mai valoroasă a teatrului său. Un teatru care-şi asumă riscul de a fi prezent, implicat, ca un sărut al milei dat diformului Richard dar şi leprosului corp politic, chiar cu riscul contaminării. În aceste condiţii de maximă sinceritate, actualitate şi necesitate, Teatrul (to act, a acţiona!) nu poate să rămână un act artistic pur. Devine viaţă.Andreea Nanu
Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut și că, e mult mai mult decât un simplu spectacol politic, militant sau cum mai vreți să-i spuneți. Marele merit este că e o construcție regizorală în același timp de mare rafinament și de o forță teribilă și că are în centru o interpretare tulburător de puternică, un rol în care Marius Manole se întoarce…Monica Andronescu
S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Gabriela Hurezean
Scaunele
“Scaunele” – poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Cinism salvator.”
Felix Alexa
Ionescu a fost un descoperitor de lume, ca dovada inventia epitetului ce o defineste – “ionescian”. Aceasta, dupa pierderea prenumeleui, e proba ce atesta unicatul geniului! Lumea se clarifica prin referinta la opera. Cea a lui Kafka sau Pirandello, a lui Beckett sau Ionescu.
Ionescu, ca multi autori, nu s-a increzut in regie si, cel mai adesea, si-a incredintat operele unor fideli mestesugari. Si de aceea, scenic si nu literar vorbind, esenta teatrului sau am descoperit-o gratie “Lectiei” lui Manea sau Maniutiu, a “Cintaretii” lui Moisescu sau Tompa fara a mai vorbi de celebrul “Jacques ou la soumission” a lui Pintilie la Paris. Ei s-au liberat de “regia interna” inscrisa in text pentru a-i restitui intrega putere teatrala. Nu in supusi l-au citit regizorii, ci in demni parteneri.
Ionescu a traversat de citiva ani bine cunoscutul “purgatoriul” post mortem care azi pare sa se incheie. O confirma citeva mari spectacole care il trateaza intr-o alta perspectiva, perpsectiva unde concretul cotidian, burghez, se impune ca baza indipensabila pentru viziunea “ionesciana”. La Madrid, “Regele moare” in regia lui José Luis Gomez pleaca de la acest prealabil initial, la Paris “Rinocerii” isi regasesc, gratie lui Emmanuel Demarcy – Motta, puterea imediata de apel la refuzul contaminarii, la Cardiff “le Nouveau locataire” pus in scena de Tompa conjuga absurdul si materialitatea banala. Spectacolul cu “Scaunele” a lui Felix Alexa se inscrie in aceasta miscare generala ce, pornind de la real, restitue reverberatia tragicomica a cotidianului, baza necesara pentru a conduce catre marea neliniste a absentei. Alexa pune in scena nu atit asteptarea cit vidul, al vorbelor, al existentei, al lumii. Si totusi, dincolo de scaune, pe fundal se desfasoara un fel de palimpsest care, poetic, evoca o confuzie generala din care se desprind ici si colo frinturi de sens. E un “text in tandari” ca “Jurnalul” lui Ionescu…resturile disparate sunt lizibile, dar SENSUL e mut.
Doi mari actori, Oana Pellea si Razvan Vasilescu, refac gesturi, vorbesc, se apropie unul de altul fara a putea niciodata gasi adevaratul leac la boala vidului care-i macina. N-au ramas decit doi, si totusi cit de disperat de singuri sunt. Felix Alexa refuzind orice metaforizare “metafizica” acumuleaza tentativele de comunicare ce, iremediabil, sfirsesc prin acelasi esec. Ceea ce pare inceput de dialog, la capat, mereu, se termina in izolare. Aici personajele lui Ionescu nu sunt resemnate, ci apar mai degraba ca niste combatanti invinsi. Obsesiv si fara succes, ei incearca sa-si depaseasca conditia – si de aceea destinul final le e mai dureros ca oriunde. Lupta e reluata, dar infringerea, iremediabil ii asteapta. “Incercati inca odata, esuati mereu” – sfat formulat de marele om de teatru Peter Stein. E ceea ce cu incandescenta pune in scena Felix Alexa. “Scaunele” sale vorbesc despre acest optimism infrint, despre o speranta la infinit anulata. Ionesco ii scria lui Cioran: “Ce ciudat tu esti vesel si scrii texte triste, eu sunt trist si scriu piese vesele”. Paradox cu care se confrunta “Scaunele” lui Alexa.
George Banu
Scaunele este o creație metafizică de o greutate incomensurabilă. Ni-i aduce în față pe doi actori irepetabili, respectiv Oana Pellea și Răzvan Vasilescu, care interpretează rolul unui cuplu de bătrâni ce trăiesc din amintiri și închipuiri. Întreaga scenografie ajută la conturarea unui univers imaginar al celor doi bătrâni ce trăiesc complet izolați de lume. Mai mult, cele două personaje par să fie singurele care au supraviețuit unei catastrofe naturale sau ceva așa…
Fiind vorba de Ionesco, știi din start că ești în fața unui scenariu la prima vedere simplist, tragi-comic, plin de absurdități, lipsit, în aparență, de sens. Dar nu este deloc simplu modul în care autorul ne prezintă purgatoriul existenței umane. Iar grotescul textului este însuflețit, umanizat de cei doi actori. Piesa devine foarte emoționantă datorită jocului fără cusur al acestora.
Hai la teatru
Rața sălbatică
Ileana Lucaciu
Cât contează adevărul şi cât auto-iluzionarea în existenţa unui om? Cât se pierde atunci când se câştigă un strop din cunoaşterea realităţii? Cât se câştigă atunci când se mai pierde o zi trăită la adăpostul propriului castel de nisip?Mihai Brezeanu
Rața sălbatică e un spectacol curat, lung, dar nu lungit, care-i conferă lui Ibsen o contemporaneitate naturală derivând din universalitatea scrierilor sale, nu căutată. Deopotrivă, cursivitatea aproape spartană, vetustă, aparent fără intervenție regizorală, a narațiunii e în spiritul abordării dramaturgului, care folosise în mod deliberat un limbaj simplu, al clasei de mijloc, în scriere.Horia Ghibuțiu
Montarea de la Bulandra reprezintă o remarcabilă interpretare a unui text complex, de substanţă, o transpunere justă şi de mare calitate a unei lucrări aparţinând marii dramaturgii. Într-o perioadă când excesele sunt la ordinea zilei, e liniştitor să vezi că mai există artişti care, dacă tot optează pentru un text, încearcă să-l desluşească în spiritul şi litera lui, traducându-i astfel virtuţile perene.Răzvana Niță
Raţa sălbatică este o piesă despre nedreptate, necinste, minciună. Dar şi una despre răzbunare. Despre imposibilitatea (relativă) de a trăi aşa cum se cuvine în prezent atunci când trecutul nu a fost în totalitate decontat şi exorcizat. Dar, înainte de orice, Raţa sălbatică este o piesă despre adevăr. Mai exact, despre două feluri de adevăr. Adevărul absolut, ca expresie a idealismului etic, aşa cum este el ilustrat şi propovăduit de tânărul Gregers, şi adevărul parţial, cvasi-ascuns, cel care face uneori ca viaţa să poată să fie trăită, aşa cum este el teoretizat de doctorul Relling. Existenţa acestor două feluri de idei e ideea excelent exprimată şi pe care e construit spectacolul regizat de Peter Kerek .Mircea Morariu
Spectacolul de la Bulandra – un teatru unde se simte scoala si mostenirea lasata de “madam Bulandra” – are o distributie care “traieste” piesa. E un spectacol clasic cu aer modern.Liliana Niculescu
Mergeti la Bulandra Izvor, piesa e neaparat de vazut, in primul rand prin actoria de mare clasa (cum spuneam, toate cele sapte personaje sunt jucate impecabil) apoi prin povestea bine scrisa, ce va emotiona si va pune pe ganduri pe orice spectator.Recenzii teatrale
Dar mai ales se vorbește în acest spectacol despre adevăr și despre minciună, despre o lume reală și o lume ideală, despre compatibilitatea adevărului cu aceste lumi, despre ascunzători cu uși ferecate, cărora mai bine de nu li s-ar sparge niciodată lacătele, despre refugii și despre războaie personale în care, dacă ne uităm atent, ne vom vedea pe toți învinși, despre libertate și intruziune, despre imposibilitatea noilor începuturi, despre târziu și despre devreme, despre o masă cu unt, despre familii ca specii pe cale de dispariție, despre putință și neputință, despre iubire și despre moarte, despre suflete libere, suflete sălabatice, și despre suflete obișnuite, mai lesne de încătușat, despre fidelitate și credință, despre voința de a schimba și despre sfârșitul dragostei acolo unde începe adevărul, iar iertarea întârzie, ba chiar lipsește motivat, acesta este un spectacol căruia i-am uitat deznodământul, însă nu am uitat cum am ținut cu adevărul și am fost de partea lui Gregers (Șerban Pavlu), până înspre final, când aproape că am schimbat tabăra, aproape că trecusem de partea vecinului Relling (Adrian Titieni), aproape că înțelesesem că adevărul are uneori ceva imatur și nociv, că adevărul are și o față distructivă, nu ar fi așa, veți spune, iată cum suna și gâlceava din mintea mea, dacă acel adevăr nu ar veni după o lungă dominație a minciunii, în lipsa minciunii adevărul nu poate distruge, și poate că așa și e, mă gândeam, eram pe linia albă de demarcație, de-o parte adevărul, de-o parte minciuna, adevărul și minciuna se luaseră la trântă în fața mea, pe scenă Gregers și Relling se împingeau, eu nu mai știam cu cine să țin și apoi am auzit împușcătura și am înțeles că se terminase.Alina Vâlcan
“Rața sălbatică” este un spectacol care reușește să spună lucruri importante despre sacrificiu. Pentru un spectactor din secolul XXI, sacrificiul e un concept tot mai îndepărtat, tot mai vag. Mai aproape sunt iluziile spulberate de adevăr. Aici, Ibsen rămâne – iată – etern.Andrei Crăciun
Treapta a noua
Michaela Platon
E unul dintre acele spectacole care te lasă cu sufletul răvășit, fiindcă îți pune în fața ochilor oglinda unor întrebări îndelung evitate. Nu e un spectacol ușor, nu e însă nici unul dintre acele spectacole care te zdrobesc (spectacole rusești – le numesc eu). Pe scurt, e o tragicomedie de toată frumusețea. Nu-i lipsește umorul, dar nici greutatea. Treapta a noua este – cum v-ați dat deja seama – o răscruce. E unul dintre acele spectacole care te lasă cu sufletul răvășit, fiindcă îți pune în fața ochilor oglinda unor întrebări îndelung evitate. Nu e un spectacol ușor, nu e însă nici unul dintre acele spectacole care te zdrobesc (spectacole rusești – le numesc eu). Pe scurt, e o tragicomedie de toată frumusețea. Nu-i lipsește umorul, dar nici greutatea. Treapta a noua este – cum v-ați dat deja seama – o răscruce. E unul dintre acele spectacole care te lasă cu sufletul răvășit, fiindcă îți pune în fața ochilor oglinda unor întrebări îndelung evitate. Nu e un spectacol ușor, nu e însă nici unul dintre acele spectacole care te zdrobesc (spectacole rusești – le numesc eu). Pe scurt, e o tragicomedie de toată frumusețea. Nu-i lipsește umorul, dar nici greutatea.Treapta a noua este – cum v-ați dat deja seama – o răscruce.Andrei Crăciun
Anca Maria Colţeanu a mizat pe patru actriţe valoroase care pot transmite atât dimensiunea tragică a textului cât şi accentele comic-amare. Manuela Ciucur se află în faţa unei provocări serioase pe care şi-o asumă cu disponibilitate şi entuziasm. O surpriză plăcută pe scena Teatrului Bulandra este Oana Ştefănescu într-un rol puternic şi convingător interpretat. Celor două experimentate actriţe le sunt alături mai tinerele Catinca Maria Nistor şi Adela Bengescu, ambele izbutind două personaje credibile, cu farmec şi sinceritate.Răzvana Niță
Patru interpretări în cheie realistă nimeresc nuanţele potrivite într-un spectacol emoţionant, cu un mesaj puternic şi tulburător.Simona Chitan
Voiajul domnului Perrichon
Ileana Lucaciu
Zadarnicele chinuri ale dragostei
Anunțul morții întrerupe spectacolul și ne găsește pe toți, actori și spectatori, nepregătiți. Pentru un public modern titul este mai familiar decât piesa însăși, căci textul pare deseori obscur și poate de aceea se joacă rar (în România cel puțin), căci pare mai mult o piesă “de citit”, datorită subtilităților de limbaj, un puzzle erudit, intenționat de autor să ne provoace, să ne atenționeze asupra felului în care distorsionăm sensul cuvintelor, denaturând limbajul. Dar cum să facem ca acest text scris acum peste 400 de ani să vibreze în secolul 21? Înțelegerea noastră e limitată și subiectivă, suntem atinși de un aspect sau altul și încercăm să transmitem ce ne-a atins pe noi. Nu putem cuprinde tot ce a sugerat Autorul, universul lui e mult prea vast. Peter Brook, marele regizor shakespearian, s-a preocupat toată viața să găsească sensul cel mai imediat al relației noastre cu opera lui și iată ce spune: “cu ani în urmă se susținea că piesele lui Shakespeare trebuie jucate așa cum au fost scrise. Azi absurdul unei asemenea afirmații e mai mult sau mai puțin recunoscut, căci nimeni nu știe ce formă scenică a avut Autorul în minte… O experiență teatrală trebuie să fie legată de pulsul propriului timp, arta teatrului trebuie să aibă o fațetă a vietii de zi cu zi, pentru că omul e interesat in primul rând de viața pe care o cunoaște. Teatrul nu trebuie să fie plictisitor, nici convențional. Trebuie să fie neașteptat. Teatrul ne duce spre adevăr prin intermediul surprizei, al emoției, prin joc și printr-o formă de bucurie”. În teatru, (o spun din experiența proprie) viitorul și trecutul nu au nicio importanță. Singurul lucru care contează e adevărul momentului prezent, doar experiența care-i unește pe actori și pe spectatori.
Andrei Șerban: Războiul sexelor în “Zadarnicele chinuri ale dragostei” și tema dragostei…
Anatomie Titus Căderea Romei
Michaela Michailov
Spectacolul lui Alexandru Darie reafirma pozitia redutabila a Teatrului Bulandra ca etalon de calitate…Adrian Mihalache
Publicul este chemat să asiste la un carnagiu cu accente burleşti. Radu Amzulescu în rolul Naratorului face un recital absolut memorabil. Maurul Aaron îi prijeluieşte lui Claudiu Stănescu o evoluţie sclipitoare. Cornel Scripcaru în rolul lui Titus Andronicus dansează cu graţie pe tăişul subţire ce desparte tragicul de comic. Alexandru Darie a pariat pe Shakespeare, pe Heiner Muller, pe istoria care se repetă, pe gagul negru şi pe o trupă de zile mari şi a câştigat! La sala de la Grădina Icoanei s-a născut un mare spectacol!Național
Alexandru Darie demonstrează că este acelaşi regizor care a creat marile spectacole Trei surori, Poveste de iarnă sau Iluzia comică. Anatomie. Titus. Căderea Romei propune o temă de meditaţie extrem de tulburătoare. Camelia Maxim în rolul Tamorei face o demonstraţie de profesionalism. Tinerii actori Marius Capotă şi Adrian Ciobanu creează un cuplu special care dincolo de performanţe fizice, te copleşeşte prin rafinamentul şi ingenuitatea interpretării. Muzica creată de Adrian Enescu este copleşitoare, stranie, augmentând drama poveştii. Costumele create de Maria Miu, în nuanţe de alb şi roşu esenţializează întreaga nebunie şi ferocitate a luptei pentru putere.Azi
Spectacolul în regia lui Alexandru Darie este o extraordinară desfăşurare a tuturor celor prezenţi în scenă, alternând tragedia cu comedia sarcastică, parodică, în cheie postmodernă. Cu manevre de lumini extrem de ingenioase, pe care şi le asumă chiar regizorul, cu o prestaţie actoricească înaltă, spectacolul este un eveniment. Succesul s-a materializat în seria nesfârşită de aplauze, prelungite minute în şir.România Liberă
Anatomie.Titus.Căderea Romei, un spectacol senzorial… Spectacol modern de teatru, asemănător unui film… Radu Amzulescu realizează un rol memorabil. Evoluţia lui Claudiu Stănescu în maurul Aaron este o creaţie actoricească. Rolul împăratului desfrânat şi ridicol este relevat cu ştiinţă actoricească de Romeo Pop. (România Liberă
Alexandru Darie poartă publicul într-un iluzoriu traveling circular.Cronica Română
Camelia Maxim în rolul Tamorei se dovedeşte o forţă dezlănţuită. Marius Capotă şi Adrian Ciobanu alcătuiesc un soi de personaj cu două capete, un monstru hidos, hrănit cu ură şi batjocură. Se remarcă tinerii actori Marius Chivu, Şerban Pavlu, Rodica Lazăr, Daniel Popa. Impresionează două debutante: Anca Androne şi Ana Maria Marinca. Regizorul se dovedeşte din nou un admirabil light-designer. Impresionant se arată întreg acest circ al vieţii, în care oamenii se măcelăresc absurd. Spectacolul te lasă fără glas, cu degetul mare ridicat în sus.Adevărul
În consens cu semnificatiile configurate înca din primul capitol al piesei (Anatomie), luminile reprezinta si ele o disectie operata asupra învelisului de fapte si vorbe ce definesc fiecare personaj, fiecare scena conflictuala, ba chiar si asupra labirintului launtric al eroilor, acolo unde se petrec marile seisme ale firii, se tes pasiuni, resentimente, gînduri de razbunare, se pregatesc gesturi de mila, ura, dragoste si durere, ori dialoguri imaginare, de o cinica ironie, cu justitia suprema.Ion Parhon – România Liberă
Personajele din “Titus”, admirabil interpretate, mai ales cele masculine (Cornel Scripcaru Marian Râlea, Romeo Pop, Ion Cocieru – excelenţi), plănuiesc şi îşi asumă uciderea, dar o suportă ele însele în cunoştinţă de cauză.Horia Gărbea – Flacăra
Arlechino moare?
Doina Uricariu/ 18 iunie 2012
In spectacolul Teatrului Bulandra care inaugurează cel mai nou şi interesant spaţiu scenic din Bucureşti, Arlechino se luptă cu normele, cu prejudecăţile lumii civilizate, cu somnul, cu Moartea care nu e altceva decat pierderea inocenţei şi a entuziasmului. Arlechino, Pierrot şi Colombina sunt măşti deopotrivă umane şi teatrale, ei se expun şi ne expun o suită de simboluri intr-un proiect in care gestul, frecvenţa şi intensitatea cu care el se repetă, tonurile, grimele, posturile incearcă să contureze un univers altfel. Adrian Ciobanu este un interpret cu o expresivitate corporală recunoscută dar care de această dată face un tur de forţă, un maraton deopotrivă epuizant şi energetic. El construieşte un caracter şi un univers dramatic de care se lasă nu numai locuit, ci chiar posedat, cucerit. Rar vezi o asemenea asumare şi implicare. Rămai cu Arlechino in minte, cu suferinţa lui cinetică şi veselia copilărească. Antoaneta Cojocaru face un Pierrot verosimil, ludic, un personaj care reacţionează numai sub impulsul fricii, care ţine la prietenia lui Arlechino, dar şi la dragostea Colombinei, ca şi la părerea celor din jur. Actriţa care este şi iniţiatoarea acestui proiect imbină perfect momentele comice cu emoţia autentică. Distribuţia este intregită de Ela Ionescu in Colombina, Mihai Marinescu in Dottore şi excepţionala Raluca Oprea. De această dată, indubitabil, caştigător e teatrul gazdă care, iată, deschide o uşă celor care au curajul să monteze pe cea mai titrată scenă din capitală şi, in egală măsură aruncă publicului de Bulandra mănuşa unei serii de provocări artistice, confirmandu-şi astfel vocaţia de deschizător de drumuri.Răzvana Niță/ 13 iunie 2012
Arlechino moare? este un spectacol-bijuterie care nu ţipă să fie descoperit, ci se lasă căutat in cel mai elegant mod cu putinţă. E un spectacol care reconfirmă statutul Teatrului Bulandra un spaţiu al experimentelor libere, in care creativitatea nu ţine cont de planuri de incasări. Un spectacol al unor actori care scormonesc cu adevărat in viaţa incredibilă a unor personaje.Adina Scorțescu/ Dan Boicea
Antoaneta Cojocaru însăși reușește să facă un rol memorabil. (…) De mult n-am mai văzut o actriță care să se dăruiască așa. La sfârșitul piesei, cei care se uitau atent spre scena întunecată de la Bulandra puteau să vadă cum acolo rămăsese o inimă.Andrei Crăciun
Avem nevoie de astfel de experienţe în teatru, pentru că Arlechino ne-a demonstrat că paleta trăirilor umane e nemărginită. Actorii din această distribuţie au reuşit să reţină parfumul unei clipe. Faptul că te afli pentru o vreme pe acelaşi meridian spiritual cu ceea ce se întâmplă în acest loc este mai mult decât evident. Antoaneta Cojocaru şi-a construit spectacolul ca pe o arcă, în care fiecare îşi are locul stabilit. Teatrul nu poate exista fără suflet şi fără exprimare umană. Am simţit că aici, la Bulandra, mai mult ca în oricare alt loc, Actorul se simte iubit, dorit.Loreta Popa
Cu textul lui Evreinov, foarte scurt, cu replica seacă, pornind de la commedia dell’arte, cu formă simbolistă şi personaje realiste, actorii şi-au pus problema esteticii spectacolului. Au experimentat o formulă hibridă de teatru de mişcare, utilizînd elemente definitorii pentru tipologiile din commedia dell’arte, gaguri, construind metafore prin improvizaţie. Rezultatul s-ar putea numi teatru poetic (…)Oana Stoica
Arlechino este un univers caleidoscopic în care textul se luptă cu gestica, imaginea și muzica, fiecărui element revenindu-i o dimensiune unică, originală și complementară. O formulă teatrală complexă, care ne arată cu atât mai mult proximitatea dintre artă și viață. Teatrul și viața înțelese ca spectacol total, în care omul-actor e pus în fața a mii de măști-aparențe, pe care trebuie să le traverseze ca să ajungă la esență, să-și câștige libertatea, să-și apere propriul suflet.Andreea Nanu
Cutia Pandorei
Ileana Andrei
Henric al IV-lea
Monica Andronescu, Rețetă de teatru/ Jurnalul, 29 iunie 2005-07-13
Incendii
Horia Ghibuțiu
Haosul războiului și al nonsensului, constituie personajul principal al tragediei. Un haos perfect care pulverizează logica omenească, normalitatea firii, rupe orice legătură de sânge, naște monștri la minut, face din crimă un sport și din viol o rutină. Sărăcia și lipsa de educație sunt cauzele adânci ale efectelor devastatoare. Regizoarea rezolvă cu măiestrie capcane, momente admirabile, relevă un dramatism cumplit, care îngheață spectatorii în scaune.Dinu Grigorescu
E aproape incredibil faptul că o asemenea performanţă e reuşită de o echipă de proaspăt absolvenţi UNATC, de oameni care s-au încumetat ca, pentru cvasi-debutul lor în teatrul post-studenţesc, să se ia la trântă cu un text contemporan de o profunzime, complexitate şi dificultate cu totul speciale, text ce priveşte, din multiple, neaşteptate şi deloc şablonarde unghiuri, unele dintre cele mai dure probleme ale lumii înconjurătoare: emigraţia, imigraţia, sărăcia, războiul, perspectiva asupra vieţii într-o societate occidentală aşezată versus perspectiva asupra vieţii într-o societate orientală ce se auto-incendiază cu o cadenţă cotidiană. Irina Alexandra Banea reuşeşte să stăpânească toată această bogăţie luxuriantă de teme, sub-teme şi motive cu o maturitate şi seriozitate care merită toate aplauzele.Mihai Brezeanu
Irina nu-l putea inventa pe Dumnezeu, ea a transpus remarcabil, cu înţelegere totală, cu înaltă maturitate texul lui Wajdi, i-a dat forţa unui realism profund, răscolitor. Regia sa are esenţialitate, fiindcă renunţă la artificii şi copleşeşte prin simplitate, ca în marile tragedii greceşti. Sau ca în „spaţiul gol” al lui Peter Brook, care a făcut tradiţie în România prin Radu Penciulescu şi şcoala lui.Grid Modorcea
Spectacolul merită văzut, aşa cum este el jucat de tineri actori, dirijaţi de nu mai puţin tânăra regizoare Irina Alexandra Banea. (…) Actorii aceştia joacă vârste pe care nu le-au atins, cu un firesc care merită admirat. Tânăra regizoare a ştiut să-i manevreze pentru a obţine un rezultat dramatic cât mai elocvent. Rezultatul este unul convingător, spectatorul fiind în faţa unei tragedii soră cu cele antice.Nicolae Prelipceanu
Montarea de la „Bulandra“ trebuie musai văzută. E rodul unei trupe bune. Aptă să pună-n valoare un scenariu grozav. Să dea la iveală semnificaţii ce ţin de natura umană. Şi de destin, de asemeni. Să lege punţi de suflet peste timp şi spaţiu. Să confere teatrului rolu’ cuvenit în acest proces. Şi autorul cert inspirat, şi colectivul român talentat, de apreciat. Total meritat pentru ce-au creat!Adrian Simeanu
Curajul de a alege această piesă pentru spectacolul său de licenţă este primul atu al Irinei Banea. A intuit că acest text ce pare alambicat la o primă vedere, cu multe spaţii care se schimbă des şi cu un fir temporal mozaicat, are o cheie de montare sigură: simplitatea. „Incendii” este un text care curge de la sine. Şi asta se vede în spectacolul preluat la Space Studio, la Teatrul Bulandra. Odată instalată atmosfera, pariul este pe jumătate câştigat. Cealaltă jumătate ţine de asumarea unor roluri dense şi mature de către proaspăt absolvenţii UNATC. (…) „Incendii” nu este un spectacol comod. Nu este entertainment. Este un început de drum în teatru care se ia foarte în serios. Un statement. Tânăra generaţie este gata să demonstreze. Cu răbdare, luându-şi drept borne kilometrice piese mari, vând să spună cu adevărat ceva important.Alina Epîngeac
„Incendii” nu este un spectacol care relaxează, este un spectacol care vorbeşte despre violenţă, ororile războiului – ca experienţe individuale, supravieţuire, determinare, promisiuni, demnitate şi iubire, despre natura umană. Actorii şi-au asumat o responsabilitate mare şi un risc pe măsură, dar cu muncă multă şi foarte mult talent au reuşit să creeze un spectacol demn de un festival internaţional, dar, mai important, au reuşit să redea poezia textului şi subtilitatea mesajelor, să surprindă esenţa personajelor, să spună povestea în întreaga ei complexitate şi adâncime, să transmită durerea, lupta, toată emoţia.Luana Popa
Ivanov
Dana Ionescu
“ Ivanov “ în regia lui Andrei Șerban marchează un nou eveniment teatral, un spectacol pe muchia de cuțit dintre drama și comedia umană a realității. “ Ivanov “ este un spectacol de excepție, o propunere de inovație teatrală legată strâns de piesa lui Cehov pentru a îi da “prospețimea” solicitată de spectatorul mileniului trei. Este un spectacol de la suflet la suflet, emoționant, surprinzător prin inovațiile sale teatrale, este “ teatru adevărat “ prin consistența comunicării unei radiografii de viață în care și spectatorul de astăzi se poate regăsi.Ileana Lucaciu
Premieră eveniment la Teatrul Bulandra. O mare seară de teatru. Aplauze îndelungi. Un “text scris printre lacrimi”, într-un spectacol incendiar despre “noi şi ziua de azi”. Bagheta regizorală imaginativă şi tensionată a lui Andrei Şerban îi inspiră pe actori. De la maeştri la tineri şi până la figuraţie, interpreţii au vigoare şi rigoare, punând în lumină calităţi de expresie excepţionale, în secvenţe de prim-plan sau de grup. Un spectacol-recital, care ne oferă arii de virtuozitate.Ludmila Patanjoglu
Scena ”Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra vibrează de energiile dense ale actorilor admirabil implicați în acest spectacol. Spectacolul – atent construit în toate compartimentele sale și excelent la capitolul actoricesc – așază o lumină crudă, dar adevărată peste ceea ce suntem și ceea ce trăim cu toții astăzi.Cristina Modreanu
Îngropați-mă pe după plintă
Cătălina Miciu
Îngropați-mă pe după plintă dePavel Sanaev,în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul Bulandra,are unul dintre cele mai frumoase începuturi pe care mi-a fost dat să le văd. Iar finalul se va așterne nu mai puțin fermecător peste poveste. Teatrul Bulandra își certifică – oare pentru a cîta oară în ultimii cincizeci de ani? -, actoria de mare calitate.Cristina Rusiecki
Spectacolul lui Kordonsky provoacă emoţii puternice pe parcursul acţiunii, în aşa fel încât la final simţurile pot ajunge chiar imobilizate. Într-un decor sugestiv şi impresionant, care se construieşte în scenă, pe măsura derulării întâmplărilor reale sau imaginare, ni se spune o poveste despre dragoste şi ură, despre umilire şi durere sufletească, despre iertare şi tandreţe, despre neuitare. Noua creaţie a lui Kordonski, care îmbină un text plin de poezie şi vise cu o inspirată scenografie semnată de Nina Brumuşilă, este un mare succes teatral la acest început de an.Maria Sârbu
(…)trebuie să mergeţi la Teatrul Bulandra din Bucureşti, la sala Izvor, de pe cheiul Dîmboviţei. Acolo, veţi putea vedea cum un regizor, de o vibraţie cu totul specială, a făcut un spectacol tulburător despre iubire. Şi despre iertare. Un spectacol profund, care forează în interiorul tainic şi tăinuit al fiecăruia. Un spectacol care ne arată, secundă de secundă, ce este iubirea unui regizor faţă de actor şi cum creatorul se inventează la tot pasul ca cei de pe scenă să-i simtă tandreţea şi dăruirea. Poţi să duci povestea numai dacă ştii să iubeşti şi dacă ştii să ierţi. Asta mi-a adus aminte Yura Kordonsky şi echipa lui.Marina Constantinescu
Spectacolul are avantajul unor partituri actoricești excepționale, interpretate cu o imensă bogăție de nuanțe și cu spectaculoase schimbări de registru de către actori de care ți se face dor atunci când nu-i vezi mai multă vreme.Cristina Modreanu
Spectacolul e copleşitor emoţional, spectatori de toate vârstele şi sexele ies din sală cu lacrimile în barbă, deşi montarea nu are nimic telenovelistic în ea. Sunt lacrimi adevărate pentru o tragedie modernă sută la sută adevărată. O poveste cât se poate de autentică, o dramă umană cu care este imposibil să nu empatizezi.Gabi Lupu
„Îngropaţi-mă pe după plintă”, după romanul dramatizat de Yuri Kordonsky, în regia aceluiaşi artist rus care a mai montat aici trei spectacole de forţă, a avut trei reprezentaţii săptămâna trecută. Şi confirmă încă o dată că tradiţia calităţii există la „Bulandra”. Pentru a se concretiza convingător, propunerea cu care a venit acum regizorul rus naturalizat în Statele Unite avea nevoie de artişti de forţă – de actori de cursă lungă, care să poată crea pe scenă aproape patru ore, de un scenograf care să le traseze spaţiul de joc astfel încât să ajute substanţial la crearea iluziei şi a atmosferei, şi de un sound designer care să înţeleagă şi să poată dezvălui lumea înviată pe scenă de regizor.Dana Ionescu
Kordonskiy construieşte universul din scenă la limita dintre realism şi absurd. Fiecare detaliu din scenografia Ninei Brumşilă, fiecare sunet umple spaţiul, fiecare gest.Monica Andronescu
Lear
Iulia Popovici (“Mama mea, Lear”, Observatorul cultural – februarie 2009);
Femei care joacă bărbaţi fără să joace bărbaţi, pe scena Teatrului Bulandra.[.] Cel puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi prin ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul românesc, despre care se va vorbi – în egală măsură, pro şi contra.
Pînă acum […], reacţiile n-au fost decît pozitive. Distribuţia – dublă, dar nu paralelă, fiecare interpret jucînd, de regulă, două roluri, cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ – e formată exclusiv din actriţe, făcînd din Lear-ul montat la Bulandra singura ocazie de a le vedea împreună pe Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac sau pe Daniela Nane. Decorul impresionant al lui Dragoş Buhagiar redesenează structura sălii de la Grădina Icoanei, construind pante abrupte peste stal (şi exilînd publicul de o parte şi de alta a platformei centrale, care dezvăluie, în partea a doua a spectacolului, meandre umplute cu nisip colorat şi cu apă) şi un zid cu aparenţă reală, care se prăbuşeşte, practic şi metaforic, în timpul faimoasei furtuni. Totul este atît de inedit, de şocant, de nemaivăzut, încît nimeni nici măcar nu mai clipeşte în cele aproape patru ore şi jumătate de teatru.
Regizorul reuşeşte, printr-o decizie aparent hazardată, să dubleze meditaţia asupra conflictului dintre generaţii, a ratatei relaţii comunicaţionale între părinţi, cu o reflecţie asupra identităţii şi a relaţiilor de gen. Vorbind despre opţiunea sa pentru o distribuţie în întregime feminină, Andrei Şerban trimite la teatrul elizabetan, în care toate rolurile erau interpretate de bărbaţi, considerînd că ceea ce joacă aceste actriţe sînt condiţii psihologice şi situaţii dramatice, nu genuri. [.]
Într-o altă ordine de idei, trebuie spus că aspiraţia abolirii, pe scenă, a genului (cel natural şi cel asumat) nu poate fi decît o iluzie de care Şerban nu dă deloc dovadă. Biologic, genul feminin nu se defineşte prin dubla prezenţă a cromozomului X, ci prin absenţa cromozomului Y, la fel cum un cuvînt lipsit de terminaţie specifică nu se cheamă că nu are desinenţă, ci că are desinenţă zero. Trăim într-o lume binară, dominată de paradigma feminin/masculin (mental, codarea de gen e bipolară), şi chiar în situaţia extraordinară în care actorii ar reuşi să joace în afara oricăror condiţionări sexuale, spectatorii vor face oricum, în mod inerent, judecăţi de gen exclusive (pe baza unei experienţe a caracteristicilor comportamentale ale fiecărui sex, experienţă transmisă social: băieţii trag cu puşca şi fetele se joacă toată ziua cu păpuşile, băieţii poartă albastru şi fetele roz, băieţii îşi ţin picioarele depărtate, iar fetele stau picior peste picior). Astfel, cînd Gloucester, jucat de Valeria Seciu, se frînge de mijloc, strîngîndu-şi picioarele a incontinenţă, el/ea reproduce un gest conotat, sută la sută, ca fiind masculin. Oswald (jucat de Liliana Pană în spectacolul văzut de mine, în acelaşi rol interpretat şi de Ilinca Manolache) face din dusul mîinii la prohab o marcă recurentă a personajului (ca mascul forte, cuceritor al odraslelor de domn), delimitîndu-i o arie identitară bărbătească. Altfel spus, persoanele şi personajele de pe scenă joacă şi sînt femei şi bărbaţi pentru că, în regnul animal, ele/ei nu se pot rupe de această determinare X/Y, ocheanul adevărat prin care privim, ca oameni, lumea.
Bărbaţi, femei, părinţi şi copii
De fapt şi de drept, tot acest spaţiu pe care l-am dedicat genului nu vrea să conducă decît la o (altminteri, foarte simplă) observaţie: Lear-ul lui Andrei Şerban e un spectacol în care actriţele joacă uneori în roluri de bărbaţi – aşadar, travestiuri (rolul lui Oswald, Albany, Cornwall) -, alteori, interpretează personaje cu sexualităţi ambigue (Bufonul), din cînd în cînd personaje în cazul cărora distincţia de gen e un factor caracterologic slab (Lear însuşi, Edgar sau Kent), iar în trei situaţii, femei cu sexualitate puternic (aş zice excesiv) marcată. Iar dacă pentru Gloucester elementele caracterologice definitorii sînt bătrîneţea, superbia credulă şi loialitatea, marcarea de gen a slăbiciunii sale fizice e uşor excesivă: decrepitudinea sa e o stare a biologiei umane şi un motiv reflex al forţării succesiunii de generaţie, iar de aici la naturalism e ceva cale. În general însă, Şerban insistă aplicat pe provocarea genului natural de către cel scenic: Iuliana Ciugulea, Lia Bugnar, Nicoleta Hâncu, Cristina Casian, Gabriela Romanov, care-şi împart partiturile soţilor regali şi pe acelea ale cavalerilor, au o feminitate manifestă (Hâncu o joacă, în cealaltă distribuţie, pe Cordelia, alternativ cu Ilinca Manolache, cointerpretă a lui Oswald), forţată spre deturnarea către o masculinitate fie dominatoare, fie marcat frustrată (Albany al Iulianei Ciugulea, partenerul conciliant şi depăşit de comportamentul propriei jumătăţi). Ce-i drept, această confruntare cu “celălalt sex” din noi înşine este mai puţin valabilă în privinţa interpretelor lui Regan şi Goneril; Daniela Nane, Maria Obretin, Irina Ungureanu şi Mihaela Mihăescu sînt, structural, modele ale femeii fatale sau ale femeii ingenue, iar personajele lor există prin punerea în ecuaţie a atributelor lor de gen. O ecuaţie în care rolurile sociale de gen îşi au importanţa lor în cîntărirea raportului prestabilit între femeie, ca factor al răului, şi bărbat, ca victimă, într-un final, al malversaţiunilor acesteia.
Acestea sînt lucrurile care fac din Lear-ul de la Bulandra un puternic şi disputabil experiment teatral, în care jocul sexualităţii şi lupta actriţelor cu propria identitate de gen devin cel puţin la fel de importante ca însăşi interpretarea regizorală propriu-zisă a textului shakespearian. O interpretare în care partiturii Marianei Mihuţ îi revine rolul cel mai greu, responsabilitatea – pe care numai ea şi-o putea asuma – a unui întreg spectacol, a acestei istorii despre autoamăgire, valori morale şi materiale, prietenie, dragoste şi loialitate. Sînt, în Lear, actriţe care mută suflete: Andreea Bibiri (în Edgar), Virginia Mirea (în Kent) sau Valeria Seciu (în Gloucester) – ceva mai important decît orice avînt de originalitate interpretativă.
Sigur că Lear e un spectacol în totalitate marca “Andrei Şerban” [.]: incredibile performanţe actoriceşti care exploatează neconvenţional, şi nu la prima mînă, potenţialul interpretelor, aglomerare de semne şi de metafore, o aplecare spre grotesc sau tuşe foarte şarjate şi, mai ales, o înclinare spre naturalism […] sau, în fine, tranşarea apriorică între bine şi rău (evidentă în cazul autenticităţii lui Lear şi în acela al maleficităţii lui Regan şi Goneril). Şerban aparţine generaţiei de artişti ai teatrului total, iar spectacolul spre asta şi aspiră. […].
Cristina Modreanu (“Regele Lear este femeie”, Ziarul financiar – 3 martie 2009);
Exista regizori – nume mari ale teatrului lumii – care functionează vizibil mai bine în relaţia cu clasicii dramaturgiei, comparativ cu textele contemporane. Analizând spectacolele montate de Andrei Şerban, [.] afirmaţia devine valabilă şi în cazul său.
Şerban a montat de la revenirea sa pe scenele româneşti […] piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adică nume foarte “tari” din dramaturgia contemporană, dar adevaratele succese le-a repurtat cu “Unchiul Vanea” (Teatrul Maghiar de Stat), “Pescăruşul” (Teatrul Naţional “Radu Stanca”, Sibiu) şi, mai nou, cu “Lear” (Teatrul Bulandra). Explicaţia cea mai frecventă în critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea că un text nou trebuie pus în valoare mai bine, deci vine pe primul loc, în timp ce unul clasic pretinde mai multă creativitate din partea regizorului. Personal cred că în cazul lui Andrei Şerban mai e ceva: stilul său combativ, spiritul său de contradicţie plus dorinţa de a atrage atenţia cu orice preţ determină o doză crescută de creativitate ce poate fi mai bine pusă în evidenţă când e vorba despre o opera clasică. Tânărul rebel de pe vremuri e încă viu în regizorul matur de azi, iar tinerii adoră să pună clasicii “în dificultate”. [.].
Am încercat să văd acest “Lear” făcând abstracţie de “ideea provocatoare” a distribuţiei cu femei […]. Spectacolul nu e regândit dintr-o perspectiva feminină (sau feministă), structura piesei nu e modificată, nici afectată de faptul că toate rolurile sunt interpretate de femei. Dacă decizia ar fi fost inversă, şi toate rolurile jucate de barbaţi, atunci “deghizarea” lor în femei ar fi dus producţia într-o zonă comică sau chiar grotescă. Aici însă, nu se întamplă nimic de acest fel, spectacolul îşi trage energiile din ideile regizorului, şi din excelenţa interpreţilor, din întamplare femei.
[…] Decorul lui Dragoş Buhagiar extinde spaţiul obişnuit al scenei de la Sala “Toma Caragiu” şi “aruncă” în sală o parte din el, publicul fiind […] asezat pe laturile sălii. Costumele Liei Mantoc fac o delimitare ce reduce din posibila confuzie: actriţele care joacă roluri de barbaţi sunt îmbrăcate ca atare şi fără machiaj, în vreme ce “femeile” schimbă toalete luxoase, care le subliniază feminitatea. Există puţine obiecte în scenă, câteva scaune, un balon ce devine “protagonistul” coperţilor spectacolului, constând în jocul bufonului şi al Cordeliei cu balonul colorat… Există în toate elementele spectacolului, inclusiv în universul său sonor (alcătuit dintr-un amestec de muzici europene, americane şi exotice) un fel de sobrietate, de distincţie, de rezervă, care captează atenţia. Totul e construit minuţios, dar cu un soi de minimalism de esenţă japoneză – cele câteva scene scurte, fără cuvinte, în care interpretele joacă doar cu ochii sunt semnificative în acest sens (de remarcat devine în aceste momente tânara actriţă Ilinca Manolache).
Dar cea mai incitantă pentru mine a fost lectura personală a regizorului care, cu ajutorul noii traduceri operate de Ioana Ieronim în colaborare cu Dana Dima şi însuşi regizorul, a avansat ipoteza, susţinută pe parcursul spectacolului cu subtilitate, fără îngroşări de ton, că ţara pe care Lear o împarte cu fetele lui şi pentru care le pierde pe ele şi se regăseşte, tardiv, pe sine ar putea fi – de ce nu? – chiar România. Din clipa în care Lear (interpretat de Mariana Mihuţ) a rupt în trei harta României împărţind bucăţile celor două surori, fiindcă cea mică refuză să-şi declare iubirea în cuvinte mari, a început o poveste care ar putea fi foarte bine aceea a României contemporane. O poveste despre o lume în care ticăloşii îi îngenunchează pe cei cinstiţi, în care se ţin “discursuri de dragoste pentru profit”, în care ţâşnesc de peste tot “intrigi, corupţie şi trădare” (citatele sunt replici din text, care sună foarte actual). Când autoritatea, reprezentată de Lear, cedează puterea, iar cei care îl înlocuiesc solicită de la oamenii lui să “colaboreze” [.] şi când “suita” fostului rege seamănă mai mult cu o galerie de fotbal decât cu o sumă de cavaleri, trimiterile la ţara noastră sunt şi mai clare. La fel ca finalul primei părti a spectacolului, în care “zidul cetăţii” se prăbuşeşte, aşa cum se prăbuşeşte şi încrederea lui Lear în fetele sale. Din haosul care urmează – rătăcirea lui Lear în mijlocul naturii dezlănţuite – nu poate urma decât o renaştere, vestită de vocea supravieţuitorului Edgar, repus în drepturi după ce toţi din jur au murit: “Bătrânii au suferit, noi tinerii n-o să vedem atât de multă suferinţă. Trebuie să spunem doar ce simţim şi nu ce se cuvine!” [.]
Performantele cele mai vizibile mi s-au părut cele ale “bărbaţilor” – Ana Ioana Macaria joacă excelent rolul crudului Cornwall, iar Lia Bugnăr la fel de bine pe cel al ducelui de Albany, considerat bleg pentru ca încearca să rămână cinstit. Bufonul Virginiei Mirea mi-a rămas în minte de când l-am vazut şi am auzit lucruri excelente despre cel al Dorinei Chiriac. La fel de pline de forţă mi s-au părut şi Emilia Bebu (Edgar) şi Rodica Lazăr (Edmund).
Dar Mariana Mihut in rolul lui Lear […] duce personajul dincolo de vârsta şi de sex, ajutându-l să atingă zona metafizicului. Lear este omul pur şi simplu, stăpânit de orgoliu, care trebuie să treacă prin dezamăgiri crunte, prin furtuni la propriu şi la figurat, să fie pedepsit prin pierderea celor iubiţi şi să ajungă la numai un pas de nebunie, ca să înţeleagă în sfârşit care e binele şi care este răul. Iar în această aventură ce dureaza preţ de câteva ore, Mariana Mihut – trecand de la aroganţă şi duritate la uimirea provocată de fiicele pe care le-a crezut devotate şi care îşi resping părintele, la disperare şi deznădeje, pentru a sfârşi prin a căpăta aerul înţelept, plin de tristeţe şi resemnare, dar şi de bucuria înţelegerii, pe care i-o vezi sclipind în ochi în scena finală – este ghidul perfect.
Macbeth
Alina Epîngeac
Este remarcabilă evoluţia de un cert profesionalism a interpreţilor în frunte cu surprinzătoarea şi uluitoarea Andreea Bibiri (Lady Macbeth), Adrian Ciobanu, remarcabil creator al unei suite de roluri (Prima vrăjitoare, Duncan, Portarul, Lady Macduff, Doctorul) de o pilduitoare vioiciune cromatică şi inventivitate a construcţiei, şi marius Chivu (masivul şi vulnerabilul Macbeth), cel care a reuşit să întrupeze convingător destinul personajului înfrânt de vrăjitoare şi de propria-i slăbiciune, printr-un demers ce coincide în bună măsură cu vârful dificultăţilor şi al împlinirii sale profesionale. Este un spectacol viu, crud, deschis interogaţiilor existenţiale.Ion Parhon
Un spectacol puternic, cu personalitate, bântuitor, ca o întrebare bine pusă, al cărei ecou reverberează în imaginație mult timp după căderea cortinei.Andreea Nanu
Marmură
Răzvana Niță
Yuryi Kordonskyi, Victor Rebengiuc, Marian Râlea şi Nina Brumuşilă îşi pun semnătura pe un spectacol excepţional. Care în nici un caz nu se adresează spectatorului superficial în căutare de teatru descreţitiv. Marmură e un spectacol de mare amplitudine artistică, intelectuală şi ideatică. Un spectacol filosofic. Şi poetic deopotrivă. Un spectacol de aleasă cultură teatrală. Fericit şi mândru Teatrul care îl are în repertoriu!Mircea Morariu
Într-un peisaj teatral în care la tot pasul întâlnești spectacole superficiale, în viziuni regizorale cu pretenții inovatoare pe tot felul de texte clasice sau moderne, ce devin de fapt, experimente subculturale, “Marmură” este o bucurie pentru oricine. Victor Rebengiuc și Marian Râlea, având din umbră îndrumarea inspirată a regizorului Yuri Kordonsky și cadrul decorului Ninei Brumușilă, ne pun în față la Teatrul “Bulandra” oglinda vieții propusă de Joseph Brodsky cel care a scris și eseul “Durere și rațiune”, ce are ecou și în această piesă. Ne provoacă să gândim mai atent la ce se întâmplă cu noi în lumea în care trăim. Spectacolul marchează un eveniment cultural pentru mișcarea noastră teatrală actuală.Ileana Lucaciu
Simplitate şi Complexitate – două esenţe tari ale întregului născut, două efemere fiinţe ce-şi caută reciproc sensul, un sens care se întreabă pe sine: e bine să fii simplu sau nu, e bine să fii complex sau nu. Şi dacă cineva va găsi un răspuns, va însemna că „marmura” a fost sfărâmată.Dragoș N. Savu
Fără îndoială, această ”Marmură” scrisă de Joseph Brodsky și montată de Yuri Kordonsky pe scena sălii ”Toma Caragiu” a Teatrului ”Bulandra” se poate înscrie pe lista celor mai bune spectacole ale ultimelor stagiuni. Coerent, impecabil coagulat ca prestație actoricească, impact vizual și forță a simbolurilor, noul spectacol înscris în repertoriul Teatrului ”Bulandra” se adresează publicului care pune setea de a gândi înaintea propensiunii spre ”hai să ne râdem”.Gabriela Hurezean
Balansând între abstract și concret, între realism și metaforă, spectacolul de la Teatrul Bulandra, o piesă rară pe scena unui teatru, trăiește nu doar prin propunerea regizorală a unui Kordonsky, devenit între timp un sceptic învederat, dar mai ales prin interpretarea celor doi actori uriași: Victor Rebengiuc și Marian Râlea.Doina Papp
Cea mai mare bucurie pe care mi-a oferit-o acest spectacol a fost faptul că am avut privilegiul să văd de aproape doi actori atât de mari, împreună, într-o conversaţie captivantă pe aceeaşi scenă. Gradenele spectatorilor se află în imediat vecinătate a spaţiului de joc, astfel că aceştia chiar pot trăi emoţiile pe care le exprimă actorii. Am văzut zâmbete şi m-am bucurat, am simţit tumult sufletesc, am simţit resemnare, nelinişte, frustrare şi m-am întristat. Le-am trăit puternic, iar pe drumul către casă m-am gândit că asta îţi fac actorii excepţionali. Pentru că interpretarea domnilor Rebengiuc şi Râlea a fost un festin actoricesc. Magistrală! Să vedeţi Marmură dacă iubiţi teatrul cu adevărat!Ileana Andrei
Mergeți, mergeți la „Bulandra”, Sala Icoanei, sunt multe răspunsuri acolo, sunt și mai multe întrebări, veți vedea. Și, în plus, veți auzi poezia care modelează toate cuvintele, ca un ecou al turnului de oțel, iar poezia aceea face toți banii.Alina Vâlcan
„Marmură”, nouă premieră la Bulandra, este unul dintre foarte rarele spectacole de pe scenele bucureştene care seamănă, fie şi din profil, unei capodopere. De ce? O sumară expunere de motive, deci.Andrei Crăciun
Petalele care zboară într-o lumină semidifuză, tăcerea, gesturile lui Rebengiuc, replicile despre timp şi moarte, mâna tremurândă a lui Marian Râlea căutând evadarea în somnifere, toate creează o poezie aparte, ce-ţi lasă un sentiment amar de durere şi neputinţă în faţa implacabilului – această poezie şi emoţie răzbat dincolo de conceptualitatea ideilor, fapt definitoriu pentru spectacolele lui Kordonsky.Simona Chitan
Ne propunem aici să vorbim despre traducerea scenografică a unui text de mare poezie – drama însăşi întreţesând idei, gânduri şi sentimente despre poeţi, aceste minuni ale lumii, şi despre istorie şi poezie (şi despre neîntâlnirea lor, am putea spune, în spiritul lui Brodski) semnată de Nina Brumuşilă.Luminița Batali
Moartea unui comis voiajor
Ileana Lucaciu (“Întâlnire cu valorile”, România liberă – 30 aprilie 2008);
Este un spectacol emoţionant ce prilejuieşte întâlnirea cu două valori ale teatrului nostru, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, cu virtuozitatea acestor personalităţi de excepţie.
Cu spiritul său de fin analist al psihologiei personajelor, în stilul realist pe care îl practică în mod consecvent, regizorul Felix Alexa propune o versiune scenică a piesei ce i-a adus faima dramaturgului american Arthur Miller, “Moartea unui comis-voiajor”, folosind o traducere abilă în intenţia trimiterii în imediata actualitate a scriiturii, datorată Ioanei Ieronim. Viziunea regizorală reuşeşte să scoată în evidenţă tragedia omului de condiţie modestă care luptă disperat să depaşească ratarea constatată, sacrificându-se în final, pentru binele familiei. Dacă Arthur Miller, cu cinism, atacă “visul american” în piesa scrisă în 1949, regizorul dezvoltă tema, o transferă în zilele noastre, unde “visul” înseamnă doar bani, maşină şi o casă. “Visul american” presupunea însă, pe vremea lui Miller şi “libertate”. Acum, “libertatea” are un gust amar şi Felix Alexa subliniază aceasta prin replica esenţiala din final a Lindei: “Suntem liberi, am plătit tot”, din banii asigurării proveniţi prin sinuciderea comis-voiajorului, Willy. Regizorul Felix Alexa a urmărit consecvent destrămarea “visului american” ce poate duce chiar la sacrificiul suprem solicitat de realitatea pragmatică a zilelor noastre, ca şi evidenţierea veşnicului conflict dintre generaţii. Ca de obicei, Felix Alexa se manifestă ca regizorul ce acordă prioritate evidenţierii actorilor, considerându-i pilonii viziunii regizorale, prin ei dorind să transmită mesajul emotional al scrierii. Cuvintele sunt seci pentru argumentarea creaţiilor oferite de Mariana Mihuţ în Linda, soţia comis-voiajorului şi Victor Rebengiuc în Willy Loman. Filigranat construieşte cu trăire interioară personajul Linda, Mariana Mihuţ, şi stabileşte relatia de înţelegere a ratării lui Willy, cât şi relaţia de mamă a doi fii ameninţaţi de ratare. Linda vrea să păstreze stabilitatea echilibrului caminului şi ascunde durerea ce-i macină sufletul chinuit de eşecurile celor dragi. Personajul interpretat stralucit de Mariana Mihuţ impresionează şi în tăcerile prin care actriţa reuşeşte să transmită tensiunea dramatică, să le comenteze prin expresie, fără cuvinte. Forţa spectacolului este însă, Victor Rebengiuc care compune excelent evoluţia lui Willy, comis-voiajorul victimă a unei societăţi de consum febrile ce anihilează relaţiile interumane. Cu măiestrie, actorul sugerează că ratarea îl afectează psihic pe Willy prin stresul instaurat pe care încearcă să-l depăşească, dar nu mai are putere. Victor Rebengiuc îşi plasează cu rafinament personajul pe muchia de cuţit dintre tragic şi comic, în exploziile de revoltă ale lui Willy. Prin interpretarea sa bogată în nuanţe revolta lui Willy faţă de o lume ce îl marginalizează, sporeşte de la o scenă la alta. Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc reuşesc să impună o aura emoţională spectacolului. Aceste două valori ale teatrului nostru demonstrează, din nou, că actorul rămâne cheia succesului unui spectacol.
În anii ’60, la Teatrul Bulandra, în “Moartea unui comis-voiajor”, Victor Rebengiuc îl interpreta pe Biff, fiul cel mare al lui Willy. Acum, rolul revine lui Şerban Pavlu, tânăr actor stimat pentru alte roluri […].Fratele cel mic, Happy, este interpretat de Marius Chivu […]. Regizorul rezolvă cu fineţe relaţia dificilă dintre Willy şi fratele dispărut Ben, un rol definit sugestitv de Claudiu Stănescu. Personaje de plan secund sunt cu perfecţiune conturate de Dana Dogaru, femeia uşoara, întâlnitâ cândva de Willy, şi de Dan Aştilean, Howard, individul pragmatic, produs al societăţii de consum[…].
Regizorul a apelat la efecte teatrale moderne, la proiectiile video concepute de Mihai Păcurar şi Mihai Sibianu (Wonderboy) infiltrate pe mai multe planuri. Sugestive rămân cele din deschidere – o reclamă specifică societăţii de consum sau desenul sufocant al betoanelor ce localizează biroul lui Howard. Proiecţiile ar vrea sa completeze decorul lui Mihai Păcurar […]. Mansarda din casa lui Willy se foloseşte doar într-o singură scenă, la începutul reprezentaţiei, iar spaţiul vast din preajma casei se transformă în diverse “locatii” prin intervenţia în scenă a maşinistilor[…]. Costumele Doinei Levintza merg pe linia sugerării caracterelor personajelor. Sub aspect vizual, prin scenografie şi proiecţii, spectacolul nu se impune […] însă rămâne demonstraţia de excepţie a fortei creatoare a doi mari actori, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, susţinută de Felix Alexa, prin viziunea sa regizorală.
Molly Sweeney
“Molly Sweeney” şi “Idolul şi Ion Anapoda” declanşează războiul calităţii pe scenele bucureştene – Dan Boicea Adevărul – 28 Februarie 2006
Andu Dumitrescu a conceput o scenografie sugestiva, bizuita pe simboluri usor de descifrat. Cele trei spatii de joc – interiorul modest si dezordonat al doctorului Rice, odaia ordonata a lui Molly, peronul de gara sau crampeiul de aeroport din care vorbeste aventurierul sot al lui Molly, Frank Swenney – sunt unite, in fundal, de un desen geometric in alb si negru, imaginand plastic lumea oarbei, redusa la doua dimensiuni de culoare. Contributia de rafinament si inteligenta a regizorului se concretizeaza intr-o excelenta colaborare cu interpretii si nu in ultimul rand, intr-o clara dar nuantata relatie a personajelor intruchipate de acestia. Rolul lui Molly, care nu vedea si era fericita, deopotriva care a trecut prin experienta socanta a vederii partiale, este interpretat cu ireprosabil firesc, dar si cu infinite nuante de Lelia Ciobotariu. Intrand cu nonsalant in pielea unui om fara simtul vazului, actrita merge cu preventia unui orb, are gesturile specifice acestuia, dar, asumandu-si aceasta conditie se simte libera si neingradita de acest handicap. Povestea vietii ei, cu bucurii si suferinte, ne apare fireasca si emotionanta. O revelatie o constituie tanarul actor Serban Pavlu, care creeaza, din replici simple si gesturi cumpanite, portretul insolit al lui Frank Sweeney, un aventurier atras de cele mai ciudate lucruri, avand pasiunea hoinarelii prin lume. Intre exprimarea iubirii pentru Molly si istorisirea peripetiilor sale de hoinar prin lume, Serban Pavlu confera ciudatului sau personaj credibilitate, astragandu-si si simpatia publicului. In fine, dar nu in ultimul rand, rolul batranului doctor oftalmolog Rice, care i-a redat, partial, vederea lui Molly, este jucat cu o infinitate de nuante si cu un cuceritor adevar de viata de catre Victor Rebengiuc. Acest actor, care adauga marelui sau har o experienta scenica de aproape jumatate de veac, te uimeste prin firescul reactiilor, prin profunzimea confesiunilor, prin naturaletea cu care stie sa para, tot timpul pe muchea dintre luciditate si usoara ameteala datorata excesului de whiskey. Se cuvine remarcat si faptul ca regizorul a pus in valoare si a potentiat acea calitate a textului dramatic, prin care portretul fiecarui personaj este creionat convingator prin interferenta marturiilor celorlalte doua.Destine umane legate de perceptia lumii de catre un orb… – Eugen Comarnescu Cronica romana, 28 feb. 2006
Oblomov
Cristina Modreanu – Adevărul literar şi artistic
Orfeu și Euridice
Alexandru Darie
Totul porneşte de la dragoste, de la suferinţa pierderii iubitei. Este despre viaţă şi moarte, despre resurecţie, despre două lumi – cea de aici şi cea de dincolo. Montarea a fost un experiment fericit, “mariajul” dintre operă şi teatru părând unul de-a dreptul magic sau “binecuvântat de zei”, pentru a rămâne în nota spectacolului. Orfeu şi Euridice e un spectacol complex, complicat şi care a băgat în el o cantitate de muncă şi de luptă cu situaţia stranie în care s-a pus singur regizorul, de a avea o pereche de actori mimanţi, pe lângă cântăreţii care execută partitura.Alexandru Tocilescu, Adevărul literar şi artistic 15.04.2009
Pescărușul
Ion Parhon, Teatrul Azi
Pescăruşul, spectacolul-altfel al Teatrului Bulandra, nu are o regie adevărată, ci este construit din instinctul pur al actorului care caută mijloace cat mai directe pentru a ajunge la publicul lui. Un instinct care işi schimbă forma, pentru că se hrăneşte din foamea de a juca a Mihaelei Teleoacă, din umorul lui Lari Giorgescu, din fragilitatea Antoanetei Cojocaru, din sarcasmul lui Adi Ciobanu, din feminitatea Elei Ionescu, din exaltarea lui Ştefan Lupu, din flerul scenic al lui Richard Bovnoczki, din farmecul straniu al lui Adrian-George Popescu (pescăruș/compozitor/cantător).Adina Scorţescu / Dan Boicea
“Paradoxal, desi acest spectacol (laborator) este condus de o actriță este cel mai viu. Este viu pentru că este rezultatul unei căutări, unei dorințe de „altceva”, e viu pentru că este expresia unei direcții anti-realiste ce se naște încet, dar sigur, în teatrul românesc saturat. Mai importantă decât orice imperfecțiune mi se pare căutarea de „forme noi”, care este, în parte, și subiectul, și pledoaria textului, precum și interesanta tăietură operată în text și accentele puse în așa fel încât să fie adusă în prim plan iubirea în toate ipostazele sale. E un spectacol viu pentru că tatonează, pentru că încearcă, pentru că „traduce” textul prin metode actoricești diferite și pentru că acordă o atenție peste medie componentei fizice, încercând să transmită spectatorilor un tip de exaltare generat de uriașele energii strânse de acesti actori. Această compozită metodă fizică – ce vine în continuarea unor încercări similare din spectacolul Arlechino moare? (un exercițiu de deconstruire acommediei dell’arte) produs în același format de laborator, în stagiunea trecută, tot la Bulandra – generează scene de reală intensitate, culminând cu scena finală dintre Nina Zarecinaia (jucată cu o apreciabilă energie interioară și deplină investiție de sine de către Antoaneta Cojocaru) și Treplev (Ștefan Lupu – autentic și direct). Valoarea acestui spectacol, în care s-au implicat cu încredere Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Mihaela Teleoacă, Ela Ionescu, Richard Bovnoczki, Isabela Neamțu, Ștefan Lupu, Gabriel Răuță, Vlad Oancea, Lari Georgescu și Adrian-George Popescu (în rolul adăugat în scenariu „un pescăruș”) este aceea că decupează un al treilea drum într-un peisaj teatral destul de previzibil și caracterizat de opoziția dintre estetica puternicei generații regizorale ’80 și atacul „teatrului frontal” produs în special în afara sistemului oficial de către generațiiile de după 2000.”Cristina Modreanu, ArtAct Magazin
„Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru”, așa cum este prezentată montarea de la Bulandra, este, poate, una dintre cele mai frumoase propuneri scenice aflate în căutarea „formelor noi” din ultimii ani. Se simte și se vede cu ochiul liber că spectacolul este rezultatul unor căutări adevărate. Zece actori (plus „Pescărușul”) care, prezenți în permanență pe nisipul negru de pe suprafața scenei, încearcă să desfacă mecanismele unor personaje mult prea celebre. Descoperirile pe care actorii le fac în text,așază de multe ori accentele cu totul altfel decât o fac regizorii. Ei caută și găsesc altceva. Vizibile aproape la fiecare replică. Spontane și vii.(…) Imaginea de final, cu Nina în rochie vișinie, în brațele lui Treplev, care s-a împușcat, în timp ce toți ceilalți „au dispărut”, rămâne una dintre cele mai spectaculoase.”Monica Andronescu, YORICK
” Am văzut la Bulandra, un Pescărușul, care nu e ce știam dinainte, fiind, în același timp, chiar ceea ce și Cehov intenționase. Un spectacol antrenant, dar fara sa pierda momentele esențiale. O coeziune demnă de invidiat a întregii echipe, reunite numai pentru acest proiect dar totuși acționând ca un organism constituit pentru a construi un spectacol pe care l-aș recomanda tuturor celor care iubesc teatrul fără prejudecăți de vechi sau nou, de clasic sau inovativ. In fapt, este un spectacol de o foarte bună ținută artistică, chiar dacă se numără printre acelea ce contrazic o estetică încremenită . Iar această reprezentare a operei sale, cu ardoarea reală a actorilor și a realizatorilor spectacolului este una care poate trece, în opinia mea, de la „laboratorul de noapte” în repertoriul de seară, ca să zic așa.”Nicolae Prelipceanu, Viata Romaneasca
Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.Gabriela Hurezean
Richard al III-lea se interzice
Cristina Modreanu (“Libertatea din cap”, Gândul – 8 iulie 2006);
Se dezbate de la un timp, la noi, un trecut care ne-a intimidat[…]. Si […] arta este cu un pas înainte.
[…] Procesul comunismului continuă [.] cu un spectacol de Cătălina Buzoianu. Dramaturgul Matei Vişniec a scris piesa “Richard al III-lea nu se mai face” din dorinţa de a comenta raporturile artei cu puterea, iar regizoarea a văzut în acest text (redenumit “Richard al III-lea se interzice”, în memoria tuturor spectacolelor interzise de la Bulandra) un prilej de a reconstitui, odata cu împrejurările tragice în care a dispărut un creator ce a marcat istoria teatrului, Vsevolod Meyerhold, profilul unei epoci care a castrat cu buna ştiinţă, în mod organizat, gândirea creatoare.
Reuşita este cu atât mai demnă de apreciere cu cât scenariul de spectacol pe care îl propune Cătălina Buzoianu nu este unul simplu. Ceea ce vedem este înfruntarea permanentă dintre lumea scenei, adică a libertăţii totale, acolo unde creatorul îşi concepe sistemul său revoluţionar, intrat în manualele teatrale cu numele de biomecanică, şi ochii atenţi ai cenzurii. Repetiţiile pentru ultimul spectacol al lui Meyerhold, cu Richard al III-lea de Shakespeare, sunt pretextul pentru un alt spectacol, acela al luptei ce se dă in interiorul unei conştiinte. Fiindca Meyerhold a fost unul dintre cei care au crezut în binefacerile sistemului sovietic, pe care l-a şi sprijinit la început, până când a simţit că a participat la o uriaşă fraudă, până când a înţeles că utopia nu trebuie pusă mai presus de oameni şi adusă cu orice preţ în practică. Faptul că a ţinut la ceea ce el numeşte obsesiv de-a lungul spectacolului “libertatea din propriul cap”, apărând-o chiar cu preţul încarcerării şi, apoi, al pierderii vieţii, a făcut din el o victimă a sistemului. Un prizonier paradoxal, fiindcă şi-a petrecut detenţia fiind, de fapt, în sfârşit, liber.
În ciuda subiectului, spectacolul are multe momente pline de umor, fiindcă râsul este reacţia firească la absurdul ciocnirii dintre creativitatea aflată în plin avânt şi pretenţiile sistemului de a o controla şi “ajusta” ideologic. Un exemplu în acest sens este raportul întocmit de comisia de cenzură despre “cetăţeanul Shakespeare”, pe care comisarii au fost nevoiţi să-l citească, pentru a descoperi daca nu se ascund în opera lui aluzii periculoase. Aluzia este, de altfel, considerată o adevarată armă, iar efortul cenzorilor de a cauta cu lumânarea aceşti “duşmani”, lupta lor împotriva “actualizării”, considerate un afront la adresa tovarăşului Stalin personal, amintesc absurdul acelor vremuri.
Nu ştiu daca cei foarte tineri, care par amuzaţi de multe dintre replicile şi momentele spectacolului, înţeleg exact amploarea dramei pe care au trăit-o generaţiile anterioare. Dar cu siguranţă şi ei sunt străbătuţi de un fior în momentul apariţiei unei “armate” de stalini, toţi actorii din trupa lui Meyerhold punându-şi măşti cu chipul acestuia.
Deşi figura protagonistului este cea importantă (greutatea rolului apasa pe umerii lui Virgil Ogăşanu, […]), spectacolul reuşeşte mai ales prin personajele secundare. Acestea refac o adevarată frescă a societăţii sovietizate până în straturile sale profunde, acolo unde mamele, taţii şi chiar copiii – adevaraţi “oameni noi” – se ocupă voluntar cu aducerea la ordine a fiilor şi taţilor lor, întru apărarea sistemului atotputernic. Interpretând mai multe roluri, […] Doru Ana, Radu Amzulescu şi Petre Lupu, dar şi Valeria Ogăşanu (în rolul soţiei) devin centrii de interes ai construcţiei si pilonii ei de rezistenţă. Nu mai puţin, modernitatea acesteia vine din folosirea mijloacelor multimedia care trasează subtil graniţa dintre zilele noastre şi acea epoca de care ar trebui să ne reamintim cu toţii cât mai des, pentru a evita să o retrăim, sub o formă sau alta.
Magdalena Boiangiu (“Regele Richard al III-lea devine victimă colaterală”, Cotidianul – 16 februarie 2007);
Un spectacol marca Bulandra, în regia Cătălinei Buzoianu, despre dictatura stalinistă şi teatru. De ce îl interzice dictatorul pe eroul shakespearian.
În deceniile trei şi patru ale secolului trecut, regizorul rus Vsevolod Meyerhold formula o nouă estetică teatrala contrazicând dogma general admisa în vremea lui în legatura cu reproducerea vieţii pe scenă: “Pe scenă tot ce e adevărat pare fals şi tot ce e fals e adevărat”, susţinea el. Dictatorului rus I.V. Stalin şi serviciilor lui de propagandă nu le-a plăcut acest fel de a pune problema şi l-au ucis.
A fost condamnat la moarte într-un proces fără martori şi executat conform sentinţei, fără drept de apel. Ambiţia şi reusita spectacolului bucureştean stau tocmai în puterea de a transforma în realitate scenică tensiunea gândirii teatrale care se zbate să armonizeze falsul şi adevărul în condiţiile când viaţa e ameninţată.
Richard şi Stalin
În piesa lui Matei Visniec, regizorul luptă cu vizibile şi invizibile comisii pentru ca spectacolul său cu “Richard al III-lea” de Shakespeare să poată să existe. Cătălina Buzoianu luptă cu Visniec, cu Shakespeare, cu actorii teatrului Bulandra, cu propriile amintiri pentru a le desluşi şi ordona, pentru a sensibiliza spectatorul de astăzi – departe de Stalin şi de Meyerhold – la răsuflarea fierbinte care a asigurat supravietuirea teatrului în vremurile când au fost persecutaţi şi ucisi creatorii săi. Sub ochii nostri, Virgil Ogasanu (Meyerhold) încearcă să elimine tot ce ar fi trimitere concretă la epoca lui Richard al III-lea sau a lui Shakespeare, la personajul cronicilor istorice, pentru a-l lăsa să se exprime pe omul devenit tiran, cel care nu dă înapoi în faţa crimei când e vorba despre putere. Condamnat să-şi caute în eternitate calul, Richard începe să semene cu Stalin şi în imaginaţia regizorului cei doi se explică şi se condiţionează unul pe altul.
Trădătorii din intimitate
Meyerhold e interesat de teatru, nu de putere, dar temnicerii ştiu că, daca îi lasă mintea să zburde, puterea dobândita de artist va fi infinit mai persuasivă şi mai durabilă decât cea impusă de poliţie. Spectacolul din spectacol – “Richard al III-lea” – este ţinut sub tirul observaţiilor stupide, amănuntele se modifică şi substanţa lui se dizolvă, imperativele ameninţătoare ale cenzorilor din lojă sunt dublate de vocile părinţilor, soţiei, actorilor, îndemnându-l pe artist să cedeze: viaţa e mai importantă decât arta. Nimeni nu-i poate răpi libertatea din mintea lui, crede Meyerhold. Or, tocmai aceasta libertate este asediată de oamenii din intimitatea artistului, demisia lor este complice, ei sunt faţa cea mai durabila a dictaturii.
[…]Aşa cum este structurată prima parte a spectacolului, evoluţia acestui conflict întreţine tensiunea şi izbuteşte să dea fluiditate şi dramatism salturilor de la realitatea scenei bucureştene la cea de demult, din teatrul lui Meyerhold, de la brutalitatea interogatoriilor la consecinţele lor în imaginaţia artistului. Decorul lui Mihai Mădescu construieşte reperele concrete care permit trecerea firească de la acţiunea exterioară la cea din mintea personajului, teatrul din teatru are corporalitate, dar şi stranietatea obiectelor din vis.
Între vis şi cosmar
În rolul lui Meyerhold, Virgil Ogăşanu nu joaca eroul, ci omul: în cele mai umilitoare momente ale existenţei sale fizice, găseşte puterea de a fi el însuşi; în succesiunea cedarilor, transmite sugestia a ceea ce ar fi vrut şi ar fi putut să facă. Renunţând la efecte, la spectacolul zgomotos al înfrângerii, Ogăşanu are aura artiştilor mari care fac ce trebuie, cu aerul că nu fac nimic.
Radu Amzulescu, actorul distribuit în rolul lui Richard, combină vigoarea replicilor shakespeariene cu becişnicia trădării concrete, zilnice. Dintre toate măştile ludicului, cel mai bine i se lipeşte de faţă cea a trădătorului. Actorul construieşte trecerile contribuind esenţial la structurarea imaginii complexe a spectacolului. Luminiţa Gheorghiu (mama), Petre Lupu (tatăl), Valeria Ogăşanu (soţia) – personaje concrete şi plăsmuiri ale regizorului din piesă – evolueaza în spaţiul strâmt dintre realitate şi vis, dintre vis şi coşmar. Tot o plăsmuire a minţii înfierbintate este şi personajul lui Stalin, aşa cum apare el în spectacol, jucat de Doru Ana. În imaginaţie, dictatorul, “părintele popoarelor”, conversează protector cu artistul. În tot acest nod de vorbe şi stări se aude vocea pură cu intonaţii fireşti a Ancăi Sigartău (sufleorul), martor şi memorie a unei istorii însângerate.
Naşterea unui monstru
Firele acţiunii şi ale meditaţiei despre soarta teatrului şi a artistului în vremuri de masacru coagulează în scena naşterii: sacrificiile nu au fost materia primă a unei lumi noi; dimpotrivă, inutilitatea acestor sacrificii a creat sub ochii noştri un monstru. Richard al III-lea, criminalul tragic interzis, este înlocuit de “omul nou” al crimelor pe banda rulantă. […]
În concluzie, […]acest spectacol al Cătălinei Buzoianu este expresia unui talent matur şi are atitudinea demnă a unui intelectual, autor al propriului raport referitor la crimele comunismului.
Tatăl
Mircea M. Ionescu/ August Strindberg: Iubirea e o luptă între sexe, GARDIANUL, , 15 noi. 2004
(…)Ce face însă Cătălina Buzoianu cu acest text de manual (…)este magie curată. Avem un cod ce nu se descifrează până la ultima replică, o atmosferă bizară, personaje la limita realului şi pe muchia cea mai fină a grotescului şi o construcţie de geniu. Regizoarea se mişcă în casa lui Strindberg ca şi cum ea ar fi proiectat-o. “TATĂL” transmite şi cu ajutorul unei scenografii extrem de inspirate, o apăsare incandescentă tipică teatrului japonez, un mediu în care devii complicele celor de pe scenă. Replicile au străluciri de ghilotină, iar personajele sunt aproape translucide ca dansatorii îngheţaţi dintr-un boite-a-musique ruginit. De ce trebuie văzut acest spectacol? Pentru că nu este doar rodul unei inspiraţii, ci este un spectacol meşterit, asamblat din piese şi resorturi mici şi fine. E curat, adevărat, fără artificii şi zorzoane. La momentul acesta al stagiunii, este unic în Bucureşti. Pentru că are ceva din parfumul Teatrului Bulandra din vremea lui cea mai bună. O trupă ce se implică definitiv şi necondiţionat într-un proiect extrem de ofertant, dar şi exigent şi curajos.Răzvana Niţă, O gură de aer,Port.ro, 25Oct.2004
Textul (…)este în sine o variaţie asupra dilemei hamletiene a certitudinii, asupra nevoii concreteţei lui “a fi sau a nu fi” (vinovat, tată, nemuritor prin propeiile odrasle). Spectacolul e construit în jurul (şi pentru) Virgil Ogăşanu, Tatăl-Căpitan prins într-un “război al sexelor” pe viaţă şi pe nebunie, în claustrofobia uneicase de femei, bântuite de voinţa lor de putere. (…) Într-o lume de ospiciu locuită de fantome şi amazoane, Căpitanul îşi urlă, în cădere liberă, disperarea unei întrebări la care singurul răspuns stă în ceilalţi – iar el, raţionalistul, omul de ştiinţă, nu se poate niciodată încrede în privirea lor…Iulia Popovici, Dilema hamletiană a “Tatălui” Ogăşanu, Ziua, 26 oct.2004
… În ultimă instanţă, vizează însăşi legitimitatea puterii. Casa Căpitanului este câmpul de bătaie unde intimitatea însăşi este traumatizantă până la delir. Filtrată prin sensibilitatea acută a copilăriei, această “dramă de interior” angajând proiecţii dintr-un univers submundan se extinde la dimensiuni cosmice. Contribuie la aceasta cadrul scenografic, în care monumentalul arhitecturează în contrasens atmosfera apăsătoare a contextului, iar jocul de umbre chinezeşti din fundal materializează cumva “târgul” deşertăciunilor.Fiecare dintre compartimentele spectacolului e tratat cu o artă de bijutier, ţinând seamă de calitatea materialului şi geometrica ordonare a nuanţelor. Într-un revelatoriu prolog, imaginea tatălui spânzurat declanşează imaginea spectrelor. Prezenţe care se multiplică făcând fluide delimitările dintre scenă şi sală, pe măsură ce tensiunea conflictului dintre protagonişti se acumulează imprevizibil, precum în teatrul absurdului. Virgil Ogăşanu îşi construieşte personajul în nota ambivalenţei sentimentului tragic, deopotrivă marcat de dragostea neîmpărtăşită şi neîmblânzita, totuşi, dorinţă de cunoaştere (…) Este, să o spunem, o veritabilă exegeză teatrală ce conturează un univers de graniţă prin realismul interpretării unde fiecare nuanţă comportă o multitudine de conotaţii. Subliniem aportul lui Mircea Florian (muzica) şi al Mădălinei Andrei (mişcarea scenică). Înainte de a se retrage în culise, fantomele intonează un imn al deşertăciunii. Vor reveni la fel de ameninţătoare într-un alt spectacol; acela al cotidianului? Poate că, în logica jocului de oglinzi invocată aici, “aceasta e întrebarea”…Valentin Dumitrescu, Unicul şi multiplul, Dilema, 4-10 ian. 2005
Triumful dragostei
Nicolae Prelipceanu/ România liberă, 15 noiembrie 2005
O poveste de iubire obisnuita, aflata undeva la granita comediei dell’arte, care prinde forma unei farse cu accente actuale, plina de gaguri, de jocuri de cuvinte, umor, dar si fior dramatic îsi gaseste o minunata exprimare prin prestatia actorilor Teatrului L.S. Bulandra, provocati de mereu ingenioasa viziune regizorala a lui Alexandru Darie. Eroina povestii, Phocion (Clara Voda, într-un rol interpretat cu dezinvoltura si finete), dornica sa cucereasca un tânar print, Agis (Daniel Popa, într-o partitura mai putin “provocatoare”), crescut în casa filozofului Hermocrate (Marian Râlea, mereu un personaj debordând de umor si talent completate de o mimica inconfundabila), recurge la tot felul de tertipuri (de la travesti la simularea dragostei fata de Hermocrate). Si scopul este atins. Cât de departe se poate merge cu manevrele si cu viclenia pentru a-ti satisface dorintele este, poate, problema pe care ar trebui sa ne-o punem vazând acest spectacol si mai ales ascultand textul. Arlequin (Adrian Ciobanu) si gradinarul Dimas (Vlad Zamfirescu, excelent în acest rol) sunt cele doua personaje pline de haz aflate într-o continua miscare si care completeaza, ba chiar sustin spectacolul prin umor si vioiciune. Atmosfera creata pe scena este una dintre cele mai savurate de spectator, decorurile simple, dar expresive prin mobilitatea lor (gândite de Octavian Neculai), luminile care le pun în valoare si costumele burlesti create de Maria Miu fac din reprezentatie un spectacol în adevaratul sens al cuvântului. Compozitorul Adrian Enescu a fost cel care a reusit sa gaseasca acordurile potrivite povestii de pe scena. “Minciuna sau prefacatoria nu au limite la Marivaux”, spunea Darie. Cu siguranta, autorul s-ar fi bucurat sa poata vedea hazul cu care regizorul ilustreaza aceasta afirmatie. Iar spectacolul tocmai va fi oaspete la Milano, la Picollo Teatro. Îi “suspectam” pe creatorii acestuia de aceleasi aprecieri!Andra Dumitrescu/ Saptamâna financiară, 12 decembrie 2005
Foarte surprinzatoare este piesa Triumful dragostei (1732) de Pierre Marivaux, pusa în scena de Alexandru Darie la Teatrul “Bulandra”! N-ai mai zice ca Marivaux face parte dintre autorii usori, apropiati de genul vodevilului. Aici avem un text plin de învataturi, care dezvolta o poveste foarte originala, amestec de commedia dell’arte si A douasprezecea noapte. Ca si în piesa lui Shakespeare, si aici avem o farsa, pe care le-o joaca o printesa (Clara Voda), deghizata într-un tinar chipes, pe nume Phocion, celor doi batrini izolati într-un castel, frate si sora, renumiti ca întelepti, dar care nu cunoscusera dragostea. Dupa ce dragostea triumfa, caci adevaratul triumf al dragostei este sa-i faci si pe ipohondri, si pe ramoliti, si pe nebuni, si pe cei cu inima de piatra sa iubeasca, tinara printesa se va casatori cu un tinar print, Agis (Daniel Popa), care crescuse în casa lui Hermocrate (Marian Rilea). În slujba lui Hermocrate sint mai multe personaje clovnesti, precum valetul Arlequin (Adrian Ciobanu) si gradinarul Dimas, din a carui interpretare Vlad Zamfirescu face un rol memorabil, la întrecere cu Marian Rilea, care ne-a obisnuit cu astfel de creatii în personaje-compozitii, facind din cite un detaliu, cum sint aici ciorapii si papucii prea lungi, sursa inepuizabila de umor. Cei doi au rolul de a-i urmari pe tinerii oaspeti, printesa si însotitoarea sa (Rodica Lazar), deghizati în barbati, pentru a afla cu ce ginduri au venit la curte. Hermocrate este un filosof care a sfidat legile naturii, izolindu-se numai în mistica învataturii, ca sa afle ca a trait degeaba, caci atunci cind descopera jocul dragostei, e dezamagit ca filosofia nu-i mai este de nici un folos. Phocion apare cind în rochii de femeie, cind deghizata în barbat. Asa se face ca Hermocrate se va îndragosti de femeie, iar sora lui (Manuela Ciucur) de barbat. Abia la sfirsit ei afla ca s-au îndragostit de aceeasi persoana, care le-a oferit o lectie de amor. Toata aceasta poveste shakespeariana, care te trimite cu gindul si la Leonce si Lena, are din partea regizorului o sustinere ingenioasa. Totul se desfasoara într-un decor mobil amintind de spatiile japoneze sau chinezesti, cu nenumarate despartituri, realizate dintr-o serie de panouri din fibra sintetica, semitransparente, care functioneaza dupa principiul jaluzelelor, dar avind si niste brate ca de robot, care le face mobile pe o raza de 360 de grade. Tot acest ansamblu ingineresc de panouri flexibile, montate pe trei rinduri a cite patru panouri, în total 12 panouri, datorat arhitectului Octavian Neculai, constituie un personaj, care rimeaza într-un dans foarte complex si subtil, ca într-un balet mecanic, cu actiunile personajelor. Acest personaj, care permite si efecte de umbre si lumini interesante, este jucatorul în plus, cum se spune în fotbal, martorul direct al spectacolului, care participa din interior la desfasurarea lui. Un alt personaj ingenios este banda sonora, care dincolo de momentele muzicale, foarte inspirate (Adrian Enescu), contine ceea ce as numi latura nastrusnica a spectacolului, punctul si contrapunctul lui sonor, care marcheaza accentele parodice ale acestei suave comedii. Si ca întregul decor semitransparent sa aiba culoare, era nevoie de costumele Mariei Miu, care a realizat o adevarata sarbatoare coloristica, de la albul imaculat al primei parti, care mi-a amintit de un Cymbeline vazut la Globe Theatre, la bogatia din final a costumelor, de un colorit maiestuos, princiar. Ca si cum nu era de ajuns, în ultima scena triumful dragostei se focalizeaza într-un urias panou reflectorizant, care oglindeste miscarea de papusi mecanice a personajelor, ce se resorb în adevarata lor natura, relevind ca ceea ce ni s-a înfatisat pina acum nu a fost decit iluzia lor decupata prin gesturi omenesti si sunete trucate. E ca si cum o oglinda sparta s-ar reface din cioburile ei. Parca am fi în Baletul mecanic al lui Fernand Léger. Exista multa imaginatie consumata în acest spectacol frumos, poetic, si Marivaux poate sa fie încintat, acolo unde este, ca pamintenii de la teatrul “Bulandra” i-au acordat atita atentie.Grid Modorcea, Tricolorul
Uneori iau nastere stranii alchimii. Spectacole aclamate, cărora li s-au ridicat osanale si care au fost asteptate ca niste capodopere iti lasa un gust amar in gura. “Spectacole mici” pe care nimeni nu ar da doi bani sunt in schimb capabile pur si simplu sa iti taie rasuflarea. Este cazul spectacolului Triumful dragostei prezentat in premiera nationala de Teatrul Bulandra din Bucuresti in cadrul celei de-a XIV-a editii a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Nu este usor sa obtii succes cu o comedie de Marivaux. Acest lucru nu este usor atunci cand se respecta textul, cand se evita o modernizare la indemana tuturor sau atunci cand spectacolul este jucat in limba romana cu supratitluri in limba italiana. Si, totusi, montarea convingătoare a lui Alexandru Darie reuseste sa-si indeplineasca obiectivul si să cucerească un public entuziast care aplaudă la scenă deschisă timp de cinci minute fără intrerupere.. Alexandru Darie lasă deoparte trimiterile la contemporaneitate care se pot citi printre randurile textului. Viziunea sa asupra Triumfului dragostei tinde să impace clasicitatea cu modernitatea pentru a reda valoarea profundă a unui text conceput pentru a crea buna dispozitie in randul publicului larg. Actorii Teatrului Bulandra, cu totii foarte buni, se misca intr-un spatiu non-spatiu, un fel de labirint de-un alb stralucitor ce se transforma rand pe rand in palat, gradină, salon sau dormitor, o ambiantă sugestivă si fascinantă accentuată prin utilizarea minutioasă a luminilor si a sunetelor. Spectacolul lui Darie este unul complex si coral, un spectacol in care muzica, cantecul, zgomotele si miscările scenice nu sunt rodul improvizatiei, ci rezultatul unui studiu atent in care fiecare parte are un rol in crearea armoniei finale a spectacolului. Albul dominant este simbolul unei candori inocente care se dovedeste a fi la final mai mult o suprastructura mintală decat o realitate ontologică. Albul devine insă si culoarea perfectă pentru construirea unei realităti in care adevăratul si unicul protagonist este cuvantul, inaintea faptei sau a scopului. Acest lucru presupune o muncă sustinută din partea actorilor, un studiu minutios al exprimării, un calcul perfect al timpilor si al modalitatilor de exprimare. Rezultatul este un Triumf al dragostei “mic”, dar o bijuterie pretioasă a artei teatrale de care trebuie să se tină seama chiar si in Italia. Asentimentul coral al publicului pentru compania teatrala romană, exprimat prin aplauze la scena deschisă, este poate cea mai bună răsplată pentru o operă realizată cu profesionalism si mare pasiune. Citeşte tot articolul1 noiembrie 2005 Francesco Lucioli www.cinemavvenire.it
Trei feluri savuroase După părerea mea, trei feluri savuroase s-au servit ca antreu, la cea de-a 10 a ediţie a Festivalului de Teatru din Bogota. În primul rând, splendida Eva de Eva la Yerbabuena, o dansatoare şi coregrafă care aduce, cu trupa ei de cântăreţi, dansatori şi chitarişti, un omagiu insolit anilor de aur ai flamenco-ului. Un acvaforte capabil să poarte spectatorul în magia unei grote din Sacromonte ori într-un han sevillan sau, pe alocuri, în atmosfera tulburătoare a unei drame clasice. Al doilea fel l-a oferit trupa din Moscova cu spectacolul Trei surori de Anton Pavlovici Cehov. Cuvinte mari: Declan Donnellan cu spectacolele lui memorabile: Boris Godunov în 2002 şi Noaptea de Bobotează în 2004. Regizorul reuşeşte să impună, din punct de vedere conceptual şi vizual, o lectură remarcabilă a unui text arhicunoscut, izbutind s-o împrospăteze cu elemente specifice epicii teatrale, fără a pierde din vedere intenţia autorului. Nostalgia faţă de ceva ce pare de neatins – prin păsările albastre ce fâlfâie înlăuntrul nostru – reprezintă nota dominantă a unei montări pline de poezie, în care se evidenţiază o interpetare fără de cusur a fiecăruia dintre protagonişti, delicata simetrie vizuală şi înţeleapta scenografie. Ultimul fel din acest prim sfârşit de săptămână, şi încă ce mai fel, a avut ca protagonist Teatrul Bulandra din România. Triumful dragostei este o comedie a francezului din secolul XVIII, Pierre Carlet de Marivaux, care, cu o viziune viscerală a cochetăriei amoroase, a scris peste 20 de comedii, al căror argument stă la baza cuvântului marivaudage, un amestec de galanterie, şmecherie şi chiar rafinament erotic. Într-adevăr, în această montare, Alexandru Darie propune publicului un efervescent marivaudage, printr-un spectacol a cărui arhitectură recuperează sensul primordial al teatrului: amuzamentul. Forţa ambianţei e creată prin costumele albe, într-o atmosferă albă şi prin sunete: un repertoriu de zgomote ce subliniază comicul şi o permanentă trimitere la Gluck, marele compozitor de operă, contemporan cu Marivaux. Un permanent climat de subtilitate şi viclenie îi permite spectatorului să pătrundă iute într-un joc teatral plin de ironii la adresa iubirii, puterii şi legăturii dintre aceste noţiuni. Nu trebuie să rataţi acest spectacol oferit de o trupă cu un înalt nivel interpretativ şi cu o disciplină scenică ieşită din comun. O ultimă înghiţitură: poliţiştii însărcinaţi cu supravegherea paradei inaugurale a festivalului au sosit la faţa locului deghizaţi în mimi şi s-au bucurat de sărbătoarea teatrului ca nişte copii ce sunt. O frumoasă dovadă că manifestările păcii sunt mai tulburătoare decât cele ale războiului.Fernando Toledo, El Tieompo, 3.04.2006
Merită totul pentru ca dragostea să triumfe Teatrul Bulandra din România este unul dintre teatrele care inaugurează Festivalul Ibero-american, cu acest spectacol deopotrivă comedie de moravuri şi de artă. Până pe data de 3 aprilie. Oare poţi face orice ca să-ţi atingi scopul? Aceasta este întrebarea pe care şi-o pune Triumful dragostei. Prinţesa Spartei, Aspasia, urzeşte un plan, pentru ca unchiul ei, Leonidas, să-i redea tronul prinţului Agis. În această strategie, ea şi slujnica ei, Corine, se deghizează în bărbaţi. Prinţesa crede că în felul acesta, va avea mai degrabă acces la prinţ şi la curtea lui. Dar iţele încep să se încurce. Printre dilemele cu care se confruntă Aspasia în drumul ei, este şi necesitatea de a face curte unei femei. Este piesa scrisă în 1723 de francezul Pierre de Marivaux, putând fi văzută în cadrul Festivalului Ibero-american, în versiunea Teatrului Bulandra din România, trupă care a mai participat deja la alte ediţii ale festivalului din Bogota. Această montare a Triumfului dragostei vorbeşte despre misterul sentimentelor, despre identităţi multiple şi despre separarea adevăratelor sentimente de falsele iluzii. Scena este un labirint în continuă mişcare, în care descoperim o lume înşelătoare, comedie şi erotism. Toată povestea se desfăşoară într-un decor mobil şi alb, cu imagini în stil oriental şi costume potrivite cu efectele de lumini şi umbre. Garanţia calităţii Numele trupei şi al regizorului oferă garanţia calităţii. Piesa este montată de Alexandru Darie (Bucureşti, 1959), care a realizat de la începutul anilor ’80 montări importante, obţinând premii pentru stilul montărilor sale. Publicul columbian îl cunoaşte de la Festivalul Ibero-american din 1992, când a venit cu Visul unei nopţi de vară (Shakespeare). În 1996 a revenit cu o altă creaţie a aceluiaşi dramaturg englez, Iulius Caesar. Experienţa lui Darie nu se limitează doar la scenă: el a realizat şi opere, una dintre ele fiind inspirată de Carmina Burana de Carl Orff. Garanţia o mai oferă şi trupa Teatrului Bulandra, fondată în 1947. Trupa şi-a început activitatea cu nouă actori, printre care se afla şi Lucia Sturdza Bulandra, figură de marcă a teatrului românesc. De atunci Teatrul Bulandra a devenit tot mai important pe plan naţional şi internaţional. În montarea cu Triumful dragostei, distribuţia este alcătuită din Clara Vodă (Focion), Rodica Lazăr (Hermidas) Marian Râlea (Hermocrate), Daniel Popa (Agis), Manuela Ciucur (Leontina) şi Vlad Zamfirescu (Dimas). Prin această montare, Teatrul Bulandra îi aduce un omagiu unuia dintre cei mai importanţi dramaturgi francezi ai secolului XVIII: Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, pe care unii l-au comparat chiar cu Moliere. Marivaux a fost un talent prematur. La 17 ani a scris prima sa piesă, care a fost un succes. A început sa scrie romane, după care s-a axat pe comedii, acestea fiind creaţiile lui cele mai importante. Semnalăm, de pildă Jocul dragostei şi al întâmplării şi Falsele coincidenţe. Textele lui sunt marcate de echilibrul între realismul psihologic şi teatralitate, între comedia de moravuri şi commedia dell’arte, lucru obişnuit la autorii francezi.Cultura y Gente, 30.03.2006
